23 august 1944 – Memoriile lui Mihail Sturza

0 169

Mihail Sturdza – Romania si sfarsitul Europei. Amintiri din ţara pierdută

Ofensiva Armatelor Sovietice, cerută cu insistenţă de şefii partidelor istorice şi de Gruparea Buzeşti – Vişoianu, împotriva propriei lor oştiri, începuse în ziua de 19 August 1944.

Cu toate activităţile trădătoare ale unor şefi militari, a generalului Racoviţă, a Comandantului Armatelor de Operaţie, trupele şi şefii direcţi luptau cu o îndârjire care nu intrase în socotelile complotiştilor. Pentru a o înfrânge, complotiştii au recurs la intervenţia regală şi la vestea mincinoasă a unui pretins armistiţiu, anunţat de rege la Radio în noaptea de 23 August şi transmis tuturor comandanţilor de unităţi de către Generalul Racoviţă, odată cu ordinul de încetare a focului.

Niciun armistiţiu nu fusese semnat. Şi nici unul nu se negociase ! Emisarii noştri la Cairo nu putuseră face altceva decât a transmite reprezentanţilor occidentali mesajele regelui şi ale frontului Naţional democrat. La aceste mesaje nu se primise niciodată un alt răspuns decât acela că ele fuseseră transmise guvernelor respective. Pentru rest, emisarii noştri erau invitaţi scurt să se adreseze Sovietelor. Textul unei Convenţii de armistiţiu a fost prezentat delegaţilor noştri, spre semnare fără discuţie, numai la 12 Septembrie, la Moscova, după alte cincisprezece zile de aşteptare la faţa locului şi de umilinţe inimaginabile, şi numai după ce, mulţumită înşelăciunii de neiertat, 130.000 de soldaţi Români fuseseră făcuţi prizonieri şi se aflau în drum spre lagărele de exterminare din Rusia şi Siberia. Prin breşa astfel deschisă, fără de luptă, gloatele sovietice s-au azvârlit ucigând, siluind, furând, devastând, răpind peste tot trupul Ţării :

“Această dementă decizie – ne spune Pamfil Şeicaru – a avut ca efect o dramatică confuzie pe front. Conform instrucţiunilor Generalului Racoviţă, Comandantul Armatei de Operaţii, care era în Complot şi principalul element de execuţie a capitularzilor prezidaţi de Regele Mihai, delegaţi ai unităţilor româneşti au luat contact cu comandanţii sectoarelor sovietice, la dispoziţia cărora au pus trupe româneşti. Toţi ofiţerii ascultaseră la radio Bucureşti cuvântarea unui armistiţiu, “ După un moment de dezordine, comandanţii unităţilor ruseşti au cerut instrucţiuni, nefiind informaţi de semnarea unui armistiţiu, cum informau ofiţerii români. Răspunsul din Moscova a fost conform cu adevărul : nu se semnase nici un armistiţiu şi, în consecinţă, unităţile româneşti trebuiau înconjurate, dezarmate şi făcute prizoniere. În primele ore, au fost mai mult de 130.000 de prizonieri români trimişi în Rusia. După două zile, totalul prizonierilor depăşise 175.000… Cu mistificarea dela Cairo şi marea înţelepciune patriotică a lui Iuliu Maniu şi a aşa zisului Comitet Naţional – Democrat, începe mucenicia Poporului Român.

Generalul Chirnoagă, în Scrisoarea sa către Dna Denise Basdevant, reprodusă în Un Chapitre d’Histoire Roumanie, scrisoare de o eleganţă şi de o indulgenţă pe care această vulgară bârfitoare a Tineretului Român nu o merită, îi scrie :

“Imaginaţi-vă, scumpă Doamnă, niscai politicieni cu înalte responsabilităţi în Franţa, cerând Germanilor, în timp de război, să ia ofensiva pentru a distruge Armata franceză !
“ Dacă un astfel de lucru s-ar fi produs în Franţa, cu ce cuvânt ar califica legile pentru apărarea Statului Francez, o astfel de acţiune ?
“ În noaptea de 23 August 1944, Regele Mihai a anunţat la radio Bucureşti că s-a semnat un Armistiţiu cu Armata Rusă…În fapt Armistiţiul n-a fost semnat decât la 12 Septembrie 1944, la Moscova, unde trimişii Regelui Mihai au suportat cele mai josnice umilinţe : aceşti trimişi au fost siliţi să aştepte 15 zile înainte de a li se aduce la cunoştinţă condiţiile impuse de către U. R. S. S., pe care ei au fost obligaţi să le semneze fără să le discute.

“ În aceste 15 zile, Armata Rusă ocupase toată România, făcând imposibilă orice eventuală reacţie în ţară, la aflarea condiţiilor de armistiţiu impuse de către Uniunea sovietică.

“ Întrucât nici un armistiţiu nu fusese semnat la 23 August 1944, toate Trupele Româneşti ce se găseau pe Frontul din Moldova şi Basarabia, care executaseră ordinul de încetare a focului, dat de Regele Mihai, au fost făcute prizoniere de către ruşi. Toţi aceşti bravi soldaţi şi ofiţeri, înşelaţi de Regele lor, au luat calea robiei în Siberia.

“ A fost vorba deci de o capitulare, nu de un armistiţiu. Celebrul memoriu al capitularzilor, “România în faţa Conferinţei de Pace”, ilustrează cinismul sau inconştienţa cu care ei priveau acest act de trădare, care nu avea precedent în istoria popoarelor.

“ În ciuda faptului că nici o confirmare nu venise de la Cairo, la 23 august 1944 regele şi Şefii Blocului Naţional – Democrat au considerat că orice întârziere a acţiunii lor ar însemna noi lupte sângeroase şi inutile. Ei s-au decis deci să treacă la fapte. Regele a arestat pe mareşalul Antonescu şi a format un Guvern din care făceau parte aceşti şefi ai Blocului Naţional -Democrat. Armata Română a primit imediat ordinul de a înceta orice ostilităţi contra armatei sovietice.” Manifestul din 12 septembrie 1944 al numitului Niculescu-Buzeşti ajuns Ministru al Afacerilor Străine, ne arată nepăsarea cu care aceeaşi clică privea calvarul Oştirii Române dezarmate şi al poporului Român rămas fără apărare faţă de sălbatica năvală a hoardelor comuniste :

“Armata sovietică s-a bucurat de cea mai amicală primire în România. Pe timpul operaţiilor militare în curs, ne-am dat seama că micilor incidente, ce aveau loc în mod necesar, nu trebuia să li se atribuie nici o semnificaţie, fiind vorba de incidente episodice, fără vreo importanţă. Guvernul Român nutreşte convingerea profundă că tot ceea ce s-a convenit cu URSS va fi în întregime respectat, că elementul esenţial al politicei externe româneşti trebuie să fie încrederea reciprocă şi prietenia sinceră cu Uniunea sovietică.

Cei care trecuseră astfel la < acţiune >> şi priveau măcelurile, răpirile şi Pohodul na Sibir a sute de mii de români ca mici incidente fără semnificaţie, luaseră precauţiunile necesare, NU TREBUIE SĂ UITĂM, pentru soarta lor personală, în vederea consecinţelor inevitabile ale prăpădului în care aruncaseră Ţara. Şase milioane de franci elveţieni răpiţi visteriei Statului fuseseră de mai înainte trimişi în Elveţia. Drumul lor spre ţările apusene, unde îi vom vedea curând pe toţi, grămădiţi în jurul acestor milioane, le era asigurat de mai înainte, pare-se, de către autorităţile comuniste, care anticipau, probabil, cu satisfacţie rolul destructiv pe care îl vor juca în Exilul românesc.

Părerile lui Prost privitor la Manevra Falsului Armistiţiu şi al consecinţelor sale sunt cu atât mei interesante cu cât el a fost şi a rămas un prieten la clicii capitularde, de la care este evident că atât el cât şi Denise Bazdevant s-au inspirat ori de câte ori au vorbit despre Mişcarea Legionară :

“Ceea ce nu se ştie este că atâta vreme cât nici un armistiţiu nu este semnat, aceşti viteji <> se comportă ca inamici. Ei încercuiesc, dezarmează şi capturează unităţile militare române, cărora li se spune, de către şefii lor, că se găsesc în prezenţa unor trupe prietene…Hoarda sovietică trăieşte din ceea ce întâlneşte în calea sa ; ea jefuieşte gospodăriile româneşti sau magazinele ori depozitele din oraşe, fură fără deosebire animale sau automobile, usucă tot în jurul ei. De altfel, una din primele maşini furate a fost chiar cea a Preşedintelui Consiliului de Miniştri.
Semnarea efectivă a Armistiţiului la 12 Septembrie 1944 nu a schimbat nimic : jafurile şi hoţiile de tot felul au continuat vreme de luni şi luni de zile, în care timp era prudent să nu întârzii prea mult seara pe stradă dacă nu vreai să-ţi laşi viaţa sau măcar portofelul în mâinile vreunui viteaz <<liberator!>> sovietic. Cât despre Guvernele American şi Englez, acestea lasă pe seama Uniunii Sovietice tot ce priveşte executarea
clauzelor Armistiţiului…Care, de altfel, nu numai că autorizează pe Ruşi să se amestece în treburile româneşti, ci chiar îi invită…Aşa se face că un act internaţional aprobat de către SUA şi de Anglia a lăsat România la bunul plac al Uniunii Sovietice. Mai târziu s-a aflat că aşa se decisese încă din Decembrie 1943, la Teheran. Doritorilor de <<explicaţii>> mai adânci li se mai spune că negocierile de la Cairo s-au soldat cu un eşec. ”

“La început, românii nu şi-au dat seama în ce prăpastie au fost azvârliţi ; nici măcar textul clar al Convenţiei de Armistiţiu nu a putut deschide ochii tuturor. Vechile partide politice credeau că odată repusă în vigoare vechea Constituţie de 1923, prin Decretul din 31 August 1944, vor putea reîncepe viaţa pe picior mare de dinaintea Războiului. Adevărul este că La Teheran s-a decis ca România să devină un stat vasal al Uniunii Sovietice. O nouă istorie începe deci pentru această Ţară, ca şi pentru celelalte state din Estul European abandonate ambiţiilor imperialiste ale Kremlinului. Toate aceste state şi popoare vor acea aceeaşi soartă, oricare le-ar fi fost politicilor în
trecut şi oricare le-ar fi fost poziţia în cadrul Războiului Mondial încheiat. Moscova va duce peste tot aceeaşi politică de înrobire cel mult, funcţie de anumite condiţii locale, va catadicsi uneori să aplice metode diferite.

Mihail Sturdza – Romania si sfarsitul Europei. Amintiri din ţara pierdută

Leave A Reply

Your email address will not be published.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More

css.php