Daniil Sandu Tudor, un sfânt al Gulagului românesc

1 111

“Recuperat” mai târziu de cultura româneasca postdecembrista în comparatie cu alti autori interbelici, Daniil Sandu Tudor s-a impus rapid în constiintele generatiilor tinere mai ales prin opera si activitatea sa pe tarâm religios, dar si prin biografia sa, paradoxala, plina de evenimente remarcabile, dar care ascunde în spatele diversitatii constanta unui caracter ferm, nedispus la compromisuri, aflat mereu în cautarea adevarului.

Părintele Daniil Sandu Tudor (dreapta) și Alexandru Mironescu (stânga)

Trecut în actele de stare civila sub numele de Alexandru Teodorescu, când s-a apucat de gazetarie si-a ales pseudonimul Sandu Tudor, pentru ca la tunderea sa în monahism sa devina  monahul Agaton, iar la îmbracarea schimei celei mari sa se numeasca  Daniil. Chiar si aceasta multitudine de nume ale sale ne spune ceva, amintind de antica Isis  myrionima (cea cu mii de nume) care, fiecare, desemna o calitate a divinitatii, izvorâte însa toate din aceeasi esenta tainica.

Sub numele de Sandu Tudor, Alexandru Teodorescu a initiat saptamânalul  Floarea de Foc(1932-1936) si cotidianul Credinta (1933-1938)  carora le-a imprimat o orientare democrata, cu o tenta de stânga. Polemist de mare forta, caracter vulcanic, pe care si l-a pastrat nestirbit si când a devenit monah, Sandu Tudor a scris articole memorabile, în care se pronunta împotriva celor doua mari calamitati ale secolului XX: extremismul de stânga si extremismul de dreapta. Într-o epoca în care multi intelectuali erau fascinati de  forta, cu iz morbid, ce o generau   aceste manifestari în diferite tari ale batrânului continent, Sandu Tudor le denunta falsitatea si caracterul lor antiuman. Fiind constient de diferentele dintre cele doua extremisme, el le-a tratat într-o maniera unitara, analizându-le originile si fundamentele. Articole precum Bestialitatea moderna, Veacul ucigatorilor lui Dumnezeu, Între sobor si soviet, Lectia proceselor de la Moscova, pentru care a fost si condamnat în 1958 de „justitia” comunista, pot fi si azi consultate cu folos de un analist al fenomenului totalitar.

În paralel cu angajamentul ca ziarist în viata cetatii, Sandu Tudor  îsi descopera treptat vocatia religioasa. O calatorie la muntele Athos si salvarea aproape miraculoasa  dintr-un accident de avion îl determina pe Sandu Tudor  sa apuce calea credintei. Întors din razboi, Sandu  Tudor îsi gaseste refugiul spiritual la manastirea Antim. Aici el este unul din principalii initiatori ai asociatiei Rugul Aprins, întâlnire considerata de unii exegeti unica între intelectualii români ai veacului si Biserica Ortodoxa, realizata cu ajutorul unui calugar venit de departe, Ioan Culighin, care a adus binecuvântarea staretilor de la Optina pentru practicarea Rugaciunii inimii. Fara a intra în amanunte, de altfel binecunoscute, credem ca experienta Rugul Aprins a fost  o rezolvare fericita la dilemele spirituale ale epocii interbelice.

Desi activitatea organizata a Rugului Aprins a fost scurta, ea a marcat decisiv viata celor care au luat parte la ea. Interzisa de autoritatile comuniste în 1948, activitatea asociatiei  a încetat si datorita plecarii lui Sandu Tudor, devenit între timp monahul Agaton, la manastirea Govora, si de acolo staret la Crasna. Arestat în 1950 pentru pretinse ilegalitati  facute pe frontul din est, Sandu Tudor este condamnat la doi ani de închisoare într-un proces în care s-a comportat cu mult curaj. Eliberat în 1952, el se reîntoarce în rândurile monahilor devenind ieroschimonahul Daniil, staret la Rarau.

Anii ‘50,  i-au confirmat lui Sandu Tudor din plin toate previziunile sale referitoare la  comunism, scrise în anii interbelici. În conditiile terorii instaurate atunci de regimul „democrat popular”  el a fost mereu convins ca Iisus Hristos este CALEA care poate sa ajute la salvarea omului. Profitând si de faptul ca, cel putin teoretic, libertatea credintei era garantata de constitutie el s-a ridicat împotriva materialismului ateist, afirmând preeminenta spiritului.

El a încercat, în mod sistematic din 1955, sa trezeasca constiinta unor tineri printr-o paidee crestina care avea ca finalitate conturarea unei personalitati libere, traitoare în Hristos, purificata de zgura ideologiei comuniste. Într-o lume în care manifestarile exterioare diferite de directia trasata de partid erau sever cenzurate, trebuia aparat sâmburele viu, interior, al constiintei. Precum focul pastrat sub cenusa, asa si oamenii, daca stiau sa pastreze în ei scânteia vietii adevarate, puteau renaste într-o conjunctura favorabila.

În conditiile în care o cateheza desfasurata în mod liber, cu un numar mare de oameni, era imposibila, parintele Daniil a ales calea îndrumarii, cu ajutorul altor  monahi, a unui numar redus de studenti. Avantajul era în schimb o educatie mai atenta care urma sa creeze în final o elita. Acesti studenti ar fi urmat apoi sa intre în monahism si sa fie la rândul lor învatatori pentru altii. Prin acest sistem se urmarea ridicarea intelectuala si morala a vietii bisericesti iar faptul  ca, prin traditie, manastirile erau centre spirituale catre care se îndreptau toti credinciosii ortodocsi, impunea ca în ele sa existe vietuitori vrednici care sa stie sa îndrume pe oameni în duhul adevarului.

Din lectura materialelor  avute la dispozitie rezulta ca activitatea lui Sandu Tudor si a apropiatilor acestora nu a luat formele unei conspiratii împotriva statului comunist. Ei nu au raspândit nici manifeste, nu au instigat la revolta, nu au organizat  cine stie ce  actiuni revolutionare. Doar si-au exercitat  dreptul pe care, teoretic, orice român îl avea, de a crede si de a-si practica credinta religioasa în mod liber, daca nu contravenea legilor statului. De aceea, pentru a putea fi încadrati în codul penal si a se pastra o umbra de legalitate, când au fost arestati Sandu Tudor si colaboratorii lui, Securitatea a considerat ca activitatea religioasa, conform bunei traditii marxiste, este o masca în spatele caruia se ascundeau diverse scopuri politice. S-a cautat în primul rând sa se argumenteze o actiune legionara pentru ca atunci pedeapsa ar fi fost  foarte aspra. Singurul argument al anchetatorilor: în cadrul grupului, erau mai multe persoane care fusesera membri sau simpatizanti ai legiunii. Nu s-a putut aduce nici un argument în favoarea acestei asertiuni si, totusi , când s-a judecat procesul majoritatea au fost calificati drept legionari. Singurele fapte care se apropiau cât de cât de prevederile codului penal erau marturisirile facute de unii anchetati dupa interogatorii îndelungate ca ar fi comentat în mod  ostil  statului comunist prevederile conferintei de la Geneva sau evenimentele din Ungaria. În lipsa de probe anchetatii au fost fortati sa faca afirmatii de genul ca în momentul rugaciunii ei nu se gândeau la Dumnezeu ci aveau în minte prabusirea comunismului. Si pentru aceste lucruri cei implicati au primit pedepse grele.

De fapt era pedepsit delictul de a gândi altfel  decât noua „ortodoxie” care se impunea în România, ideologia comunista. În aceiasi ani, la închisoarea  Pitesti, se desfasura  o altfel de „educatie”, adresata tot tinerilor, menita sa  faca din acestia soldati de nadejde ai comunismului. Din sinistra „manastire” „absolventii” au fost raspânditi prin alte închisori pentru a  „învata” si pe altii.  Ideologia totalitara trebuia sa patrunda în constiintele chiar si a celor mai  reticenti  opozanti ai regimului. Religia, numai prin faptul afirmarii lui Dumnezeu, spunea ceva radical diferit de materialismul ateist, baza teoretica a comunismului, si de aceea  trebuia combatuta. Cei din lotul Rugul Aprins au fost pedepsiti pentru credinta lor crestina, pe care nu au ezitat sa o afirme.

Teodorescu Alexandru a fost arestat în noaptea de 13/14 iunie 1958 împreuna cu alte 15 persoane cere vor forma lotul ”Teodorescu Alex. si altii”. Dosarul care cuprinde anchetele, procesul, recursul si actele de penitenciar are 10 volume si poarta numarul 113668, pastrându-se la Arhivele  Ministerului de Justitie, Sectia Instantelor Militare.

Ne facem o datorie sa reamintim pe toti cei ce au facut parte din lot cu data arestarii lor ( anul este 1958), volumul si filele unde se afla procesele verbale de ancheta:

Teodorescu Alexandru, 14 iunie, vol. I, f. 1-54.

Fageteanu Alexandru-Adrian, 25 februarie, vol.1, f, 55-176.

Ghius Vasile-Benedict, 14 iunie, vol.1, f.177-250.

Braga Roman, 14 iunie, vol.1, f. 251-320.

Boghiu Serghie-Sofian, 14 iunie, vol.1, f.321-360.

Dubneac Felix,14 iunie, vol. 1, f. 361-420.

Papacioc Anghel-Arsenie, 14 iunie, vol.2, f.1-115.

Mironescu Alexandru, 14 iunie, vol.2, f. 116-175.

Vasâi Gheorghe, 14 iunie, vol.2, f.176-236.

Mironescu Serban, 14 iunie, vol. 2, f.237-315.

Radulescu Nicolae, 29 iulie, vol.2, f.316-350.

Pistol Grigore Dan, 29 iulie,vol.2 f. 351-378.

Dabija Gheorghe, 5 august,vol.2 f.379-396.

Voiculescu Vasile, 5 august, vol.2, f. 397-423.

Staniloae Dumitru, 4 septembrie, vol.2, f. 424-445.

Mihailescu Emanoil, 18 septembrie, vol.2, f.446-469.

Dupa cum se observa, primul este arestat Alexandru Fageteanu  pentru activitatea sa în cadrul Sigurantei în timpul rebeliunii legionare. În cadrul anchetei apar si elemente despre activitatea  diversilor membri ai viitorului lot. Securitatea mai afla informatii datorita supravegherii  informative a Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române. În urma acestor indicii grosul lotului este arestat în noaptea de 13/14 iunie, ceilalti, arestati mai târziu, fiind implicati în urma anchetelor care au urmat.

Părintele Daniil Sandu Tudor în arest

Alexandru  Teodorescu a fost arestat pentru savârsirea infractiunii de uneltire contra ordinii sociale, prevazuta si pedepsita  de art. 209 pct. 1 C.P. al R.P.R( vol.1 f. 12). Ancheta nu avea asupra lui nici o dovada. În prima ancheta  din 14 iunie i se cere direct sa recunoasca toata activitatea lui subversiva. Acuzatul a refuzat categoric sa faca acest lucru ( vol.1, f.13-14). Din procesul verbal de interogatoriu din 1 iulie rezulta ca, obligat sa recunoasca  ca primise la schitul Rarau câtiva studenti (acestia declarasera acest lucru între timp) Sandu Tudor a spus doar ca au trecut în vizita pe acolo, negând orice alta semnificatie a evenimentului. Pe 3 iulie i se prezinta ordonanta de punere sub învinuire, desi nu existau dovezi, în care este acuzat ca ar fi organizat o grupare subversiva, în cadrul careia ar fi desfasurat activitate împotriva regimului „democrat popular” (vol.1, f. 17). La urmatoarea ancheta, când i s-a cerut sa comenteze acest act el l-a respins categoric.(vol. 1, f.18-19). Abia în 19 iulie mai este consemnat un interogatoriu în care este întrebat de diferite persoane. Sandu Tudor a afirmat  ca le cunoaste, însa a avut cu ele relatii de prietenie negând, ca ar fi complotat împotriva statului.( vol.1, f. 23).

Pe 22 iulie are loc marea lovitura pentru Sandu Tudor. Vazând ca nu pot scoate nimic de la el, anchetatorii hotarasc sa treaca  la demascarea prin confruntare. Au fost pusi sa declare împotriva lui George Vasâi, serban Mironescu iar pe 23 iulie Alexandru Mironescu. Daca la prima confruntare, cu Vasâi, a încercat sa pareze, subliniind ca el si cei apropiati au desfasurat numai activitate religioasa, în fata celorlalti doi accepta spusele lor (vol. 1, f.41-48). Dar anchetatorii nu vor mai scoate nimic în plus de la el, Sandu Tudor  multumindu-se doar sa recunoasca ceea ce au declarat altii (vol.1. f.29-30). Între timp, i s-a mai cerut sa vorbeasca despre doua persoane, De Giacomo Giorgio si Gheorghe Ungureanu, prieteni ai sa despre care a refuzat sa dea relatii.( vol.1, f. 23, 26).

Considerând aceste lucruri insuficiente, anchetatorii rascolesc în biblioteci si  descopera articolele anticomuniste ale lui Sandu Tudor. Pe baza lor este învinuit de activitate intensa împotriva clasei muncitoare, infractiune prevazuta si pedepsita de art. 193 al C.P al R.P.R. si în acest caz Sandu Tudor se mentine pe pozitie, recunoscând numai atunci când  îi sunt puse în fata articolele. ( Procesele verbale de interogator din 22 august si 1 septembrie, vol.1, f. 35-38).

O ultima încercare are loc pe 1 septembrie, când este confruntat cu Roman Braga, ale carui declaratii sugerau, în mod indirect, ca în cadrul grupului Rugul Aprins s-ar fi desfasurat activitate legionara. Sandu Tudor a gasit puterea sa respinga aceste acuzatii.( vol.1, f. 49).

Pe baza slabului material probatoriu strâns Sandu Tudor a fost acuzat de activitate ostila clasei muncitoare si de sustinere a fascismului, de organizare a unei activitati  contrarevolutionare în cadrul asociatiei Rugul aprins în perioada 1945-1948 si de întruniri subversive cu fosti membri ai asociatiei Rugul Aprins si alte elemente în perioada 1955- 1958( vol.4, f.299-300).

Fiind considerat liderul grupului el a fost condamnat „la 25 ani temnita grea si 10 ani degradare civica pentru infractiunea p.p. de art. 209 pct. 1 c.p. comb. Cu art. 31 C.P. si art. 58 pct. 2-5 c.p.” (crima de uneltire contra ordinii sociale). A mai fost condamnat la „15 ani detentiune riguroasa pentru crima p.p. de art. 193/1 al. 4 c.p. prin schimbare de calificare conf. art. 292 c.j.m. din crima p.p. de art. 193/1 al. 1 C.P.”( activitate intensa contra clasei muncitoare; i s-a schimbat calificarea în acest caz pentru ca nu a detinut functii de conducere).  Din acestea urma sa execute pedeapsa cea mai grea ( vol.4, f. 310).

Din pacate dosarul de penitenciar al lui Sandu Tudor nu se afla la un loc cu cele apartinând  celorlalti inculpati în dosarul 113668. Se stie ca a murit în 1960 în închisoarea Aiud. Marturiile supravietuitorilor arata ca si acolo el a avut o atitudine demna.

Documentele pe care le prezentam în cele ce urmeaza arata fata ascunsa a anchetei desfasurata asupra lui Sandu Tudor. Vazând ca nu scot nimic e la el, cei care conduceau ancheta, capitanul Enoiu Gheorghe si lt. maj. Moldovan Iosif, îi introduc în celula un informator. Numele lui, el ca persoana nu conteaza în acest caz. Este important numai ca instrument care a consemnat  timp de aproape o luna  trairile unui om, pe care se pare ca începuse sa-l admire si relata spusele lui ofiterilor într-o maniera care sugera ca informatorul, mai slab de înger, ar fi dorit ca acele cuvinte sa fi fost ale lui . Coroborate cu procesele verbale de interogator aceste note informative ne arata dimensiunea morala a parintelui Daniil care a refuzat orice compromis în fata anchetatorilor, neacceptând sub nici o forma sa „toarne”  pe altii.  Din notele informative rezulta ca au fost mult mai multe anchete, care nu au mai fost consemnate, probabil din cauza lipsei de informatii de consemnat. Aceste note si anchetele i-au convins pe ofiteri ca nu se poate scoate nimic de la el, alegând în consecinta calea cea mai dureroasa pentru Sandu Tudor, confruntarea cu prietenii.

Dar, cel mai important lucru pe care-l arata aceste note informative este fundamentul pe care s-a sprijinit taria parintelui Daniil în fata anchetatorilor. Foarte  multi dintre cei arestati au rezistat, însa motivatia lor era diferita. Pe unii îi mobiliza ura, pe altii un eroism titanic sau gândul la cei dragi. Parintele Daniil  îsi gaseste puterea în credinta în Dumnezeu, în convingerea ca este o lume si o judecata de apoi în care tot ce este strâmb pe lumea aceasta va fi restaurat. Multi preoti au fost anchetati si multi s-au îndoit de adevarul credintei ce o propovaduiau, marturisind ce le cereau anchetatorii. Cazul parintelui Daniil este cel al unei constiinte care si-a pus învatatura  în practica, un exemplu si un prilej de meditatie pentru cei care se simt îndemnati sa apuce calea preotiei.

Nota preliminara:

Notele informative, manuscrise, unele având si copii dactilografiate, sunt atasate volumului 6 al dosarului 113668, de la fila 416 pâna la fila 433. Ele nu sunt puse  în ordine cronologica. Acest lucru l-am facut noi. Redam fragmentar doar cateva din aceste note din pricina spatiului tipografic limitat.

Declaratie, 16.06.1958

În legatura cu Theodorescu Alexandru(Sandu Tudor) declar urmatoarele:

Din capul locului mi-a atras atentia ca daca vrem sa discutam amândoi, nu vom vorbi decât despre probleme bisericesti, de morala crestina si filozofie, natural daca ma intereseaza. Altfel refuza orice discutie si prefera sa mediteze, fiind învatat cu aceasta din viata de sihastrie pe care o duce. Are multa experienta din obiceiurile politienesti si stie ca este frecvent cazul de a se introduce în celule tot felul de codosi care sa traga de limba pe cei napastuiti.

Am fost de acord cu el si pâna ieri m-a tot suspectat sa vada în ce ape ma scald. Mi-a marturisit aceasta si i-a cerut scuze pentru îndoiala cu care m-a tratat. Mi-a spus cu aceasta ocazie ca a mai fost arestat timp de doi ani, ca a fost la canal, dar a fost achitat datorita dârzeniei cu care a fost înzestrat de D-zeu sa se apere.

A cunoscut cu aceasta ocazie tot felul de oameni si josnicia lor, vânzându-i pe semenii lor pentru un blid de mâncare sau mici favoruri. Nu se mira ca oameni de rând  sunt în stare sa comita  asemenea fapte, când altii cu renume au dat dovada de slabiciune si s-au  vândut. Exemplu viu care a stârnit revolta, mi l-a dat pe Nichifor Crainic.

Ca exemplu de oameni folositi ca informatori ai securitatii în libertate mi l-a dat pe un doctor de la Tg. Neamt. Acesta a fost pus sa serveasca informatii despre el. Se afla la o manastire unde se tineau  niste cursuri. Acest doctor  a fost angajat sa tina cursuri de higiena si alte sfaturi  medicale. Dupa câtva timp împrietenindu-se amândoi, doctorul i-a spus ce însarcinare are si l-a rugat sa dicteze personal nota informativa ce urmeaza sa o prezinte. I-a dat apoi sfaturi ce motive sa invoace pentru a se descotorosi de aceasta munca.

În privinta  arestarii, spune ca a venit în Bucuresti de la sihastria lui din Rarau cu câteva zile (2-3) înainte pentru a prezenta lui Zaharia Stancu un poem al sau, la indicatiile prealabile ale acestuia, precum si pentru diverse treburi personale. În aceeasi seara a fost invitat la masa de Zaharia Stancu  nde au mai fost de fata înca câtiva literati de actualitate, printre care si Jebeleanu. Urmau sa se întâlneasca asta seara pentru a citi si discuta poemul. Imediat ce a sosit în Bucuresti l-a anuntat telefonic pe Zaharia Stancu de sosirea lui. Nu a precizat, poemul a ramas la Stancu sau l-a luat cu el.

A fost gazduit la un prieten al sau, profesor universitar de fizica-chimie. Vineri noaptea s-au trezit cu securitatea care aveau mandat de arestare pentru profesorul respectiv. Acestia dând peste el  acolo si cum nu era anuntat de gazda la militie, a fost luat pentru lamurirea situatiei ca contravenient. Pur si simplu a cazut ca musca-n lapte, spune el.

Adus aici si pentru a da dovada de exces de zel, este acuzat de activitate subversiva contra R.P.R.

Se caieste ca n-a fost destul de prevazator, caci daca ar fi avut banuieli ca va fi arestat, n-ar mai fi venit la Bucuresti  ci s-ar fi ascuns la vreo manastire retrasa, unde nu l-ar mai fi gasit nimeni.

Se gândeste ce durere trebuie sa fie în mijlocul familiei prietenului sau, care are un trecut politic si ruda cu Titel Petrescu.

Spune ca a fost amenintat ca daca  nu vorbeste sincer despre  activitatea  lui  subversiva si legaturile ce le are cu diversi legionari, se va recurge  la metode mai

convingatoare decât vorba frumoasa. Nu crede însa ca se va ajunge la bataie tinând cont de vârsta lui (61 ani) de faptul ca este calugar si în plus  ca sufera de tensiune  si hernie. Este foarte scârbit ca unul din anchetatori si-a permis sa-l înjure.

În privinta legionarului Roman de la Iasi despre care a fost întrebat, spune ca acesta a fost la el cerându-i sa-l spovedeasca (este tot calugar într-o manastire). Dupa ce i s-a spovedit, l-a sfatuit , zice el,  sa uite trecutul sau politic si sa se linisteasca. (…)

Declaratie, 18.06.1958

În legatura cu Theodorescu Alex. (Sandu Tudor) declar urmatoarele:

Este foarte revoltat pentru ca a observat, zice el, la ultima  ancheta ca nu exista motive temeinice care sa justifice arestarea lui. I se cere sa vorbeasca despre activitatea lui subversiva, iar când cere sa i se spuna în ce consta aceasta, i se raspunde ca va fi demascat la timp, dar pâna atunci sa vorbeasca singur despre ea. Aceasta îl face sa creada ca nu exista nici o proba serioasa contra lui  si ca acum  se încearca  a se nascoci ceva . Nu va admite sa se umble cu înscenari si chiar daca ar fi sa sufere o condamnare, spera sa scape cu viata si stie el cum sa procedeze ca sa va traga la raspundere pentru nedreptatea ce i s-a facut. Se merge pâna acolo încât toti cei ce merg la el sa se spovedeasca si sa-i îndrumeze pe calea adevarului, sunt considerati ca facând parte dintr-o organizatie contra revolutionara al carui cap este el.

Nu-si poate închipui cum anchetatorul sau, desi un om tânar, îsi permite sa-l înjure si sa-l ameninte. Îi este mila de el caci este un ratacit  care si-a vândut sufletul si constiinta. Pacat de el caci pare sa fie un om inteligent. Este multumit totusi ca prin comportarea si atitudinea luata, i-a impus acestuia buna cuviinta în fata sa. Pentru viitor si-a stabilit o linie de conduita care sa oblige pe anchetator sa-i acorde respectul cuvenit  ca reprezentant al bisericii.

În nici un caz nu va admite sa fie calcat în picioare si batjocorit. Daca se intentioneaza sa fie condamnat cu orice pret, sa i se spuna cu frumosul acest lucru si este dispus sa semneze orice i se cere. El îsi poate duce tot atât de bine viata de sihastrie si marturisirea „Domnului” si în puscarie. Nu-l înspaimânta singuratatea. În nici un caz nu va accepta sa traga dupa el si alti oameni. Este de acord cu orice i se cere în ceea ce-l priveste pe el personal. (…)

Parerea lui este ca motivele  arestarii sale s-ar putea datora si urmatoarelor fapte:

El are un „ucenic” al sau (cum îl numeste fara sa-i spuna numele) care este plecat la Paris (Este vorba despre Adrei Scrima – n.red.). Acesta a început sa publice în presa franceza niste articole în care vorbeste si despre el. Felul în care îl prezinta, este adevarat ca ar însemna pentru el în aceste momente un oarecare pericol. În al doilea rând, fosta  lui sotie se afla tot la Paris si împreuna cu profesorul Cioranescu de la Sorbona (nu stiu daca nu este vorba cumva de Emil Cioran caci el l-a numit Cioranescu) s-au hotarât  sa faca o antologie a literaturii  române (Este vorba despre profesorul Alexandru Cioranescu, autor a numeroase lucrari despre literatura romana, franceza, de teoria literaturii etc.). (….)

Declaratie, 3.07.1958

În  legatura  cu Teodorescu Alexandru ( Sandu Tudor) declar urmatoarele:

Din relatarile sale rezulta ca la Cluj a fost ultima oara cu 1-2 saptamâni înainte de a fi arestat. Acolo voia  sa se întâlneasca cu episcopul ortodox provenit din fostii uniti (greco- catolici), pe care însa nu l-a gasit fiind plecat la Roman, a carui episcopie o gireaza. Nu a spus pentru ce voia sa-l întâlneasca. Cu aceasta ocazie a stat de vorba cu un preot, vechi prieten  al sau, nu i-a spus numele, care l-a informat ca staretul  si calugarii de la manastirea Polovraci din Oltenia  au fost arestati. Motivele arestarii lor  se datoresc  faptului ca  desi stiau ca în  comuna respectiva se afla un colonel fugit dupa 1944, traind deghizat la o femeie din sat, nu l-au denuntat. Mai mult înca, acestia se fac vinovati  ca l-au si ajutat în toata aceasta perioada. El a fost divulgat în urma unei certe iscate între doua femei: cea care-l adapostea si o alta care o concura. (…)

Afirma ca în jurul patriarhiei s-au adunat foarte multi fosti politicieni eliberati din închisoare sau care înca nu au fost descoperiti. Acestia se afla  atât în rândul preotilor, a personalului administrativ, a salariatilor din întreprinderea patriarhiei, cât si în corala. (Intr-adevar, din consultarea a diverse dosare rezulta ca multe „persoane cu probleme” si-au gasit adapost in cadrul Bisericii ortodoxe Romane, patriarhul Iustian dovedindu-se un protector al celor neagreati de regimul comunist – n. red.). Printre acestia  sunt multi  fosti legionari. Ca legionari, a pomenit de însasi bibliotecarul patriarhiei, care îndeplineste si functia de secretar personal al patriarhului Iustinian. (este vorba despre Bartolomeu Anania – n. red.). (…)

Presupune ca s-a pornit o campanie serioasa contra personalului patriarhiei, pentru a avea motive sa-l înlocuiasca pe Iustinian cu mitropolitul Iustin al Moldovei, devenit politrucul conducatorilor tarii.

(George Enache – Revista Rost)

De la controversatul publicist Sandu Tudor la furtunosul călugăr Daniil

«Mişcarea Rugului Aprins» a fost iniţiată de o persoană foarte controversată în istoria literaturii şi a publicisticii româneşti. Este vorba de poetul Sandu Tudor. De la tatăl său, care fusese preşedintele Curţii de Casaţie, poetul a moştenit pe lângă educaţia şi informaţia enciclopedică specifice culturii româneşti între cele două războaie, destule mijloace materiale, care i-au înlesnit o viaţă întreagă de studii şi cercetări, călătorii şi contacte cu tot ce prezintă interes în cultura mondială.

Sandu Tudor nu era un sistematic. Era, în expresia profesorului Alexandru Mironescu, «o bibliotecă deranjată», însă fiecare cuvânt al lui era o temă de meditaţie. Prelegerile lui erau un dezastru, un amalgam de note încurcate prin care se uita un minut fără să spună un cuvânt. Când credeai că a terminat, abia atunci începea. Era însă urmărit cu interes de vânătorii de simboluri, pentru că Sandu Tudor avea o înclinaţie înnăscută către substratul tainic al lucrurilor, fapt care l-a apropiat de literatura Sfinţilor Părinţi şi de mistica vieţii călugăreşti. A trăit printre oamenii Bisericii pe care îi critica în ziarul lui, Credinţa, mergând uneori până la şantaj. Îi plăceau scandalurile bisericeşti şi literare. Dialogul cu el trebuia să ducă până la violenţă verbală. Polariza însă spiritele vii; oamenii de cultură îl iubeau, pentru că Sandu Tudor ura superficialitatea. Cine nu avea rezonanțe duhovniceşti nu putea rămâne în cercul prietenilor lui.

Convertirea lui totală pentru cele duhovniceşti s-a întâmplat însă în urma unei călătorii la Sfântul Munte. Pe vremea aceea, în Franţa, o ziaristă a scris câteva articole defăimătoare la adresa călugărilor din Athos, pretinzând că ea a vizitat muntele, travestită în bărbat. Intrigat şi în acelaşi timp curios, ca orice ziarist ahtiat după noutăţi, Sandu Tudor coboară dintr-un caiac în portul călugăresc Dafnes, îmbrăcat sumar, în pantaloni scurţi, cămaşă sport şi cu un rucsac în spate.

Dumnezeu, care vânează suflete bătăioase care au în ele ceva din elanul Sfântului Apostol Pavel, i-a scos înainte un călugăr român vagabond, din categoria «trăistarilor», care umbla din mănăstire în mănăstire, lucrând pentru mâncare şi haine. Acesta i-a spus lui Sandu Tudor:„Dacă vrei să cunoşti taina Muntelui Athos, pune-ţi pantaloni lungi, lasă barba să crească şi vino cu mine; dar să faci ceea ce fac eu. Mulţi vin ca Dumneata să vadă bibliotecile, tezaurul sau Sfintele Moaşte şi se întorc acasă necunoscând nimic. Călugării nu descoperă tainele vieţii călugăreşti, turiştilor; aceia, cum vin, aşa se duc”. Lui Sandu Tudor i s-a părut raţională propunerea şi din acel ceas a început să facă ceea ce făcea şi Monahul Averchie. Când intrau pe poarta unei mănăstiri, făceau trei metanii, alte trei metanii pe treptele bisericii, înăuntru sărutau icoanele de la uşă până la altar. Călugării apăreau ca din pământ; se iveau pe după colţuri, se uitau pe geamuri, stareţul era avizat… Se răspândise zvonul în tot Muntele că Averchie umblă din mănăstire în mănăstire cu un pelerin foarte evlavios. I s-au deschis uşile şi inimile călugărilor practicanţi ai rugăciunii inimii. A venit de acolo cu scăunelul, cu metoda respiraţiei şi toată taina Liturghiei interioare a isihaştilor, luată nu din citit, nu din filocalii, ci direct de la maeştrii anonimi ai zilelor noastre: călugării isihaşti. Acolo a înţeles Sandu Tudor că eul nostru este infinit şi că în acel centru existenţial al fiinţei noastre, pe care călugării îl numesc «inimă», în sens de «adânc», există Dumnezeu şi că Dumnezeu este pecetea personalităţi noastre. Către acel centru al lui Dumnezeu din om se concentrează călugării când îşi pleacă capul în piept, rostind în ritmul respiraţiei: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. El a înţeles că rugăciunea este o stare şi nu o activitate formală. Este starea firească a omului care simte prezenţa lui Dumnezeu în el, pentru că în Dumnezeu viem şi ne mişcăm, iar pogorârea în noi este drumul dintre autenticitate, cunoaşterea adevărată a ceea ce suntem. Orice activitate de conştiinţă trebuie raportată la acel centru existenţial din noi, altfel îşi pierde autenticitatea.

Pentru Sandu Tudor începea acum reconsiderarea întregii culturi umane şi a procesului intelectual, care având alte puncte de referinţă decât Dumnezeul din om, devin nu numai superficiale, ci chiar demonice. Nu este o convertire teoretică. Sandu Tudor a ajuns la aceste concluzii practicând rugăciunea, zi şi noapte. Obişnuia să spună că pentru a intra în ordinea Duhului, trebuie mai întâi să te «îndobitoceşti», dându-ne exemplul unui alt vagabond din Povestirile pelerinului rus, care ajunsese o rugăciune ambulantă. Povestea cu lux de amănunte, cum în Muntele Athos, începuse să facă metanii din interes, ca să lase impresia unui pelerin credincios; însă cu fiecare metanie, ceva în el, se transforma. Într-o noapte, la ora două, când Muntele începe să se roage, era la schitul Sfânta Ana. Veneau zvonuri de clopote şi toacă din toate văgăunile şi văile; de la mănăstiri, schituri şi chilii şi peste toată feeria se mai adăuga şi o lună plină care arginta Marea Calcidelor. Sensibilitatea poetului atinsă de aripa şi focul Duhului Sfânt îl copleşise. Bătăiosul Sandu Tudor a început să plângă. Stareţul schitului văzându-l emoţionat s-a adresat lui cu o întrebare ca o lovitură de ciocan:„Frate Sandule, spune-mi, ce făceai dumneata în lume, la ora aceasta din noapte?” Prin mintea lui Sandu Tudor au început să treacă fantome de care ar fi vrut să se desprindă, ca de nişte viziuni demonice: Capșa, cluburi de noapte, cabarete pariziene, şedinţe literare, petreceri… etc., iar stareţul a încheiat: „Noi cei din Athos avem o credinţă: Dacă mai ține Dumnezeu lumea, este pentru că la miezul nopţii călugării se roagă”.

Întors în capitală, se dedică studiilor filocalice, pe care nu le citeşte, ci le practică, descoperind documente despre existenţa pustnicilor din Carpaţi, relevând în Diata Stareţului Gheorghe şi Legiurile sfântului Calinic, specificul isihasmului românesc.

În 1944, când am fost acceptat oficial în rândul prietenilor lui, Sandu Tudor era închinoviat ca frate în Mănăstirea Antim din Bucureşti, cu scopul evident de a deveni călugăr. Cu banii lui a renovat chiliile şi Paraclisul mănăstirii pictat de Nicolae Stoica. Şi-a ales că patron pe cel mai controversat dintre toţi misticii Bisericii Ortodoxe, pe Sfântul Simeon Noul Teolog, la fel de violent şi nonconformist în raporturile lui cu formalismul şi legalismul Bisericii oficiale; şi, întocmai ca el, şi-a construit o chilie sub clopote, în care intrai pe brânci. Acolo a fost primul sediu al Asociaţiei Ortodoxe «Rugul Aprins». Mai târziu, prin bunăvoinţa stareţului, Arhimandritul Vasile Vasilache, grupul de studiu, conferinţe şi practică a rugăciunii inimii, s-a mutat în biblioteca mănăstirii.

Era greu să stai în preajma lui Sandu Tudor. Dacă nu găsea nimic valoros în tine, te dispreţuia; dar te şi ajuta să intri pe linia unei gândiri autentice. Părerea lui era că omul de rugăciune, oricât de simplu ar fi, devine o personalitate pentru că trăieşte în adevăr. Nu cuvintele frumoase caracterizează pe omul de cultură, ci conştiinţa teoforică. Dacă într-adevăr suntem temple ale lui Dumnezeu, atunci Duhul Sfânt trebuie să grăiască prin noi. Trivialitatea, superficialitatea, sunt roade ale oamenilor care nu trăiesc în Dumnezeu. Hristos a zis:„Rămâneţi întru Mine şi Eu intru voi” (Ioan 15, 4). Cum poate vița să aducă alte roade decât butucul?…

Din pricina schimbărilor fundamentale ce s-au petrecut în el, Sandu Tudor devenise punct de atracţie pentru intelectualitatea bucureşteană. Frecventau grupul «Rugul Aprins»: Ion Marin Sadoveanu, Alexandru Mironescu, Paul Sterian, Anton Dumitriu, Poetul Dr. Vasile Voiculescu, Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Dr. G. Dabija – conferenţiar la Facultatea de Medicină, Arhimandritul Andrei Scrimă – azi profesor la Universitatea Iezuită din Beirut, Arhitectul Constantin Joja…, toţi aceştia aducându-şi familiile şi tot cercul lor de prieteni.

(Pr. Roman Braga – Pe drumul credinței, HMD Press, Inc., Rives Junction, USA, 1995, pp. 172-175)

Sandu Tudor, sufletul Rugului Aprins

Trebuie să-l numim pe acela care, de la primul început, a însuflețit și a călăuzit, în felul lui inimitabil, căutările și așteptarea celor ce descopereau Antimul: Sandu Tudor. Cu el, venea un stil; pentru el, se împlinea un destin. La prima întâlnire (chiar și la următoarele…), lăsa adesea impresia unei prezențe paradoxale (mai cu seamă pentru cei proveniți dintr-un mediu diferit).

Tipul său temperamental excesiv, nu departe de a prezenta uneori aparențele violenței verbale, învăluia de fapt o sensibilitate excepțională, aproape de ”fragilitatea” celor capabili de adevărata compătimire, a celor conștienți, iarăși, de prețul fiecărui om: cu cât mai umil, cu atât mai respectabil. ”Dragul meu, ai fi insuportabil, dacă nu ai fi extraordinar”, îi spune adesea, afectuos, vechiul său prieten, Alexandru Mironescu. Totodată, el aducea cu sine, în cercul de la Antim, un dar de mult confirmat ”în lume”, darul de organizator inventiv și tenace. [Cu un fel de calmă exentricitate, își rânduise chilia de ”frate” în chiar tutela clopotniței, deasupra bolții de intrare. Obiecte, puține, de veche și hieratică frumusețe – icoane, sfeșnice, cădelnițe, câteva mii de cărți elegant legate în pânză beige-sable-, obligau la deferență.]

O dată fixat, așadar, în noua sa incintă de viață, Sandu Tudor (în 1948, la Antim: monahul Agaton; apoi, la Sihăstria Neamțului, în 1952, după prima perioadă de închisoare: ieroschimonahul Daniel) continua să-și exerseze pasiunea ”poetică”, am spune, de căutare sub – și peste – evidențe, a ceea ce așteaptă, ascunsă să iasă la lumină. […]

Despre oameni ca el, nu pot scrie (eventual vorbi) cei ce i-au fost apropiați prin contingențe, cunoaștere exterioară, relații formale. Mult prea complex (la început) și, lăuntric, tumultuos, rafinat până la discretă sofisticare încântând pe unii și deconcertând pe alții, dispus să provoace stări de criză cu prieteni scumpi și definitiv acceptați1, omul avea o privire necontenit ațintită spre nevăzut ce dă sens realului nostru prea vizibil. Când ”revenea” de acolo și împărtășea cele întrevăzute, fie prin conversație, fie prin citirea rândurilor tocmai scrise2, ascultătorii primeau întâi, vast și încântător, simțământul ineditului. Sub chipul poemului, al eseului sau al unui foarte original tip de meditație, condusă între reflecția strictă și intuiție sub călăuzirea inteligenței simbolice, venea înspre noi neașteptatul. Sau ”prea-așteptatul”, îndelung dorit dar încă nebănuit: o dată cu această venire, realitatea se lumina.

Să aducem totuși la arătare câteva fragmente – nefigurative – ale ”imposibilei” biografii a lui Sandu Tudor.

Născut Alexandru Teodorescu, fiu al Sofiei și a lui Alexandru Teodorescu3, a avut și un frate mai tânăr, pictorul Mircea Teodorescu. Fiecare asumându-și drumul propriu în existență, relațiile dintre frați nu erau necesarmente strânse. […] Bătrânul domn Teodorescu (trecuse de 76 de ani în 1946) fermeca de la prima întâlnire prin distincția lui neostentativă, bine temperată, ceva – cum să spunem? De vieille Europe. Fiul său, Sandu, i-a fost până în ultima clipă apropiat, atent, plin de o afecțiune, și ea, aparte. Din mijlocul acestei familii bine rânduite avea să izbucnească destinul literalmente ”extravagant” al lui Santu Tudor. Nemaisuferind plictisul Facultății de Filosofie și Litere unde se înscrisese (1919-1920), o părăsește pentru… Școala de ofițeri de marină civilă. Ofițer brevetat, cutreieră mări și chiar oceane pe modestele nave ale Marinei Naționale. […] În 1926, dacă nu ne înșelăm, a făcut o îndelungată ședere la Muntele Athos, menționată, în felul său, și de G. Călinescu în Istoria literaturii române. Comunitatea agiorită română era încă relativ numeroasă la epoca aceea și, duhovnicește, creatoare. Încă prezentă, o figură de înălțimi, a cărei amintire dăinuie până astăzi: părintele Antipa. Convorbirile lor ample, prelungi, adevărate Collationes Patrum contemporane, erau imediat transcrise de Sandu Tudor și păstrate cu grijă în nenumăratele lui manuscrise rigoros clasate4: ni le-a împărtășit în repetate rânduri5.

Anii ’30 îl vor vedea pe Santu Tudor deja poet și scriitor recunoscut, angajat în viața publică. În 1932, lansează revista săptămânală Floarea de Foc ce va dura până în 1936. La 1 decembrie 1933, apare primul număr al cotidianului Credința – ziar independent de luptă politică și spirituală, director Sandu Tudor. Colecția, păstrată la Biblioteca Academiei Române, se întinde până în 1938. O atare ieșire în arenă nu putea trece fără polemici și controverse: omul, însă, își continua impasibil calea ce, se pare, îi era proprie. Statornic ”închinător” la mănăstirile peisajului românesc, cititor fin, am mai spus-o, al manuscriselor și scrierilor vechi românești, își achiziționase, pe de altă parte, un avion personal de turism. Își descoperea, pe atunci, pasiunea zborului. Într-o zi, îndreptându-se spre aterizare, s-a angajat într-o vrilă din care nu a putut redresa; aparatul s-a zdrobit la pământ. Trecându-mi fotografiile accidentului, nu rămânea decât să te uimești ”peste fire” că cineva a putut scăpa de acolo nevătămat. Ne-am înșela crezând că accidentul a pus capăt aventurii lui aviatice: a doua zi, s-a urcat într-un aparat similar, și-a luat zborul și, la aterizare, a refăcut condițiile accidentului din ajun – ieșind de data asta bine. (De altfel, aceasta era un fel de tehnică adoptată printre aviatori, pentru a-și elimina frica ce rămâne undeva ascunsă în adâncul subconștientului, după asemenea întâmplări.)

Neobișnuit se dovedea și genul colaborărilor reunite de Sandu Tudor în cadrul celor două publicații de sub direcția lui. Oamenii ziși ”de stânga” la acea vreme, precum Alexandru Sahia6, Ion Călugăru sau Eugen Ionescu își alăturau numele cu un Mircea Vulcănescu, Constantin Noica, Emil Cioran sau chiar Nae Ionescu. Dacă vivacitatea temperamentului său trecea în ochii unora drept violență sau intoleranță, omul uimea până la urmă prin respectul fundamental ce îl arăta față de toți și oricine. Sandu Tudor dăinuie în amintirea noastră ca unul dintre rarii oameni naturali lipsiți de vulgaritate. Nu – din fericire! – și de scăderile unanime firii. Luate laolaltă, toate aceste trăsături7 au dus uneori la pretexte de ponegrire sau, mai simplu, la neînțelegeri rezultând din ”diferența” lui față de mediu. În ApoftegmelePărinților Pustiei se pune undeva în cumpănă starea celui întemeiat în lucrarea lăuntrică ascunsă și, în afară ”disprețuit”, cu cazul celor slăviți exterior, dar ascunzând tristețea neautenticității. […] Sandu Tudor a avut până la capăt eleganța desăvârșitei discreții a unei vieți spirituale adevărate, dobândită pe cale.

În 1948 are loc ierurgia monastică: noul monah Agaton ia ființă la Antim. Un an mai târziu e arestat pentru prima oară, sub învinuirea – devenită pretext pase-partout la acea epocă – de ”fascism” (sic!), ”atitudine ostilă regimului”, ”activitate împotriva ordinii stabilite”. Alături de Alexandru Codin Mironescu, am asistat la fazele procesului, desfășurat în clădirea Palatului de Justiție din București, în fața unui tribunal de tip nou: complet surd la cuvinte, mărturii, evidențe, aplicând mecanic normele ”justiției populare”, preocuparea de căpetenie fiind, fără nici o îndoială, trimiterea în detenție a unei cote de suspecți dinainte destinată lichidării. Și totuși, o umbră de ezitare a intervenit parcă în timpul pledoariei apărării. Sandu Tudor era apărat de un avocat evreu ce s-a propus el însuși, grațios, ”în amintirea anilor `30”. Cum știam locul unde, în chilia de la Antim, își păstra colecția editorialelor din Credința, avocatul a fost în stare să producă în înstanță două articole din 1936, unde ar fi fost într-adevăr greu de descoperit orice iz de fascism: ”Gorila cu cască și mască” (polemistul Sandu Tudor comentând agresiunea lui Mussolini împotriva Etiopiei) și ”Bestia blondă, bestia brună” (despre Hitler și Mussolini la apogeul lor). Tribunalul a fost silit să ia act de argumentele apărării depuse la bară. Sentința însă nu s-a resimțit: cinci ani de detenție grea, între altele laCanal Dunăre – Marea Neagră. Eliberat după aproape trei ani, ne-a împărtășit inutila oroare a închisorilor regimului, fără să-și fi pierdut liniștea interioară, nici ascuțimea cuvântului. Părintele Agaton a revenit la Neamț, unde, așa cum vom vedea, o primă dispersiune strămutase cea mai mare parte a Grupului de la Antim. În 1952, primește la mănăstirea Sihăstria Neamțului ”chipul” de schimonah sub numele de Daniel. Ceva mai târziu, se stabilește la Schitul Rarău, unde va fi arestat a doua oară, în 1958.

(Andrei Scrima – Timpul Rugului Aprins. Maestrul spiritual în tradiția răsăriteană, ediția a II-a, Editura Humanitas, București, 2000, pp. 106-107, 122-128)


1. Episodul extrem a fost cearta cu Mircea Vulcănescu. Destul de bizar – deși asemenea accidente surveneau adesea, se pare, în ”republica scriitorilor” epocii -, conflictul nu a dus la ruptură definitivă, nici la pierderea afecțiunii reciproce. M. Vulcănescu îl pomenește, el însuși, într-un text publicat postum.

2. Aproape nu era timp și loc în care să nu aștearnă pe hârtie fragmente ale necontenitului său dialog interior.

3. Consilier și, ulterior, președinte al Înaltei Curți de Conturi.

4. Încă o dovadă a utilității ”grafismului” său complusiv. Ne imaginăm ușor ce nedumerire reprobatoare putea stârni la unii neîntrerupta ”febrilitate” grafică a părintelui Daniel: ”scrie și în sfântul altar”, auzeam ușor șoptindu-se. Lucrurile sunt în fond mult mai simple. Sandu Tudor aparținea unui ”tip psiho-motor” nu numaidecât rar ce are, obiectiv, nevoie de actul scrierii pentru a-și structura gândirea. […] La sfârșitul anilor 70, începutul anilor 80, profesorul Mircea Eliade suferea de o artrită deformantă a degetelor, handicap serios pentru scris. Cum îl sfătuiam, ca mulți alții, să recurgă la dictare (studenții săi nu așteptau decât asta) sau la înregistrare, ne-a răspuns că se simte practic incapabil să gândească fără stilou în mână.

Revenind la Sandu Tudor, ni s-a întâmplat să-l vedem scriind în altar: era momentul imediat următor intrării lui în viața monahală, la Antim. Am citit ce era pe cale să scrie: dădea formă, sub chip de rugăciune, noii sale stări, încercând parcă să interiorizeze numele primit – Agaton – pe care îl scria la persoana a treia…

5.

6. Despre care vorbea pe urmă cu multă apreciere și pe care îl ajutase la începuturile lui.

7. La care am adăuga refuzul total al compromisurilor: în închisoare, șubrezit, supus presiunilor fizice și morale pentru a semna compromisurile naționaliste, patriotice, avantajoase, cu jalnicul regim politic al timpului, se cutremura la gândul că ar putea ceda din simplă slăbiciune. Moartea l-a găsit în această stare de rezistență.

Părintele Daniil – un îndrăgostit de frumusețile cele duhovnicești

Era prin anii 1936-1937, la Mânăstirea Cernica de lângă București, unde eram elev la Seminarul monahal; din când în când, primăvara, toamna, venea părintele Gala Galaction cu câțiva prieteni.

Ne adunam toți elevii sub un nuc mare din incinta mănăstirii, iar un domn, îmbrăcat elegant și cu barbișon, ne vorbea despre lucruri pe care nu le auzisem nici la mănăstirea unde ucenicisem câțiva ani și nici profesorii seminarului nu le spuneau.

Ne vorbea despre frumuseți duhovnicești aflate la Sf. Munte, în manuscrise din biblioteci mănăstirești, despre Filocalie, despre Rugăciunea minții. Mi-a rămas neștearsă din minte imaginea de la Sf. Calist, a lăutarului cu capul plecat pe alăută, răpit de frumusețea cântării, cu care voia să ne atragă luarea aminte asupra rugăciunii celei de gând.

Acel domn era Sandu Tudor – scriitorul, mai apoi ieromonahul Agaton și, la urmă, ieroschimonahul Daniil. Mai târziu aveam să cunosc bucuria de a viețui împreună cu el la Mănăstirea Antim din București și să ne întâlnim mai adesea pe meleagurile Moldovei, la Mănăstirea Slatina și la Schitul Rarău, unde a fost egumen spre sfârșitul vieții.

Un îndrăgostit de frumusețile cele duhovnicești, un neobosit căutător de înțelesuri subțiri și adânci, mistuit de dorul celor înalte și rănit de dragostea vieții duhovnicești, în care s-a angajat cu toată ființa. Așa l-am cunoscut pe părintele Daniil. Întotdeauna cu o carte în mână, meditând sau scriind, întotdeauna cu cuvânt duhovnicesc pe buze, cu subțirime și adâncime de gând, cu frumuseți de grai cizelat și împodobit, ca manuscrisele filocalice de care era îndrăgostit.

În viața de mirean condusese o revistă și colaborase la multe altele, scrisese volume de poezii, acatistul Sfântului Dimitrie Basarabov; ca monah însă, s-a aplecat asupra vieții de rugăciune și de înnoire lăuntrică, gânduri și simțiri pe care le-a turnat într-o triadă de acatiste filocalice: al Rugului Aprins, închinat Maicii Domnului, izvoditoarea de nesfârșită rugăciune; al Sfântului Ioan Bogoslovul, Părinte al Rugăciunii și dumnezeiesc avvă al vieții duhovnicești, și, cel de-al treilea, al Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica, icoană românească a înaltei trăiri duhovnicești. A fost începătorul și sufletul mișcării Rugului Aprins de la Mănăstirea Antim.

Doritor de liniște și isihie, spre bătrânețe s-a retras într-o sihăstrie din munții Rarăului, la peste o mie de metri altitudine, unde a reînnoit și condus o obște duhovnicească de vreo 20 de ucenici, iubitori de viață aspră și de rugăciune.

Dar și aici venea multă lume, de la mari depărtări, să se spovedească și să ia cuvânt de învățătură și de folos sufletesc de la părintele Daniil. Pe oamenii simpli de la țară îi primea și îi sfătuia cu multă bucurie; însă de cei ce veneau mai mult pentru vorbă curioasă știa să scape cu înțelepciune. Astfel, au venit odată la el câțiva domni de la oraș, care întâmpător au dat chiar peste părintele Daniil. Și, fiindcă nu-l cunoșteau, i s-au adresat zicându-i: ”Părinte, am auzit că se află aici un sihastru Daniil; am vrea să-l vedem și să stăm de vorbă cu el.” „Ați fost îndrumați greșit – le răspundea părintele Daniil. Daniil Sihastrul nu se află aici, ci în altă parte, la Voroneț.” Și după ce i-a tratat cum se cuvine, le-a dat îndrumări cum să ajungă la Voroneț, mânăstire care se află departe de Rarău, cale de o zi bună de mers pe jos. Într-adevăr, la Voroneț trăise un vestit pustnic sfânt, Daniil Sihastrul, care însă nu mai era viu de vreo patru secole.

De la părintele Daniil au rămas multe scrieri duhovnicești, dintre care numai puține au văzut lumina tiparului până acum. Dar foștii lui ucenici și cei care l-au auzit păstrează cu grijă multe dintre sfaturile lui, din care dau câteva pentru iubitorii de împlinire și sporire duhovnicească.

„Prefacerea omului trupesc în om duhovnicesc este o mare minune – spunea el. Omul înduhovnicit, monahul, este arvună a vieții viitoare, pentru care i se cere o grijă necontenită și o pregătire excepțională. Trebuie să te biruiești necontenit, să te crești duhovnicește cum crește un copil mic. În toate împrejurările să treci de partea monahului din tine. Cercetează-te zilnic, ca să vezi în ce stadiu te afli; lucrează-te singur cu atâta grijă, încât starețul și duhovnicul să nu mai aibă de lucru cu tine.”

„Neorânduiala monahului este mare nelegiurie față de sufletul său. La Voroneț, în gura balaurului, se văd și culioane călugărești.”

„Monahul este ucenicul cel de toate zilele. Trebuie să trăim zilnic această mucenicie în toate lucrurile mărunte ale vieții. Să învățăm sfințenia asprimii, sfânta dulceață a ocării, sfințenia ascultării, tăierea voii în tot ceea ce facem, cu smerenie și discreție.”

„De unde iuțimea monahului? De ce adică chiar unii monahi râvnitori nu se pot stăpâni și repede se aprind la mânie? Înfrânarea și nevoințele călugărești, dacă se fac numai pe dinafară, se aseamănă cu vasul cu apă pus la fiert. Când aburii din vas se înmulțesc, capacul sare și aburii ies afară. Asceza exterioară, numai trupească, ne face sensibili, explozibili; nu ne eliberează lăuntric, nu duce la nepătimire. De aceea este necesară o asceză pnevmatică, o lucrare lăuntrică. Să ne schimbăm și să ne prefacem dinăuntru în afară, și nu invers, cum facem de obicei. Lucrarea pe dinafară este pruncească și numai cu ea rămânem în mintea copiilor toată viața.”

„Apoi trebuie înduhovnicite legăturile duhovnicești dintre noi. Să trăiești zilnic bucuria de a te întâlni cu un om. Părinții aveau acest cuvânt minunat: ”Ai văzut un om, ai văzut pe Dumnezeu”. Ca să câștigi pe cineva, fă precum ne învață Sfântul Isaac: pune-i înainte faptele lui cele bune.”

„Monahul a lăsat pe toate pentru dragostea lui Dumnezeu, Și cel ce iubește pe Iisus stă cu capul pe pieptul Lui, se odihnește lângă El, stă la limanul odihnei. De aceea și el, monahul, poate și trebuie să odihnească oamenii obosiți de ostenelile vieții care aleargă la el.”

„Monahii au ancorat deja în limanul inimii lui Hristos Cel ce potolește furtunile numai cu cuvântul. Poate deci și el potoli furtunile sufletești ale oamenilor, le poate dărui liniștea de care au nevoie.”

„Monahul este un om împlinit, sănătos și armonios sufletește, om care necontenit se înnoiește și sporește spre măsura plinătății lui Hristos. Este pildă și icoană de viață creștină, deci poate și trebuie să-i ajute să-i ajute și pe alții să se împlinească.”

„Dar ca să poată liniști, vindeca și odihni pe alții, monahul trebuie să o facă mai întâi cu sine însuși: să se odihnească, să se vindece, să se împlinească, să se facă sălaș al Sfântului Duh, Care pe toate le plinește și le înnoiește.”

„Stăruința în fapte bune duce la cunoașterea de sine, iar aceasta duce la căință și la lacrimi, care sunt sângele sufletului, iar acestea duc la dreapta socoteală, la discerământ, la deosebirea binelui de rău, la iubirea binelui, la dulceața faptei bune și la dulceața răbdării și a asprimii, a rugăciunii și a bunătății și a toată virtutea. Cu darul și cu ajutorul Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos.”

A fost lumânare aprinsă în sfeșnic și a luminat până departe în juru-i. Nopți întregi se întreținea cu prietenii, dornici întotdeauna să audă gândurile noi cu care mereu surprindea părintele Daniil. Năzuia să pună temei unei așezări duhovnicești, cu viață aleasă de afințenie și rugăciune, și Sihăstria Rarăului îl ademenea cu acest gând. Dar rânduiala lui Dumnezeu a fost alta. Alergarea și-a sfârșit-o la Aiud, departe de Sihăstria-i dragă, însă râvna lui pentru frumusețile duhovnicești n-a rămas fără rod, ci a atras atenția multora asupra chipului filocalic de sfințenie și rugăciune înfăptuit pe meleagurile românești.

În anul 1955, poetul Vasile Voiculescu, prieten apropiat al său, îi scria:

„Visez adesea Moldova, cea din demult cerească,

Încinsă-n constelații de albe schituri sfinte;

Duhovnicească slavă începe să-mi mijească,

Ca tainicii ei ctitori din peșteri și morminte.

Către Rarău atuncea își face gândul cale.

Te văd slujind la Rugul Aprins ca-ntr-o minune,

În aspra poezie a sihăstriei tale

Înveșmântată-n aur înalt de rugăciune.”

(Pr. Petroniu Tănase – Icoane smerite din sfânta ortodoxie românească, Editura Bizantină, București, 2003, pp. 33-40)

”Un prieten neprețuit și un om admirabil, de o nesfârșită delicatețe sufletească”

Prietenul meu Sandu Tudor e un mare poet, și a scris câteva acatiste, al Sfântului Dimitrie Basarabov, al Rugului Aprins, care e nu numai de o mare frumusețe literară, dar acoperă o întreagă teologie a Rugăciunii Inimii, acatistul Sfântului Calinic de la Cernica și, în pușcărie, acatistul Sfântului Ioan Evanghelistul, pe care întâmplător lam auzit acolo, și când m-am întors l-am așternut pe hârtie; e monumental!…

Acestea nu sunt vorbe prietenești. Prietenia, dimpotrivă, mă stânjenește în elogiul pe care aș fi vrut să-l aduc. Acatisul Rugului Aprins a ajuns la Paris, unde a produs o atât de puternică impresie încât s-a făcut propunerea să fie publicat imediat, text românesc și text franțuzesc. Iar într-o revistă, sub semnătura unei personalități bine cunoscute, a apărut pe tema acatistului articolul intitulat: L’ortodoxie, ou le Buisson Ardent.

Pentru cei care nu l-au cunoscut bine, Sandu Tudor a fost mereu un element de scandal și un interminabil prilej de defăimare. Dar el era, în intimitatea sa, exact altceva decât ceea ce se spunea despre el. Era însă, e adevărat, un om greu, foarte greu, uneori, de suportat, și pentru unii profund dezagreabil, printr-un fel direct de a vorbi, fără menajamente, și aș zice fără nici o ipocrizie. Ferice însă de cei care îl puteau suporta: era atunci un prieten neprețuit și un om admirabil, de o nesfârșită delicatețe sufletească, de o mare originalitate. Știa multe lucruri, și în anumite domenii era un învățat, avea o informație de savant. Dar se și ascundea, iar printr-un fel dur de a fi, se apăra de oameni și – curios! – de admirația lor, pe care sigur ar fi putut-o avea.

Toată viața lui a abordat un număr mare de probleme, iar dacă manuscrisele lui s-ar păstra, ele ar oferi un material de o valoare excepțională.

(Alexandru Mironescu – Florea de foc, Editura Elion, București, 2001, pp. 193-194)

”Părintele Daniil avea cea mai deosebită și cea mai puternică personalitate”

Părintele Daniil avea cel mai interesant mod de a întreține relațiile cu prietenii săi. Avea cea mai deosebită și cea mai puternică personalitate. Dispunea de o structură psihică de o forță nemaiîntâlnită, înarmat cu o cultură vastă, beneficiind de un înalt spirit selectiv. Avea un stil aparte de a înțelege menirea creștinului. După el, creștinul trebuie să știe să fie în viață și leu și vultur și bou și înger. Omul trebuia să însumeze în ființa lui: sfințenia și curățenia îngerului, supunerea și răbdarea boului, înălțimea de gândire a vulturului și puterea de combativitate a leului. Într-adevăr, dacă era ceva care să-l caracterizeze pe Părintele Daniil, atunci acest ceva era combativitatea.

Îi plăceau discuțiile în contradictoriu, îi plăcea să apere principiile de fond ale creștinismului și nu se putea stăpâni în predici să nu combată marxismul. Mai direct, mai pe ocolite, cu ironii mai fine sau mai caustice, acuza ideologia conducerii de stat în predicile sale.

Ne-am împrietenit cu ocazia unei petreceri, când mi-a aruncat în față cele mai disprețuitoare cuvinte pe care le auzisem până atunci. Avea un cerc restrâns de prieteni, cu care realiza un fructuos schimb de date și idei. Părintele Daniil ne-a propus o ”retragere spirituală” de 10 zile, la schitul Rarău, unde era stareț. Eram în anul II de facultate, terminasem examenele și după ce s-a consumat luna de armată, eu cu Nae și Milucă, prietenii și colegii mei cei mai apropiați, ne-am întâlnit la mănăstirea Slatina, care avea hramul Schimbarea la Față. Împreună am pornit-o pe jos, peste munte, spre schitul Rarău. […]

Ajunși la schitul Rarău, începând chiar în ziua următoare, am intrat în programul de ”retragere spirituală” organizat și condus de Părintele Daniil. Eram eu, Nae, Milucă și Șerban, fiul profesorului Mironescu, student la litere, la care s-a adăugat după câteva zile și Tanțu Ghindoc, student la medicină.

Ne sculam dimineața la ora 5:00 și asistam la acatist și Liturghie, după care urma predica la care participaul și ceilalți viețuitori ai schitului, urma masa pe la ora 10:00, după care intram în stăreție unde Părintele Daniil ne vorbea după un program de-al dânsului bine stabilit. Pe la ora 15:00 aveam o oră de destindere, urma vecernia la ora 16:00, între 16:00-19:00 din nou întâlnire, în sufrageria stăreției, unde continua ideile întrerupte mai înainte; la ora 19:00 – masa de seară și la ora 20:00-21:00 culcarea. Noaptea, la ora 24:00 sunau clopotele de utrenie – care ținea până la ora 2:00, după care urma predica și apoi din nou somn atât cât mai rămânea până la 5:00 dimineața – când toaca din nou ne chema pentru acatist și slujbă. Timp de 10 zile, Părintele Daniil și-a dezvoltat ideile. Cele spuse de dânsul, s-ar putea comprima în simbolul ce-l oferea evoluția viermelui de mătate, care se închide în găoacea lui și acolo, ferit de lume, într-o stare de introspecție și reculegere totală, își făurește aripi și este apt de zbor.

Ideea era de fapt susținută de ”urcușul” pe Tabor, unde are loc ”transfigurarea”, schimbarea care face ca omul să beneficieze de lumina harică, prin care vede lumea cu alți ochi, cu altă înțelegere. Părintele Daniil concepea zborul drept stadiu final către care este chemat omul spre a putea beneficia de harul divin, sursa zborului spiritual. Dar pentru a ajunge acolo, trebuia atinsă VREDNICIA, adică era necesar ca zborul să fie precedat de o intrare într-o lume închisă, de reculegere, de studiu, de experiment spiritual și cunoaștere, fază ce trebuia să se desfășoare sub conducerea unui părinte duhovnicesc care să cunoască treptele acestui urcuș.

Ideea VREDNICIEI avea o foarte mare însemnătate pentru Părintele Daniil. Este ideea pe care o ilustrează condacul al VII-lea din ”Acatistul la Rugul Aprins” scris de Părintele Daniil, care, în legătură cu NUNTA Marelui Mire, clarifică noțiunea VREDNICIEI:

”Fiindcă la nunta marelui Mire
e cerută o grijă de întreagă neprihănire!
Nu este îngăduită necurăția ochilor și a hainelor
Nimeni dar dintre cei ce sunt neînvățații
tainelor de unele ca acestea să nu se atingă!
Cine va lăsa porcii cu mărgăritare să se hrănească
și din vasele sfinte câinii să lingă?”

Mărgăritarele de care pomenește Părintele Daniil în acatist, nu sunt altceva decât învățătura de taină a rugăciunii. Calea spre zbor este rezolvată printr-o ”știință de taină” a Rugăciunii Inimii în care Părintele Daniil vedea singura cale de atingere a acelei ”VREDNICII” de unire cu Hristosul Mire. […]
Timp de 10 zile, predicile și sfaturile erau orientate și pledau pentru însușirea tehnicii de a te ruga. Era vorba în primul rând de existența unei atmosfere liniștite , era vorba de o anumită poziție odihnitoare, pe un scăunel, care să-l aducă pe om în poziția de fetus (cea de-a doua naștere în duh), era vorba de un anumit loc deasupra inimii unde trebuia adus gândul și, în sfârșit, rostirea rugăciunii inimii, acea chemare tradițională a Sfinților Părinți isihaști: ”Iisuse Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă!” […]

Aceste zece zile au fost, adevărate ospețe de limpezire și descifrare a multor înțelesuri. Ne mira această atenție, această dăruire a Părintelui Daniil pentru noi. Am aflat însă și pentru ce. Pentru un vis de-al lui. Visa un schit, o incintă de chilii, cu o arhitectură unitară din lemn, acolo pe vârf de munte, pe Muntele Rarăului…

Visa un schit cu oameni deosebiți, pregătiți din toate punctele de vedere, cunoscători de cultură, artă, știință și teologie. Vedea în noi cei ce venisem la el, viitori componenți ai soborului pe care ar fi vrut să-l conducă. Ne spunea: ”Nu trebuie să fim mulți. Puțini dar de calitate. Doisprezece dacă am fi uniți în cuget și faptă am răsturna o țară întreagă, chiar toată lumea!”

Penultima zi a șederii noastre acolo a fost un post negru, total. Ne-a spovedit pe fiecare în parte, iar a doua zi, pe 14 Septembrie, de ziua Sfintei Cruci, a făcut sfânta Liturghie și ne-a împărtășit. […]

Sfatul Părintelui Daniil era de a fi în mijlocul lumii asemeni melcului care-și poartă casa în spinare, adică și noi să fim asemeni lui, învățând să ne făurim casa propriului nostru suflet, o cochilie în care să ne retragem și să urzim cu insistență și răbdare chemarea Numelui de lumină al Domnului Nostru Iisus Hristos.

(George Văsîi – În căutarea sensului vieții, Editura Solteris, Piatra Neamț, 2006, pp. 28-34)

”De azi înainte ești prietenul meu”

În luna martie 1956, pe la începutul ei, când munții din jurul Câmpulungului erau acoperiți peste tot de platoșa zăpezii, m-am decis să fac un drum până la schitul Rarău, unde se vorbea că se găsește un călugăr deosebit. Cu noaptea în cap, împreună cu un ”prieten”, care am aflat mai târziu că era în slujba Securității, pus special pe urmele mele, am luat drumul Rarăului. Drum lung și greu, cu viscolituri, fără se se vadă vreo urmă călcată pe el. Drum de 17 kilometri peste munte, cu troiene care acopereau pe unele locuri copacii. O zi întreagă am înotat prin acestea și seara târziu, când întunericul înghițise totul în jur și vântul se ruga în clopotnița cu geamurile deschise, am intrat obosiți în curtea schitului.

Peste tot era liniște, doar vântul că mai murmura printre stâncile Rarăului (…) Lumina care ieșea pe geamul mare al unei clădiri, ne-a făcut să ne îndreptăm pașii spre ea, pe o cărare ce intra adânc în zăpada până la brâu. Ajunși la ușă, când eram gata să batem în ea, se deschise și ieși din interior un domn tânăr, cu barbă neagră, condus de un călugăr în vârstă, cu figură și prestanță de intelectual:

– Cine sunteți dumneavoastră și de unde ați apărut aici pe timpul acesta? ne luă la întrebare călugărul stareț, înainte de a ne prezenta. Fără îndoială, continuă el, că aveți ceva necazuri, că de altfel n-ați umbla pe munte, pe așa vreme. Suferiți de vreo neliniște sufletească?… Hai, poftiți înăuntru.

Pășind peste pragul chiliei, primul lucru a fost să ne ceară legitimațiile – buletinele.

– Pe aici umblă tot felul de oameni și nu vreau să fiu târât la Securitate, pentru cercetări, nu vă supărați, eu vreau să știu cine sunteți?

Îi dăm buletinele și așteptăm în picioare lângă ușă.

– Da! Luați loc! ne zice prietenos, după ce ne legitimă.

Ne aflam într-o chilie mică, în biroul starețului, în care, în afară de o masă cu cărți și două scaune, nu se găsea altceva. Pe masă, printre cărți, se vedea Biblia și pe pereți câteva icoane și o candelă aprinsă. În interior era cald și mirosea a tămâie.

– Ei, vă ascult! ne zice așezându-se pe scaun. Aici stați de vorbă cu starețul schitului, Daniel!

– Părinte stareț, zic eu, în adevăr suntem puși pe drumuri de neliniști sufletești, cărora vrem să le punem stavilă!

Starețul mă privi atent, cu ochii psihologului și întrebă:

– Anume despre ce este vorba?

– Părinte stareț, amândoi avem cam aceleași necazuri… Iată despre ce este vorba… și îi spun povestea mea din fir în păr1.

– Da! zice el, te-am ascultat, acum ascultă-mă dumneata… Ai auzit de pilda lui Iov? Prin câte necazuri a trecut el?… Știi că a pierdut totul în viață, în afară, de credință, credința în Dumnezeu. Dumnezeu l-a pus la încercări și a fost tare, n-a renunțat la credință și nici nu l-a hulit, și Dumnezeu văzându-i credința, i-a refăcut viața mult mai frumoasă de cum îi fusese. Poate că și dumneata ești încercat de Dumnezeu, poate că ești unul din cei iubiți de el și te încearcă. Roagă-te lui Dumnezeu să nu te părăsească în aceste ceasuri de deznădejde. Roagă-te cu inimă curată și vei vedea că nu ești pierdut. El, singur Dumnezeu, este acel care dă liniște celui zbuciumat!

L-am ascultat cu atenție. Oboseala și căldura chiliei m-au făcut să dau drumul la un răspuns necugetat:

– Cunosc bine pilda lui Iov și adeseori îmi pun întrebarea dacă s-au petrecut lucrurile întocmai cum se arată în Biblie?

La acest răspuns, starețul sări în picioare de pe scaun, deschizând ușa cu furie:

– Ieșiți afară!… Ieșiți imediat de aici!… Plecați de la schit, aici nu vă primesc!…2Dumneavoastră căutați stabilitate sufletească și vă îndoiți de cuvântul lui Dumnezeu?…

După o clipă de descumpănire, văzând că nu ieșim, deschise sertarul mesei de birou, de unde scoase un dosar cu acte, privitoare la persoana lui, diplome, certificate și altele3:

– Dumneavoastră veți fi crezând că vă găsiți în fața starețului Ilisei. (Starețul Ilisei crescuse de mic copil la schit și în afară de regulile ce se cer pentru efectuarea slujbei în biserică, altceva nu știa) Nu!… Eu nu sunt starețul Ilisei!… Poftim… și începu a-mi pune în față, rând pe rând o mulțime de acte: diplome și certificate civile și militare… Când miliarde de oameni în decursul timpului, citind Sfânta Scriptură, și-au pus tot felul de întrebări, căutând să afle cine este arhitectul acestui univers? Cât este de adânc, adâncul lui. Sfânta Scriptură, lucrare inspirată de Duhul Sfânt, pentru care în decursul timpului s-au purtat revoluții și războaie, au murit milioane și milioane de oameni, dintre care unii au fost arși de vii, alții sfâșiați de fiare, trași pe roată sau răstigniți… Trezește-te domnule, dacă ai nevoie de liniște sufletească. Meditează, dacă nu vrei să fii pierdut!…

Pentru un moment am rămas mut, neștiind cum să ies din greșeala făcută, dând frâu liber unor cuvinte necugetate.

– Părinte stareț, zic rușinat după un timp, vă rog să-mi scuzați vorbele necugetate. Eu nu mă îndoiesc de cuvântul lui Dumnezeu! Cred în el, dar m-am exprimat greșit!

– Mai stăm mâine de vorbă! Duceți-vă la culcare!

După aceste vorbe, am ieșit liniștiți că s-au potolit lucrurile și nu suntem alungați din incinta schitului. Un călugăr ne-a luat și ne-a condus într-o chilie încălzită, unde cu toată oboseala cauzată de drumul lung, n-am putut dormi o bună bucată de noapte, frământat de gândurile gafei ce făcusem.

A doua zi fiind duminică, am luat parte la Sfânta Liturghie, slujită de stareț și de doisprezece călugări ucenici pe care îi avea. La terminare, starețul ne vorbi timp de două ore, purtându-ne prin doctrinele tuturor religiilor de pe glob, cu inițiații lor și marii filozofi ce le-au propăvăduit. După aceasta am fost poftiți să luăm masa împreună.

– Diseară se face rugăciunea de noapte, să veniți și dumneavoastră! ne zice starețul la despărțire.

Seara, la miezul nopții, se auzi o bătaie ușoară în ușă, după care urmă rugăciunea: ”Doamne Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi!”. În același timp începură dangătul clopotelor și toaca. Ne-am îmbrăcat repede și am ieșit în curte. (…) Timizi, să nu tulburăm nimic din cele scoase în cale, cu sufletul greu de emoție, pășim peste pragul paraclisului și ne așezăm în genunchi. În fața altarului, starețul cu cei doisprezece călugări la schit, așezați toți în genunchi, cu câte o lumânare de mărimea unui creion în mână și câte o hârtie, cu ceva rugăciuni, stăteau de vorbă cu Dumnezeu. Liniște totală câteva minute și apoi, deodată, ca prin apăsarea unui buton, începu plânset cu suspine și bătaie de vânt, în geam. Câteva clipe numai și iar se întră în liniște, ridicându-se cu toții în picioare. Starețul, ca un comandant de vas scăpat dintr-o mare furtună, cu fața plină de bucurie veni spre mine:

– Ce zici, există Dumnezeu? mă întrebă el.

– Nu m-am îndoit de aceasta niciodată! i-am răspuns.

– Există, există, frate!… Duceți-vă și vă culcați!

Întorși în chilie, nici în acea noapte nu ne-a prins somnul. A doua zi, la plecarea spre casă, starețul mă pofti la el în chilie:

– Domnule Ungureanu, fondul dumitale sufletesc este bun, ocupă-te de el. Roagă-l pe Dumnezeu să fie alături de dumneata. De azi înainte ești prietenul meu.

Și prieten i-am rămas până la capătul vieții lui care a sfârșit în temnița Aiudului, în anul 1962. (…)

Despre părintele Daniel – omul Alexandru Teodorescu – poetul și scriitorul Sandu Tudor, cum a devenit el călugăr, ar fi multe de spus din cele destăinuite ca prieten, în nopțile petrecute în casa mea, împreună4.

După întâlnirea avută cu el la schit, întors acasă, am simțit o ușurare totală. Parcă am scăpat de sub greutatea unei stânci care mă apăsase de moarte.

(George Ungureanu – Camera zero, Editura Fundația Culturală Alexandru Bogza, Cîmpulung Moldovenesc, 2009, pag. 64-67,70)


1. George Ungureanu se afla la acea vreme într-o situație dramatică. După ce a stat ascuns vreme de șase ani de Securitate, dintre care cinci ani într-o ascunzătoare subterană din propria casă, este părăsit de soție pe neașteptate și astefel este lăsat singur, fără niciun venit și cu un copil mic în grijă. Despre această perioadă, pătimitorul povestește în memoriile sale că”peste sufletul meu s-a lăsat noaptea, peste casa mea s-a lăsat trăsnetul, peste întreaga familie: mamă, frați, surori, au venit deznădejdea cu iadul după ea. Calvarul pe care îl așteptam să se termine îl vedeam acum mai îngrozitor; Eram ca naufragiatul care se zbuciumă din răsputeri printre rechini, să scape la mal. (…) Ani de viață de cârtiță, de animal hăituit zi și noapte, cu emoții permanente, curse și ochi peste tot. Când carul vieții, supraîncărcat, merge pe marginea prăpastiei, e suficient să se facă o mică greșeală pentru a se prăbuși. Puternicul odgon ce mă lega de căsnicie, n-am putut crede că ar exista o forță în lumea asta să-l poată rupe. Și… s-a rupt ca un fir de păianjen. Disperat, am început să-mi îndrept nădejdea spre Dumnezeu. Singur, El, mă poate salva, că din partea omului nu vine altceva decât amăgire.” (p. 61 din aceeași lucrare)

2. Părintele Daniil era recunoscut pentru faptul că uneori era vulcanic, impulsiv, tăios. De aceea, povestește părintele Adrian Făgețeanu, ”mulți nu l-au iubit pentru că era foarte pretenţios, adică pretindea ca fiecare să fie foarte corect în ceea ce vorbeşte şi gândeşte”. Cu toate acestea ”el era cel mai pretenţios cu el însuşi.” Această conduită ar putea stârni îndoială în privința sfințeniei părintelui Daniil, căci de cele mai multe ori sfințenia este asociată cu blândețea, dar să nu uităm că exigent și vulcanic a fost și Sfântul Chiril al Alexandriei, despre care aflăm că ”formaţia sa severă călugărească, viaţa sa ireproşabilă şi temperamentul său impulsiv l-au făcut să se amestece în toate problemele mari şi mici ale timpului din Biserica lui şi din Biserica creştină în general. Era îndrăzneţ şi dur ca Teofil. Reputaţia sa de om de mână forte şi neînfricată era răspândită pretutindeni. Zelul său excesiv, uneori nerezonabil şi temperamentul său impulsiv şi violent, făceau ca, în faptele sale, patriarhul să uite câteodată principiile evanghelice, care trebuiau să instrumenteze politica unui ierarh creştin.”

3. În decursul vieții, mai înainte de a se călugări, Părintele Daniil a fost căpitan de vas iar În al Doilea Război Mondial, căpitan de aviaţie. După război a fost publicist și profesor, ajungând astfel un om foarte erudit și cu multă experiență de viață.

4. În altă mărturie a aceluiași autor aflăm că, după prima vizită de la Schitul Rarău, părintele Daniil a trecut de multe ori pe la casa acestuia. Astfel, într-o zi, sub imboldul curiozității, George Ungureanu îl va întreba pe părintele Daniil ce motive serioase a a avut ca să renunțe la bogăție și onoruri, pentru a se călugări. Părintele Daniil a răspuns cu plăcere că ”eu în viaţă am avut totul, puteam să trăiesc singur. Am călătorit, ca marinar, pe toate apele globului şi am poposit săptămâni şi luni prin marile porturi ale lumii. Apoi, ca director de ziar – îl vindeam într-un tiraj de unasutămii de exemplare -, mi-am cumpărat avion şi într-o zi s-a stricat şi m-am rugat lui Dumnezeu să scap cu viaţă. Am scăpat. Iar odată, în război, un plutonier şi-a pus în gând să mă ucidă. Dar tocmai în acea noapte mi-am mutat patul. Aşa am scăpat.” (evocare publicată în lucrarea Rugul Aprins, editată de Acad. Dr. Antonie Plămădeală, Editura Episcopia Sibiului, Sibiu, 2002. pag. 106)

Smerenia părintelui Daniil – „Orice vei auzi rău despre mine, să crezi, că am fost un mare păcătos”

Cel mai deosebit om pe care l-am intalnit in perioada cat am stat pe Reduit, a fost parintele Agaton Teodorescu, Daniil dupa numele de schimnic al Raraului, fost magistrat si poet, cu pseudonimul Sandu Tudor. Dupa o viata plina de experiente lumesti, ca a Fericitului Augustin, vazandu-si goliciunea lumestilor apucaturi, s-a calugarit.

Fusese arestat cu organizatia Rugul aprins si condamnat. La Jilava ne-am cunoscut intamplator. Iar intamplarea a fost randuita de Dumnezeu.

Primavara se incepuse la Jilava un antrenament al detinutilor, cu scopul de a-i face capabili sa intre in munca, la Canal, fara perioada de adaptare. Aproape zilnic se efectua in jurul Reduitului, o plimbare de aproximativ doua ore. Dar, ce plimbare?! Trei mii de oameni erau alungati sub lovituri si batai de garbace si arme. Multi cadeau fara posibilitatea de a se mai ridica, mai ales cei batrani. Cei tineri faceam cerc de aparare in jurul lor si tinandu-i in brate ii purtam intre noi, ferindu-i de lovituri. Indarjiti de aceasta atitudine, militienii se repezeau asupra noastra lovind la intamplare.

Intr-una din aceste zile de teroare, cand soarele ardea deslantuit, am simtit langa mine o rasuflare intretaiata. Am privit persoana si mi-am dat seama ca va cadea din moment in moment. I-am prins bratul si, dupa ce s-a strans langa mine, amandoi am alergat in strigatul barbar al militienilor. Din cand in cand ma uitam la fata omului, sa-i cunosc starea in care se afla. Observam miscarea ritmica a buzelor, ochii aproape inchisi, capul inclinat spre stanga. Imaginea, care-mi era foarte cunoscuta si draga, ma facea sa inteleg ca am langa mine un nuntas al cerului, cu care zburam pe Golgota spre Dumnezeu, nesimtind loviturile pe care le primeam. Cand sleiti de alergare, unii se prabuseau, militienii se repezeau, sa-i calce si sa ii zdrobeasca cu lovituri fara crutare, rupandu-le membrele, spargandu-le capetele sau burdusindu-le spinarile cu cizme, dupa cum ii lasa inima.

Cu Parintele Agaton, in timpul acestor alergari pe Golgota, cand se simtea mai bine, sedeam de vorba, intarindu-ne nadejdea in purtarea de grija a lui Dumnezeu. Sfintia sa cu orice prilej imi talcuia intelesurile sfinte din invataturile Sfintilor Parinti, ale martirilor si mai ales despre rugaciunea isihasta despre care eram foarte dornic sa aflu cat mai mult, fiind ca mierea pentru sufletul meu. Simtea cateodata nevoia pentru umilinta, si-mi marturisea ca nu a fost nici un tanar cuminte, nici un barbat cinstit, si ca numai Dumnezeu l-a scapat din amagirea diavoleasca.
– Orice vei auzi rau despre mine, sa crezi, ca am fost un mare pacatos.

[…]

Părintele Agaton (Daniil) Teodorescu de la Rarău, pe care-l mai întâlnisem la Jilava, după multe peripeţii a ajuns la Aiud (unde compusese un Acatist al Sfântului Ioan cel Nou de laSuceava, pe care-l ştiau mulţi băieţi) şi fusese izolat pe una din laturile scurte ale T-ului, spre administraţie.

Se cereau declaraţii din care să reiasă compromiterea Bisericii şi ierarhilor ei. Primind hârtia şi cerneala, în loc să facă plăcerea adversarului, părintele a făcut un rechiztoriu detaliat concepţiei materialiste şi guvernării comuniste, deconspirând lucrarea satanică prin care iudeo-masoneria şi celelalte forţe atee încearcă să lovească în Hristos şi în Biserica Sa. Aproape o lună de zile a scris într-una şi aştepta din zi în zi să fie chemat la confruntare. Într-o dimineaţă însă, s-a zvonit în tot Aiudul, că a fost găsit mort în celulă. Vom şti vreodată adevărul?

„Nu este nimic ascuns care să nu se descopere. Şi cel ce a făcut această afirmaţie va păstra mărturia ei”

(Virgil Maxim – Imn pentru crucea purtată, Ediția a II-a, Editura Antim, București, 2002, pp.257-258, 403)

Schimonahul Agaton – ”Strălucea în cuvânt”

O figură de excepţie a fost Sandu Tudor, tuns în călugărie la Rarău cu numele de Daniel şi apoi în schima mare cu numele de Agaton. A fost gazetar, poet şi publicist celebru. Întors dintr-un pelerinaj în Sfântul Munte, a înfiinţat la Mănăstirea Antim din Bucureşti gruparea “Rugul Aprins”, un cerc de intelectuali creştini preocupaţi de rugăciunea inimii.

Înţelegând cerebral frumuseţile duhovniceşti ale misticii ortodoxe, el a încercat să le trăiască dar nu a reuşit să pună în acord toată fiinţa sa cu trăirea în Duhul Sfânt.

A fost un temperament vulcanic, impulsiv, cu o structură intimă mistică. Gânditor şi om de acţiune. Un impetuos care a năvălit cu elanuri mari în viaţa monahală. Strălucea în cuvânt. A scris nişte Acatiste de mare frumuseţe. Dar această activitate el a desfăşurat-o sub guvernarea ateismului de stat şi nu a fost iertat. În 1958 au fost arestaţi şi condamnaţi toţi membrii „Rugului Aprins”. Părintele Agaton a înfruntat temniţa şi a murit la Aiud.

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Editura Bonifaciu, București, 2012, pag. 326-327)

„A trecut prin pușcării ca un meteor. Aprindea inimile și le lăsa lumină”

Suntem în 1963, deci ce înseamnă reeducarea? O pregătire de eliberare, mă întrebam, sau e cumva altceva, o pipăire a rezistenței unora.

– Cum merge? am întrebat.

– Greu. Sunt cruzi si neînduplecați. Dacă ar fi să ieșim, atunci trebuie să iesim compromiși, fără demnitate. Lepădați de ceea ce am fost, niște învinși blazați, ca să nu mai putem ridica capul mai târziu.

După un timp am întrebat iar:

– Cum mai merge?

– Sunt ștabi în reeducare, mi s-a spus. Schivnicul de la Rarău e și el în reeducare. Fostul Sandu Tudor, acum călugărul Daniil. Ştiam de el: boier, bătuse mările în lung și-n lat cu un vas. Apoi, întors acasă, a scris foaia Credința, un săptămânal scris de el cu talent, abordând teme religioase, dar și literare, și politice, arestat și condamnat în gruparea „Rugul aprins al Maicii Domnului”, împreună cu câțiva dintre cei mai de frunte teologi ai noștri, între care Dumitru Stăniloae, arhimandritul Ghiuș, Antonie Plămădeală, călugărul Anania, călugărul Arsenie Papacioc, starețul de la mănăstirea Plumbuita, Nicolae Porsenna, specialist în științele oculte etc. Sandu Tudor trecu prin pușcării ca un meteor. Aprindea inimile și le lăsa lumină. În dezbateri cu sectele sau cu catolicii era ca un dulău în luptă cu niște căței. Repede îi rupea, îi trântea repede la pământ. Era o spaimă pentru neortodocși, îi sfărâma repede.

Am întrebat cum se comportă, care e poziția lui, a acestui om pe care-l admiram. Mi s-a răspuns:

– Scrie. A scris peste 70 de pagini până acum.

– Scriind atât cred că e o greseală, am răspuns.

La comuniști trebuie să fii scurt. Căci cuvintele tale le interpretează cum vor ei și te leagă cu ele. Poziția lui e aceasta: concesii totale pe toată linia în cele profane si intransigență totală în problemele religioase, căci pe el nu-l mai interesează lumea. M-a mirat. De aceea, am răspuns:

– Cred că e o poziție greșită căci adevărul nu e divizibil. Mă lepăd de el într-o parte si-l apăr total în altă parte. Nu merge. Trăim în veac, între oameni, chiar dacă suntem călugări. Nu putem sacrifica adevărul în ce privește unele persoane reprezentative ce au trăit la noi. Adevărul trebuie apărat și în ce-i privește pe ei. Desigur, cu mici concesii făcute în ce-i privește, căci și ei au putut greși. Dar a-i denigra total e nedrept, e neadevărat și nepermis.

Am auzit apoi că acest mare călugăr a murit ca un martir. După ce a scris mult i s-ar fi cerut:„Acum declară că nu există Dumnezeu, că voi călugării sunteți niște ipocriți care înșelați lumea”, etc. S-a opus cu vehemență. Atunci l-ar fi băgat în niște grele constrângeri în care ar fi avut un atac apoplectic și a murit.

L-am regretat enorm. Era nevoie de acest ”dulău” afară.

(Pr. Nicolae Grebenea – Amintiri din intuneric)

”…Și a ajuns Sfânt, mare mucenic Daniil”

– Părinte Ioan, ați fost ucenicul Starețului Daniil de la Rarău. Povestiți-ne care e prima amintire pe care-o aveți cu Părintele Daniil?

– Prima amintire… când am mers prima dată în mănăstire la Rarău, când ne-am întâlnit prima dată. Nu știu dacă pot să folosesc cuvântul ”superb”… a fost ceva deosebit, care m-a impresionat foarte mult. Am văzut așa un bătrân, cu barbă albă – cum sunt și eu acum – într-o reverendă de doc, cu o pânzăcioară în spate și foarte multă dragoste sufletească, multă mărinimie…

M-a primit cu toată dragostea și mi-a dat primele instrucțiuni de conviețuire în mănăstire. Eu venisem de la Alba-Iulia, de la Mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul; am stat acolo vreo șase luni, apoi m-am întors, am venit la Rarău. Mi-am adus aminte de munții ăștia frumoși, de aerul ăsta curat și de viața duhovnicească din părțile astea. Părintele Daniil Tudor era foarte vestit cam peste tot, și asta m-a atras și-am venit.

Când am ajus, am văzut tineri, toți cu metaniile în mână, toți ziceau: ”Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”. Foarte serioși, smeriți și plini de dragoste! Și am intrat și eu în ceata lor. Căutam să mă adaptez la condițiile duhovnicești ce se puneau în Schitul Rarău. Ieroschimonahul Daniil era prezent la slujbe, la cuvânt… La sala de mese se citea dintr-o carte și el făcea comentarii, vorbea despre viețile Sfinților, de răbdare, de virtuți duhovnicești. Tot timpul era cuvând duhovnicesc. Și m-a impresionat foarte mult ascultarea – care era de o jumătate de oră muncă, jumătate de oră rugăciune. Fiecare avea câte-o trăistuță pusă pe umeri de-a curmezișul și câte-o carte: ori Pateric, ori Prolog, ori Ceaslov, ori Psaltire. (…) Ieroschimonahul Daniil asta urmărea permanent, să se facă rugăciune neîntreruptă, ceea ce l-a tulburat pe satana din iad și a început prigoana asupra lui, până când a ajuns în închisoare și l-au schingiuit comuniștii. Și a ajuns Sfânt, mare mucenic Daniil…

– Ce ne puteți spune despre rânduiala din mănăstire de sub stăreția Părintelui Daniil?

– El era singurul preot și făcea Liturghia numai sâmbăta și Duminica. De fapt, atunci și mânca – numai o dată în zi. În rest, era toată rânduiala ce se cere în orice mănăstire, începând de la Miezonoptică, Utrenie, Ceasuri, Acatiste. (…) Masa era o dată în zi lunea, miercurea și vinerea, fără ulei, iar în rest de două ori. Era respectat programul ăsta.

– Cum vi-l amintiți pe Părintele Daniil, cum arăta?

– Avea un chip foarte frumos. Închipuiți-vă un om mai în vârstă, roșcovan la față și cu barbă albă și părul alb, cu plete pe lângă cap. Și, așa cum era el, sufletesc și duhovnicesc, permanent avea expresia unei bucurii lăuntrice – o bucurie care i se vedea în afară.

Starea sufletească a omului totdeauna se reflectă în afară. Și ortodoxia noastră arată că viața interioară se transpune în afară. (…)

– Cum era chilia părintelui Daniil?

– Chilia era simplă. Era masă, scaun, și plin de cărți – și raft de cărți, și pe masă cărți, și peste tot erau cărți. Tot timpul scria, tot timpul citea, tot timpul se ruga. Era omul care nu făcea pauză, era neîntrerupt în viața duhovnicească. Omul care s-a convertit ca Sfântul Apostol Pavel la credință, dintr-un om necredincios cum era – un fiu de boier, care avea pământ mult, vreo 300 de hectare, avea două blocuri cu 12 etaje în București, avea avion propriu… Un om care a studiat foarte mult, avea o capacitate intelectuală imensă. Nici nu găsesc cuvinte ca să pot exprima și nici nu știu exact capacitatea lui reală, pentru că era un om deosebit – nu avea adversar în orice discuție, în orice fel de convorbire, în orice manifestare religioasă… Nu avea atuncea Patriarhia atâtea cărți câte avea Daniil Tudor: vreo 6000 de volume – am auzit, nu le-a numărat nimeni. Avea și în București, avea și la Câmpulung, avea și la mănăstire, el știe pe unde mai avea cărți date ca oamenii să se folosească. Cunoștea vreo cinci limbi străine și citea toate cărțile, și era omul care se ocupa pentru cinstea și lauda lui Dumnezeu, permanent. Acesta era singurul lui scop…

Trimitea Partidul Comunist așa-ziși oameni de cultură să îl combată. Și, așa cum veneau ei la mănăstire, plecau schimbați! Discuțiile porneau social, politic și religios, și dogmatic, dar și național – și pe toți îi convertea. Pe toți! Nici unul nu s-a dus cum a venit. Ceea ce i-a enervat pe comuniști, și l-au arestat și l-au condamnat vreo douăzeci de ani, fără motiv penal. Și a făcut pușcărie, și la Aiud și-a sfârșit viața lui pământească și a ajuns în Ceruri – pentru că a fost cel mai persecutat dintre toți deținuții.

Era omul care n-a cedat absolut nimic în ceea ce privește credința. Comuniștii aveau tendința asta în închisori, mai ales la deținuții politici, să îi îndepărteze de Dumnezeu și de credință. Părintele Daniil nu a acceptat niciodată lucrul acesta, și a fost foarte dur în răspunsuri și peste tot, ceea ce i-a atras ura și dușmănia față de el. În fiecare zi scria de el că a luat bătaie. Și, când a venit Decretul pentru eliberarea deținuților politici, atunci l-au omorât. Așa a spus acolo comandantul: ”Daniil Tudor nu trebuie să scape, trebuie să-l omorâm!”. I-au scos dinții de viu din gură, l-au bătut până l-au lăsat jos la pământ – așa am auzit, că i-ar fi băgat un par în cap și, după aceea, Dumnezeu știe ce au făcut cu el… la groapa comună, sfinte moaște…

A mers la Sfântul Munte în pantaloni scurți

Despre viața lui nu prea stătea de vorbă cu nimeni, pentru că el citea în continuu și se ruga neîncetat. Când mergea la masă, noi mâncam, iar el asculta cuvântul ce se citea la masă și după aceea tâlcuia. El mânca numai sâmbăta și Duminica, o dată în zi. Nici nu se știe ce mânca și cu ce trăia…

Când a fost convertirea lui, s-a dus la Sfântul Munte Athos – dar a mers acolo ca turist, în pantaloni scurți, bărbierit, cu un rucsac în spate, cum erau pe atunci oamenii care erau libertini și care n-aveau nici un fel de gândire duhovnicească. Și, ajungând acolo, ca unul care era foarte studios și-l atrăgea literatura și cultura, a început să citească cărți, participând regulat la toate slujbele. Și s-a convertit… Când a plecat de acolo, a plecat cu Rugăciunea inimii deja primită de la Dumnezeu în dar. Și cu barbă. A stat vreo opt luni…

Și, când a venit în București, în societatea lui de elită unde conviețuia, râdeau de el toți, ziceau: ”Sandu Tudor a înnebunit, și-a lăsat barbă!”. Barba și-a lăsat-o că într-o noapte s-a hotărât! Stătea la slujba de priveghere de toată noaptea și vede că vine un schimnic bătrân la el, care se rezema într-o cârjă schimnicească. A vrut să-i zică ceva și s-a întors înapoi, a stat ce-a stat, iar a venit, iar a vrut să spună ceva, dar nu îndrăznea să vorbească – pentru că el deja era cunoscut ca om deosebit și cult. Și când a venit a treia oară, Daniil i-a zis: ”Părinte Evloghie, vii a treia oară! Dacă vrei să spui ceva, spune, nu te mai duce înapoi!”, iar părintele îi zice: ”Domnu’ Sandu Tudor, de ce dai barba la gunoi? Chipul lui Hristos, de ce-l dai la gunoi?”… Atunci el a stat toată noaptea și s-a gândit la cuvintele astea și la alte gândiri duhovnicești, și nu s-a mai bărbierit. Avea un chip frumos, dar și impunător. (…)

Părintele Daniil era ferm pentru credința ortodoxă

Acum este lucrul ăsta satanic, care caută să amestece lumina cu întunericul, dreapta credință ortodoxă cu ereziile – ei socotesc că fiecare erezie este o Biserică, sau un segment al Bisericii. (…) Părintele Daniil era ferm pentru credința creștină ortodoxă. Și, deși era fiu al Sihăstriei Neamțului – acolo s-a și educat, acolo a stat și în pustie, la Râpa lui Coroi, vreo trei ani de zile, mâncând o dată în săptămână ciuperci sau cartofi cruzi – a introdus rânduiala de la Muntele Athos. A venit după aceea la Mănăstirea Slatina și a făcut aceeași rânduială. De la Slatina au plecat vreo 30 de călugări la Putna și au pus rânduială și acolo – tot aceeași. Și de-aci la Schit, la Rarău.

Și era foarte drastic în ceea ce privește necurăția sufletească și trupească a viețuitorilor. Spovedania era obligatorie o dată în săptămână – și de câte ori era nevoie, și în fiecare zi. Trebuia să avem o hârtie, un carnețel și să ne scriem în fiecare zi păcatele, apoi mergeai și imediat îți făcea dezlegare. Făcea o spovedanie deosebită, era omul care te vedea și știa ce ai în tine, nu puteai să ocolești. Știa ce gândești.

Era un om deosebit. Aici este puterea Rugăciunii și harul Ortodoxiei. Și se fac și minuni. Am avut meningită cronică treizeci de ani și m-am ridicat fără doctor…

– Ne-ați povestit convertirea Părintelui Daniil… Dar cum s-a hotărât să intre în viața monahală?

– El făgăduise să meargă la mănăstire, dar, pentru că avea o fată și-un fecior1 studenți, s-a gândit să-și mărite întâi fata, și feciorul să termine facultatea – și după aceea să meargă el la mănăstire. Dar i-a luat foc avionul, la 2000 metri înălțime, și a căzut jos, bucăți. Și în clipa aceea, când se prăbușea, a spus: ”Doamne, dacă scap, plec la mănăstire!”. A căzut de la 2000 de metri înălțime, nici nu știe cum a făcut contact cu pământul, nici nu avea parașută, nu avea nimica – avionul s-a făcut praf, iar el n-a avut nimic! S-a ridicat și a plecat direct la Mănăstirea Antim. Nu s-a mai dus nici pe acasă, nimic! Și a stat în clopotniță la Mănăstirea Antim șapte ani, frate neîmbrăcat, și i-a învățat pe toți Rugăciunea lui Iisus. A fost de o smerenie totală și de un devotament religios neîntâlnit.

– CUm a fost arestarea Părintelui Daniil și viața sa în închisoare?

– Asta mai puțin știu… S-a nimerit când a fost de l-au arestat că eu nu eram în mănăstire. Au venit securiștii și au înconjurat mănăstirea, l-au legat și l-au dus, l-au arestat – și l-au judecat. Știu doar atât: că l-au întrebat de ce ai strâns atâția tineri în Munții Rarău și nu i-a lăsat să lucreze în fabrică. Ieroschimonahul Daniil a răspuns: ”I-am adunat ca să-i învăț să zică: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”. ”Stai jos”, i-a zis judecătorul, și la condamnare i-a dat douăzeci de ani de închisoare, fără dosar penal. El a fost învinuit întotdeauna că e legionar. Asta era însă o minciună. O grozavă minciună, făcută de comuniștii care urau credința, și pe oamenii credincioși îi socoteau că erau legionari!

Era și o prigoană pe timpul lui Gheorghiu-Dej, pe timpul lui Ceaușescu – dacă mergeai la mănăstire te oprea poliția, te legitima, te amenința, îți făcea control la bagaje, parcă ai fi dus cine știe ce. Numai ca să te oprească! Apoi a fost Decretul din 1959 prin care i-au dezbrăcat de haina monahală pe călugări, i-au tuns, i-au bărbierit – a fost o prigoană, prigoană comunistă: ateismul împotriva credinței lui Hristos…

Nici acum nu-i departe prigoana. Și acuma vorbesc împotriva icoanelor, împotriva creștinilor, împotriva mănăstirilor. (…)

– Părintele Daniil avea o viziune despre viitorul României?

– El nu era un om politic, era cu credința, atâta. A fost director general al ziarului Credința – și Credința nu puteau s-o poarte comuniștii!

(Pr. Ioan Larion – Revista Familia Ortodoxă nr. 11(46)/2012, pp. 58-62)


1. Pe seama părintelui Daniil circulă anumite detalii biografice inexacte sau prezentate în modanacronic. În această ordine de idei, ne îndoim de faptul că în viața de mirean părintele Daniil ar fi avut vreun copil. Este adevărat că absența dovezii nu este dovada absenței dar, dată fiind personalitatea foarte cunoscută a lui Sandu Tudor, atât în perioada interbelică cât mai ales după instaurarea regimului comunist, ar fi trebuit ca și eventualii copii să fie cunoscuți măcar la un nivel minimal (nume, ocupație, etc). Nu avem niciun indiciu care să ne determine să presupunem că Sandu Tudor (viitorul părinte Daniil) ar fi avut copii. Dacă ar fi fost așa, atunci era firesc să fie cunoscuți opiniei publice așa cum s-a întâmplat cu Măriuca Vulcănescu, fiica filozofului martir Mircea Vulcănescu, așa cum s-a întâmplat cu Șerban Mironescu, fiul profesorului mărturisitor Alexandru Mironescu sau Horia Bernea, fiul sociologului mărturisitor Ernest Bernea.

Despre convertirea de la Muntele Athos a părintelui Daniil

Eu am fost foarte apropiat de părintele Daniil, foarte apropiat, şi îl cunosc mai bine decât l-au cunoscut toţi. Mulţi nu l-au iubit pentru că era foarte pretenţios, adică pretindea ca fiecare să fie foarte corect în ceea ce vorbeşte şi gândeşte, dar el era cel mai pretenţios cu el însuşi. Nu era iubit pentru că făcea observaţii mereu, şi la cucoane, şi la toţi, că vorbesc prea mult.

El era foarte pregătit din punct de vedere literar, să stea de vorbă, încât mulţi vlădici de pe vremea lui îl chemau ca el să le cizeleze cărţile pe care trebuiau să le tipărească. Am fost de faţă, martor, şi la Firmilian al Craiovei, şi la alţii, când stătea noaptea întreagă şi lucrau cu el, nopţi întregi, să le refacă cărţile, să fie mai literare. El a pornit la Sfântul Munte cu un gând perfiiiid!!! Dacă un Pitigrilli sau un Damian Stănoiu au câştigat bani cu Alegere de stareţă şi alte cărţi pornografice, el va câştiga de o mie de ori mai mult, cu stilul lui, nu? Dar când a ajuns acolo şi făcea observaţii la fraţii de la unele mănăstiri: „Asta-i haină, ce ţi-a dat stareţul? Asta-i mâncare, ce-ţi dă stareţul? Asta-i comportare omenească? Asta-i pesimism!” Şi fraţii i-au răspuns cum nu se aştepta nici el, nici nimeni de pe lume: „Ăsta-i stareţul meu, în care am încredere, şi Dumnezeu prin el mă va mântui!” N-a putut să mai răspundă nimic! A vrut să-i instige pe toţi împotriva stareţilor şi, dimpotrivă, fraţii l-au pus la punct şi atunci s-a întors în ţară smerit. S-a întâlnit cu Tit Simedrea, mitropolitul cel mai cult, şi acesta i-a spus: „Au dreptate fraţii, nu tu. Smereşte-te tu!” Şi atunci, el s-a transformat cu totul din gândurile pe care le aveau pitigriliciştii, damianstănoicii – să fie smerit, să se închine, să se jertfească pentru credinţă, pentru biserică, şi de asta a fost bătut mai rău decât toţi la Aiud şi de asta l-au omorât în bătăi.

(Pr. Adrian FăgețeanuViața mea. Mărturia mea)

O minune a părintelui Daniil în închisoare

Părintele Augustin de la Aiud ne oferă o importantă mărturie despre sfinţenia Cuviosului Daniil Mărturisitorul:

„Părintele Daniil a fost băgat într-o iarnă la celula numită Alba, sau Frigider, cum i se mai spunea, la temperatura de – 30º Celsius. Era o celulă fără geamuri, cu fecale şi rână peste tot, fiindcă acolo erau băgaţi cei care trebuia să moară – practic erau condamnaţi la moarte prin frig. Erau îmbrăcaţi foarte sumar, şi erau lăsaşi acolo cu foarte-foarte puţină mâncare, atât înainte de a intra în celula respectivă cât şi după ce au intrat în celulă.

Şi părintele a fost băgat cu un medic, un foarte bun prieten de-al părintelui.

După ce au fost băgaţi amândoi în celulă de către 3 gardieni, părintele Daniil s-a aruncat imediat pe burtă, cu mâinile întinse în semnul Sfintei cruci, cu faţa în toată mizeria de acolo şi i-a spus doctorului: Pune-te pe mine! Doctorul s-a aşezat cu spatele pe spatele lui în aceeaşi poziţie de Sfântă cruce, iar după ce s-a aşezat i-a spus aşa: Doctore, nu mai spui nimic altceva decât numai atât: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul. Şi medicul spunea că în momentul când a început părintele Daniil rugăciunea, a intrat o lumină orbitor de strălucitoare în toată celula şi din clipa respectivă a pierdut noţiunea timpului.

După ceva vreme, au fost bruscaţi de gardienii care au intrat în celulă, i-au ridicat de jos, şi după aceea au aflat că au rezistat acolo 8 zile, fără apă, fără mâncare, fără somn, fără nimic de îmbrăcat, la – 30° Celsius. Torţionarii când au intrat acolo şi când au pus mâna pe părintele Daniil era mai fierbinte decât atunci când l-au adus în celulă iar în jurul lui totul se topise.”

(Mărturia Pr. Augustin făcută în emisiunea Semne – ”De ce nu canonizăm martirii anticomunişti?”, realizată de Rafael Udrişte și difuzată de TVR în 11 octombrie 2008)

Daniil Sandu Tudor de la Rarău în lupta contra ateismului comunist

Din noiembrie 1953, ieroschimonahul Daniil, fostul monah Agathon Sandu Tudor, ajungea la Schitul sucevean Rarău, în calitate de egumen. Timp de un an vieţuise la Sihăstria Neamţului, în acea mănăstire îndrumată duhovniceşte de părintele Cleopa Ilie şi ajutat de Arsenie Papacioc. Se deprinsese cu traiul monahal după regula studită moştenită de la bătrânul Ioil Gheorghiu, dar acum ieroschimonahul Daniil căuta izolarea şi realizarea unei mai vechi idei: aceea de a ridica un aşezământ duhovnicesc în care să vieţuiască monahi intelectuali care să ţină piept marii provocări care se adresa creştinismului: ateismul comunist. Dar punerea în practică a acestei idei deranja autorităţile comuniste, mai ales că numeroşi turişti care făceau drumeţii la cabana Rarăului inevitabil vizitau schitul condus de ieroschimonahul Daniil.

În acest context, informatori ai Securităţii dădeau note despre cum, nu de puţine ori, egumenul Daniil susţinea adevărate conferinţe apologetice, în special tinerilor aflaţi în pericolul îndoctrinării comuniste. Un astfel de moment este descris în februarie 1956 de un informator al Securităţii, când un grup de studenţi vizita Schitul Rarău: „Fiecare grup a fost pus în situaţia de a asculta o adevărată prelegere ţinută de stareţul schitului, prelegere care atacă în mod direct materialismul. În ziua în care am fost şi eu, stareţul schitului ne-a aşteptat şi a atacat problema originii omului. A arătat că teoria animală a omului o susţin cei care doresc a face din om un robot, cei care doresc a încătuşa libertatea omului, pentru a-l transforma într-o maşină pe care să o dirijeze spre anumite scopuri. A mai precizat că anumiţi activişti de partid, care au doar patru clase şi deci sunt nişte analfabeţi, după dânsul, se prezintă în oameni de ştiinţă, motivează convingerea lor în general pe descoperirile ştiinţei, însă când sunt luaţi mai din scurt descoperă că habar nu au despre ceea ce este ştiinţa. În general, stareţul a vorbit cât se poate de îndrăzneţ şi chiar cât se poate de periculos la adresa vremurilor noi.

În prelegerea sa a atacat şi alte probleme, care au avut mare răsunet în sufletul auditorilor. El este un om foarte bine pregătit, reuşind să convingă pe foarte mulţi de partea sa. În acea zi, unul dintre studenţii de la Facultatea de Construcţii a încercat să-l combată, dar a pierdut partida spre bucuria aproape unanimă a vizitatorilor, care n-au reuşit măcar să se abţină şi să nu râdă în gura mare, când studentul pierdea treaptă cu treaptă în această luptă, după mine destul de neegală, având în vedere pregătirea unuia şi a altuia. Prelegerea, ca şi disputa, s-a terminat cu victoria stareţului, victorie care a făcut multă plăcere excursioniştilor. Întorşi la cabană, discuţia a durat aproape în toate zilele pe tema stareţului care, după foarte mulţi, are dreptate. …În concluzie, am impresia că vizitele turiştilor la schit sunt foarte aşteptate de stareţ şi de restul călugărilor şi că primirea ca şi prelegerile ţinute de stareţ sunt bine organizate. Vizitatorii rămân mulţumiţi şi convinşi de stareţ şi se transformă imediat în apărătorii lui“.

Un alt informator relata în iunie 1956 despre vieţuirea egumenului de la Rarău, pe alocuri exagerat şi tendenţios: „Sandu Tudor desfăşoară o vie activitate misionară ortodoxă şi se laudă că i-a combătut pe numeroşi profesori de ştiinţe naturale, compromiţând teoriile evoluţioniste în faţa elevilor cu care acei profesori veneau în excursie. Afirmă că la schit oamenii se simt mai liberi să-şi exprime adevăratele lor concepţii şi că a avut discuţii foarte interesante cu profesori şi studenţi de la Bucureşti, discuţii din care a văzut că tineretul nu acceptă deloc îndoctrinarea cu comunismul. Mă asigură că la el, la schit, se poate discuta fără teamă despre orice, căci Securitatea nu are posibilitatea să-l supravegheze. Mă asigură că el, personal, şi-a recrutat toţi călugării şi fraţii ca să fie sigur de ei şi că pe cei dubioşi i-a îndepărtat. … Are intenţia să organizeze un cerc filosofic reacţionar la schit. În general este preocupat de atragerea intelectualilor spre monahism, dar recunoaşte că, până în prezent, nu a reuşit nimic. De aceea, îi preţuieşte mai mult pe ţărani, care au caracter, nu ca intelectualii burghezi care se prostituează. Condamnă mişcarea legionară şi metodele ei teroriste, dar îşi exprimă o admiraţie totală faţă de tineretul legionar pe care l-a cunoscut în anii de închisoare. În acest sens, are de gând să lărgească schitul, făcând o adevărată cetate mănăstirească la Rarău. Speră să lucreze în această cetate, în primul rând cu elementele legionare, pe măsură ce vor scăpa din puşcărie. Are promisiunea multora din închisoare.

Evident că aceste frumoase aspiraţii ale râvnitorului egumen de la Rarău nu puteau fi permise de către autorităţile comuniste, care în noaptea de 13 spre 14 iunie 1958 aveau să-l aresteze în grupul Rugului Aprins şi să-l condamne la ani grei de închisoare.

(Adrian Nicolae Petcu – Ziarul Lumina)

Părintele Daniil a murit ca un mare mucenic, care mărturisea înaintea păgânilor dreapta credinţă”

Mărturia Părintelui Ioan de la Rarău:

Despre părintele Daniil, Ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor, ce puteţi spune?

E unul dintre cei mai mari mucenici, un mărturisitor al dreptei credinţe ortodoxe. Ieroschimonahul Daniil Tudor a fost un om cu viaţă sfântă, desăvârşită, un om studios; tot timpul scria şi se ruga neîncetat.

L-aţi cunoscut?

Da, l-am cunoscut. Era şi el cunoscător cu duhul. Avea mare trecere la rugăciune, la Maica Domnului. Schitul Rarău, unde era el atunci, era foarte, foarte, foarte sărac şi de multe ori nu era ce să mănânce nimeni, absolut nimeni.

„Hai să mergem la Maica Domnului să facem o rugăciune” – zicea el. Se ruga la Maica Domnului câte o jumătate de oră şi Dumnezeu îi dădea de toate. Ştiu de la un mare cărturar că avea o cultură foarte mare, avea o credinţă fixă, zdravănă, îi combătea pe toţi activiştii de partid pe care îi trimitea stăpânirea ca să-l combată, ca el să nu mai meargă la Bucureşti să ţină conferinţe. El pe toţi i-a convertit.

Despre ce ţinea conferinţe?

Discuta sub toate aspectele, ştia vreo cinci şase limbi străine. Toată viaţa şi-a închinat-o lui Dumnezeu.

Cum a murit?

A murit în închisoare. L-au omorât. A murit în chinuri. A fost cel mai intransigent dintre toţi deţinuţii în ceea ce priveşte credinţa. A murit ca un mare mucenic, care mărturisea înaintea păgânilor dreapta credinţă. Dumnezeu vrea de la toţi hotărâre şi statornicie. Omul, dacă nu este convins, nu vrea să se ocupe cu nimic altceva. Dacă ei erau convinşi de valoarea crezului lor, au suferit. Viaţa sfinţilor ar trebui să fie pildă vieţii noastre. Nu-i place lui Dumnezeu compromisul. Ori eşti în lumină, ori în întuneric, ori cu Dumnezeu, ori cu Satana. Dacă nu apără cineva dreapta credinţă, înseamnă că nu-i cu Dumnezeu. Pentru mântuire, adevărul nu suportă schimbări tot aşa după cum viaţa nu suportă moartea. Viaţa nu există numai pe pământ, ci în veşnicie unde este exclusă moartea. Nu există viaţă pe pământ, este un termen, o posibilitate de a dobândi viaţa cea veşnică, prin fapte, atât. Zice şi Sfântul Ioan Gură de Aur:

„Poţi să câştigi şi viaţa şi moartea prin faptele tale”.

Dumnezeu Îşi alege oamenii. Acum e vreme de cernere. Făina dacă nu-i cernută, e cu gunoaie, trebuie cernută, aurul dacă nu-i încercat în foc nu se curăţă de materie străină.

(Pr. Ioan Neagoe – Din temnițe spre sinaxare)

via Fericiti cei Prigoniti

1 Comment
  1. calin eugen says

    O,Doamne,daca tinerii de azi l-ar avea model pe Sf. Mucenic Sandu-Tudor!…

Leave A Reply

Your email address will not be published.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More

css.php