Rostul credinței

0 55

Tăria credinţei este una dintre condiţiile oricărei izbânzi, pe când cea mai neînsemnată şovăire te poate arunca în situaţii limită. Se pare că, de această dată, Apostolii au înţeles acest adevăr. Textul evanghelic spune că I s-au închinat Lui, zicând: „Cu adevărat Tu eşti Fiul lui Dumnezeu” (Matei 14, 33). Măreţia minunii le-a întărit credinţa, încât toţi, într-un glas, au mărturisit cu toată convingerea că El este Fiul lui Dumnezeu (Matei 14, 33). Iată cum minunea, ca de altfel şi celelalte la care au fost martori, i-a convins.

Minunea legată de potolirea furtunii de pe mare este redată de Sfinţii Evanghelişti Matei (14, 23-33), Marcu (6, 45-52) şi Ioan (6, 16-21). Ea se vrea a fi un pogorământ făcut de Iisus Apostolilor, care nu au înţeles minunea înmulţirii pâinilor, pentru că, spune evanghelistul „inima lor era împietrită” (Marcu 6, 52).

Indignat de neputinţa lor de a înţelege, Iisus i-a silit pe Apostoli să urce în corabie şi să treacă înaintea Lui, pe ţărmul celălalt al Mării Tiberiadei, până ce El va da drumul mulţimilor. „Ţărmul celălalt” este numit de Sfântul Evanghelist Matei (14, 22). El se referă la Capernaum, care, după cum ştim, era numit „patria Sa” (Luca 4, 23).

I-a trimis înainte ca să mediteze la minunea întâmplată, mai ales că purtau cu ei şi argumentul meditaţiei — coşurile cu firimituri. Şi după ce i-a slobozit pe Apostoli, El S-a suit singur în munte ca să Se roage, rămânând până târziu în noapte. Din păcate, de această dată, conţinutul rugăciunii lui Iisus nu este cunoscut. Însă, ceea ce ştim, potrivit Sfintelor Evanghelii, este faptul că Iisus adesea zăbovea cu Dumnezeu-Tatăl şi cu Dumnezeu-Duhul Sfânt în orele tăcute ale nopţii (Matei 26, 36; Luca 6, 12). De aici şi frumuseţea slujbelor mănăstireşti de noapte.

Exegeţii presupun că Iisus, în ruga Sa, I-a mulţumit lui Dumnezeu-Tatăl pentru minunea din timpul zilei, I-a cerut ca în noaptea ce vine să fie prezent la salvarea Apostolilor naufragiaţi şi S-a mai rugat ca Euharistia, pe care o prefigura înmulţirea pâinilor, să devină, în Biserica Sa, izvor de viaţă veşnică. Presupuneri.

Între timp, corabia a ajuns cam la 30 stadii (Ioan 6, 19). Un stadiu avea aproximativ 185 m. Deci, corabia parcursese peste 5,5 km din cei aproape 9 km cât măsura în lăţime lacul, sau Marea Ghenizaretului. Pe timp bun, lacul putea fi străbătut în 2-3 ore. Dar nu acelaşi lucru se întâmpla şi pe timp de noapte. Aşa că, după o noapte întreagă de mers, încă le mai rămăsese mult până la ţărm. Şi pentru că se pornise o furtună, ei aveau de înfruntat şi valurile mării. Speriaţi, Apostolii încercau să ţină corăbioara sub control, „căci vântul era împotrivă” (Matei 14, 24).

Se mai întâmplase şi altă dată, chiar cu Iisus în corabie (Matei 8, 24-27). Sfântul Evanghelist Matei ne spune că Apostolii, înspăimântaţi, au strigat: „Doamne, mântuieşte-ne, că pierim” (8, 25). Probau încă de pe atunci adevărul cuvintelor: „Fără de Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 5). Furtuna declanşată, mai ales noaptea, constituia una dintre calamităţile cele mai dificile cu care se confruntau în acele vremuri corăbierii şi care puneau la încercare priceperea navigatorilor.

„În Hristos se descoperă relaţia adevărată dintre om şi firea înconjurătoare”

Marea — această hierofanie, creaţie a lui Dumnezeu (Facere 1, 10) — îşi are ciudăţeniile ei. Ea, spune profetul, se supune doar lui Dumnezeu (Ieremia 31, 35). Moise, în Ieşirea, spune că Dumnezeu este singurul care poate să o şi sece (14, 21-22).

Hristos i-a văzut cum se chinuiau vâslind din răsputeri în mijlocul mării (Marcu 6, 48). De multe ori marea se împotriveşte chiar şi celor ce cred în Dumnezeu (Iezechiel 26, 19). Era la a patra strajă, adică spre dimineaţă, şi se aflau abia pe la mijlocul mării. Împărţirea nopţii în patru străji era preluată de la romani. Evreii şi-au însuşit împărţirea aceasta încă din timpul lui Pompei (64-63 î.Hr.). Fiecare strajă ţinea câte 3 ore şi număratul lor începea la 6 seara şi se termina la 6 dimineaţa. Când Iisus a venit la ei, mergând pe valuri (Matei 14, 25; Marcu 6, 48; Ioan 6, 19), El fiind Creatorul apelor, corabia se afla în mijlocul furtunii. Parcă se înţepenise acolo. Apostolii se confruntau cu iminenţa unui naufragiu.

Sfântul Evanghelist Matei spune că Dumnezeu este Cel care poate porni sau poate potoli furtunile (Matei 8, 23-27). Atunci Mântuitorul, deşi i-a văzut în primejdie, „a vrut să treacă pe lângă ei” (Marcu 6, 48). Pe cine îl iubeşte Domnul îl ceartă şi biciuieşte pe tot fiul pe care îl primeşte, spune Pavel evreilor (Evrei 12, 6). Văzându-L, Apostolii s-au înspăimântat şi neputând stăpâni frica, amplificată şi de oboseală, au strigat îngroziţi: „Nălucă este!” (Matei 14, 26). O stare de groază specifică marinarilor. Nu există marinar care să nu fi simţit încrâncenarea luptei cu valurile şi chiar cu monştrii cei din apă, locuitorii ei, cum spune Iov (7, 12). Tulburarea lor a fost înlăturată de El, Care din mijlocul valurilor le-a spus: „Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi!” (Matei 14, 27). Aici, confirmând supunerea mării, care-L recunoaşte drept Stăpânul care a creat-o, Iisus Se defineşte ca adevăratul Dumnezeu: „Eu sunt” (Matei 14, 27), precum îi spusese odinioară lui Moise: „Eu sunt Cel ce sunt” (Ieşire 3, 14).

Iată cum pe mare, din rânduială dumnezeiască, se descoperă şi Apostolilor taina de demult a lui Dumnezeu. În Hristos se descoperă relaţia adevărată dintre om şi firea înconjurătoare.

„Tăria credinţei este una dintre condiţiile oricărei izbânzi”

Entuziasmat, Petru a zis: „Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă” (Matei 14, 28). Din păcate, entuziasmul lui a fost umbrit de puţină îndoială: „dacă eşti Tu”. Desigur, nu tot aşa se va întâmpla după Înviere, când Iisus S-a arătat Apostolilor în Galileea. Ne spune Sfântul Evanghelist Ioan că Petru, auzind că este Domnul, „şi-a încins şorţul, căci era gol, şi s-a aruncat în mare” (Ioan 21, 7).

Iisus i-a zis: „Vino” (Matei 14, 29). Pe Marea Tiberiadei, ca şi la creaţie, se evidenţiază acea relaţie sinergetică dintre cei doi: Dumnezeu şi omul. Atunci, Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă către Iisus. Se refăcea o legătură ontologică. Dar şi de această dată se arată slăbiciunea omului, pentru că Petru, luându-şi privirea de la Hristos, înfricoşat de furtună, de valuri, de întuneric, a început să se scufunde. Îndoiala sporeşte frica. Şi, cuprins de disperare, a strigat: „Doamne, scapă-mă!” (Matei 14, 30). El, pescarul de profesie, a început să se scufunde. Cum adică, un pescar, care era şi un înotător prin excelenţă, să se înece?

Interesant este faptul că, atât timp cât privirea lui Petru a fost aţintită la Hristos, călca peste valuri. Însă, când nu s-a mai uitat la ţintă, slăbindu-i credinţa cu care a cutezat să pornească împotriva valurilor, a început să se afunde. Atunci, Iisus, întinzând îndată mâna, l-a apucat şi i-a zis: „Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” (Matei 14, 31). Nu violenţa furtunii l-a biruit pe Petru, ci puţina lui credinţă. Îşi luase privirea de la Hristos. Aşa se întâmplă cu cei care nu-L au ca ţintă permanentă pe Hristos. Distanţa de la mijlocul mării până la ţărm, după urcarea lui Hristos în corabie, a fost parcursă fără întârziere (Ioan 6, 21). Atunci au înţeles Apostolii marea lecţie pe care Dumnezeu le-a oferit-o.

Tăria credinţei este una dintre condiţiile oricărei izbânzi, pe când cea mai neînsemnată şovăire te poate arunca în situaţii limită. Se pare că, de această dată, Apostolii au înţeles acest adevăr. Textul evanghelic spune că I s-au închinat Lui, zicând: „Cu adevărat Tu eşti Fiul lui Dumnezeu” (Matei 14, 33). Măreţia minunii le-a întărit credinţa, încât toţi, într-un glas, au mărturisit cu toată convingerea că El este Fiul lui Dumnezeu (Matei 14, 33). Iată cum minunea, ca de altfel şi celelalte la care au fost martori, i-a convins.

De aceea, reverenţios, I s-au închinat. Aceasta a fost nu doar o verificare a credinţei lor, cât o oglindire a rolului pe care îl are credinţa în viaţa fiecăruia. Mai mult, încercările ne întăresc în credinţă. Iată de ce Psalmistul David îşi dorea încercările, strigând: „Cercetează-mă, Doamne, şi mă cearcă; aprinde rărunchii şi inima mea” (Psalmul 25, 2).

Încercările fac parte din pedagogia lui Dumnezeu: „Certarea Ta m-a îndreptat până în sfârşit, şi certarea Ta însăşi mă va învăţa” (Psalm 17, 39). Şi intrând în corabie, au trecut marea, venind îndată în pământul Ghenizaretului, la Capernaum (Ioan 6, 17), la ţărmul la care mergeau (Ioan 6, 21).

Aşadar, ca să fim ucenicii lui Hristos trebuie să ne străduim să înţelegem taina încercărilor. Sfântul Isaac Sirul se ruga, spunând: „Dacă încercările ne apropie de Tine, Doamne, atunci în iubirea Ta dă-ne cât mai multe, ca să fim cât mai aproape de Tine”. Mesajul Evangheliei este acela că, atât timp cât privim la ţinta-Hristos, călcăm fără ezitare, biruitori, peste valurile şi tenebrele acestei lumi. Când renunţăm să mai privim la ţintă, ne cufundăm. Doamne, să nu fie!

Preasfințitul Calinic Botoșăneanul

via Doxologia

Leave A Reply

Your email address will not be published.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More

css.php