Sfinții – mlădițe din Hristos

0 71

Despre sfinţi şi sfinţenie, în decursul timpului, s-a scris mult. Şi aceasta pentru că sfinţii ocupă un loc important în viaţa Bisericii. Duminica Tuturor Sfinţilor, prăznuită în fiecare an în prima duminică de după Pogorârea Sfântului Duh, şi Duminica Sfinţilor Români, prăznuită în a doua duminică după Pogorârea Sfântului Duh, sunt considerate invitaţii la sfinţenie.

Despre sfinţi şi sfinţenie, în decursul timpului, s-a scris mult. Şi aceasta pentru că sfinţii ocupă un loc important în viaţa Bisericii. Duminica Tuturor Sfinţilor, prăznuită în fiecare an în prima duminică de după Pogorârea Sfântului Duh, şi Duminica Sfinţilor Români, prăznuită în a doua duminică după Pogorârea Sfântului Duh, sunt considerate invitaţii la sfinţenie.

Primele mărturii despre cinstirea sfinţilor în prima duminică după Rusalii aparţin Bisericii din Antiohia şi datează din secolul al IV-lea. Cât priveşte Duminica Sfinţilor Români, ea este de dată recentă. În 1992, Sfântul Sinod a hotărât ca în Duminica a II-a după Rusalii să fie pomeniţi toţi sfinţii români, ca semn al lucrării Sfântului Duh în Biserica neamului nostru.

În Apus, Duminica Tuturor Sfinţilor se prăznuieşte încă din jurul anului 608, fiind prăznuită iniţial pe 13 mai, iar din secolele VIII-IX pe 1 noiembrie.

La început, doar mucenicilor le era acordată o zi specială de prăznuire, alte nume de sfinţi fiind adăugate în calendar treptat, mai ales după stabilirea slujbelor de canonizare. Ulterior, în panoplia sfinţilor au fost incluse personalităţi distinse ale Vechiului şi Noului Testament: patriarhi, drepţi şi prooroci, apostoli şi ucenici, apologeţi, mărturisitori, dascăli şi ierarhi, pustnici, călugări, cuvioşi şi cuvioase, simpli creştini, care s-au distins prin fapte de caritate şi dreptate socială sau prin darul facerii de minuni.

Biserica îi prăznuieşte liturgic pe sfinţi pentru viaţa lor pilduitoare, pentru statornicia lor în credinţă, pentru caracterul lor hotărât de a sta neabătuţi pe calea binelui şi a dreptăţii, pentru bunătatea inimii lor, pentru sfinţenia vieţii lor, pentru că fac parte integrantă din Împărăţia lui Dumnezeu.

În creştinism, sfinţenia reprezintă maximul la care poate ajunge omul în viaţă, graţie Întrupării Mântuitorului Iisus Hristos. Am putea spune că sfinţenia este revelarea lui Dumnezeu în făptura Sa: „Cine rămâne în Mine şi Eu (rămân) în el … căci fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 5). Însă, fără conlucrarea continuă a omului cu harul divin, nu este posibilă sfinţirea vieţii. Dumnezeu cel Sfânt (Levitic 11, 44-45) este Cel Care sfinţeşte pe oameni (Levitic 20, 7-8), în Duhul Sfânt.

În rugăciunea arhierească, Hristos Îi cere lui Dumnezeu – Tatăl: „Sfinţeşte-i pe ei întru adevărul Tău; cuvântul Tău este adevărul” (Ioan 17, 17). Iar într-o altă împrejurare, Mântuitorul Însuşi îşi îndemna ascultătorii, spunându-le: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru cel Ceresc desăvârşit este” (Matei 5, 48), îndemn preluat şi predicat şi de Apostoli. Sfântul Apostol Petru îndeamnă credincioşii din vremea sa pe calea sfinţeniei, spunându-le: „Fiţi şi voi înşivă sfinţi în toată petrecerea vieţii” (I Petru 1, 15-16). Deci, sfânt trebuie să fii nu doar când eşti în biserică ci, spune Apostolul, „în toată petrecerea vieţii”. Iar Sfântul Pavel spune celor din Filipi că sfinţii formează, împreună cu cetele îngereşti, Biserica cerească a celor ce sunt împreună cu Hristos (Filipeni 1, 21-23).

Am putea spune că sfinţii sunt expresia întrupată a lucrării Duhului Sfânt în lume. Scriptura îi mai numeşte prieteni apropiaţi ai lui Dumnezeu (Ioan 15, 14; Iacov 2, 23), drepţi pentru ale căror rugăciuni Dumnezeu cruţă lumea (Facerea 18, 23-32), slava întrupată a lui Dumnezeu (Ioan 17, 22), adică Biserica Dumnezeului celui viu. Sau cum spune psalmistul: „Prin sfinţii care sunt pe pământul Lui, minunată a făcut Domnul toată voia întru ei” (Psalmi 15, 3). Dumnezeu îşi revelează sfinţenia Sa peste toată lumea (Psalmi 144, 9). Deci, sfinţii sunt oameni prin naştere, după cum oamenii sunt sfinţi prin devenire. Prin Taina Sfântului Botez, noi nu facem doar un pas înainte spre o viaţă de sfinţenie, ci ne şi unim într-o mare familie, care este Biserica, din care fac parte cei aleşi, indiferent de neam, vârstă sau clasă socială.

Prezenţa Duhului Sfânt în om îl îmbogăţeşte şi-l transformă, îl transfigurează, îl umple de înţelepciune, de cunoştinţă, de răbdare, de dragoste, de nădejde, de credinţă. Îl îmbracă în haina de lumină a virtuţilor. Sfinţenia este plinătate în Duhul Sfânt: „Iar Ştefan, fiind plin de Duh Sfânt … ” (Fapte 7, 55). Prin strădania de a face lucrător harul lui Dumnezeu în ei şi în cei din jur, sfinţii sunt departe de bucuriile otrăvitoare ale plăcerilor acestei lumi; ei sunt restauraţi în cristelniţa dragostei divine, în cristelniţa Duhului Sfânt, prin care „vei înnoi faţa pământului” (Psalmi 103, 31). Prin practicarea virtuţilor, sfinţilor le îmbogăţeşte viaţa Dumnezeu. Mai mult, sărăcia lor îi îmbogăţeşte pe cei din jur, dăruindu-le din preaplinul sărăciei lor pe Însuşi Dumnezeu, prin rugăciunile şi prin iubirea lor fără de sfârşit. Deşi sunt săraci, ei – spune Sfântul Ioan Gură de Aur – îmbogăţesc pe alţii prin curăţia sufletului. Mărturie în acest sens stă săracul Lazăr din parabola bogatului nemilostiv (Luca 16, 19-31). Omului sărac îi este atribuită capacitatea de a putea uşura suferinţele celui bogat şi păcătos. Da, într-adevăr, sfinţii sunt mediatori şi după moarte, datorită vieţii lor pline de evlavie şi de fapte bune.

Acum să nu se creadă că Biserica reduce ideea de sfânt doar la categoria pustnicilor, a monahilor sau a clericilor. Nicidecum! Iisus ne-a chemat pe toţi la desăvârşire, la asemănarea cu Dumnezeu. Sunt numeroase cazurile în care au fost trecuţi în rândul sfinţilor atât persoane căsătorite, bărbaţi şi femei, cât şi familii întregi. Căsătoria nu este un impediment în calea sfinţeniei. Ea este una dintre Sfintele Taine, care nu numai că nu este impediment, ci este un adevărat izvor de spor duhovnicesc, prin sfinţitoarea lucrare a harului.

Este adevărat că monahismul s-a constituit, de-a lungul timpului, într-o resursă inepuizabilă de modele ale sfinţeniei. Poate că acest lucru se datorează mai ales voturilor şi condiţiilor de mediu duhovnicesc, care predispun sufletul la desăvârşire. Însă sfinţenia se regăseşte în toate categoriile sociale, toate profesiunile şi îndeletnicirile, toate vârstele. Nu doar cei despre care Sfântul Apostol Pavel spune: „… au fost chinuiţi, (…) au suferit batjocură şi bici, ba chiar lanţuri şi închisoare; au fost ucişi cu pietre, au fost puşi la cazne, au fost tăiaţi cu fierăstrăul, au murit ucişi cu sabia, au pribegit în piei de oaie şi în piei de capră, lipsiţi, strâmtoraţi, rău primiţi. Ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit în pustii, şi în munţi, şi în peşteri, şi în crăpăturile pământului” (Evrei 11, 35-38), sunt sfinţi, ci toţi cei care şi-au asumat responsabilitatea Crucii lui Hristos, lepădându-se de sine, într-o formă sau alta.

Pentru toate strădaniile lor duhovniceşti care au făcut roditor dumnezeiescul har, sfinţii sunt socotiţi prietenii lui Dumnezeu. Psalmistul zice: „Eu am cinstit foarte pe prietenii Tăi, Dumnezeule, şi foarte s-a întărit stăpânirea lor” (Psalmi 138, 17). În Împărăţia lui Dumnezeu, sfinţii ne ascultă rugăciunile, se întristează de necazurile noastre, se bucură de reuşitele noastre şi se roagă şi mijlocesc pentru noi, atunci când le cerem ajutorul. Iar rugăciunile şi mijlocirile lor sunt ascultate şi bineprimite de Dumnezeu.

În Sfânta Liturghie suntem contemporani cu fiecare sfânt în parte.

de PS Calinic Botoșăneanul

sursa: Doxologia

Leave A Reply

Your email address will not be published.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More

css.php