DESPRE REEDUCAREA DE LA PITEȘTI CU… PLAGIATUL PE MASĂ

1 138

Bucuria comunicatului CNSAS, care anunța publicarea pe site-ul său a două dintre dosarele reeducării , ne-a fost brusc umbrită de lectura textului introductiv, reluat și în ediția din data de 14 octombrie a.c. a revistei „22

Eugen Turcanu, calaul de la Pitesti

Motivul? Rezumatul-fără-note în chestiune este un plagiat clar și brutal după istoria reeducării în trei volume publicată de noi la Editura Polirom în 2010-2012.

Nu vom face nici o demonstrație (ne este greață de cele făcute în ultima vreme, pentru a o lua încă o dată de la capăt, căci este al treilea în doi ani), așa că cel în cauză, vorba lui Soljenițîn, nu are decât să încerce să probeze el însuși că este un istoric cinstit.

Prin urmare, deocamdată rămânem aici.

Dacă însă informaţia empiric-analitică redată în text este „ciupită” din lucrările noastre, restul conţine o suită de înţelegeri greşite ale subiectului şi interpretări de-a dreptul stranii, pe care le vom analiza în continuare.

  1. «Eugen Ţurcanu, un fost legionar convertit oportunist la noile comandamente ideologice […] cu un rol mai curând periferic la penitenciarul Suceava…»

Asupra presupusului oportunism al lui Ţurcanu putem emite mai mult decât un dubiu. Iar în discuţie nu este maniera în care el a trecut de la legionarism la comunism, căci este evident faptul că a sesizat oportunităţile care i se deschideau în faţă prin situarea de partea noului regim, ci tipul său de angajament pentru noua ideologie. Or aici lucrurile sunt cât se poate de clare. În autobiografiile redactate înainte de şi în perioada în care a fost membru de partid, el şi-a recunoscut opţiunile de tinereţe şi le-a renegat, spre deosebire de mulţi alţii care şi-au ascuns trecutul, prin urmare sinceritatea lui a fost reală. Faptul că a fost arestat de Securitate nu este în nici un fel un argument pentru a susţine că i-a înşelat pe cei care îl primiseră în Partid, ci are cu totul alte explicaţii: el a fost declarat în anchetele de la Suceava de mai toţi cei care l-au cunoscut, o şansă de a atenua maltratările la care erau supuşi prin denunţarea unui comunist. Încă, angajamentul său în demascări a fost atât de puternic, am spune total, încât chestiunea oportunismului cade de la sine. Apoi, la Suceava Ţurcanu nu a avut deloc un rol periferic în reeducare, ci: până la procesul grupului Universitatea Iaşi, din ianuarie 1949, în care a fost inclus, nu a avut nici un rol, iar ulterior (până în aprilie acelaşi an) a devenit principalul ei actor; totodată, pe întreaga perioadă a fost cel mai important informator al Securităţii de acolo. În fine, demascările de la Piteşti debutează cu o vânătoare a „oportuniştilor”, orchestrată de Securitate, iar dintre cele două figuri proeminente de la închisoarea Suceava, Ţurcanu şi Alexandru Bogdanovici, cel considerat „oportunist” a fost ultimul, motiv pentru care a şi fost ucis.

  1. «În iulie 1949, Ţurcanu face o cerere prin care solicita cercetarea situaţiei sale. Este momentul în care ofiţerii de contrainformaţii din penitenciar îl aleg ca principal pion în operaţiunea ce urma să fie declanşată.»

Alegerea lui Ţurcanu ca executant de bază în demascările în pregătire s-a produs ceva mai devreme, în aprilie 1949, când alături de un mic grup a fost transferat de la Suceava la Piteşti. De la închisoarea Jilava la Pitești el a fost transferat singur, semn al importanţei care i se acorda în noua acţiune. Cel care l-a selectat a fost, conform surselor, Iosif Nemeş, şeful Securităţii închisorilor şi lagărelor, desigur cu aprobarea ierarhiei sale superioare. În fine, în acea perioadă ofiţerii politici (iar nu de contrainformaţii) ai închisorii au fost… unul: Ioan Marina.

  1. «Ţurcanu a găsit o rezolvare fără fisură. Singura cale sigură, în faţa căreia simularea putea fi fructificată (fabularea era intens uzitată şi apreciată) sau folosită pentru amplificarea blamului, era folosirea bătăii şi torturii.»

Tot ce a făcut Ţurcanu în demascări a fost aprobat de către Securitate, prin urmare a pune în prim-plan inteligenţa lui criminală este echivalent cu a disculpa un întreg lanţ de comandă sub care acţiona.

  1. «Evenimentele de la Suceava dovediseră că multe din „desolidarizări” puteau fi formale, în ciuda presiunilor şi regimului dur de anchetă. Cum „elementele” cele mai active, recalcitrante şi intratabile erau studenţii încarceraţi, apropiaţi sau membri ai Mişcării Legionare, s-a decis transferarea acestora la Piteşti şi debutul unei formule de „reabilitare pe baze noi”.»

În etapa „reeducării” de la Suceava nu interesa dacă deţinuţii aderau formal sau real la noua doctrină (marxism-leninismul stalinist), ci două obiective cumulative: 1) crearea şi lărgirea, prin regimul dur de detenţie şi de anchetă, a grupului favorabil acţiunii regimului; 2) scoaterea de informaţii care să conducă la arestarea altor duşmani ai comunismului.

Istoric vorbind, problema nu este dacă legionarii reprezentau sau nu, prin definiţie, grupul cel mai anticomunist din ţară, ci faptul că ei constituiau principala mişcare subversivă, motiv pentru care aceasta era văzută de regim ca primul său adversar.

Termenii „recalcitrant” şi „intratabil” sunt din registrul „limbii de lemn”, prin urmare nu doar că nu au vreo valoare explicativă, ci creează confuzie. Și, pentru a duce această perspectivă la absurd, ne-am putea întreba ce-ar fi trebuit să facă studenţii legionari ca să se dovedească „nereclacitranţi” şi „tratabili”? Să se autodemaşte şi „reeduce” prin metode neviolente, tocmai pentru a uşura sarcina regimului? Apoi, termenul „apropiaţi ai Mişcării Legionare” este cel mult vag, dacă nu complet nefericit, căci în realitate este vorba despre asimilaţi acestei mişcări, întrucât regimul nu făcea distincţia între duşmanii reali, recte legionari, şi cei presupuşi.

La fel, nu există nici o legătură cauzală între presupusul caracter formal al reeducării de la Suceava (unde chiar a avut loc o „luptă de clasă” între reeducaţii care se considerau „cinstiţi” şi cei care erau consideraţi „oportunişti” de către primii) şi transferarea tuturor deţinuţilor care înainte de arestare fuseseră studenţi la închisoarea Piteşti. Explicaţia este în cu totul altă direcție şi ea ţine, pe de o parte, de obiectivele generale ale regimului cu privire la ansamblul deţinuţilor politici iar, pe de altă parte, de obiectivele specifice legate de deţinuţii tineri (în cazul de faţă: studenţi).

  1. «Aparentul eufemism („a sparge”) ascunde, în fapt, intenţii deloc sofisticate.»

Este vorba despre solidaritatea dintre legionari („unitatea legionară”), iar termenul folosit nu este deloc un eufemism, cu atât mai puţin aparent, ci cât se poate de explicit şi sugestiv, şi el trimite la separarea aderenţilor la reeducare de ceilalţi.

  1. «Piteştiul a constituit prima încercare consolidată de aplicare a strategiilor informativ-operative, în mediu controlat, având ca principale mize destructurarea conştiinţelor şi obţinerea informaţiilor compromiţătoare, cu orice risc, independent de consecinţe. Strategiile informativ-operative ale Securităţii au fost transferate în rândul deţinuţilor prin practica recrutărilor şi a culegerii de informaţii, pe fondul unui scenariu ritual…»

Din această suită bombastică nu se înţelege decât că „demascarea” era un ansamblu de tehnici informative, o afirmaţie complet eronată, căci acţiunea se reducea, de regulă, la torturile atroce: în reeducarea de tip Piteşti ofiţerii de Securitate se ocupau nu cu informaţiile, ci cu smulgerea lor prin teroare, o diferenţă esenţială. Nu se înţelege apoi ce risca regimul în contextul stalinismului aflat la apogeu; la fel, nici de ce s-ar fi preocupat de consecinţe (atâta vreme cât secretul operaţiunii era păstrat), pe care le suportau bieţii încarceraţi. Prin urmare, a asimila acţiunile ofiţerilor de Securitate din timpul reeducării profilului standard al unui ofiţer de informaţii este în afara înţelegerii subiectului.

  1. «Coordonarea întregii acţiuni a fost făcută de Teohari Georgescu (ministrul de Interne), Marin Jianu (ministru adjunct al M.A.I.), Gheorghe Pintilie (şeful D.G.S.P.), Al. Nicolschi (subdirector general în D.G.S.P.), Iosif Nemeş (primul şef al Serviciului Operativ, înlocuit de lt.col. Tudor Sepeanu şi apoi de mr. Coman Stoilescu), colonelul Mişu Dulgheru (şeful Direcţiei Anchete Penale) şi Gavril Birtaş (şeful Direcţiei I, Informaţii Interne).»

Din această suită de responsabili, cei care au avut de-a face cel mai puţin cu „demascarea”, în mod direct, au fost ministrul de Interne Teohari Georgescu şi şeful Anchetelor Securităţii Mişu Dulgheru. Putem presupune, pe bună dreptate, că în calitate de membru al Secretariatului Partidului, primul a fost implicat la cel mai înalt nivel în ordonarea acţiunii, la fel, că cel de-al doilea a fost beneficiarul privilegiat al informaţiilor smulse prin teroare şi că, prin verificările pe care le făcea pe teren, a contribuit la accelerarea maşinăriei torturii, însă implicarea lor directă nu este atestată de nici o sursă.

Ana Pauker.jpg

În fapt, ierarhia responsabilităţilor începe cu Secretariatul Partidului (Ana Pauker, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Vasile Luca şi Teohari Georgescu), apoi continuă cu: Secţia Administrativ-Politică a CC (Evghenie Tănase, a cărui intervenţie este atestată documentar în perioada desfăşurării demascărilor la Jilava şi ulterior, cu prilejul stopării acţiunii şi a organizării proceselor reeducării), Marin Jianu (adjunctul lui Teohari Georgescu, care avea în atribuţii sistemul carceral), Gheorghe Pintilie (şeful Securităţii), Alexandru Nicolschi (adjunctul şefului Securităţii, responsabil cu deţinuţii politici), Gavrilă Birtaş (şeful Direcţiei a III-a a Securităţii, care se ocupa cu strângerea și/sau smulgerea de informaţii din penitenciare şi Miliţie), Coman Stoilescu (din ianuarie 1951 coordonatorul Securităţii închisorilor şi lagărelor), cei trei şefi ai Securităţii închisorilor şi lagărelor din perioada 1949-1951 (Iosif Nemeş, Tudor Sepeanu şi Alexandru Roşianu) şi, în fine, ofiţerii de Securitate din centrele de detenţie unde au avut loc demascări (prea numeroşi pentru a-i indica aici). Prin urmare, tabloul responsabilităţilor arată complet diferit de cel schiţat de autor.

  1. «Trebuie precizat, însă, că activitatea informativă a deţinuţilor n-a fost decât un pretext şi instrument al disciplinarii conştiinţelor, neavând o valoare operativă care să justifice amploarea cruzimilor, la fel cum educarea „marxistă” n-a avut, prin ea însăşi, nici o miză. Totuşi, asta nu a împiedicat organele Securităţii să folosească „informaţiile” culese de la deţinuţi în varii contexte de anchetă.»

Să traducem aceste aserţiuni, care ne trimit într-un blocaj logic: scoaterea prin torturi a informaţiilor de la deţinuţi a fost mijlocul prin care se urmărea docilizarea lor; prin urmare, aceasta din urmă ar trebui să reprezinte scopul acţiunii. Însă aflăm cu uimire că respectiva disciplinare a conştiinţelor, numita (re)educare marxistă, nu reprezenta deloc un scop. În concluzie, acţiunea Securităţii avea un scop care nu era scop, prin urmare acesta nu era nici scoaterea de informaţii, şi că în ciuda acestei situaţii regimul a investit timp şi energie pentru a o face vreme de doi ani încheiaţi, ba chiar s-a şi folosit de respectivele informaţii. Totodată, apare aici un termen care merită toată atenţia, şi anume „justificarea amploarei cruzimilor”, în legătură cu care ne putem întreba: poate fi oare justificată în vreun fel cruzimea, ba chiar, mai mult, amploarea ei?

  1. «Organizarea reeducării a fost puternic marcată de improvizaţie şi dezordine, vizibilă nu doar din cartarea intenţiilor sub care a stat întreg experimentul, ci şi din funcţionarea însăşi a unităţii de contrainformaţii, aflată la confluenţa nedecisă dintre autoritatea directorului penitenciarului (deci a D.G.P.M.) şi Securitate.»

Dacă n-am înţeles care era scopul regimului cu această demascare/reeducare, cu atât mai puţin vom înţelege din exprimări tulburi de tipul „cartarea intenţiilor”. Să o spunem clar: nu a existat nici o improvizaţie şi nici o dezordine în această acţiune, toţi actorii acţionând într-un dispozitiv de tip militar, condus de ofiţerii de Securitate, în care rolurile şi atribuţiile erau dinainte stabilite iar directorii de închisori îi sprijineau. Cât şi cum au reuşit ei în realitate este o cu totul altă poveste. În fine, „confluenţă nedecisă” este un nonsens.

  1. «Nu au existat directive clare, direcţii de acţiune sau planuri de măsuri care să vizeze, în ansamblu, operaţiunea derulată la Piteşti şi, ulterior, extensiile ei din celelalte penitenciare.»

După ce am aflat că reeducarea nu avea vreun scop, la fel, nici culegerea de informaţii, şi că nici cruzimea nu era „justificată”, după ce ni s-a spus apoi că acţiunea era improvizată şi dezordonată, acum aflăm că demascarea de la Piteşti nu era în nici un fel controlată de către conducerea Securităţii. Ba, mai mult, că extinderea demascărilor în celelalte centre de detenţie nu a fost opera regimului, şi că nici acele acţiuni nu au fost supuse vreunui control. Să recunoaştem: povestea aceasta ia o turnură din ce în ce mai bizară, care ne obligă să o urmărim cu sufletul la gură.

  1. «N-a existat un scop real al operaţiunii de la Piteşti, altul decât exterminarea fizică a deţinuţilor sau exerciţiul sadic al cruzimii.»

Explicaţia aceasta generală este complet aiuritoare, căci dacă ar fi fost vorba despre simpla exterminare, regimul nu ar fi pus la lucru un dispozitiv atât de minuţios de smulgere de informaţii, la fel cum este complet lipsit de sens să-ţi imaginezi aparatul Securităţii torturând de dragul torturii.

  1. «Au existat mai multe încercări de „exportare” a metodelor destructurante puse în practică la Piteşti.»

Tehnicile respective de tortură au fost aplicate în alte șase locuri de detenție – închisorile Gherla, Târgu-Ocna, Ocnele Mari, Brașov, Jilava și lagărul Peninsula de la Canalul Dunăre-Marea Neagră –, prin urmare termenul „încercare” este cu totul nefericit. Ca dovadă, a se întreba victimele care mai trăiesc despre „încercările” prin care au trecut acolo. Mai mult decât atât, unele dintre aceste tehnici au fost răspândite în întreg sistemul carceral, ca de exemplu statul pe marginea patului sau priciului, timp de 17 ore pe zi, cu ochii la vizetă, care este o variantă a „poziţiei de demascare”.

  1. «La sfârşitul lui august 1951, operaţiunile de la Piteşti se încheie prin transferul tuturor deţinuţilor implicaţi la penitenciarul Gherla.»

Atunci a avut loc nu doar transferul deţinuţilor „implicaţi” (în ce, şi cum: ca demascatori sau ca demascaţi?), ci a tuturor deţinuţilor politici din închisoarea Piteşti. Faptul s-a petrecut după omorârea deţinutului politic Ion Simionescu în lagărul Peninsula, de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, şi aflarea în Occident a unei părţi din secretul demascărilor.

  1. «Aşa se face că administraţia penitenciarului [Gherla] a ştiut şi a participat şi aici la toată gama măsurilor informativ-operative, inclusiv la torturi…»

Termenul „măsuri informativ-operative”, folosit din abundenţă de autor şi cu o anume fascinaţie, nu ascunde altceva decât torturile indicate, prin urmare se reduce la acestea.

  1. «Absenţa unor reglementări clare privind regimul unităţilor de contrainformaţii din penitenciare (pentru intervalul 1949-1951) face ca responsabilitatea aplicării măsurilor destructurante să revină atât angajaţilor Securităţii cât şi celor ai D.G.P.C.M.»

În ciuda a ceea ce crede autorul, această – hai să-i spunem activitate – era foarte reglementată, căci totul era făcut la ordin. Diferenţa consta în faptul că, dată fiind atrocitatea acţiunii, majoritatea absolută a ordinelor erau verbale. În fine, personalul Securităţii şi al Internelor din unităţile penitenciare ocupă ultimul loc în ierarhia responsabilităţilor.

  1. «Întrebarea firească este de ce s-a stopat întreaga operaţiune. Sunt două tipuri de explicaţii care se pot oferi, cele de context şi cele punctuale. Informaţiile de context conţin tensiunile intestine ale relaţiei dintre Securitate şi P.C.R., iar cele punctuale se referă la recuzita eşecului total al întreprinderii. Astfel, informaţiile despre decesele din penitenciare, irelevanţa informaţiilor culese de la deţinuţi în urma aplicării măsurilor specifice, improvizaţia, cruzimea şi incompetenţa cadrelor, scurgerea unor detalii în presa occidentală etc., au contribuit la oprirea „experimentului”.»

Singura explicaţie reală pentru stoparea demascărilor rezidă în aflarea parţială a secretului lor, în Occident, informaţie care a ajuns, de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, mai întâi la Radio Ankara şi apoi la Radio Londra. Restul spuselor autorului este un amalgam în „limba de lemn”, căci: Securitatea şi Partidul se înţelegeau foarte bine asupra subiectului distrugerii duşmanului lor comun, informaţiile din demascări erau mai mult decât relevante, de vreme ce în urma lor erau operate arestări masive, iar cruzimea făcea parte din „recuzita” ofiţerilor poltici, a cărur singură competenţă ţinea de organizarea maltratărilor şi transportarea „demascărilor” în Centrală.

  1. «O altă întrebare crucială se referă la responsabilitatea implicată de o atare operaţiune. În primul rând, ea trebuie atribuită conducerilor Ministerului de Interne, Securităţii şi a Serviciului Inspecţii, respectiv a directorilor penitenciarelor implicate, neomiţând, însă, culpa deţinuţilor, victime şi torţionari deopotrivă.»

Cu această aserţiune părem să ne apropiem de adevăr, însă brusc are loc o întoarcere din drum, atunci când ni se spune că toţi actorii sunt vinovaţi, începând cu conducerea Securităţii şi încheiând cu victimele însele. Prin urmare, să ne întrebăm: care era vina deţinuţilor trecuţi prin maltratările atroce tocmai pentru că nu doreau să-şi denunţe familia, prietenii, cunoştinţele şi nici să fie spălaţi pe creier? Efectul unui asemenea mod de a vedea lucrurile este unul singur, căci atunci când toţi sunt vinovaţi, nimeni nu mai este vinovat, iar în această concluzie regăsim un fel de „Piteşti al gândirii”.

  1. «Ceea ce face excepţională (în sens strict) operaţiunea destructurantă de la Piteşti este identitatea ideologică a victimelor. Nu e defel întâmplător, constituind – în mod paradoxal – unul din ingredientele cruzimii, trecutul legionar al deţinuţilor implicaţi în torturi. Existenţa unui ethos specific, marcat de o anumită cultură a violenţei, un sistem de ierarhizare strict, ritualizarea vieţii de grup, fanatismul, cultul şefilor, cultura conspirativităţii şi sectarismul, au contribuit, toate, la coregrafia ororilor din celulele Piteştiului. Rafinamentul, regia minuţioasă a momentelor torturii, dexteritatea şi imaginarea multiplelor „scenete” ale violenţelor au aparţinut deţinuţilor implicaţi activ în reeducare.»

După ce am aflat că înseşi victimele sunt vinovate de maltratările la care au fost supuse, aflăm că această vinovăţie este colorată politic şi că ea aparţine legionarilor. Cu acest punct suntem introduşi în chiar inima tezelor regimului, care a aruncat responsabilităţile sale criminale pe umerii deţinuţilor înşişi, evident legionari. Să o spunem clar: nu există nici o legătură cauzală între apartenenţa politică a deţinuţilor şi participarea lor la torturile din demascări, ci faptul se explică prin însuşi dispozitivul criminal care a fost pus la lucru şi care a condus la acest rezultat. Iată doar câteva contraexemple: Dan Diaca, cel care aplica o lovitură năprasnică la ficat, nu fusese legionar, ci ţărănist; Emil Sebeşan, actor de prim-plan al maltratărilor de la Gherla şi Peninsula (unde a fost şi pontator), a fost şi el ţărănist. Din contră, Aurel Tacu, cel pe care Ţurcanu a vrut să-l omoare cu mâna lui pentru că a avut tăria să reziste torturilor atroce, spunând că nu are nimic de demascat şi nici de reeducat, fusese legionar. Caz similar, Aristide (Ristel) Nedelcu, care a înnebunit în maltratări pentru că a refuzat să demaşte ceva şi să se reeduce, fusese, şi el, legionar.

Emil Sebesan (din filmul "Demascarea")

 

  1. «Principalele surse arhivistice care cartografiază fenomenul Piteşti şi extensiile sale sunt reprezentate, pe de o parte, de dosarul fond Penal nr. 1114, însumând 24 de volume, constituind procesul intentat lotului Eugen Ţurcanu (10 noiembrie 1954), în urma căruia au fost condamnaţi 22 de deţinuţi, respectiv dosarul fond Penal nr. 1126, compus din 10 volume, reprezentând procesul lui Tudor Sepeanu şi al celorlalţi şase ofiţeri implicaţi în atrocităţi (16 aprilie 1957).»

Principalele surse arhivistice cu privire la reeducarea de tip Piteşti nu sunt două, ci patru. La cele două indicate deja, cel al grupului Ţurcanu şi cel al grupului cadrelor MAI şi/sau Securităţii, trebuie adăugate alte două: 1) Dosarul celui de-al doilea grup al reeducării, în frunte cu Valeriu (Vică) Negulescu, şi 2) Dosarul Biroului Politic, care a agregat cópii de pe documente din celelalte dosare dar şi altele, diferite, şi se găseşte la Arhivele Naţionale. În fine, la toate acestea este de adăugat Dosarul grupului Universitatea Iaşi, care conţine informaţii cu privire la nucleul iniţial al reeducării şi despre destinele celor implicaţi. Exceptând dosarul din Arhiva CC al Partidului, restul se află la CNSAS.

În concluzie, putem spune că singura parte valabilă istoric din acest text este cea plagiată, restul fiind o înşiruire de greşeli de înţelegere, expuse într-un limbaj bombastic şi lemnos, cu rolul de a acoperi absenţa stăpânirii subiectului. Dar cel mai grav ni se pare a fi faptul că autorul susţine concluzii de tipul rechizitoriului Procuraturii din dosarele reeducării sau, mai recent, „Cartea Albă a Securităţii” ori producţiile reprezentanţilor poliţiei politice comuniste gen Neagu Cosma. Căci nu reprezintă această situaţie un afront adus memoriei victimelor, venit chiar din partea unui reprezentant al unei instituţii care ar trebui să vegheze la păstrarea ei?

Mircea Stănescu, Târgovişte, 18 octombrie 2014.

1 Comment
  1. Modran Lulu says

    Un altfel de istorie despre cei ce au vrut sa-si pastreze constiinta curata si nu au acceptat distrugerea natiunii.

Leave A Reply

Your email address will not be published.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More

css.php