Pe măsură ce se apropie toamna și scade temperatura aerului, un alt „aer”, cel politic și social, atinge, progresiv (și „progresist”) temperaturi insuportabile.
Forțele mobilizate împotriva referendumului cerut de cetățenii români pentru salvarea familiei de pesta „diversității sexuale” trec la ofensivă generalizată, identificând – corect de altfel – principalul vector al reușitei acestuia: Biserica Ortodoxă Română, esențială în mobilizarea la vot, în condițiile unei prese cu o coloană vertebrală de moluscă (vezi, ca exemplu semnificativ, recenta ediție a emisiunii TVR „România 9”).
Dacă își imaginează cineva că acuzațiile de homosexualitate aduse unor clerici mai mult sau mai puțin importanți din BOR au apărut întâmplător tocmai acum, e naiv. Dacă acele fapte care sunt reale au fost ținute ascunse cu anii înseamnă rea-voință, atunci inventarea altora pentru mărirea efectului loviturii e ticăloșie de-a dreptul.
Fără a intra în detalii despre atacul împotriva BOR (dar cu asigurarea că suntem primii care ne dorim ca Biserica strămoșească să fie curățată de prelații care au atitudini incompatibile până și cu condiția de simplu mirean, dar cu cea de purtător al reverendei și lider al comunității!), vedem că deja miza jocului politic a depășit cu mult simpla exprimare a unei opțiuni civice.
Referendumul are de fapt nu una, ci două implicații.
Prima este cea cunoscută – respingerea sau acceptarea homosexualității ca egal producătoare de drepturi cu relația bărbat-femeie și, totodată, menținerea instituției căsătoriei sau desființarea acesteia prin asimilarea cu un simplu contract privat,ceea ce NU este, așa cum am arătat aici.
Însă ceea ce supără poate chiar mai tare, un aspect cu grijă ocultat, este însăși ideea de referendum, exprimarea opțiunii populare într-o Uniune Europeană care stă să pleznească pe la cusături de apucăturile totalitare ale aparatului birocratic bruxellez. Referendumul inițiat de cetățeni este manifestarea ultimă a suveranității. Adică exact ceea ce provoacă mâncărimi „liderilor europeni”. Le e destul o Polonie și o Ungarie. Două măciuci la carul de oale, și-așa ciobite după Brexit, al Uniunii e prea destul. O a treia le-ar da „idei”, probabil, și altora.
Că acestea sunt ingredientele principale ale războiului politic punctează, poate surprinzător, și unii oameni care nu sunt neapărat conservatori.
Spre exemplu un „liberal de stânga” (adică ceva care nu există, dar asta e o discuție pentru altă dată), Constantin Gheorghe, ale cărui gânduri le reproducem mai jos, luate de pe blogul dânsului
articol complet pe Cultura Vieții
