Minele de plumb de la Baia Sprie și Cavnic

1 482

Ilie Mocanu

„Doamne, iertate să fie păcatele celor care ne-au nedreptățit și torturat, pentru că prin faptele acestor vase stricate, cum spunea Apostolul Pavel, noi ne-am apropiat și mai mult de Tine!”

De la proces am fost readus, pentru scurt timp, la Jilava. În toată această perioadă gândurile lumești, regretul după condițiile de viață de altădată, gândul la speranțele mele pierdute, gândul la cărțile mele, la copila și soția mea, care rămăseseră fără sprijin și fără resurse de trai, precum și gândul ostracizării lor sociale, mă copleșeau zilnic.

Singura speranță pentru ele, ca și pentru mine, rămăsese mila lui Dumnezeu, voia Lui în care ne-am lăsat cu toții. Am început să mă rog din ce în ce mai mult pentru iertarea păcatelor mele și ale neamului meu românesc. Mi-am închinat toată suferința lui Dumnezeu. Era singurul meu obiectiv în viață, care îmi dădea un sens și mă făcea să mă ridic deasupra suferințelor perpetue.

Însă alte greutăți veneau ca să mă asalteze, să mă îngenuncheze. Înfometat, epuizat și fără speranță de a mai scăpa vreodată din închisoare, am ajuns la mina de plumb de la Baia Sprie, fiind transportat, împreună cu alți deținuți, în vagoane de transportat vite.

O lună de zile am fost ținuți în refacere, la suprafață, pentru că abia puteam ține târnăcopul în mâini. Aici cel puțin primeam pâine pe săturate și o mâncare mai consistentă. Peste o lună de zile am intrat în subteran. Aici am găsit alți diținuți politici, care lucrau mai demult și care ne-au primit cu dragoste, ne-au încurajat și ne-au inițiat în munca de mină. Datorită lor greul a devenit mai suportabil, deși, de multe ori, cădeam în genunchi sub povara greutăților și a trudei pe care o presupunea munca de miner.

Am executat tot soiul de munci aici. Am lucrat ca dulgher, la consolidarea galeriilor, am fost copturitor al rocilor după explozie, am împins vagoneții cu materialele exploatate, am lucrat ca perforator.

Voi povesti acum o întâmplare în legătură cu un vis premonitor, pe care l-am avut aici.

Se părea că eram pe un pârâiaș mocirlos, împreună cu tovarășul meu de muncă și că el a intrat în apa râului și începuse să se scufunde…L-am tras afară și l-am salvat.

A doua zi am intrat în mină și perforam în galeria unde aveam fixat locul de muncă. Era o galerie foarte largă. Am constatat că în schimbul precedent, o altă echipă perforase și
inițiase o explozie cu dinamita în cerimea, adică în plafonul galeriei.

De aceea existau roci dislocate dar care nu căzuseră de la locul lor. Și am început să copturim, adică să dăm jos rocile, care amenințau să cadă peste noi.

Cu operațiunea asta am pierdut mai mult de jumătate din șutul de opt ore. Ne mai rămăsese aproximativ o treime din șut1 și nu lucrasem nimic. Pentru asta ne amenința carcera la ieșirea din subteran.

Prietenul meu de echipă se temea că vom fi pedepsiți și stăruia să începem lucrul. Eu nu am fost de acord la început, dar mai apoi am cedat presiunilor lui, cu condiția ca el să pună perforatorul în funcție iar eu să-l țin de mână, cu ochii țintă la roca de cerime de deasupra.

Și asta pentru că vibrațiile produse de perforator putea să producă desprinderea cerimii. Și asta s-a produs…

Când am văzut că se desprinde roca, l-am smuls pe acela din locul său și am căzut la câțiva metri mai departe de impactul rocii cu solul. Era o rocă lungă de 7-8 metri și lată de 3-4 metrii…și în momentul când a căzut a produs scântei și praf.

Nu am mai lucrat nimic în acea zi, ci doar am scos aparatul de perforat de sub stânca căzută din plafon, care se plesnise în bucăți, dar, totodată, ne tăiase și furtunele.

Nu s-a mai lucrat în subteran, în locul acela, câteva zile. S-a așteptat liniștirea rocilor, care mai continuau să cadă de sus și din lateralele galeriei.

În perioada aceasta, conștiința mea gemea sub povara vinei și a mustrărilor pentru viața mea sufletească și trupească pe care o dusesem până atunci, deși, în libertate, eram o persoană căreia nu i se putea reproșa nimic la nivel social.

Totuși, socoteam că trebuie să ispășesc vina vieții mele și a neamului meu – căci nimeni nu este fără de păcat – iar eu nu fusesem întotdeauna la înălțimea morală la care știam că trebuie să fiu.

Mă mustra, în special, păcatul Apostolului Petru, din seara când Mântuitorul a fost prins, batjocorit și torturat. Petru s-a lepădat spunând că nu este discipolul lui Iisus. Eu însumi, într-o înprejurare anume, când eram liber, nu am mărturisit credința și convingerea ce o aveam că Dumnezeu există și am lăsat să se subînțeleagă că El poate să nu existe.

Aceasta mă mustra adânc și mereu mă întrebam, dacă am suferit îndeajuns de mult încât să mi se ierte păcatele.

Odată am urcat pe mormanele de pietre dintr-o galerie, cu perforatorul îm brațe și am căzut pe ele frânt de efort și de oboseală.

Atunci m-am lovit cu genunchiul de pietre și am simțit că aceasta e golgota mea și că Dumnezeu mă va ierta. Am simțit că prin suferințele ce vor urma pot spera să câștig dragostea și mila Lui.

Cei din mină mi-au povestit cum sărbătoriseră, la lumina lămpilor cu cărbuni, sub pământ, Învierea Domnului, în noaptea de Paști.

Acolo, în mină, s-au întâmplat multe lucruri și evenimente pe care nu le mai expun. Îmi aduc aminte numai că acolo am început să trăiesc primele crize de ficat și că, tranpirat de atâta durere, pentru ca să nu deranjez pe cei care dormeau, ieșeam noaptea printr-un spălător cu geamuri sparte…

Era iarnă, frig, ger și curent unde eu ieșeam ca să îmi trăiesc durerea și astfel am pregătit terenul pentru TBC-ul2 pe care l-am avut mai târziu.

Munca în mină se desfășura sub permanente amenințări. Erai încarcerat pentru motive imaginare. La carceră erai îngrămădit împreună cu alte 3-4 persoane, deși această mică încăpere era doar pentru o persoană…În ea stăteai în picioare, pentru că nu aveai posibilitatea de a sta jos.

Cei care erau presați acolo după câteva ore ieșeau sufocați. Am trecut și eu prin această situație.

Odată, când milițianul, care mă conducea la carceră, mi-a ordonat, înainte de a mă băga în carceră: Culcat!, eu nu am voit să mă supun ordinului său, pe motivul că nu sunt vinovat cu nimic.

Acesta a cerut santinelei din tura de la poartă ca să mă împuște, dacă nu execut ordinul. Atunci m-am adresat și eu ostașului din post spunând: Trage, ostaș! Ostașul însă nu a
tras…ci s-a întors cu spatele…

Gestul poate că a fost unul de mândrie din partea mea, dar am socotit atunci că ține de demnitatea mea ca să nu execut ceea ce mi se ordonase.

Și asta pentru că nu m-am temut niciodată de moarte, atâta timp cât am luptat pe fronturile din est și vest3. Ba, mai mult, unul dintre momentele cele mai înălțătoare ale spiritului le-am trăit în apropierea Stalingradului, când, fiind încercuiți și atacați cu tancuri și efective superioare, am avut convingerea că trebuie să mor.

Am simțit atunci o bucurie aproape extatică, pe care n-o simțisem niciodată. Oștenii de sub comanda mea începuseră să se retragă, alături de cei din alte unități și, pe ai mei, i-am obligat să se oprească sub amenințarea, că îl împușc pe cel care va mai face un pas înapoi.

Momentele erau critice și mulți au început să plângă de groaza tancurilor care se apropiau de noi și trăgeau. Eram în câmp deschis și nu aveam nici gropi și nici șanțuri unde să ne
adăpostim.

Ostașii s-au întins la pământ, cu fața la inamic, pe când eu ședeam în picioare și treceam de la unii la alții.

Alături am văzut un sergent cu o mitralieră care trăgea fără încetare. Pentru că noi, infanteriștii din față, ne opriserăm, tunurile anticar, care erau în spatele nostru, au început să tragă și au imobilizat două tancuri.

Comandantul tunurilor anticar mi-a mărturisit mai apoi, că dacă noi nu ne-am fi oprit, ei erau gata de retragere.

Nu știam de frica de moarte, însă aveam din copilărie o frică de duhurile demonice, o teamă pe care am reușit să o înving în închisoare prin rugăciuni și harul lui Dumnezeu.

Voi mărturisi în cele ce urmează încercările, teroarea și lupta crâncenă prin care am trecut și care a fost cumplită, până să ajung să văd lumina dumnezeiască, care m-a înconjurat și m-a făcut să fiu invincibil la atacurile demonice, care se succedau zi de zi sub diverse forme.

Căpătând darul vederii în duh am început să cunosc și să disting natura celor care se reflectau în spiritul meu.

Când am citit, ulterior, după eliberare, Filocalia, operă teologică tradusă în română de Pr. Dr.Dumitru Stăniloae, atunci m-am încredințat de justețea interpretării, la diverse stadii
spirituale, asupra a ceea ce este de la Duhul Sfânt și a celor care sunt din încercare satanică.

(Scrierile complete ale Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu şi viaţa sa, comentate de către ucenicul şi fiul său întru Domnul, Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş. Vol. I, Teologie pentru azi, București, 2010, pp. 280-284)


1 Șutul = timpul de muncă, pe o zi, în mină.

2 TBC = tuberculoză. A se vedea aici:
http://www.sfatulmedicului.ro/Tuberculoza/tuberculoza-tbc-generalitati_499.

3 În al doilea război mondial.

via Fericiti cei Prigoniti

1 Comment
  1. zatas says

    hai sa incercam si varianta cealalta – sa nu le fie iertate si sa fie pedepsiti iar cei nedraptatiti sa fie razbunati! sa vedem cum e!

Your email address will not be published.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More

css.php