STRIGOIUL…

de Florin DOBRESCU

Se apropie împlinirea a 10 ani de la moartea lui Ion Gavrilă, cel cunoscut mai cu seamă prin pseudonimul său literar, Ogoranu. Îmi dau seama că, exact acum un deceniu, îşi trăia agonia ultimilor săptămâni, ultimilor zile din viaţa pământească… Revăd fotografii sau imagini video în care este imortalizat… Recitesc, la întâmplare, din cărţile sale, fragmente, aşa cum îmi vine la mână… Când citesc, pare că-l şi aud, cu graiul său ardelenesc, cu timbrul vocii şi pronunţia inconfundabile.

Zilele astea am dat peste un fragment din volumul 2, de care uitasem cu desăvârşire. Conţinutul m-a zguduit, poate şi pentru că evenimentele ultimului an au readus în actualitate mai mult ca oricând în ultimii 26 de ani, această stare. Trăirile descrise de Gavrilă în acel text se potrivesc teribil cu locul pe care conducătorii de astăzi ai ţării, ei şi ţuţării lor de serviciu, îl pregătesc – a câta oară, Doamne? – acestor efigii eroice ale istoriei noastre recente.

Legea 217/2005, impropriu numită “antilegionară”, ar trebui – conform autorilor săi de la Institutului Elie Wiesel – să scoată din istoriografia românească figuri precum Ogoranu, Gogu Puiu, Spiru Blănaru sau Vasile Motrescu, pentru singura vină – de neiertat nici măcar după moarte – de a fi fost legionari.

Dar mai mult decât atât. Deunăzi, consilierul prezidenţial Alexandru Muraru, în numele instituţiei prezidenţiale, a declarat mass-mediei că, în viitorul muzeu al comunismului din România, nu vor avea ce căuta aceste figuri. Că rezistenţa anticomunistă va fi împărţită într-una bună, a nelegionarilor, şi respectiv una rea, a celor proveni’i din rândurile Mişcării Legionare, care vor trebui extirpaţi din studiul istoric. În ciuda faptului că istoricii de la Institututul Naţional pentru Studiul Totalitarismului din cadrul Academiei Române au certificat realitatea ştiinţifică conform căreia aceştia din urmă au reprezentat cel puţin 75% din ponderea rezistenţei anticomuniste.

În fine, revenind la fragmentul din memoriile lui Gavrilă… Acesta rememorează o întâmplare din anii de trai în ilegalitate, dinaintea capturării sale, în 1976. În cadrul incursiunilor clandestine la Cluj, unde şi-a revăzut, în taină, o serie de prieteni, a încercat să reia legătura cu o fată pe care o simpatizase în mod deosebit în tinereţe, la Făgăraş. Îi cunoştea familia şi cunoscuse ulterior şi pe soţul ei, un cunoscut scriitor. Un prieten din Cluj tocmai îi relatase că, într-o discuţie cu Finuţa (aşa se chema fata), aceasta vorbise frumos depre Gavrilă şi camarazii săi din munţi, pe care îi credea morţi cu toţii.

Să-l lăsăm însă pe Ion Gavrilă să relateze:

„M-am îndreptat apoi la adresa Finuţei. Eram nerăbdător să-i văd. Toată iarna visasem această întâlnire. Aveam chiar un plan mare. Să-i povestesc lui ceea ce am scris în această carte şi el, cu talentul lui de scriitor, să le consemneze, ca să rămână mărturie.  Am sunat la uşă, am auzit paşi uşori şi, într-adevăr, a apărut ea, uitându-se mirată la mine şi măsurându-mă foarte rece, de mi-a îngheţat tot avântul cu care venisem: „Doamnă”, îmi găseam eu cu greu cuvintele, „poate vă amintiţi de vreo cunoştinţă cu numele Gavrilă”. Faţa îi devenise şi mai aspră; răspunse sarcastic şi apăsat: „Nu-mi amintesc şi nici nu vreau să-mi amintesc. Cum umbli aşa? Unde ţi-e buletinul? Care ţi-e rostul în viaţă? Umbli ca un strigoi?” Am rămas ca trăznit. Nu mă recunoaşte? După cum vorbea, înseamnă că ştie cine sunt. M-am trezit repede la realitate. Am îngăimat câteva cuvinte. „Iertaţi-mă, doamnă, nu ştiam că vă supăr.” Şi am plecat, căci continua să trige tare şi mă temeam că ies vecinii. Am coborât în fugă scările blocului şi, în stradă, m-am urcat în autobuzul ce se afla în staţie, urmărit ca de un blestem. Mi-am revenit după un timp, când autobuzul a oprit în faţa unei porţi a cimitirului. Am intrat aici. După cum am fost primit, mă temeam să nu anunţe Securitatea, care m-ar fi căutat peste tot.

M-am oprit pe o alee laterală, pe o bancă, la loc ferit, şi am încercat să refac ceea ce mi s-a întâmplat. Nu puteam înţelege. Dacă acestea îi sunt părerile despre mine, îmi ziceam, atunci de ce i-a vorbit lui Florin aşa de frumos?

De-atunci, mereu, de câte ori îmi amintesc, caut să înţeleg de ce m-a primit aşa. Şi, fiind ajutat şi de alţii în împrejurări asemănătoare, am ajuns la următoarea concluzie: e bine să mori atunci când soarta îţi aduce moartea la timp potrivit. Dacă lumea s-a obişnuit cu gândul morţii tale şi ai fost etichetat şi catalogat ca atare, atunci trebuie să fii mort cu adevărat. Lumea nu iubeşte, nu admite strigoi care să le tulbure liniştea. Mortului îi stă bine să fie mort de-adevăratelea. Am învăţat acest lucru atunci şi am început să mă comport în consecinţă. Am ieşit din cimitir spre seară, pe străzi lăturalnice. Am ocolit şi m-am urcat într-un autobuz spre Somoşeni.”

Personal, relatarea mi s-a părut de un dramatism ieşit din comun. Dincolo de forţa narativă a lui Gavrilă, întâmplarea este pe cât de emoţionantă, pe atât de potrivită cu întregul destin al acestui om. Al lui şi al tuturor celor ce au îmbrăţişat idealul lui, fiind nevoiţi să aleagă moartea sau viaţa veşnic clandestină. Care, precum vedem, tot un fel de moarte înseamnă…

Totul este sugestiv, fără ca să fie ceva aranjat. Finuţa îl priveşte cu groaza cu care ai privi un mort întors printre cei vii. Îl întreabă de buletin (formalitate ce atestă identitatea noastră în societate). “Care ţi-e rostul?” Îi spune, fără echivoc, strigoi… Deşi ştia că nu este mort. Pentru a scăpa de eventuala anunţare a Securităţii şi raziile ei stradale, Gavrilă se refugiază… într-un cimitir. Locul cel din urmă unde autorităţile lumii acesteia ar căuta. Alegerea sa instinctivă este însă cu atît mai sugestivă. Cimitirul este locul morţilor, este comunitatea celor duşi din lumea noastră. Şi, fără să realizeze, alungat de cei vii, el tocmai acolo îşi mai găseşte un loc pe acest pământ… Liniştindu-se, începe să-şi conştientizeze statutul în această lume. În lumea nouă, în “orânduirea socialistă multilateral-dezvoltată”…

Care va continua însă, în ciuda decesului formal al regimului comunist, şi după decembrie 1989. Venit special la Bucureşti pentru a se alătura tineretului revolutionar, în ziua de 23 decembrie 1989, lui Ion Gavrilă nu i se va permite accesul în studioul televiziunii, unde se adresau poporului, altminteri, Brucan, Bârlădeanu, Iliescu, Roman-Neulander, Militaru şi alţi veterani comunişti şi securişti… Nici în următorii 17 ani, până la moartea sa, lui Ion Gavrilă şi camarazilor săi nu li se va permite accesul în centrul vieţii publice româneşti. Ei vor fi mereu nişte marginali. Se vor organiza, se vor manifesta, vor oficializa formele lor de manifestare. Dar se va avea grijă ca totul să fie ţinut la periferia vieţii publice. Aş cum, plecând din cimitir, în relatarea de mai sus, apucase doar pe străzi lăturalnice… Televiziunile şi radioul îi vor evita. Şcolile şi universităţile la fel. Vor înfiinţa asociaţii, fundaţii, vor avea chiar şi un partid. Lipsiţi însă de resurse logistice elementare şi, mai ales, de accesul la mass-media, fără de care societatea de astăzi nu poate fi concepută, ei au avut acces doar în zone publice de nişă. Cărţile lui Gavrilă s-au publicat cu mari sacrificii personale şi în tiraje mici. Puţini au fost tinerii care au avut privilegiul să se adape de la bogăţia sufletească a acestor oameni…

Chiar şi la 9 ani după moartea sa, când fundaţia care îi poartă numele a fost invitată la o dezbatere organizată de Realitatea TV, reprezentantului său i s-a rezervat un loc marginal, într-o încăpere separată de studioul unde participau toţi ceilalţi invitaţi la masa rotundă. Şi asta la cererea arogantă a urmaşului unui kominternist venit în 1944 pe tancurile sovietice. Sugestiv pentru locul acestor oameni în societatea românească, rămasă la fel de „socialistă” şi „multilateral dezvoltată”…

Şi totuşi, acest strigoi, numit Ion Gavrilă Ogoranu, el şi camarazii săi de generaţie, se încăpăţânează să bântuie lumea aceasta progresistă… Bântuie somnul liniştit al florienilor, al murarilor, al soroşilor, ilieştilor şi antoneştilor, al iohanişilor şi cioloşilor. Bântuie universităţile, bântuie internetul, bântuie cinematografele chiar, librăriile şi televiziunile. Bântuie minţile şi sufletele tot mai multor tineri scrâbiţi de minciună şi care-şi găsesc în el modele de ideal şi luptă… Bântuie, întorcându-se „ca un fum, / Uşor, ţinându-ne de mâini, / Toţi cei de ieri în cei de-acum, / Cum trec fântânile-n fântâni”, cum spun versurile unei poezii de Radu Gyr, devenite recent cap de acuzare pentru infracţiunea de instigare.

Şi, culmea, astăzi nici măcar nu mai poate fi capturat… „Cum umbli aşa? Unde ţi-e buletinul? Care ţi-e rostul în viaţă? Umbli ca un strigoi?”