Vintilă Horia, un cavaler al exilului şi un jurnal secret – „Memoriile unui fost Săgetător” (I)

1 561

„O biografie bine scrisă, ca şi o viaţă bine trăită, sunt un adevărat itinerar iniţiatic”.

Scriitorul Vintilă HoriaScriitorul Vintilă Horia (edituravremea.ro)

Nu cred că ne putem întregi imaginea asupra celei mai inegale şi mai contorsionate perioade din istoria noastră modernă, şi anume cea a interbelicului românesc, fără scriitorul Vintilă Horia. Fără Memoriile unui fost Săgetător, mai cu seamă.

De Vintilă Horia am auzit prima dată la Europa Liberă. Fragmentele citite din cărţile sale, alături de alte mii de fragmente ale altor scriitori interzişi în ţara năpăstuită de comunism, formau acea literatură profundă şi impecabil scrisă, la care tânjeam fără speranţă, izvorâtă dintr-o viaţă adevărată despre care nu aveam voie să vorbim, scrisă de oameni adevăraţi (şi nu de simulacre umane care ridicau ode unor casapi analfabeţi) pe care nu aveam voie să-i pomenim.

Dieu est ne en exil, „Dumnezeu s-a născut în exil”, a fost cartea care i-a adus, în 1960, o distincţie râvnită de toţi literaţii vremii- premiul Goncourt. Dar decernarea lui n-avea să aibă loc. Tot de la Europa Liberă aflam cum, ceremonia decernării premiului, binemeritat de scriitorul român, avea să fie sabotată de regimul stalinist din propria-i ţară şi transformată în scandal în rândurile presei Cortinei de Fier. Unul dintre cele mai celebre premii ale lumii literare mondiale era oferit unui scriitor de origine română al cărui nume fusese interzis în ţara sa de către un regim care îl declarase „fascist” şi „duşman al poporului” şi îl condamnase la muncă silnică pe viaţă. Premiul Goncourt a fost contestat vehement de o presă stimulată de blocul răsăritean. Stânga franceză a făcut jocul comuniştilor români, iar Vintilă Horia, scârbit de calomniile presei, într-o lume care se autodeclara liberă renunţă. Premiul nu i se retrage, dar nu mai are loc ceremonia decernării. Exista un precedent. Cu doar doi ani înainte, Boris Pasternak avea să refuze Nobelul tot datorită stelei roşii de pe Kremlin.

Scriitorului Cristian Bădiliţă i se datorează ieşirea la lumină a acestor Memorii de sertar, după 23 de ani de la moartea cavalerului valah. De sertar, la propriu, căci, fiica acestuia, Cristina Horia avea să descopere în biroul tatălui, manuscrisul de 248 de pagini dactilografiate în româneşte de autorul însuşi, pe coperta cărora scria de mână,Memoriile unui fost Săgetător. Manuscris, cu atât mai preţios scrie Bădiliţă în Prefaţă, cu cât, „până în 1989, Vintilă Horia nu scrisese proză decât în franceză, spaniolă şi italiană”.

Astfel, în 2015, la 100 de ani de la naştere, uimitorul destin al acestui uimitor scriitor, „epopeea” sa, va apărea pentru prima dată în România, prin meritul Editurii Vremea, sub îngrijirea Silviei Colfescu şi a lui Cristian Bădiliţă.

Născut la Segarcea (Dolj), pe 31 decembrie, se împlinesc 101 de ani de la naşterea celui pentru care călătoria şi surghiunul aveau să fie un mod de viaţă.

Nu are amintiri legate de locul naşterii, pentru că, înainte să împlinească un an, în august 1916, odată cu izbucnirea Primului Război, familia se va refugia în Vaslui (locul natal al mamei) şi mai apoi la Cahul (unde se naşte fratele său), Chişinău, Albeşti, Râmnicul Sărat, ca, în final să se stabilească la Bucureşti.

Are conştiinţa familiei din care se trage şi a unui ales fond genetic care l-au echipat pe el cu caracter şi repere morale, dar care a dat şi bărbaţi întemeietori de ţară. E vorba de acel fel de oameni- „bărbaţi fundatori […] oameni prin activitatea cărora o ţară există şi merge mai departe”.

Tatăl său era inginer agronom şi a ocupat mereu poziţii de prim rang, a luptat pe front, iar unchii săi au fost militari de seamă – generali, maiori, dar şi medici, ingineri, avocaţi, moşieri.

„Au fost cu toţii […] o seminţie românească din care-mi trag cu siguranţă încăpăţânarea de a fi, în faţa unor renunţări, a unor trădări şi a unor minciuni în primul rând autodistrugătoare, care n-au fost niciodată ale mele, vreau să spun că n-au ţinut niciodată de familia mea, în sensul cel mai larg şi etic al cuvântului. Pe astfel de filoane morale un neam e posibil în istorie. Aceste filoane nu sunt numeroase, nici la noi, nici la alte neamuri, însă, nu din masele indiferente şi disponibile la orice sunt făcute destinele istorice, ci din aleasă cremene genetică, susţinătoare de măreţii proprii dar şi anulatoare a slăbiciunilor celorlaţi.

Această punere în opoziţie între cei vrednici şi lichele, aceştia din urmă fie sub chipul politicienilor vremii, a Regelui Carol al II-lea sau a comuniştilor de mai târziu, o găsim mereu în paginile Memoriilor.

Amintirile sunt puternice, adevărate legături de sânge cu locurile unei copilării solare libere şi ideale, dar şi un fel de deşteptare, o anamnesis a unei lumi perfecte şi luminoase, care cobora mereu în prezentul trăit de scriitor pentru a-l îmbogăţi cu lumină, gusturi şi mirosuri.

Cireşele copilăriei, vara, livada, dealurile, pădurea, Bucegii (mai târziu, în adolescenţă şi tinereţe) sunt nu numai bucurii ale naturii, pentru care avea o emoţie aproape religioasă, ci permanente „căi de descoperire”, de cunoaştere a „spaţiu-timpului”.

„În primul rând în cireşii din livadă, unde mă suiam, din ce în ce mai sus, ca să mănânc, deci ca să cunosc (aşa cum crede Dante) şi ca să văd mai departe. Ultimele crengi susţinătoare implicau, în acelaşi timp, multe cireşe coapte şi orizonturi tot mai îndepărtate, la capătul cărora, aproape întotdeauna, se târa un tren de-a lungul firului de apă argintie al Siretului. Lumea începea dincolo. Nu puteam bănui atunci că aveam să o bat în lung şi în lat, însă poate că îi luam măsura, fără să ştiu. Străbăteam apele cerului ca într-o navă şi vântul răcoros mă ajuta să mă cred năier, un copil de azi ar fi spus astronaut, una şi alta fiind acelaşi lucru, o înfruntare cu spaţiul şi cu timpul, cu spaţiul-timpul cum e corect să se spună”.

Cireşele erau prototipul cireşelor: „[…] grase, bucălate şi lucioase ca nişte funduri de pipă, din care m-am înfruptat atunci pentru totdeauna, vreau să spun că ori de câte ori m-am suit într-un cireş, ani mai târziu, de-a lungul întregii copiarii şi, mult mai târziu, pe malul lacului Léman, într-o livadă parcă agăţată deasupra apelor, în cel mai frumos peisaj din lume, am avut sub ochii lăuntrici cireşele de la Căpriana (sau de lângă Condriţa), dealul înroşit de bogăţia luxuriantă a verii, parcă împins pe dinăuntru ca să devină un tablou sau un fel de memento pentru toţi cei care-i treceau pe aproape, o invitaţie la meditaţii metafizice de la Platon cetire, un reflex pământean al ideii de colină românească şi de cireşe.

Natura intra în conştiinţa scriitorului, odată cu fiorul religios, „înfibrat în spirala genetică din care nimeni nu are scăpare”, într-un peisaj în care „mistica se amesteca cu sevele din cireşe, cu apele de la poalele colinelor, cu apusurile de soare, cu gustul cireşelor, mai târziu al caiselor din august şi cu toaca măiastră care cânta pretutindeni şi pe toate le acoperea cu sunetul ei de ornic mistic […].”

Amintirile, la Horia Vintilă se înscriu unui ritm cosmic. Încep de la un fapt curent într-un timp definit, pentru a ajunge, după ce străbate prin analize istorice şi filozofice, la faptul metafizic dar şi la un timp al înţelegerii mature care desăvârşeşte, într-un tablou gigantic ca o monografie pe mai multe nivele, un destin, un fapt istoric sau o epocă.

Aproape întotdeauna, sentimentul patriotic capătă în acea rememorare, un sens de virtute, în timp ce „lichelismul” politic era unul dintre cele mai grave păcate.

„Am dus întotdeauna o viaţă nici strâmtorată nici îmbelşugată. […]. [Tata] nu era om prea credincios. deşi mergeam cu el la biserică, nu chiar în fiecare duminică, ci din cinstirea unei etici burgheze, cu profunde înrădăcinări patriotice, ieşită din lecturi bine alese şi din convingerea că lichelismul şi necinstea erau păcatele cele mai grele şi mai hotărâtoare în calea progresului unui popor. Din acelaşi motiv cred că n-a intrat niciodată în politică, într-o vreme în care toţi neajutoraţii din naştere să căţărau în sus, pe Ţară ca nişte plante otrăvitoare, curmând elanurile trunchiului şi înecând sub frunze bolnave mugurii tuturor speranţelor.”

Criza acelor vremuri, a anilor 1920-1940, adică chiar perioada interbelicului românesc, (atât de admirat astăzi din neştiinţă sau snobism) era atât de profundă şi destructurantă încât „în acea avalanşă de corupţie şi de imoralitate, nimeni nu o putea vedea, era ca o ameninţare prezentă şi, în acelaşi timp, voalată până la invizibil”.

Cu toată „mascarada acelei epoci”, care a jucat o farsă sinistră întregii Românii, cu efecte şi mai târziu, situaţia de atunci, scrie Vintilă Horia, era „mult mai acceptabilă decât cea de acum”, adică situaţia anului 1985, când au fost scrise aceste Memorii, într-o staţiune din Elveţia. În 85, în România lui Ceauşescu domneau foametea, frica, frigul şi întunericul. O situaţie care va pecetlui soarta României până astăzi.

Decăderea, întreaga „operă de degradare” a început, spune scriitorul, cu întoarcerea, în 1930, a lui Carol al II-lea, „un personagiu situat între Machiavelli şi Marchizul de Sade”, a cărei domnie „a fost ca o cursă în care a căzut poporul român şi în care a fost fărâmiţat şi zdrobit după cele mai moderne sisteme de distrugere”.

Carol a distrus orice „posibilitate istorică de progres dar şi de conservare”. „Nu doar că a omorât zeci de mii de tineri, printre care intelectuali de primă mână, dar a descompus prin exemplul moral pe care-l oferea Ţării dinspre palat către margini.

Dar ceea ce a făcut din domnia acelui personaj „una din cele mai sinistre din istoria noastră” a fost împingerea ţării către „o imposibilitate de a apărare care urma sa culmineze cu cedarea totală a României, integrată, după planurile de atunci, Uniunii Sovietice”.

Catastrofa de la 23 august 1944 şi tot ce i-a urmat, inclusiv pierderea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord şi introducerea României „în spaţiul de experimentare al Utopiei materialiste sau marxiste, au fost urmarea, „celor zece ani, între 1930 şi 1940, care ne-au scos din istorie”.

Critica acestor evenimente, spune Vintilă Horia, a fost făcută prin prisma exilului, singura posibilă atunci, în 1985, pentru că, prin profesiunea sa de credinţă, „trebuia să spun ceea ce aveam de spus, pentru că, în perspectiva de mâine a lucrurilor, punctul de vedere al unui scriitor să rămână mărturie”.

 

de Lidia Melinte EpochTimes

1 Comment
  1. calin eugen says

    Un mare scriitor si istoric.Din pacate si azi marginizat…(ca atatia mari Romani).

Your email address will not be published.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More

css.php