Un personaj pitoresc. Cu barba sa patriarhală, mereu cu grijă pieptănată, cu pălăria sa cu boruri late, ca un nimb în jurul chipului concentrat, cu poala mantiei fluturând nu în vânt, ci de mersu-i iute; cu un gulara negru burdușit iarna, în jurul grumazului; cu omniprezența sa prin atâtea adunări, de la cele din școlile cele mai modeste, până la cele ale unor societăți simandicoase, prin felul în care bagă în seamă și întâmpină întotdeauna, pe toată lumea, zâmbitor și binevoitor, cu mieroase cuvinte de vindecare; așa cum îl vezi citind adânc, cu ochelarii de modă veche parcă stând mereu să-i alunece pe vârful nasului; cum are mereu un gest de încuviințare al capului când ascultă pe alții (”Da! Da!”); prin felul cum împarte, boierește, binecuvântări și îmbrățișări sau cum sărută pe creștet pe oricine se apropie de el; prin toate acestea și prin destule altele, părintele este o prezență inconfundabilă, care înfrumusețează locurile prin care trece. Părintele Galeriu este unul dintre personajele care marchează și caracterizează frumos Bucureștii necăjiți ai acestui sfârșit de mileniu. O descriere completă a vieții noastre urbane din acest timp nu ar fi corectă și completă fără menționarea figurii și lucrării lui. Și asta în extenso.
Fără îndoială, dintre toți părinții importanți ai României contemporane, el este cel mai cunoscut, atât în mediile ecleziastice, cât și în cele profane. Acest lucru se datorează pe de o parte prestației sale, iar pe de alta ubicuității neobosite. Este un părinte care nu numai îi așteaptă pe credincioși să vină la el în biserică dar care iese adesea și cu folos în lume. Nu este temă pe care să nu o abordeze, oricât de stranie ar fi ea.
Domnul. I-am auzit pe foarte mulți dintre aceia care nu prea sunt introduși în cele ale Bisericii adresându-i-se cu ”Domnul Galeriu” (nici măcar ca în Ardeal cu ”domn părinte”), ceea ce pentru un credincios sună puțin bizar. Realitatea este că, într-un fel duhovnicesc, este un domn adevărat, în sensul că realizează asemănarea, după har, cu Domnul.
Un personaj (puțin) aerian. Părintele iubește și repetă adesea acea definiție a Sfinților Părinți din vechime, cum că ”răul este absența binelui”. De aceea el nu prea poate realiza existența răului, decât cel mult într-un fel abstract, impersonal. Sub acest aspect, mulți îl consideră un pic naiv, ușor de păcălit. El pare să plutească majestuos într-o realitate care s-a desprins sau se va desprinde în chip necesar de rău. Acest lucru este și mai evident atunci când îi apreciază pe alții: toți sunt buni, iar când nu prea sunt, ei devin ”Sărmanul!” sau ”Bietul!”. Probabil că neputința amintită provine și din faptul că, purtător și vestitor de bine fiind Sfinția Sa, în preajmă-i răul se veștejește în bună parte. Și dacă părintele este puțin aerian, apoi asta i se trage, desigur, de la adierea Aerului liturgic, pe care-l leagănă la Sfânta Liturghie deasupra sfintelor vase, în timp ce noi ne mărturisim dreapta credință.
Un mare actor (liturgic!). Acest aspect este deosebit de evident, mai ales, în felul în care cuvântează. De altfel, în studenția sa a făcut teatru. Gesturile-i, de la cele ale capului la cele ale mâinilor, maniera în care urcă și coboară glasul țin nu numai de arta elocinței, ci și de cea a scenei. Adevărul este că practica această artă cu talent și farmec. Chiar dacă, cel mai adesea, monologurile sale sunt de o lungime wagneriană. Acest talent a fost, pentru el, ca pescar de oameni, mreaja cu care a prins spre mântuire mulți peștișori, unii chiar de aur. În același timp, este destul de clar că părintelui îi place să iasă nu numai solar pe solee, dar și la rampă. Însă este o rampă de pe care să fac lansări spre ceruri, spre Treimea Sfântă Care le locuiește, așteptându-ne tandru.
Garda Argentiniană. Ca orice preot de mir, cu toată constituția și aparența sa călugăroasă, părintele Galeriu are în preajmă (de o viață!) o preoteasă, pe aceea pe care cei apropiați o numesc duios și cu un zâmbet plin de (sub)înțeles ”Coana Argentina”. Coana Argentina este, pe bună dreptate, exasperată de avalanșa de solicitări ce cad zilnic pe capul (parcă prea) plecat al părintelui. Ea încearcă să salveze ceea ce eventual s-ar mai putea salva din puterile și timpul lui, încearcă să pună o barieră cât de cât filtrantă în fața fanilor abuzivi. Bilanțul este plăpând. Numai cei ce n-o cunosc deloc țin seama de preoteasă. Ceilalți o tratează ca pe un element component firesc al peisajului, cu rolul și cu farmecul său, dar știu că, cu puțină persistență, se poate trece de ea. În plus, invadatorii beneficiază de complicitatea părintelui, care pare s-o saboteze din interior, în această privință, pe soția sa. Când doamna preoteasă spune că nu se poate, părintele zâmbește încurajator din spatele ei și te îndeamnă să insiști și să ajungi la el. Un ”Lasă-l Argentino!” pecetluiește capitularea grijuliei preotese. Dar, am impresia că și dumneaei a realizat de mult că, până la urmă îmbulzeala aceasta sufocantă ajunge să dea, în chip paradoxal, viață și forțe părintelui.
Un om fără timp, care are totdeauna timp. Paroh adulat, profesor universitar, cap de familie (din ce în ce mai numeroasă), conferențiar și interlocutor suprasolicitat, duhovnic cercetat, probabil, de mii de credincioși. Te miri cum poate face față părintele la atâtea cerințe, mai ales dacă ții seama și de vârsta sa, și de faptul că sănătatea i-a fost mai tot timpul pe muchie de cuțit (din fericire tăria duhului a compensat fragilitatea trupului). Nu știe sau nu vrea să refuze pe nimeni. Găsește un timp pentru fiecare. Partea dramatică este că destui dintre cei care susțin că-l iubesc nu înțeleg să-l protejeze în nici un fel, îl copleșesc cu toate mărunțișurile lor. Sau, cine știe, poate că, așa cum aminteam, tocmai aceste asalturi continue îi dau forță. În orice caz, când vrei să păstrezi o legătură mai apropiată continuă cu părintele, se cere să-ți exersezi în grad înalt abdicarea. E mereu coadă la el!
Un mare ”risipitor”. Părintele nu ține nimic pentru sine. Împarte totul și mai ales își împarte viața cu toate ale ei. Nu există pentru el ”viață privată”, totul e pe față și pentru toți, pentru cei sărmani cu starea socială și pentru cei sărmani cu viața duhovnicească, pentru că, până la urmă, într-un fel sau altul, toți suntem sărmani și avem nevoie de iubire și moștenire părintească. Când era deținut la Canal, povestea cineva, împărțea de îndată, de obște, întreg conținutul pachetului primit de acasă, în timp ce toți ceilalți tot căutau să mai țină câte ceva numai pentru sine.
O slăbiciune tot are și părintele: cărțile! Cei ce i-o știu, ori o iau ca atare și îi vin în întâmpinare, considerând fiecare carte ce i-o ”împrumută” ca pe un dar deja făcut, ori evită să mai facă.
Un om ”enervant”. Pentru unii, mai ales pentru destui confrați (gelozie de breaslă?), părintele Galeriu poate fi enervant. Enervează prin toate calitățile sale, pe care aceștia le pot considera, în unele situații, defecte: prin calm, prin disponibilitate, prin străruința la rugăciune, prin împăciuitorism, prin lipsa de apologism afișat, etc.
Este drept, părintele fiind un om care încearcă să fie (bine) cu toată lumea, ceea ce nu totdeauna se poate, se ajunge să se profite de el, fiind pus, nu o dată, în companii nepotrivite, care-l expun într-un fel.
Un om paradoxal. Se întâmplă ca părintele să rezolve simplu lucruri foarte complicate, mai ales pe cele cu conținut accentuat spiritual, dar să se complice foarte tare în soluționarea altora extrem de simple, de natură evident formală. Ca atare, trebuie căutat îndeosebi pentru cele dintâi.
Un om al iubirii neprecupeținte. Ceea ce așteaptă omul de la un alt om este mai ales un pic de atenție. Când atenția vine din partea unui pret receptat ca a fi de mare valoare, cu punga încărcată de talanți, omul ce-i stă în față realizează că are și el o importanță pe lumea aceasta, în care cel mai adesea se poate simți pierdut și insignifiant. O memorie fabuloasă îl ajută pe părinte să poată chema pe nume mii de oameni și să-și amintească la momentul potrivit, detalii din viața lor. Lucrul acesta este flatant și mângâietor pentru orice om care ține să conteze nu ca simplă oiță fără nume într-o turmă prestigioasă, ci ca o persoană unică și importantă, dacă nu prin fapte mărețe, măcar prin faptul că și pentru răscumpărarea lui s-a vărsat o picătură din sângele lui Hristos.
La rândul lui, părintele are nevoie și el de iubire, și știe că nimeni altcineva nu-ți poate aduce o brumă de iubire decât o mare investiție de iubire. Dar chiar și așa, nu ești niciodată în pierdere.
Un om al rugăciunii, ascultat de Dumnezeu. Sunt lucruri tainice (câteodată și mistice) pe care le realizezi numai prin experiență personală, despre care trebuie apoi să dai mărturie. Până la urmă, asta așteptăm fiecare de la marii duhovnici: ca atunci când suntem la anaghie să ne sară cu eficiență în ajutor și să ne scoată din belele. Să ne fie o ”pilă” la Dumnezeu. Or, întru această lucrare s-a revelat atât de adesea părintele Galeriu credincioșilor, în primul rând, dar și mai puțin credincioșilor, în destule ocazii. Punctul său cel mai tare este acela că este un om al rugăciunii permanente, o rugăciune făcută cu precădere pentru alții. S-ar putea culege mii și mii de mărturii despre felul în care părintele i-a atras pe atâția din prăpastie cu funia rugăciunii sale cu putere multă. (…)
Un părinte în sensul autentic al cuvântului și al Cuvântului. Dintre persoanele Sfintei Treimi, nu atât Hristos pare să fie modelul prim al părintelui Galeriu, cât Tatăl ceresc. Este părintele prin definiție. Este un părinte bun pentru toată lumea, pentru cei simpli, ca și pentru intelectuali de rasă. Cuvântările sale au, după modelul celor ale lui Hristos, straturi pentru toată lumea. Ele conțin atât citate savante, cât și istorioare general accesibile. Nici când se repetă, discursul său nu ajunge să fie obositor, și asta datorită trăirii autentice și intense care-l generează și-l nuanțează.
Un prieten al lui Dumnezeu. Ceea ce contează, până la urmă, este faptul că părintele a parcurs acest drum de la slugă la prieten al lui Dumnezeu (cf. Ioan 15,14-15), rămânând pe tot acest parcurs existențial un slujitor exemplar al Bisericii (ceea ce înseamnă al lui Hristos și al oamenilor, în același timp).
Prietenia părintelui înlesnește prietenia fiilor săi duhovnicești. Ca atare, e bine să te însoțești cu el!
(Costion Nicolescu – Sarea pământului – încrucișări, întâlniri, însoțiri, Editura Doxologia, Iași, 2011, pp. 180-183; material publicat inițial în foaia parohiei ”Sfântul Ilie” Gorgani, din București)
L-am cunoscut si l-am iubit pe acest mare Preot.Parinte Galeriu,roaga-te ptr .noi!