Ce vină are Europa în criza refugiaţilor

0 112

Uitaţi de criza greacă! Criza refugiaţilor este cea care va zgudui cu adevărat Europa. O Europa care nu se implică în războaiele altora, care-şi reduce ajutoarele de dezvoltare pentru ţările sărace şi nu este capabilă să-şi împartă nici 40.000 de refugiaţi, echitabil între statele membre.

Ca şi în cazul crizei greceşti, Europa a aşteptat până când criza refugiaţilor a explodat. Discuţia nu este nouă, ci a fost reluată ocazional ori de câte ori în presa internaţională apăreau relatări despre noi tragedii legate de bărci improvizate ticsite cu imigranţi disperaţi care s-au scufundat în Marea Mediterană.

S-a vorbit mult despre o soluţie europeană, despre împărţirea poverii. Italia şi Grecia s-au declarat incapabile să facă faţă singure problemei şi au cerut ajutorul celorlalte ţări. Liderii statelor membre au refuzat însă să-şi asume angajamente clare privind numărul de refugiaţi pe care l-ar prelua fiecare stat.

Între timp fenomenul a luat amploare, doar în luna iulie 107.500 de imigranţi ajungând la porţile UE, potrivit Frontex. De la refugiaţii disperaţi care se agaţă de trenurile care trec prin Eurotunnel, în speranţa unei vieţi mai bune, până la imigranţii care au trecut în număr mare din Serbia în Ungaria, pe sub gardul de sârmă ghimpată construit de Budapesta în grabă, acest tablou trist şi dezolant arată eşecul Europei de a aborda cauza problemei, prin concentrarea doar asupra efectelor, cu prea puţină empatie pentru suferinţa oamenilor.

Ca şi în cazul designului instituţional deficitar al zonei euro, lipsită de o guvernanţă comună, plină de discrepanţe din punct de vedere al fiscalităţii, al dezvoltării economice şi al competitivităţii ţărilor membre, criza refugiaţilor a arătat o altă deficienţă a UE: faptul că nu are o politică comună de azil. Diferenţele sunt semnificative în modul în care statele membre abordează protecţia, şansele şi ratele de recunoaştere a statutului de refugiat, precum şi în condiţiile de primire – adăposturi şi asistenţa medicală – pentru cei care caută azil.

Europa pare acum o cetate asediată, dar are propria sa vină în criza refugiaţilor. Ea a lăsat decalajul de dezvoltare dintre ea şi aceste ţări sărace să crească foarte mult şi s-a implicat doar conjunctural şi incomplet în gestionarea conflictelor din aceste ţări.

De exemplu, în cazul Greciei, autorităţile locale din insula Kos se declarau depăşite de situaţie, dar n-au luat nici măcar măsurile minimale pentru a crea vreun adăpost civilizat pentru refugiaţii care dormeau în corturi, în clădiri dezafectate sau în aer liber. Mai mult, o parte dintre aceştia au fost închişi într-un stadion şi expuşi ore în şir la soare, fiind trataţi ca nişte animale, ceea ce este degradant. În plus, potrivit unor surse, politica Greciei a fost să scape cât mai repede de refugiaţi, câteodată şi fără înregistrare, prin trimiterea lor mai departe spre Europa de Vest, adică o pasare a problemei către aceste state mai bogate.

Pe de altă parte, decizia guvernului Viktor Orban de a construi un gard de sârmă ghimpată la graniţa cu Serbia pentru a-i împiedica pe refugiaţi să intre în ţară aminteşte de alte timpuri, ale regimurilor totalitare, este discriminatorie şi totuşi n-a fost sancţionată în niciun fel de UE. Mai mult, Orban a declarat că ”criza refugiaţilor nu este o problemă europeană sau a Ungariei, ci o problemă germană pentru că aceştia vor să ajungă în Germania”

Prin urmare Ungaria se ceartă cu Germania, Parisul cu Londra pe teme precum cine trebuie să asigure securitatea frontierelor. Cameron trimite mai mulţi câini şi poliţişti la Calais. Austria vrea să mobilizeze armata împotriva refugiaţilor. Vicepremierul ceh cere închiderea graniţelor externe ale spaţiului Schengen şi tot aşa. Europa pare o cetate asediată, dar are propria sa vină în această criză globală.

Lipsa unităţii

Liderii celor 28 de state membre s-au declarat pregătiţi în iunie să preia 40.000 de refugiaţi care au debarcat în Grecia şi Italia şi să şi-i împartă. Până la urmă nici în această privinţă nu s-au putut pune de acord, doar 32.000 de oameni fiind relocaţi. Mai mult, propunerea făcută în aprilie de preşedintele CE, Jean-Claude Juncker, de a introduce cote obligatorii a eşuat lamentabil, statele membre refuzând chiar şi cotele voluntare. Iar dacă ne gândim că 107.000 de imigranţi au venit doar în luna iulie în Europa, dintre care 50.000 în Grecia, iar statele UE încă se ceartă pe împărţirea a 8.000 de refugiaţi, este clar că Europa a eşuat.

Vechile reguli precum regulamentele de la Dublin, potrivit cărora cererile de azil trebuie înaintate şi soluţionate în prima ţara UE în care un refugiat pune piciorul, par complet depăşite. Deja Germania a anunţat că va prelua 800.000 de imigranţi şi nu-i va trimite înapoi în alte ţări UE pe sirieni, iar aceştia vor putea continua procedura de azil pe teritoriul său.

Ca şi în criza greacă, cancelarul german Angela Merkel a reacţionat târziu, atunci când buba stătea să plesnească. Reformarea sistemului de azil european nu a devenit o prioritate pentru liderul de facto al Europei decât acum când Germania simte pe propria piele povara de gestiona adăpostirea unui număr atât de mare de refugiaţi, de a le asigura asistenţa de bază şi de a-i apăra de extremismul de dreapta, care încearcă să incite societatea la ură împotriva lor.

Acum criza greacă trece deja în plan secund, Merkel se reinventează ca şi cancelarul imigraţiei şi îi înţelege mai bine şi chiar îi susţine pe greci şi italieni când aceştia cer o împărţire mai echitabilă a refugiaţilor în Europa, introducerea de cote obligatorii şi standarde egale pentru sistemele de azil din statele membre UE.

Impactul celui mai mare flux migratoriu de după cel de-al Doilea Război Mondial pentru Germania şi toată Europea este într-adevăr uriaş. Comunele şi Landurile germane cer deja mai multe fonduri de la centru pentru găzduirea imigranţilor, pentru asistenţă medicală şi pentru suplimentarea personalului care proceseză cererile de azil. Ca urmare, Germania va deveni vrând-nevrând vârful de lance al reformării sistemului de azil la nivel european pentru că este afectată direct de criza refugiaţilor.

Ultima conferinţă de presă a lui Merkel a arătat însă un cancelar care nu prea are soluţii. Ea a vorbit în termeni destul de vagi, dincolo de condamnarea fermă a atacurilor extremei drepte asupra refugiaţilor şi a asigurării date propriului electorat că fugarii care nu au cu adevărat nevoie de azil vor fi trimişi acasă, despre o lege a imigraţiei, fără să avanseze o dată clară. Cancelarul a vrut să arate că-i pasă de refugiaţi şi de electorat şi a furat tema zilei celor de la SPD, arată comentatorul Roland Nelles de la Spiegel Online.

Din păcate această criză globală va fi folosită în multe ţări ca muniţie politică mai ales de partide extremiste precum Frontul Naţional, care deja sunt în ascensiune.

Rădăcinile problemei

Dincolo de pasarea responsabilităţii şi de cinismul calculelor politice ale celor care conduc statele membre, Europa are şi o altă vină în criza refugiaţilor.

În prezent se vehiculează argumente de tip teoria conspiraţiei care spun că valul de refugiaţi este de fapt o invazie programată sau o încercare de islamizare a Europei. Generalul Constantin Degeratu declara deunăzi pentru Adevărul că ”Statul Islamic şi criza refugiaţilor a acoperit complet problema agresiunii ruse, care este componenta acestui război”. În opinia sa, Rusia a generat criza refugiaţilor pentru a distrage atenţia Europei de la escaladarea conflictului în estul Ucrainei. UE ar fi de vină că a neglijat Grecia, care la rândul ei are legături cu Rusia. Tot Moscova ar fi generat deliberat exodul sirienilor spre Europa prin susţinerea regimului Bashar al Assad.

Este adevărat că ruşii l-au susţinut până în pânzele albe pe Bashar al Assad şi au împiedicat orice intervenţie externă împotriva sa, sub egida Naţiunilor Unite, dar asta nu înseamnă că fuga sirienilor din calea ororilor Statului Islamic şi a războiului civil, este un scenariu scris în laboratoarele Kremlinului. Acest argument halucinant , la fel ca şi cel potrivit căruia criza refugiaţilor ar fi început ”la exact o săptămână după ce s-a terminat gardul de construit de către Ungaria. Nu vi se pare interesant că mai întâi s-a terminat de construit gardul şi după aceea a început fenomenul migraţiei în zona aceea?”, nu are nicio bază reală.

Valul de refugiaţi spre Europa a pornit înainte de construirea zidului, acesta fiind doar o reacţie. La fel, nu toţi refugiaţii care vin sunt din Siria, ci şi din state africane. Iar sirienii fug din ţară şi din calea ororii numită Statul Islamic, nu doar din cauza persecutării de către regimul Assad, susţinut de ruşi. În plus, de ce ar alege aceştia să-şi pună viaţa în pericol trecând pe bărci improvizate Mediterana sau să se agaţe de trenuri, dacă ar avea suficienţi bani, daţi de Rusia sau alte ţări interesate să slăbească Europa, aşa cum susţin adepţii teoriei invaziei programate?

Cauza principală pentru care africani şi sirieni vin în număr mare în Europa este căutarea unei vieţi mai bune, lipsa oricăror alternative şi dorinţa de a scăpa din infernul sărăciei, subdezvoltării şi violenţei din state total sau parţial eşuate. Ei nu sunt imigranţi economici clasici, ci oameni care nu mai au nimic de pierdut decât viaţa.

Neonorarea angajamentelor luate

Este adevărat că Europa a căzut în capcana Rusiei privind conflictul din Ucraina, aşa cum am arătat în articolul despre eşecul acordurilor de la Minsk, dar asta nu are de-a face cu criza refugiaţilor. Vina Europei în această criză este că a lăsat decalajul de dezvoltare dintre ea şi aceste ţări sărace să crească atât de mult şi că s-a implicat doar conjunctural şi incomplet în gestionarea unor conflicte precum cel din Libia.

Dincolo de combaterea simptomelor, a bandelor care transportă imigranţii în condiţii inumane spre Europa, ţărilor UE li se poate reproşa că nu şi-au respectat angajamentele luate cu titlu de ajutoare de dezvoltare pentru aceste state sărace, ba mai mult au scăzut alocările pentru asistenţa oficială de dezvoltare (ODA).

UE s-a angajat în 2005 să crească cheltuielile cu ajutoarele pentru dezvoltare până la 0,7% din venitul naţional brut până în 2015, dar nici acest obiectiv modest n-a fost îndeplinit. În anul 2013, doar patru din cele 28 state membre, Marea Britanie, Suedia, Danemarca şi Luxemburg, şi-au respectat angajamentele asumate de a aloca 0,7% din VNB, iar suma totală acordată de acestea şi instituţiile UE a fost de aproximativ 56,5 miliarde de euro, arată raportul european AidWatch pe 2014.

Mai mult, potrivit Spiegel, pentru statele africane subsahariene, din care vin mulţi refugiaţi, ţările UE au redus ajutoarele pentru dezvoltare. Conform OECD, sumele alocate au scăzut între 2005 şi 2013 de la 18 la 12 miliarde de dolari pe an. Jurnaliştii germani scriu că acum UE vrea să aloce peste un miliard de euro fonduri suplimentare în acest sens în cadrul summitului UE-Africa care va avea loc în noiembrie în Malta. Această alocare va fi condiţionată de repatrierea refugiaţilor fără perspective de a obţine azil.

Aceste măsuri vin însă prea târziu. Dacă problema era mai uşor de gestionat cu ani în urmă, acum se vede ce înseamnă neglijarea angajamentelor şi alocarea de bani şi de atenţie unor probleme grave doar în momente de criză.

Sigur că Europa nu poate să împiedice orice război şi nici să reconstruiască toate statele eşuate precum Somalia, Siria sau Libia, dar poate face mai mult pentru ţările instabile şi sărace. Germania de exemplu şi-a permis luxul de a nu participa la coaliţia occidentală anti-Gaddafi care a intervenit în Libia, dar acum se confrunta cu cel mai mare val de cereri de azil. Sigur se poate susţine că abordarea occidentală de a-i înarma pe rebeli şi de a-i sprijini prin bombardamente aeriene a fost total greşită pentru ca Libia s-a transformat într-un stat eşuat în care miliţii înarmate fac legea şi nu mai există instituţii. Problema este însă că europenii n-au continuat să urmărească ce se întâmplă cu aceste state şi să încerce să le ajute, după intervenţia iniţială.

La fel, este comod ca europenii să nu se implice în Siria, dar prăbuşirea ţării în haos afectează şi Europa, după cum a arătat foarte clar şi criza refugiaţilor.

de Matei Dobrovie Epoch-Times Romania

Leave A Reply

Your email address will not be published.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More

css.php