DE CE „CAMARAZI”?

Pe fondul intrării în vigoare, anul trecut, a Legii 217, mulţi dintre noi suntem tentaţi să evităm utilizarea – cel puţin publică – a apelativului „camarad” în relaţiile cu colegii de activitate. Acest apelativ a căpătat, în accepţia celor mai mulţi, o conotaţie eminamente legionară.

Este adevărat că aceasta a fost formula de adresare consacrată în mişcarea întemeiată de Corneliu Codreanu, şi aceasta în contextul larg european al utilizării formulei în toate organizaţiile naţionaliste interbelice de pe bătrânul continent.

Există şi o explicaţie ştiinţifică, sociologică, a adoptării acestei formule de către mişcările naţionaliste dintre cele două războaie mondiale. Istoricii sunt unanim de acord că apariţia şi creşterea curentelor naţionaliste imediat după primul război mondial a constituit o contrareacţie spontană la agitaţia de tip bolşevic, manifestată mai mult sau mai puţin intens în toate ţările europene, pe fondul victoriei comuniştilor în Rusia şi „exportului de revoluţie” practicat de URSS, care se grăbea deja să implementeze acelaşi criminal sistem politic în cât mai multe state. Cele mai vizate erau, evident, statele aflate în imediata vecinătate a primei ţări în care experimentul comunist era deja implementat prin teroare. România, Ungaria, Polonia au fost poate cele mai zguduite de agitaţiile agenţilor kominternişti în anii de după sfârşitul războiului. Dar nici Germania, de pildă, nu era scutită de acute torsiuni politico-sociale generate de fermentul bolşevic. Dacă în Polonia şi România opoziţia curentului naţionalist a zdrobit practic revoluţionarismul roşu, Ungaria a devenit un timp republică socialistă sovietică, graţie aventurii evreului Bella Kuhn, şi doar intervenţia armatei române, la cererea occidentului, a putut reinstaura ordinea tradiţională la Budapesta.

Era firesc ca spiritului anarhic promovat de comuniştii ce doreau răsturnarea tuturor aşezărilor tradiţionale ale societăţii de până atunci, precum şi tuturor simbolurilor acestora, naţionaliştii să le opună un spirit disciplinat, cazon, excesiv de militarist (marşul, uniformele, salutul, gradele şi taberele paramilitare), care evoca ordinea şi eroismul ce reverbera încă în sufletele naţiunilor, chiar dacă războiul se încheiase.

Aşa a fost şi cu termenul „camarad”, destinat tocmai să opună o contrapondere bolşevicului „tovarăş”. Situaţii bizare s-au petrecut în Franţa, unde bunăoară „camarad” este sinonim cu „tovarăş”.

Oricum, în rezistenţa armată anticomunistă, ca şi în închisorile comuniste, utilizarea termenului „camarad” devenise universală. Fie că erau legionari, ţărănişti, liberali, ofiţeri ai Armatei Regale ori simpli ţărani, toţi utilizau acest apelativ atunci cînd vorbeau de fraţii de gherilă ori de suferinţă.

Camaraderia reprezintă o stare de spirit luminoasă şi fraternă, întemeiată pe dragoste, dar şi pe autoritate şi ierarhie. Un tip de frăţie ce uneşte, în tranşee sau în recluziune, pe cei adunaţi sub drapelul aceluiaşi ideal. Iar anticomunismul a fost practic cauza ce a adunat, spontan, într-un fenomen de reacţie de apărare, forţe şi categorii sociale care, altminteri, ar fi fost despărţite de interese comunitare diferite. Rezistenţa anticomunistă reprezintă unul din foarte rarele momente de realizare a unităţii naţionale în istoria poporului nostru, altfel caracterizată de un potenţial de dezbinare rar întâlnit la alte naţii.

Iată de ce, renunţarea la folosirea apelativului „camarad” ar fi o greşeală, dar şi o nedreptate. În fond, mai ales pentru cei care se revendică pe o linie de descendenţă cu luptătorii rezistenţei anticomuniste, utilizarea pe mai departe a acestei formule de adresare nu poate fi decât o chestiune de afirmare a unui anumit prestigiu istoric.

De aceea, închei apelându-vă cu acelaşi dragă formulă, niciodată perimată. O zi bună, dragi camarazi! LUPTA CONTINUĂ!

de Florin DOBRESCU