Puțini sunt cei care au trecut prin închisorile Aiudului, fără să fi auzit de ”profesorul George Manu”, omul cu o memorie fabuloasă, care fusese, parcă, făcut să fie profesor.
Această vocație a lui a plătit-o sărManul, cu multe săptămâni de izolare și înfometare, care l-au adus uneori pe marginea prăbușirii fizice. Dar, de fiecare dată, când era readus între ”studenții” lui, care eram noi cei de toate vârstele și de toate formațiile intelectuale, renăștea în câteva zile, umplând Zarca cu plăcuțele lui cerate.
Era de o ingeniozitate uluitoare. Metoda cu emulsia de săpun întinsă pe funduri de gamele, pe scândurele, pe talpă, pe cârpe, pe cioburi de sticlă, era rodul inventivității lui inepuizabile. Pe acestea scria cu vârful unui ac, cu litere de tipar foarte mici, deși avea 20 dioptrii la ochelari.
Așa au circulat lecțiile lui de istoria Angliei sau a Franței, geografia lumii, lecțiile de limba franceză sau engleză. Apoi, după însușirea metodei de către noi toți, poeziile lui Radu Gyr,Nichifor Crainic și alți poeți de-ai noștri ca Dragodan, Vișovan, Dem. Iliescu. George Manu nu obosea niciodată! Cu același entuziasm, își relua lecțiile întrerupte din cauza restricțiilor impuse de administrație.
Am avut norocul, să fiu izolat în Zarcă, în perioada 1950-1952, mai multe luni împreună cu acest titan al culturii, ce zăcea în închisorile comuniste. Nu se da învins niciodată. Lucra tot timpul. Când condițiile penitenciare făceau imposibilă comunicarea cu ceilalți, fiind singur în celulă, ”profesorul” cu vârful unui ac pe care-l salva de la orice percheziție, scria pe pereți cursuri întregi din bagajul său de cunoștințe inepuizabile, pentru cei care vor fi mutați în celula unde fusese el. Rodul acestei munci l-au cules unii, citind și învățând: istoria Mării Negre, istoria Americii și a Constituției Americane, dicționare și gramatici de limba engleză și franceză, date de astronomie, fizică nucleară și câte și mai câte.
În una din aceste perioade a inventat și un sistem de comunicare, constând dintr-o combinație a scrierii cu noduri, a vechilor locuitori ai insulei Paștelui cu sistemul Morse. Astfel, pe o simplă ață scoasă din saltea, (când avea așa ceva) sau dintr-un ciorap, înșirat cu noduri mari și mici (nodurile mari fiind liniile și cele mici fiind punctele din alfabetul Morse) texte întregi, care aveau avantajul de a fi ușor de ascuns sau manipulat și aproape imposibil de găsit și descifrat pentru gardieni.
Dacă era cu mai mulți în celulă, făcea imediat ”clasă”, predând tot felul de lucruri interesante, pe gustul fiecăruia. Era plăcerea lui cea mai mare. Acest lucru îi încânta și pe colegii lui de celulă, nesimțind când le trecea timpul. Pentru cei care iubeau geometria, cu ajutorul unei ațe de culoare deschisă, desena pe pătură figurine, pe care demonstra apoi teoreme celebre, care întrețineau tonusul cerebral al studenților săi, creându-le preocupări care-i rupeau de la mizeria cotidiană și-i ridicau în sfera lui Descartes, Pitagora…
Pe soba de tablă, permanent rece, cu o bucată de ipsos din pereți, propunea probleme de algebră elementară sau superioară sau ecuații diferențiale, pe care le fabrica el pentru cei mai înaintați, iar cele mai interesante le imortaliza, scriindu-le pe perete sus, deasupra ușii.
Pentru profesor, această muncă fără întrerupere era o rugăciune de recunoștință către cel Atotputernic, pentru că îl înzestrase cu acest dar dumnezeiesc, de a nu uita nimic din ceea ce învățase. Spunea adesea ”asta este datoria mea”. Când se concentra să reconstituie ceva, cobora în el însuși, ca într-o mină bogată, încărcată cu minerale rare și cu geode splendide; atunci fața lui era complet imobilă, parcă și-ar fi părăsit trupul, călătorind cu spiritul în locuri necunoscute nouă. Aceste momente nu țineau mult, căci își recăpăta repede mobilitatea și volubilitatea obișnuită, asemeni apei unui izvor artezian, care după ce străbate în subteran straturi adânci de rocă, se dăruie, la suprafață, țâșnind în soare, spre potolirea setei celor mulți.
Toți se întrebau, când și cum putuse acest om să acumuleze atât de mult și atât de multe. Eu mi-am dezlegat pentru mine enigma și-mi pare bine s-o fac cunoscută și altora, acum. […]
Era nepotul generalului Manu, cel cu strada, cum spuneam noi între noi. Având de mic o debilitate fizică, părinții au hotărât să nu-l trimită la școală, ci i-au găsit profesori de cea mai înaltă ținută morală și intelectuală, care veneau acasă la elev, după un program alcătuit de însuși generalul. Astfel a învățat istoria nu după Manuale, ci din prelegeri, care i se întipăriseră în memorie pentru totdeauna.
Istoria o ştia şi ne-o preda conjugând evenimentele pe tot cuprinsul Europei. Geografia o preda în mare amănunt, îmi amintesc că pe timpul când se vorbea de Coreea şi războiul de acolo, la una din plimbările în cerc, Nistor Chioreanu i-a şoptit pe apucate: „Măi George, scrie-ne şi nouă ceva despre Coreea, că în afara faptului că este o peninsulă a Asiei de răsărit, mare lucru nu prea ştim!”.
N-au trecut decât 3-4 zile şi circula în toată Zarca o tăbliţă cu două feţe scrise: pe prima faţă, o hartă a Coreei, executată cu o precizie de cartograf, cu toate râurile, cu toate golfurile şi denumirile lor, cu toate oraşele, căile ferate, cum cred că nici un profesor de specialitate coreean n-ar fi putut s-o facă; pe a doua faţă se dădeau date economice, cuprinzând producţia de cărbune, ţiţei, minereu de fier, mangan, cupru, suprafeţele agricole, cele cu livezi, păduri, păşuni, lungimea totală a drumurilor, a căilor ferate, principalele surse de energie şi aşa mai departe.
La alte 3-4 zile a început un serial pe bucăţi de săpun cu preistoria Coreei, înşirând migraţiile de popoare dinspre vest şi sud-vest către est, punând totul în legătură cu marea migraţie a popoarelor mongolice spre America. A urmat apoi istoria Coreei pe alte plăcuţe.
Acesta era omul! O comoară inestimabilă, care se dăruia cu o dragoste infinită tuturor celor care doreau să înveţe.
Memoria şi logica sa atingeau uneori limite care înspăimântau pe oricine, dar mai ales pe imbecilii de anchetatori, care nu puteau sub nici o formă să cuprindă cu mintea lor dimensiunile acestor calităţi.
Astfel, când la sfârşitul lui 1947 a apărut în Franţa raportul redactat de profesor asupra livrărilor noastre către U.R.S.S., demonstrând că plătisem deja de două ori, în materii prime şi produse, cele prevăzute în convenţia de pace, profesorul a fost arestat şi supus la torturi îngrozitoare ca să-şi divulge reţeaua de colaboratori care îi furnizaseră informaţiile. Au trecut luni distrugătoare pentru el până a reuşit să-i facă să înţeleagă procedeul său de lucru: coroborând datele ce se publicau atunci în anuarele statistice cu datele de producţie a diverselor ramuri şi cu datele culese direct de la consulatele comerciale ale principalilor noştri parteneri şi făcând scăderea între producţia totală a ţării şi ceea ce pleacă în altă parte decât U.R.S.S., i-a rezultat cu precizie volumul livrărilor către ruşi.
Nu înţelegeau sub nici o formă cum putea un om să aibă îngrămădite în creier atâtea date, lucru pe care la acel timp nici măcar calculatoarele nu erau în stare să-l facă. Au început să-l tortureze. Exasperaţi, călăii i-au scos ochelarii, şi apoi unul dintre ei, cu o mişcare îndemânatică, executată cu o mică paletă, i-au întors pe dos ochiul drept. O durere îngrozitoare l-a făcut să urle. I-au spus:
„Tâlharule! Ţi-l întoarcem şi pe celălalt pe dos şi apoi ţi-i extirpăm pe amândoi!”
”Ascultați-mă căci vă pot dovedi, că tot ce v-am spus e adevărul adevărat și am lucrat singur, fără complicitatea cuiva!”. În acea clipă i-a venit ideea salvatoare şi le-a propus să ia în mână statisticile de producţie, începând din septembrie 1944 şi să urmărească dacă el cunoaşte exact acele date. A urmat o confruntare care pentru George Manu era o jucărie, deşi trecuseră multe luni de când le lecturase. Pe anchetatorii lui însă, inclusiv pe cei sovietici, i-a dezarmat, convingându-i că se găsesc în faţa unui fenomen unic. Recunoaşterea a venit din partea kaghebistului, în ruseşte:
„Dă-l în … măsii, că are un cap cât tot ministerul vostru de berbeci!”
Când își luase doctoratul în mod strălucit la Institutul Curie, cu o teză de fizică nucleară, pe atunci un subiect ultramodern, a fost solicitat să rămână director de studii la Institut. A refuzat, pentru ca să vină să facă apostolat în țara pe care o iubea. A ținut, după instalarea la catedră, o conferință la Sala Dalles, la care au asistat toți marii profesori de fizică și matematică de pe vremea aceea: prof. Bianu de la Politehnică, Țițeica, Pmopeiu, Mangeron de la Iași, Barbilian, Hulubei și alții. Dintre cei mai apropiați profesorului Manu îi era un unchi al său după mamă, generalul Cantacuzino Grănicerul, cum i se spunea, datorită faptului că fusese comandantul unei divizii de grăniceri. După ce l-au felicitat toți, la sfârșitul conferinței, generalul se apropie de profesor, îl îmbrățișă cu efuziune și-i spune textual: ”Mă! deștept ești!… Ai vorbit două ore și n-am înțeles nimic!”. A fost pentru George Manu un superlativ al aprecierii care, peste ani, îl emoționa din nou când mi-l povestea. ”Vezi tu! posibiliitățile de nuanțare ale limbii române? Ea, este mai profundă, mai expresivă și mai aproape de adevărul nativ decât toate.”
Târziu, în noapte, liniștea totală se lăsă peste închisoare. Cu ochii deschiși încă vegheam. Mi-am dat atunci seama că cea mai mare calitate a ”profesorului”, mai mare chiar decât uriașa sa memorie și putere de muncă, era dragostea, pe care o transmitea celor pe care îi încânta cu tezaurul lui de cunoștințe.
Această dragoste de a cunoaște, transmisă din om în om – asemenea lumânărilor din seara Învierii, care se aprind de la una la alta – a inundat Zarca, apoi Aiudul și apoi, prin cei plecați, toate închisorile, fiind una din formele cele mai puternice de rezistență – rezistența spiritului, învățată de la el.
De aceea acum, la atâția ani de când a plecat dintre noi, cel care a fost George Manu, să nu uităm că ne-a lăsat moștenire dragostea; dragostea lui și a lui Pavel din Tars; să o păstrăm și să o creștem, învăluind în ea tot neamul românesc, spre mântuirea lui, iar pe el să-l odihnească Dumnezeu în Pacea Lui cea Sfântă.
(Gheorghe Jijie – George Manu – Monografie, Editura Babel, Bacău, 2010, pp. 341-345)
