OGORANU ÎN PRESA ANULUI 1997. Un interesant interviu cu Ion Gavrilă, de acum 19 ani.

2 64

UN INTERESANT INTERVIU CU ION GAVRILĂ OGORANU, DIN ADEVARUL DIN DECEMBRIE 1997.

Pe vremea aceea mass-media mainstream dădea atenţie şi acestui gen de subiecte. Interviul a apărut la scurt timp după adunarea naţională a proaspăt înfiinţatei Fundaţii a Luptătorilor în Rezistenţa Armată Anticomunistă, la care a participat personal şi preşedintele de atunci al României, dl Emil Constantinescu.

img_20160921_0018
Domnule Ion Gavrilă-Ogoranu, sunteţi recunoscut ca preşedinte al Fundaţiei Luptătorilor din Rezistenţa Armată Anticomunistă, care acum, la începutul lui decembrie, a decis să se structureze pe plan naţional, în cadrul Adunării de la Muzeul Ţăranului Român, onorată de preşedintele Emil Constantinescu, de ministrul Gavril Dejeu. De ce aţi făcut un pas către organizare atât de târziu?
În primul rând, nu avem revendicări de ordin material, social şi moral, deşi ar fi normal ca la opt ani de la Revoluţie să fi dobândit strictele drepturi civile pe care le-am avut. Suntem încă „bandiţi”, cu cazier politic, cei care mai trăim ori rudele celor executaţi ori împuşcaţi demult, în lupte. Confiscarea totală a averii rămâne şi astăzi un fapt, o injustiţie. Nu ne-am grăbit. Am aşteptat: o recunoaştere şi o cercetare istorică serioasă asupra fenomenului rezistenţei armate în munţi, ce onorează poporul nostru, socotit de unii, nedrept, o mămăligă. Am mai aşteptat ca Asociaţia foştilor deţinuţi politici cu care nu ne suprapuneam decât în parte, să-şi limpezească statutul, unitatea mereu ameninţată. Şi aşa e târziu, puţini mai sunţem în viaţă. Era momentul unei initiative salvatoare a memoriei istorice.
În cadrul recentei Adunări alegerea organismelor de conducere a produs şi incidente nedorite…
Le regret profund. Curăţenia unui sacrificiu liber consimţit s-a văzut, o clipă, umbrită de interese străine luptătorilor din rezistenţă, prin provocări ale căror ţeluri şi iniţiatori nu le pot cuprinde. E murdăria de care au avut parte şi manifestările din Piaţa Universităţii. Din păcate, unii ziarişti au contribuit, din inconştienţă? comandat? – nu ştiu, la întinderea acestei murdării. Istoria nu poate fi rescrisă, oricâte încercări ridicule de confiscare, de secularizare a ei s-ar mai înregistra, în această privinţă sunt liniştit.
Se ştie relativ puţin despre Rezistenţa Armată din munţi.
Corect. În tot lanţul Carpaţilor au acţionat grupe de partizani, în Munţii Apuseni, până şi în Muntii Măcinului. În ciuda unei incipiente organizări naţionale, rezistenţa s-a dezvoltat din iniţiative spontane, locale, acţionând independent şi în acelaşi timp ca un tot Ea reprezintă instinctul românului de a nu dezarma în faţa cuceritorului, fărâma lui de demnitate naţională, într-o luptă fără speranţă. Rezistenţa are un caracter naţional, anticomunist şi nu politic. În sensul că nici un partid nu-şi poate revendica acţiunea, deşi multe partide şi grupări istorice şi-au dat obolul jertfei în munţi.
Se susţine că cei mai mulţi luptători erau legionari. Adevărat?
img_20160921_0019Da, Această luptă corespundea idealului lor. Luptătorii erau în general tineri şi trebuia să aibă o încredere desăvârşită unii în altii. De aceea, Frăţiile de Cruce au furnizat mulţi partizani, educaţi în cultul prieteniei şi al sacrificiului. Dar de aici nu trebuie să se tragă obligatoriu nu ştiu ce sancţiuni politice. Partizanii au fost ajutaţi de evrei (un doctor din Făgăraş ne furniza medicamente), de maghiari (cu hrană), de ţigani. Am fost uneori ajutaţi chiar de soldaţi, de săteni, de turişti. Şi ei au contribuit la rezistenţa noastră de aproape opt ani, în condiţii extrem de dure. Ne-a ajutat şi un comunist, prea repede dezamăgit de reforma agrară a noului regim. Mai târziu a făcut şi el puşcărie. Realitatea a fost mai complex şi nuanţată. Procentajul politic al participării schematizează infructuos adevărul.
Domnule Gavrilă-Ogoranu, iertati-mi brutalitatea, nu cumva alegerea era obligatorie pentru toţi aceşti „desperados”?
Da şi nu. Mai degrabă nu. Gânditi-vă că în jurul anului 1953 au avut loc paraşutări. Or, cei ce au acceptat această formă de luptă ştiau bine că şansele de supravieţuire sunt extrem de reduse, practic nule. Mai luaţi în consideraţie un fapt aproape toti aveau „origine sănătoasă” – fii de ţărani, muncitori, mineri. De apartenenţa politică se puteau dezice, cum au făcut-o atâţia, alegând supravieţuirea. Fac o mărturisire: eram pe cale să mă căsătoresc cu nepoata unui ministru din noul guvern comunist, consătean cu mine. N-aş mai fi lipsit din viaţa socială 25 de ani! Opt ani pe munte şi 17 ani ascuns, până în 1976, când am fost dibuit şi arestat.
Cum v-au prins şi ce consecinţe aţi suportat?
Am stat ascuns la Alba lulia. În ciuda percheziţiilor nu m-au dibuit De atunci cred serios în miracole. Când am plecat la Cluj, am fost arestat la sosire în gară. In securitate n-au lucrat numai tâmpiţi. Au dat dovadă de inteligenţă şi tenacitate. Incredibile, aproape. Mulţi ani am fost considerat, public, mori Mama îmi făcea pomeni, slujbe. Un coleg supravieţuitor mi-a declarat că, prins, la o identificare de cadavre, m-a recunoscut în faţa securistilor. E o variant pe care au luat-o în calcul, dar n-au renunţat la căutare. La câţiva ani după Revoluţia din decembrie ’89, doi securişti „simpatici” care-şi tocau timpul pe la Asociaţia foştilor deţinuţi politici, mi-au dezvăluit taina capturării mele. Mă „turnase” involuntar mama. Din momentul în care m-am ascuns la ea n-a mai putut să mintă pe Dumnezeu, scoţându-mă astfel de pe acatistul cu morţi spre a mă trece printre vii.
Prea subtil!
Poate. Fiindcă în familie aveam vreo şapte Ioni, şi morti şi vii. S-aconstatat, la o numărătoare atentă, un Ion mai puţin la morti şi unul mai mult la vii.
Numai un preot cu ochi albaştri putea sesiza asta…
Sunt convins. Vedeţi, au ştiut unde să caute, pe ce să mizeze: dragostea de mamă şi credinţa ortodoxă.
Aţi fost pentru ei o pasăre rară?
Aşa e. Am stat în arest numai şase luni, în Rahova. Condamnarea mea la moarte, în contumacie, fusese prescrisă. Am fost tratat bine, mai degrabă studiat, descusut pe toate părţile: am avut ca vecini de pat ofiţeri şi ofiţeri superiori, prin rotaţie, istorici, psihologi, medici. In general, mi-a spus direct: tu n-ai cercetat Codul Penal din 1969? Ai fi aflat că ţi s-a prescris pedeapsa, de ce ai mai stat ascuns? Eliberarea mea cred că s-a datorat totuşi americanilor (motive să mă reţină ar fi găsit lesne). Mă aflam pe lista unor persoane de soarta cărora se interesa Nixon, care a şi înmânat această listă lui Ceauşescu, cu ocazia vizitei la Bucureşti.
Puteaţi să nu mai fiţi de mult!
E adevărat. De aceea,cred în miracole. Chiar dacă am lipsit din viaţa socială 25 de ani. Câţi luptători estimaţi că şi-au desfăşurat acţiunile în munţi? Greu de precizat în actualul stadiu al cercetării. Avem însă sute de morţi. Am „inventariat” poate 50 de grupuri de partizani în toată ţara. Totul a fost ţinut secret de securitate, iar activitatea noastră a fost secretă celor mai multi. La începutul războiului de partizani s-au făcut în Banat câteva procese răsunătoare. Dar au constatat că drept efect noi „bandiţi” luau drumul munţilor. Aşa că au renunţat. lupta noastră, dincolo de zvonuri, era o taină a noastră şi a adversarilor. Această experienţă ar trebui valorificată din punct de vedere teoretic. În felul ei a fost o şcoală, cu învăţăminte scump plătite. Strategia „nicăieriului” a înnebunit trupele de securitate, copleşitoare ca număr în raport cu noi. Nu aveam punct fix. Eram peste tot, în marş forţat. Calculam cu precizie mişcările lor, viteza de deplasare, inevitabila dispersie pe kilometri pătraţi, aşa că niciodată nu întâlneam forţe mai mari de o patrulă, cu care ambuscada căpăta şanse egale. Efectul psihiologic a fost uriaş. Cum să vânezi opt ani oameni fără să-i prinzi şi anihilezi pe toţi când ai la dispoziţie o armată? Aşa se explică eşecul marilor armate în Vietnam, Afganistan, Cecenia. Cel mai modern război de gherilă din istoria României îşi aşteaptă istoricii şi teoreticienii. Cât mai există supravieţuitori.
Fără deschiderea arhivelor fostei Securităţi, cercetarea ar fi mult îngreunată…
Sunt de acord. E ciudată dorinţă unora de a vedea doar dosarele foştilor informatori, ceea ce presupune simpla răfuială ori anihilarea adversarilor politici, având drept efect, fiţi siguri, doar o mare dezamăgire. La Făgăraş, după Revoluţie, securitatea locală ne-a pus la dispoziţie o listă a informatorilor locali, de unde lipseau ofiţerii de securitate şi membrii PCR: era, în schimb, toată lumea bună a oraşului. Ne interesează însă metode, cazuri, crime neelucidate nici astăzi, oasele celor dispăruţi. Aş vrea să ştim, de pildă, cine a împuşcat fetiţa de 6 ani a lui Macavei, prin fereastră. Unde au disparut cei 150 de bărbaţi din satul Poşaga, ce s-a întâmplat cu circa 400 de deţinuţi foşti partizani, care s-au “topit” la transferul dintr-o închisoare la alta. Interesul pentru informatori se poate transforma într-o diversiune. Marile culpe vor rămâne zăvorâte, rolul Securităţii eludat, iar lupta noastră un film de Sergiu Nicolaescu. Fundaţia noastră cere acces la istoria războiului românesc de gherilă, spre a-i aprecia corect dimensiunile, prin cercetarea dosarelor părţii cu care ne-am aflat într-un conflict pe viaţă şi pe moarte. Nu dorim glorie, nu dorim răzbunare, ci doar consemnarea adevărului.
De ce totuşi o luptă fără speranţă? Nu-mi iese din minte…
Trebuie să-ţi meriţi pământul natal. Sunt timpuri care cer jertfe, cer moarte ca să se poată supravieţui. Viaţa are un preţ, fiinţa naţionala un reflex de apărare care îi dă identitatea.
Nu sunt vorbe prea abstracte? În condiţii limită am mai găsi luptători?
Da. Nu mulţi, poate, dar siguri. “Nebuni” care să reprezinte spiritul naţional.
Nu v-aţi lansat în politică…
Nu. Mă şi dezgustă întrucâtva. Mulţi vin către politică, cerând urgent câte ceva. Un fel de „partizani”, care întreabă din capul locului unde e casieria. După Revoluţie un emanat a dorit să stea de vorbă cu mine. Am evitat întâlnirea. Ne despart prea multe morminte şi dureri. Nu doresc decât articularea unei istorii corecte şi repunerea în drepturile fireşti ale unor familii care şi astăzi îşi revendică fără succes modestele case părinteşti, cu grădinile unde şi-au îngropat morţii, cum se întâmplă, de regulă, în Transilvania. Atunci şi sacrificiul nostru ar căpăta, peste timp, un sens…

2 Comments
  1. calin eugen says

    Atata timp trecut,fara sa li se fi sters condamnarile…O, patrie nerecunoscatoare!…Ce o fi fost in sufletul Mosului.in toti anii dupa 89?Atacat,atacat in continuu,chiar si dupa moarte.Ce ati zice,stimate domnule Florian,daca lucrurile s-ar fi perecut aidoma,in Israel?Nici nu ne putem imagina!Lasati-ne in pace,cu mortii nostri cu tot!

  2. IO...gerules says

    Ion Gavrila Ogoranu a fost intrebat de un potentat al loviturii de stat din’89 „impotriva cui a-ti lumpta voi?Raspunsul era simplu:Impotriva voastra.Deaceia viermii astia de azi isi bat joc in continuare de eroii neamului romanesc,pentruca nu sant romani si fac totul impotriva neamului romanesc ca sa ramana numai ei.Dar viata scoate un adevar obiectiv,viermii ror,rod pana nu mai au ce roade si abia atunci vor disparea,oare nu va fi prea tarziu si nu trebuesc striviti cu talpa piciorului mai devreme?

Leave A Reply

Your email address will not be published.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More

css.php