La Ziua Naţională a Culturii, ce-şi aşteaptă numele complet: Mihai Eminescu. Fiţi curăţaţi! Gând de Duminică – Vindecarea celor zece leproşi

0 58

La  Ziua Naţională a Culturii

Imagine similară

Azi, de ziua Culturii Naţionale al cărei genial ocrotitor este  Eminescu să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru acest mare „dar” făcut neamului nostru. În el ne recunoaştem ca trăind într-un orizont unde cunoaşterea cât mai amplă şi diversificată, cum aflăm din Manuscrise, îşi rotunjeşte plinătatea în creaţia artistică, în poezie cu  deosebire. În ea recunoaştem, după spusa lui Platon că  „frumosul este splendoarea adevărului”, echilibru seducător a armoniei, sublimului şi graţiei. Mai spre înalt, aflăm rugăciunea aşa cum poetul o spune,eternizând-o, cu gura unui dac. Să-l ascultăm: „El este al oamenilor izvor de mântuire:/Sus inimile voastre! Cântare îi aduceţi-i,/ El este moartea morţii şi învierea vieţii/…Astfel numai, Părinte, eu pot să-Ţi mulţumesc/ Că Tu mi-ai dat în lume norocul să trăiesc/ Spre cer a Tale daruri, genunchi şi frunte nu plec,/Spre ură şi blestemuri aş vrea să Te înduplec,/Să simt că de suflarea-Ţi, suflarea mea se curmă/ Şi-n stingerea eternă suflarea mea se curmă/ Şi-n stingerea eternă dispar fără de urmă.” Apoi întru comuniune sfântă să ne rugăm Fecioarei Născătoare de Dumnezeu: „Noi ce din mila Sfântului/ Umbră facem pământului, /Rugămu-ne-ndurărilor Luceafărului mărilor/Ascultă a noastre plângeri, / Regină peste îngeri,/Din neguri te arată/Lumină dulce clară,/ O Maică Preacurată/ Şi pururea Fecioară Marie!” Nu ştim dacă, în lumea de dincolo de prezentul imediat, Eminescu ne va judeca sau nu, dar e sigur că va fi de faţă, cercând a-i da îngăduinţei lumina sincerităţii sale geniale. Veni-va poate şi Blaga, dimensionând o devenire întru  înţelepciune ca expresie a „cuminţeniei pământului” în ritmul măsurii şi rânduielii, ca posibil răspuns „după chipul şi asemănarea” noastră la căutarea pietrei filosofale, alchimie a înţelepciunii neamurilor : „Când între lipsă şi prisos/ Ne bucurăm de câte sunt (s.n.)/ Şi cântă pe sub glii un os/ Mai e nevoie de cuvânt?”

Fiţi curăţaţi

Gând de duminică – Vindecarea celor zece leproşi

„Cei nouă unde sunt?”

 

Elena Solunca Moise

Iisus mergea spre Ierusalim, „oraşul păcii” în care aveau să se adeverească profeţiile mesianice, şi a fost, ca trecând prin „mijlocul Samarei şi Galileei”, să intre  într-un sat, unde a fost  întâmpinat „de zece bărbaţi leproşi care au stat departe”. Numită şi „boală blestemată”,  lepra, fără a fi mortală,  era destul de răspândită în vremea aceea şi, dat fiind gradul mare de contagiune, a fost nevoie ca, prin Lege, cei care suferinzii să fie izolaţi de comunitate. Încă „Levitic” se consacra faptul că cel bolnav de lepră era obligat să poarte haine rupte, să locuiască singur, în afara cetăţii şi să strige: „Necurat, Necurat”. Pentru cetate era necesară o astfel de măsură preventivă, însă nimeni nu se întreba cum se poate simţi un asemenea om izgonit dintre ai săi, purtându-şi blestemul pentru care nu ştia dacă are vreo vină.  Evanghelistul Marcu, în a cărui Evanghelie se vorbeşte numai de vindecarea unui singur lepros, dă mărturie că „Ştim că Fiul lui Dumnezeu a venit şi ne-a dat pricepere să cunoaştem pe Cel ce este adevărat. Şi noi suntem în Cel ce este cu adevărat, adică în Iisus Hristos, Fiul Lui. El este Dumnezeul adevărat şi viaţa veşnică.” Atunci, încălcând normele, Hristos s-a atins de bolnav care s-a şi vindecat pe dată – o dublă vindecare: de boală şi de singurătatea la care îl condamna. Şi Evanghelistul Luca scrie că, şi acum, cei zece leproşi „au stat departe” şi au făcut-o, poate, în speranţa că vor fi văzuţi şi vindecaţi. De „departe” deci şi-au îndreptat ruga: „Iisuse, Învăţătorule, miluieşte-ne!”iar Hristos nu a stat pe gânduri, zicându-le: „Mergeţi şi arătaţi-vă preoţilor!” Asta pentru că, după cutumă, nefiind atâţia medici, preoţii erau cei care, constatând vindecarea, decideau cine şi când să reintre în comunitate. Au plecat deci leproşii, dar „în timp ce ei mergeau, s-au curăţit.”  Hristos a respectat întocmai Legea, el „Făcătorul Legii”, i-a trimis la preoţi, dar, cum vedem, vindecarea s-a făcut „pe drum”. Asta spre a convinge că vindecarea i s-a datorat în întregime şi doar prin „cuvântul” rostit de Hristos.  Foştii bolnavi şi-au urmat drumul, dar nu ştim câţi dintre ei au ajuns la preoţi, presupunând că aceştia i-ar fi cunoscut pe toţi dinainte. Nimic despre ei nu se mai spune, cel vindecat intrând în anonimatul binefăcător al cotidianului. Ce ştim este că doar că unul dintre ei  s-a întors „slăvindu-L cu glas mare pe Dumnezeu”. Mai mult, „a căzut la picioarele Lui, mulţumind.” A făcut-o văzând cât de mare este minunea şi simţind bucuria recunoştinţei şi nevoia de a o mărturisi.  Recunoştinţa este, într-adevăr, o mare  bucurie în ea reflectându-se ca într-o oglindă vrednicia pentru binele făcut. Scria David: „Ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte a dat mie. Paharul mântuirii voi lua şi numele Domnului voi chema.”  Cum s-a mai întâmplat, cel întors din cale  spre a aduce slavă, mulţumire şi închinăciune nu  era un iudeu, ci un străin, un smarinean; în felul lui de două ori proscris – de boală şi de dispreţul pentru smarineni.  El i s-a închinat ca unui trimis al lui Dumnezeu, recunoştinţa-i învăluind o mărturisire publică. Avea cu prisosinţă pentru ce, fiindcă boala era cumplită şi evoluţia ei era groaznică, cel bolnav ajungând a fi un „mort” viu, un blestem al condiţiei umane. Nu întâmplător, poporul nostru numeşte „lepră” un om malefic prin răutate obraznică.

Hristos a întrebat cumva retoric: „Oare nu zece s-au vindecat? Ceilalţi nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât acesta, care este de alt neam?” Fără îndoială Dumnezeu nu are nevoie de mulţumire şi slavă de la oameni. O face întreaga zidire: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor lui o vesteşte tăria.” Ce ar putea aduce în plus omul? Mai mult, în Evanghelia sa, apostolul Matei încredinţează că „ştie Tatăl vostru de cele ce aveţi trebuinţă mai înainte ca voi să cereţi.” Într-una din rugăciunile sale, Ghenadie Scholarios mărturiseşte spre folositoare luare aminte: „Nu îndrăznesc să mulţumesc pentru cele mai înainte făcute şi mă întâmpină mulţimea faptelor noi, aşa încât numai faptul că-ţi pot mulţumi, ce mare dar este (s.n.)…Ce bine îmi pot dori mie, pe care să nu-l doreşti Tu înainte de mine? Şi cine ştie binele meu afară de Tine, singurul care poţi să-l şi faci, chiar dacă eu îmi tăgăduiesc binele meu.” Se face astfel străvezie relaţia dintre recunoaştere şi recunoştinţă – prima dând seama de autoritatea unui om în a rezolva benefic o situaţie dificilă; a doua,  fiind mulţumirea ca un plus de „cunoaştere” a celui care este se bucură –  el cel dintâi – de foloasele spirituale ale binelui, ca promisiune şi speranţă în făptuirea lui şi pe viitor. Cu atât mai mult cu cât îl numeşte pe  Hristos „Învăţătorule”, adică omul care cunoaşte multe şi face bine pe măsură, demn fiind a fi pildă pentru ceilalţi. Sf. Nicolae Velimirovici vede aici o dimensiune a condiţiei omului al cărui destin  nu e a fi  „rob al firii, ci slujitor al lui Dumnezeu celui viu”.

Pentru cel întors  să mulţumească, vindecarea a fost deopotrivă a trupului, ros de cangrenele morţii, dar şi a sufletului pentru că Hristos nu a întrebat dacă nu s-au vindecat, prea bine ştiind, ci de ce nu s-au întors să mulţumească. Poate furaţi de euforia stării de bine şi planurile ce voiau a le face, au uitat cui datorează tămăduirea, într-un firesc pe care-l întâlnim  şi astăzi. Mai mult, roşi de complexe de inferioritate, „beneficiarii” se grăbesc să facă rău într-o nevoie deviată de compensaţie. Asta după o vorbă veche pe care viaţa o ţine în actualitate: „pe cel pe care nu-l laşi să moară, nu te lasă să trăieşti”. Hristos nu s-a mâniat, nu a făcut măcar un comentariu cum e în firea unui învăţător şi cum mulţi o fac astăzi, grabnici în a se răzbuna  pe cei care nu-i ascultă cu obedienţă. Cineva spunea cu nedisimulată ironie că „nici învăţătorii de astăzi nu sunt ce au fost odinioară”, dar pretind să li se aducă osanale, ignorând că şi-au pierdut pe drum autoritatea spirituală. Peste toate, parcă îl auzim pe Umberto Eco, rostind în pustiu: „din trandafir nu a rămas decât numele”.

Hristos cel „blând cu inima” a întrebat de ceilalţi nouă cu măsura inimii Lui, poate uşor mâhnit că nu-I sunt alături şi, astfel, rămân goi în faţa „răutăţii zilei”.  Cu atât mai mult, cu cât cel care s-a întors nu era din „neamul ales”, nu era „o oaie pierdută a Israelului”, ci un păgân, un asirian. Ne poartă gândul  la samarineanul care l-a vindecat pe omul căzut şi, nu mai puţin, la femeia samarineană căreia Hristos I s-a dezvăluit ca Mesia şi care, i-a vestit  pe cei din cetate care  au venit, L-au văzut, apoi şi-au mărturisit credinţa. Să fim cu luare aminte că Dumnezeul Iubirii nu obligă pe nimeni, nu ameninţă cu vorbe mustrătoare cum o fac mai marii zilelor noastre când nu dau tribut demagogiei asurzitoare. El, care cheamă pe cei care vor să-u urmeze,  arată că Iubirea este smerită prin însăşi esenţa ei şi nu aşteaptă recunoaştere, ci împlinire a omului prin lucrarea voii Sale, „singurul care este Bun”. E ca mama cea grijulie care, văzând copilul căzut, îl mângâie şi-l ridică în sus, urându-i că atât să crească.  Cea mai potrivită  mulţumire despre care vorbesc Sfinţii Părinţi este „a face voia lui Dumnezeu”. Hristos ne este de-a pururi înainte şi-L auzim cum spune sufletului nostru „prund de păcate”: „Eu nu pot face nimic de la Mine…nu caut să fac voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis.” Şi a făcut-o neabătut până la desăvârşire, primind pentru noi moarte pe Cruce. Răstignirea lui Hristos impune spre mărturisire  moartea morţi şi Învierea, actul suprem în virtutea căruia ne cheamă: „Nu vă temeţi, Eu am biruit lumea.” Sunt cuvinte emblematice pentru evul pe care Hristos l-a deschis, nu anulând, ci completând cunoscutul adagio: „Începutul înţelepciunii este frica de Dumnezeu.”

În acelaşi duh al smereniei, Hristos adaugă „credinţa ta te-a mântuit”, neasumându-şi în vreun fel un merit, cum o mai fac unii dintre noi,aşteptând laude pentru priceperea şi mărinimia lor. Cuvintele sunt greu de acceptat în condiţiile în care trufia este endemică, slava deşartă e atât de pervertită încât se ascunde după o smerenie ipocrită. O presimţeau cei din de demult când rugau lui Dumnezeu să le dăruiască „smerenie fără slavă deşartă”. Adevărata smerenie ne-a arată şi de această dată Hristos, este şi o invitaţie de a-I urma cu speranţa nemărturisită deschis că îi vom ne vom îngădui unii pe alţii,  iertându-ne „lepădările” noastre spre îndreptare. Petru s-a lepădat de trei ori dar a făcut-o în noaptea Răstignirii, apoi a plâns amar. Oare câţi dintre noi, care ne lepădăm de Hristos  în întunericul păcatelor noastre, vărsăm o lacrimă de pocăinţă? Răspunsul îl vedem cu asupra de măsură în criza peste care nu putem trece, dar oferă prilej de mândrie celor care o tot invocă pentru a-şi dovedi o superioritate de mucava.

Credinţa este una dintre virtuţile cardinale ale creştinismului şi dimpreună cu dragostea şi speranţa  pot fi, după o fericită expresie a lui Nichifor Crainic,  „puncte cardinale” în haosul cotidian în care trăim, nu odată redimensionându-l.  Când leproşii l-au rugat „Miluieşte-ne” a fost o recunoaştere indirectă a identităţii dumnezeieşti a lui Hristos, pentru că nici un om nu putea curăţa un lepros şi rarele vindecări erau  din voia Domnului. Înfiorează gândul că numai unul s-a arătat recunoscător, lăsând toate treburile la o parte şi întorcându-se anume din drum să aducă „slavă lui Dumnezeu”.  Răsplata acestei recunoştinţe  este „mântuirea”, eliberarea de moarte pentru că, prin ea, păstrează vie legătura cu Domnul Vieţii. E o datorie nu atât faţă de Dumnezeu, care nu are nevoie de recunoştinţa noastră, ci pentru noi înşine întru bucuria de a fi „contemporani cu Dumnezeu” cum spunea Vasile Voiculescu. Vindecarea celor nouă nu exclude o altă îmbolnăvire, eventual mai gravă, mortală chiar. Cel singur întors să dea mulţumire, să aducă slavă şi să se închine lui Hristos, s-a dăruit însuşi lui Hristos, Domnul Vieţii. Revenirea i-a fost Euharistie, o rămânere dimpreună cu El, întru bună sporirea lucrarea voii Părintelui Ceresc. Nicolae Cabasila, scrie că prin Sfânta Împărtăşanie Hristos este în noi, El este „Capul” iar noi mădularele Lui, că ne înrudim cu El, „ne face tot mai vii şi mai tari”, dă putere să dăm viaţă din viaţa noastră cuvintelor rostite de Cel care a venit în lume ca Lumină a lumii să fie: „Iată, Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacurilor.”

Cuvintele rostite de Hristos: „Scoală-te şi du-te!”, l-au făcut pe fostul bolnav un fel apostol, căci toţi care îi ştiau şi  încă mulţi alţi  au fost dăruiţi cu un plus de întărire propriei credinţe în Hristos – Dumnezeu de a cărui milă este plin pământul. La această milă alergăm şi noi astăzi deşi lepra ca boală   e pe cale de eradicare. Rămâne  aceea a spiritului pentru a cărei vindecare avem nevoie de o credinţă la fel de mare ca a leprosului care s-a întors din cale să mulţumească lui Hristos. De mila lui Dumnezeu avem mare nevoie şi, nu mai puţin, de voia proprie de a-I asculta lucrător poruncile, deopotrivă preventive şi vindecătoare. Boală a sufletului, lepra nu desfigurează trupul, ceea ce se vede, ci sufletul care, în încercarea de a o ascunde o agravează şi o face mai contagioasă.  Rămâne statornic alături rugăciunea, „plugăria sufletului”, care în stăruinţa ei se „înalţă ca tămâia” spre ceruri: Miluieşte-ne pe noi Fiul lui Dumnezeu, Cel ce eşti minunat întru sfinţi, pe noi cei ce-Ţi cântăm Aliluia.”

Elena Solunca Moise

Sursa: Ziaristi Online

Leave A Reply

Your email address will not be published.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More

css.php