GOGU PUIU – Partizanul care nu a căzut în mâinile Securităţii. Rezistenţa armată din Dobrogea.

 Mulți dintre marii luptători ai neamului românesc nu apar în cărțile de istorie și nici în documentarele TV. Sunt cei despre care noi cei mulți nu știm mai nimic, sunt cei ale căror morminte nu sunt acoperite cu flori și care de multe ori nu au morminte…
Adevărații eroi ai patriei noastre sunt oameni obișnuiți care și-au sacrificat viața fără a se îndoi de idealurile lor și credința starmoseasca.
Sunt bărbați care au lăsat în urma lor lacrimi și multă durere, copii care nu și-au cunoscut niciodată tații și care nu au avut voie să întrebe cine sunt și de unde vin…si mai departe, nepoți pentru care cuvântul bunic nu înseamnă vacanță de vară, ci o permanentă căutare a adevărului.
Gogu Puiu a fost unul dintre cei mai importanți stâlpi ai rezistenței anti-comuniste din Dobrogea. La prima vedere viața lui pare romanul unui destin tragic, însă nici unul dintre noi nu ar trebui să uităm că aceasta este povestea unui om care a luptat pentru neamul nostru, sacrificându-și viața și familia.
Elena Rădulescu este nepoata lui Gogu Puiu. Elena a scris această biografie a bunicului ei pe care vă invit acum s-o citiți în cele ce urmează .

Gogu Puiu a fost un personaj important în comunitatea de aromâni din Dobrogea. în 1926, când avea 8 ani, a plecat împreună cu familia sa din localitatea Gramaticova din Grecia, fiindcă nu au acceptat grecizarea și au ajuns în Caliacra în Cadrilater, unde au stat până în 1941, când Cadrilaterul a fost cedat Bulgariei.
Din acel an, familia sa s-a stabilit în comuna Mihail Kogălniceanu, județul Constanța. încă de tânăr, Gogu Puiu a aderat la Mișcarea Legionară, fiind un spirit luptător, devotat crezului său naționalist.

În timpul Guvernării Legionare era militar în termen și a fost recrutat în batalionul de gardă al Mareșalului Antonescu. La puțină vreme s-a eliberat din armată și îl vom găsi comisar de Poliție Legionară în Constanța. După căderea guvernului legionar, sfătuit de tatăl sau, va pleca din țară pe la începutul anului 1942, pentru ca activitatea să legionară să nu pună în pericol întreaga familie. Oricât de mult ar fi vrut Gogu Puiu să rămână în țara și să lupte pentru valorile în care credea, îndemnul tatălui nu putea fi nesocotit, așa că a plecat. în 1942, conform unor mărturii a fost în Bulgaria, adapostindu-se în casa tinerilor căsătoriți Crăcea.

Ulterior a pleacat în Germania, unde s-a întâlnit la Buchenwald cu un grup de fruntași legionari plecați din țara, printre care Horia Sima, Iasinschi, Constantin Papanace, S. Ionescu, și alții.
Mișcarea Legionară s-a scindat între adepții lui Horia Sima și cei ai lui Zelea Codreanu, cele două grupări fiind cunoscute ca „Simistii” și „Codrenistii”, conducătorul codrenistilor fiind Constantin Papanace, fost secretar de stat în Ministerul de Finanțe pe vremea Guvernării Legionare, iar mai târziu bibliotecar la Vatican.
După plecarea din Buchenwald, Papanace s-a stabilit în Italia, urmat Gogu Puiu și alți camarazi apropiați.
La finele războiului, serviciile secrete occidentale începeau să trimită în România agenți instruiți să lupte împreună cu grupurile de partizani care se formau în munți. Fire energică, patriot atașat spiritului de dreptate ,neamului său și Credinței strămoșești, Gogu Puiu îi cere de nenumărate ori lui C. Papanace să îl trimită în țară, dar de fiecare dată primește refuzul mentorului său, care spunea mereu că nu-și poate trimite copiii la moarte.
în 1945, Gogu Puiu hotărăște să plece singur. în drum spre țară, se oprește la Belgrad ,unde îl întâlnește pe Blondell, un agent al serviciilor secrete franceze. Se întoarce împreună cu acesta în occident și până în 1947 nimeni din comunitatea aromână sau din cea legionară nu știe nimic despre existența sa.
în 1947 se prezintă la Constantin Papanace și îi spune că este pregătit să plece în țară. Nici de data aceasta nu primește aprobarea ,dar cu toate acestea va pleca..

Nu se cunosc date din viața lui Gogu Puiu din perioada 1945-1947, însă ce s-a aflat cu certitudine din arhivele CNSAS este faptul că, la intrarea în țară, avea un pașaport în care doar fotografia era autentică pe documentul eliberat de autoritățile orașului Innsbruck figurând un nume fals – Mohamed Ali Osman, de origine albaneză.
Ajuns la Oradea se va preda la Biroul Organizației de Partid și va cere să fie prezentat lui Vasile Luca, căruia trebuia să îi transmită un mesaj dar va fi primit de Ana Pauker.
După această întrevedere, este încarcerat la Văcărești, fiind condamnat la 1 an de detenție pentru trecerea frauduloasă a frontierei. Nu se cunoaște exact modul în care a ieșit de la Văcărești, dar există persoane care spun că Gogu Puiu ar fi evadat la sfârșitul lui 1947 din acea închisoare.
Din 1948, Gogu Puiu se stabilește în nordul Dobrogei unde găsește deja organizate grupuri de rezistență, de către frații Nicolae și Nicea Fudulea și Gheorghe Filiu. Toți erau legionari, iar Nicolae Fudulea fusese decorat de Căpitan cu Crucea Albă.

Din mărturiile celor care l-au cunoscut, aflăm că Gogu Puiu era un personaj carismatic și foarte bine antrenat pentru conducerea luptei în clandestinitate. A organizat oamenii în grupuri foarte mici, astfel încât încât dacă unul ar fi fost prins de securitate, să nu poată să-și trădeze sub tortură camarazii.
La începutul lui 1948 și-a vizitat prietenul Zahu Pană din Constanța, căruia i-a spus că în noaptea de 14-15 mai 1948, va avea loc un val masiv de arestări în toată țara, semn că va începe Insurecția populară, și că vor veni în ajutor americanii.
într-adevăr, în noaptea respectivă s-au făcut mii de arestări, cu precădere în rândul studenților, dar americanii nu au venit… Gogu Puiu trebuia să organizeze câți mai mulți oameni înarmați și cu muniția aferentă.
în acea perioadă tulbure, când foarte mulți oameni încă nu conștientizau ce înseamnă comunismul și când frica nu se inoculase atât de adânc în firea lor, mulți români începeau lupta împotriva celor care atentau la ființa noastră națională , interziceau credința în Dumnezeu și furau proprietățile.
Nu mai conta culoarea politică a celor care înțelegeau să lupte împotriva unui dușman comun.
A fost o perioadă în care Gogu Puiu și oamenii lui erau considerați apărătorii și răzbunătorii neamului, iar milițienii, fie le dădeau de bună voie armele din dotare, fie fugeau din sedii lăsându-le astfel cale liberă. Gogu Puiu, cu doar o mână de oameni intră în unități militare și pleacă de acolo cu camioane încărcate cu arme și muniție.
într-o astfel de incursiune este rănit camaradul sau Nicolae Mătărângă a cărui rană riscă să se cangreneze, iar omul nu putea fi dus la un doctor. în aceste condiții, Gogu Puiu l-a operat pe Mătărângă salvându-l de cangrenă.
Un alt episod povestit de Gheorghe Filiu, este acela că în toamna târzie a lui 1948, Gogu Puiu a aflat că 9 camarazi au fost prinși și închiși la securitatea din Babadag. Plin de curaj , își ia un singur om și se duce să-și scape camarazii.

A tras rafale de mitralieră, lăsând impresia că sunt mulți, astfel încât cei câțiva securiști care se aflau în sediu s-au încuiat în camere, iar ei au intrat să-și elibereze oamenii, pe care i-au găsit într-o stare fizică deplorabilă cauzată de tortură. Aceștia neputându-se deplasa singuri, a trebuit să fie cărați în spate, așa încât s-a tras în continuare în uși, pentru a-i împiedică pe securiști să iasă .
Oare de unde avea Gogu Piu aceste cunoștințe privitoare la ajutorul medical, organizarea nucleelor de luptă, eliberare de ostatici, modalități de înarmare? Răspunsul nu poate fi decât unul singur: în cei 2 ani de absență, acesta a fost instruit undeva pe teritoriul Europei de Vest.
Tot Nicolae Ciolacu, dar și alți supraviețuitori, relatează că în toată perioada cât i-a condus, Gogu Puiu a purtat un soi de uniformă: cizme Burger, pantalon negru bufant, cămașa neagră, și în funcție de anotimp, haină/pardesiu tot de culoare neagră.
Interesant este că a purtat întotdeauna un fel de port-hart din piele, în care se bănuiește că avea niște documente secrete, deoarece nici în somn nu se despărțea de acest port-hart. Pe lângă port-hart, păstra o grenadă , pentru că jurase că nu se va lăsa prins de viu.
Ciolacu spunea că unul dintre camarazi a cunoscut un tânăr care a reușit să-l convingă că dorește din tot sufletul să lupte alături de ei și care cerea să-l prezinte lui Gogu Puiu.
S-au întâlnit pe înserat la marginea unui sat din Dobrogea , iar când Gogu Puiu l-a văzut a pus mână pe pistol spunându-i să plece, sau îl împușca, spunând: „mi-ați adus un securist”. întradevăr așa era, tânărul era un ofițer de securitate care avea misiunea să se infiltreze chiar în preajma lui Puiu, conform mărturiilor sale.
Având în vedere că Gogu Puiu nu numai că nu excludea posibilitatea morții, dar era convins că aceasta va veni, nu putem să-l considerăm naiv și idealist. Postea și se împărtășea la fiecare 3 luni, de teamă că moartea să nu survină și să-l prindă nepregătit.
Din rațiuni de siguranță, au hotărât să împartă mișcarea de rezistență din Dobrogea în două, Dobrogea de nord și Dobrogea de sud, pe ambele coordonându-le Gogu Puiu, numai că de gruparea de sud răspundea Gheorghe Filiu.
Deplasările dintr-un loc în altul erau mai dificile iar securitatea sub conducerea lui Dogaru, era mai atentă. Unul din frații Fudulea (Nicea) murise în pădure la Babadag, iar celălalt era arestat alături de mulți dintre camarazii săi.
în momentul în care a ales acest drum, Gogu Puiu a tăiat orice legătură cu familia și cu tot ceea ce l-ar fi putut determina să renunțe la luptă. Numai că, om fiind, a făcut câteva erori printre care și aceea că s-a îndrăgostit de o femeie, Olimpia, care l-a iubit mai presus de orice pe lume și cu care a vrut să se cunune. Olimpia rămase însărcinată.
Educația creștină primită în familie de Gogu Puiu îl obliga să nu lase să se nască un copil în afara unei căsătorii binecuvântate în Biserică și se hotărăște să se deplaseze în satul Cobadin, aflat la 18 km distanță de Constanța, la prietenul sau Gheorghe Filiu, unde îl cheamă pe preotul Mihăilescu căruia îi cere să oficieze slujba religioasă de cununie, nu înainte însă de a ajunge în Cobadin și sora lui, Maria.
Pentru aceasta, au trimis oameni care s-o anunțe să vina, dar la Cobadin nu s-au mai întors nici oamenii trimiși și nu a ajuns nici Maria. Gogu Puiu a pleacat singur în comuna M. Kogălniceanu, dar aici fratele soției sale, Constantin Puiu, mama, sora și fratele său mai mic fuseseră ridicați de securitate.
În ziua de 19 iulie 1948, Gogu intră în casa lui Filiu, intenționând să plece în toiul nopții, deoarece deja își încălcase principiile de siguranță: să nu stea mai mult de 2 zile în același loc.
Securitatea a aflat unde este și a trimis trupe în Cobadin și a înconjurat casa lui Gheorghe Filiu. A început un adevărat război între trupele de securitate pe de-o parte, iar de cealaltă parte un singur om: Gogu Puiu.
Acesta a tras din mai multe locuri ale casei, cu intenția de a crea impresia securiștilor că au de-a face cu mai mulți luptători. După relatările unui martor ocular, Petre Dică, Gogu a împușcat circa 14 securiști, iar la un moment dat când a considerat că s-a creat o breșă pentru a putea ieși din casă, a sărit pe fereastră, spunându-i Olimpiei: „Daca va fi băiat să-l botezi Hristu, iar dacă va fi față s-o botezi Zoe.”
Odată ajuns afară a continuat să tragă, dar din nefericire a fost rănit la un picior și tot atunci a constatat că și-a terminat muniția. I-a rămas doar o grenadă pe care o păstra pentru el și într-adevăr a detonat-o, producând un incendiu într-o șură de paie în dreptul căreia se afla.
Așa se pare că și-a găsit sfârșitul acest erou de legendă.
Olimpia Puiu, însărcinată în luna a patra, a fost prinsă de securitate și încarcerată. După arestare, este dusă pentru pentru identificarea cadavrului, numai că aici descoperă (după propria ei mărturie) un corp complet carbonizat din care nu se putea distinge vreo trăsătură. Este momentul când ea refuză să recunoască moartea lui Gogu Puiu.
Olimpia este încarcerată, condamnată la 5 ani închisoare și naște în decembrie 1949, o fată pe care o botează Zoe. Copila stă alături de mama ei timp de 1 ani și 4 luni până ce aceasta se eliberează după ce a ispășit 5 ani de temniță. Olimpia a murit în 1956, la 2 ani după eliberare și nu au rămas multe mărturii de la ea.

Zoe a crescut și a aflat ca într-un basm că tatăl ei nu ar fi murit atunci, în ajun de Sf. Ilie 1949, şi că atunci a fost rănit la picior dar că șura de paie care a luat foc a mascat fuga lui și că a ajuns în casa doctorului Apostol care i-a îngrijit rana, după care a plecat.
Într-adevăr, sfârşitul lui Gogu Puiu a rămas una din controversele nedezlegate ale rezistenţei anticomuniste. Mama acestuia, ca şi rudele sale, au păstrat întotdeauna speranţa că ar fi putut supravieţui acelei încercuiri, ceea ce i-ar fi deschis posibilitatea de a părăsi, clandestin, ţara. Enigma a fost sporită şi de unele documente din arhivele fostei Securităţi, precum cele două emise de Procuratură, în 1956, către Miliția Kogălniceanu, în care se cere „sa fie căutat, încătușat și adus banditul Gogu Puiu”.
Poate că accesul la dosarele referitoare la Gogu Puiu şi Olimpia Puiu, care şi astăzi, după mai bine de 6 decenii, sunt secretizate, vor face lumină în acest acest caz controversat.
Până atunci, fiecare are dreptul să dea răspunsul pe care îl crede de cuviință. Oare Gogu Puiu a murit atunci în încleștarea cu Securitatea comunistă? Oricare ar fi adevărul, acest om a intrat în legendă, iar faptele sale de eroism vor trăi neșterse în amintirea poporului nostru.