Luptători anticomunişti dobrogeni asasinaţi în Banat

de Mircea RUSNAC 

Primii ani ai regimului comunist au fost marcaţi de confruntări dure între organele de represiune ale acestuia şi grupările de rezistenţă armată existente pe întregul cuprins al ţării. Şi în Dobrogea această mişcare a luat amploare la sfârşitul anilor 1940, întinzându-se în aproape toate satele. Prin urmare, reprimarea ei a fost drastică. Au fost judecate mai multe loturi de arestaţi, iar cei care au primit condamnări la închisoare sau muncă silnică au fost executaţi, în fapt asasinaţi, întrucât organele de represiune ale regimului comunist încălcau prin aceasta chiar sentinţele aşa-zisei justiţii a aceluiaşi regim. Multe dintre aceste crime au avut loc în Banat, fieful de atunci al zbirilor Ambruş şi Moiş de la Timişoara şi al lui Zoltan Kling de la Lugoj.

Luana Constantin, nepoata de soră a unuia dintre cei asasinaţi în acest mod, Ion Piţigoi, a căutat de mai multă vreme urmele acestora şi locul în care se află osemintele lor. Rezultatele căutărilor le-a publicat recent în Memoria – Revista gândirii arestate, nr. 90 (1/2015), p. 61-64, sub titlul Ion Piţigoi, asasinat de Securitate. Mărturii şi documente. De aici aflăm detalii despre modul în care se acţiona în acele timpuri.

Născut în 1923 în comuna Saraiu din judeţul Constanţa, Ion Piţigoi era căsătorit din 1945 şi avea doi copii. În martie 1949, părinţii şi fraţii săi din aceeaşi localitate au fost strămutaţi prin Decretul 83/1949, stabilindu-li-se domiciliu obligatoriu la Râmnicu Sărat. Aceasta pentru că în trecut deţinuseră 100 ha de teren arabil şi aproximativ 700 de oi. În iulie 1949 a fost arestat şi Ion Piţigoi, fiind judecat în cadrul lotului 3 al rezistenţei armate din Dobrogea, împreună cu alte 28 de persoane. Prin sentinţa nr. 557/1949 a Tribunalului Militar Constanţa a fost condamnat la 15 ani muncă silnică şi 7 ani degradare civică pentru „uneltire contra ordinii sociale şi deţinere ilegală de muniţiuni.”

Din acel moment, familia sa nu a mai ştiut nimic despre el, în afara zvonurilor din sat potrivit cărora arestaţii ar fi fost duşi la închisorile din Gherla şi Aiud. Soţia sa a primit o singură carte poştală de la Gherla, prin care solicita trimiterea de haine groase pentru iarnă. Pachetul cu alimente care i-a fost trimis a fost returnat familiei.

Majoritatea condamnaţilor din lot au atacat sentinţa cu recurs, însă la 6 aprilie 1950, când acesta a fost judecat, 13 persoane, între care şi Ion Piţigoi, nu mai erau prezente. Unii dintre ei nu îşi achitaseră nici cheltuielile de judecată şi amenzile aplicate prin sentinţa şi decizia penală, astfel încât Tribunalul Militar Constanţa a emis pe numele lor mandate de executare a amenzilor în 1950 şi 1951, fiind căutaţi în penitenciarele din ţară (Aiud, Timişoara, Direcţia Generală a Penitenciarelor).

Neştiind nimic despre soarta lui, soţia şi mama lui Ion Piţigoi au solicitat în scris informaţii. Abia prin 1957-1958, soţia a fost chemată la Ministerul de Interne din Bucureşti, pentru a primi certificatul de deces emis la 14 august 1957. Data morţii era menţionată 10 martie 1950. După revoluţia din 1989, presa a scris despre „trenul morţii” Gherla-Timişoara, în care ar fi fost asasinaţi în noaptea de 9-10 martie 1950 un număr de 16 deţinuţi dobrogeni: 13 din lotul 3 şi încă 3 din alte loturi. Numele acestora erau: Gheorghe Tomoşoiu, Gheorghe Tofan, Dumitru Negroiu, Manea Duţu, Nicolae Roşculeţ, Nicolae Dobromir, Stercu Stere, Iordan Nicolae, Gheorghe Guşiţă, Ion Piţigoi, Constantin Tudoran, Ion Topârceanu, Ioan Filip, Alexandru Gogu, Constantin Lache şi Marin Cenuşe. Toţi aveau condamnări între muncă silnică pe viaţă şi 15 ani muncă silnică. În actele de moarte aflate într-un registru secret de la Sfatul Popular al Oraşului Timişoara, cauzele morţilor erau diferite boli, precum TBC pulmonar sau insuficienţă respiratorie. În stadiul actual al cercetărilor, se pare că aceşti 16 deţinuţi dobrogeni au fost ucişi şi îngropaţi în zona Dealul Viilor de lângă Lugoj.

Nu au fost singurele cazuri de deţinuţi lichidaţi în acest mod. Numeroşi alţi arestaţi, în special dobrogeni, dar şi din alte zone ale ţării, au fost aduşi în Banat, unde şi-au găsit sfârşitul. Încă la 2 august 1949, la fel se procedase cu şapte condamnaţi bănăţeni din lotul Spiru Blănaru. Locul unde au fost îngropate toate aceste victime ale regimului comunist nu este cunoscut încă, deoarece puţinii martori de atunci nu mai trăiesc astăzi.

Din păcate, în acei ani Banatul, aflat sub teroarea tripletei Ambruş-Moiş-Kling, a fost un centru de represiune a opozanţilor din întreaga ţară. Acum pe teritoriul său zac, încă necunoscute, osemintele acestora, care aşteaptă noi investigaţii pentru a fi descoperite şi reînhumate creştineşte.