DOR DE ION GAVRILĂ OGORANU

1 75

de Răzvan CODRESCU

Nu prea înalt, dar foarte îndesat, cu mişcări sigure şi iuţi, în ciuda anilor ce-i albeau în plete, iscodind lumea cu ochi albastru-rîzători, de o şiretenie fără răutate, ca unul îndelung vînat şi niciodată prins, ţinîndu-şi capul sus şi pieptul înainte, nu cu ocoşenie, ci cu un fel de maiestate firească, amestec de voievod şi de haiduc rătăcit prin vaviloane – Ion Gavrilă Ogoranu (1 ianuarie 1923 – 1 mai 2006) era demult o legendă vie a rectitudinii şi a dîrzeniei româneşti de altădată.

Mi-l amintesc umblînd, acum mai bine de 20 de ani, prin Paris ca prin Munţii Făgăraşului, drept fără ostentaţie, cu pas răzbit, ca un patriarh răsărit din uitare; trecătorii, deveniţi parcă deodată sfioşi, îi fereau calea de departe, cercetîndu-l cu un fel de admiraţie mută şi reverenţioasă, ca şi cînd l-ar fi recunoscut fără să-l cunoască, nu după nume, ci după soi, aşa cum simte jigania la om… (Trupul supt de cancer din copîrşeul de la Galtiu – ultima lui imagine pe răbojul acestei lumi – n-a fost decît o glumă proastă a firii stricăcioase, şi pe care memoria refuză s-o reţină…)

Fidel fără emfază şi patetism crezului auroral al unei generaţii crescute organic în duhul Frăţiilor de Cruce, luptător în rezistenţa armată din munţi împotriva comunismului (1948-1955), a supravieţuit ascuns timp de peste 20 de ani, scăpîndu-le mereu hăitaşilor printre degete. Povestea autentică a rezistenţei din Munţii Făgăraşului a scris-o, cu vocaţie de mărturisitor, în şirul de volume apărute pînă maian, antum şi postum, şi intitulate „Brazii se frîng, dar nu se îndoiesc”. Cînd represiunile s-au potolit, a coborît din munte, dar cîte-o iscoadă a avut tot timpul pe urme. Se obişnuise cu asta şi uneori se amuza. „Eu mergeam înainte, fără nici o grijă; el mergea în urmă, cu grija mea”… Odată şi-a tuns, la propriu, urmăritorul (e relatarea auzită chiar din gura lui, pe la începutul anilor ‘80, cînd l-am cunoscut, la o trecere prin Sebeș, datorită lui Marcel Petrișor). Văzîndu-l că se ţine scai, a intrat într-o frizerie şi s-a prefăcut a-şi aştepta rîndul. Securistul a făcut la fel, crezîndu-se ignorat. Cînd să-i vină rîndul, fostul partizan îi zice hîtru frizerului: „Eu mai aştept; serviţi-l pe dumnealui!”. Şi securistul, ca să nu se deconspire penibil, s-a lăsat pe mîinile frizerului, ca o oaie la codinit. Între timp, bădia Gavrilă s-a ridicat zvelt de pe scaun, a salutat politicos şi s-a dus, nesupărat, la ale sale…
Din păcate, am avut prilejul să constat, cu inima strînsă, că mulţi dintre cei care-l ştiu pe Ion Gavrilă luptătorul, fie din memoriile publicate în condiţii mai bune sau mai rele, fie din „Memorialul durerii” al d-nei Lucia Hossu-Longin, fie din paginile unor publicaţii postdecembriste de dreapta (printre care şi „Puncte cardinale” sau meteorica „Lumea satelor”, la care a fost colaborator permanent), aproape că îl ignoră pe Ion Gavrilă „povestaşul”, cel din „Întîmplări din lumea lui Dumnezeu” (1998) şi „Amintiri din copilărie” (2001), narator liric cu vînă sadoveniană, atent nu doar la epicul existenţei tradiţionale, dar şi la rînduielile tainice ale Firii, topind la un loc, cu pană sigură, naraţiunea vioaie, tezaurul experienţei proprii sau ancestrale, descrierea de o mare plasticitate poetică, umorul sfătos şi înţelepciunea nediscursivă a „lumii lui Dumnezeu”. Dulcea vorbire făgărăşană înfloreşte – precum odinioară cea moldovinească a lui Creangă – în ample desfăşurări stilistice, vădind un artist conştient de mijloacele sale, ba uneori confiscat de-a dreptul de farmecul pur al „zicerii” (am scris mai pe larg despre proza sa literară în „Cartea mărturisitorilor. Pentru o istorie a învrednicirii românești”, Editura Rost/Fundația Sfinții Închisorilor, București-Pitești, 2014, pp. 562-564). Pe bădia Gavrilă, dacă te cumineci verde cu el, în duh şi în cuvînt, sfîrşeşti prin a-l respira prin toţi porii, ca pe un văzduh de veşnicie românească la vămile din urmă ale unei istorii care nu i-a înghițit măsura.

Vrednică să-i fie pomenirea!

 

1 Comment
  1. calin eugen says

    Te iubim,Mosule! Speram din toata inima sa ai si un coltisor in manualele de istorie…(macar atat…)

Leave A Reply

Your email address will not be published.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More

css.php