Marcel Petrişor, un destin excepţional pe drumul crucii

0 101

Există oameni aleşi, cărora Dumnezeu le-a hărăzit misiunea de a fi eroi şi alţii, la fel de aleşi, cărora li s-a încredinţat misiunea de a fi cronicarii unei istorii excepţionale. Marcel Petrişor a primit ambele misiuni: a trăit profund istoria cumplită a comunismului şi duce onoarea şi povara mărturisirii ei. Povestea vieţii lui e demnă de un roman sau de un manual de istorie, deopotrivă. Modest însă, Marcel Petrişor, a scris mai mereu despre alţii, oamenii excepţionali lângă care l-a dus viaţa: Petre Ţuţea, Costache Oprişan, Gheorghe Calciu, Alecu Ghika etc. O lume apusă de „domni, robi şi tovarăşi” din care răsună, ca un îndemn, o poezie scrisă pe patul de moarte: „Prin fier, prin foc, prin apă, dar numai înainte, / Căci drumurile-n spirit nu suferă întoarceri”.

Când era mic, tatăl său, învăţător la Ocişor, i-a desluşit arta de a face ceai. I-a strecurat în cana cu lichid fierbinte două cuburi de zahăr care s-au topit instant. Copilul a început să plângă de nu l-au mai potolit toate zecile de cuburi din cutia de zahăr. El le vroia pe cele topite. Tatăl l-a avertizat că nu poţi avea „luna de pe cer şi zahărul din ceaiul fierbinte”. Dar el asta a căutat toată viaţa. Şi, după zâmbetul cald, poţi să juri că le-a găsit. În ochii blânzi, albaştri nu-i citeşti nici o urmă de regret. Iar vigoarea fizică, şi mai ales spirituală, pe care şi-a păstrat-o, în ciuda faptului că au trecut de 84 de ani, te face să-l priveşti mut de uimire, ca pe o minune. Ca pe om ales şi trimis de Dumnezeu, cu o misiune vitală: aceea de a demonstra că se poate.

Marcel Petrişor e un om greu de definit, pentru că nici o biografie nu i-ar putea surprinde pe deplin virtuţile. Şi niciuna n-ar spune mai mult decât o fac ochii lui blânzi şi albaştri şi vorba domoală, scursă agale printre dâre de fum de la nelipsita-i pită din colţul gurii: „Regretele cele mai mari şi mai tainice nu se referă la cele făcute, ci la cele nefăcute. Virtualul neîmplinit e mai ispititor decât realul împlinit, sau chiar desăvârşit. Aş zice că cel mai mare lucru pe care l-ar putea face un tânăr este „să nu se înveţe minte”, indiferent prin ce ar trece. Că eu aşa am făcut. Un Don Quijote cuminţit la ce ar mai fi bun, decât să crească oi şi albine şi   să-l înnebunească pe cumintele Sancho Panza ?”

Când era copil, bunicul său, preot, i-a spus că, dacă vrea să-i fie bine pe lumea asta, să-şi asculte mereu raţiunea, sau, dacă vrea să-i fie bine în lumea cealaltă, să-şi asculte inima. Iar el a trăit mereu, aşa i-a spus inima. A trăit ascultând îndemnul lăsat cu limbă de moarte de un martir al temniţelor comuniste, Costache Oprişan, căruia   i-a vegheat sfârşitul alături de Gheorghe Calciu şi Iosif V. Iosif în carcera Jilavei: „Să nu te-ntorci din cale, prin a Sodomei carceri/ Când duhul rău te minte. / Prin fier, prin foc, prin apă, dar numai înainte, / Căci drumurile-n spirit nu suferă întoarceri”.

Drumul lui a pornit din Ocişor şi l-a adus în Bucureşti. Aici a gustat prima prigoană şi prima „fericire”: aceea de a-ţi pune viaţa pentru prietenul tău. Chiar de ziua lui, a fost arestat pentru că „organele”, arestându-l cu câteva zile înainte pe Ovidiu Cotruş, nepotul lui Aron Cotruş, găsiseră asupra acestuia cartela de cantină a studentului Marcel Petrişor. Mâncau cu rândul, azi unul, mâine celălalt, căci Ovidiu era „dat în urmărire generală”. Multă vreme Marcel îl ascunsese chiar la părinţii săi, în satul zărăndean Ocişor. În 1954 fusese din nou condamnat pentru „favorizarea infractorului”, adică din nou, pentru că îşi ajutase prietenii, avertizându-i, proaspăt ieşit din puşcărie, să abandoneze orice activitate ce putea fi privită ca subversivă, întrucât riscurile erau enorme. Când, după câtva timp, aceia au fost arestaţi, a fost arestat şi condamnat, pentru acea avertizare, şi Marcel Petrişor. Nu le-a purtat pică celor care l-au „turnat”. Dimpotrivă, i-a admirat pentru cât au rezistat, ştiind că fiecare are un „prag”.

După anchetă, în 1956, a fost condamnat la moarte. A stat 6 luni pe pragul morţii, apoi moartea s-a transformat în muncă silnică pe viaţă şi până la urmă i s-au dat 25 de ani de temniţă grea. Adică urma să fie eliberat pe la vreo 52 de ani. În 1964, după ce adunase în total aproape 13 ani de închisoare, din 34 câţi avea, a ieşit o dată cu ultimii deţinuţi politici. Deşi nu fusese în Mişcarea Legionară ori în Frăţiile de Cruce, pe dosarele de la Securitate i se aplicase cea mai periculoasă ştampilă: „legionar”. E adevărat, era prieten cu mulţi legionari, iar cât a stat în Aiud, din Zarcă nu ieşise niciodată, căci nu acceptase nici cea mai vagă formă de reeducare.

Deşi netrecut prin Piteşti şi nelegionar, Dumnezeu i-a hărăzit destinul de a sta în Casimca Jilavei cu cei condamnaţi în al doilea „lot Piteşti”, în încercarea mârşavă a Securităţii de a şterge urmele celei mai cumplite barbarii a lumii moderne. Aşa i-a cunoscut pe Costache Oprişan, Gheorghe Calciu, de care l-a legat o prietenie care trece dincolo de moarte, şi pe mulţi alţii. După eliberare, împreună cu Gheorghe Calciu a scris, din memorie, versurile lui Opriş. În libertate şi-a păstrat aceeaşi vocaţie a prieteniei şi aceeaşi alură de Don Quijote. A fost singurul care avea grijă de eroul Aurel State, care îl vizita, împreună cu Demostene Andronescu pe Nea Petrache Ţuţea, când Securitatea veghea la tot şi toate.

După ’90, a încercat să lupte pentru „redeşteptarea Neamului”. A „moşit” câteva mişcări politice, apoi s-a retras. Spune râzând că nu are „mentalitate de păduche”. De fapt, nu i-a plăcut niciodată să iasă în faţă. Iar despre sine, vorbeşte cu umor, despre suferinţe cu simplitate, iar despre ceilalţi, cu aceeaşi admiraţie şi loialitate care l-au caracterizat mereu.

Marcel Petrişor spune că, deşi suferinţele fizice au fost incredibil de mari, cele psihice au fost mult mai mari: „nu suferinţele fizice. Pentru că eu sunt nesimţit dintr-un anumit punct de vedere. Dar eu am avut un lucru în cap. Mi-am spus: asta e închisoarea. Şi ştiam că aşa se spune şi la ţară: duşmanul propune, dar Domnul dispune pedeapsa şi cât ţine. Numai că atunci când   m-au condamnat la moarte mi s-au înmuiat rezervele rezistenţei şi mi-am văzut toată copilăria şi toată viaţa până la recurs. Şi ne-au comutat sentinţa la muncă silnică pe viaţă. Dar nu-i uşoară aşteptarea aceea. Eram conştient că şi în Jilava era celulă de exterminare, iar asta mi-a comunicat-o la Interne în Bucureşti. Şi culmea, procuror fusese un fost coleg de-al meu. Eu eram la filosofie, iar el la drept, în 1951, şi dormeam în două paturi alăturate în căminul Matei Basarab. Apoi pe mine m-au arestat. În ’57, înainte de a se încheia procesul, vine şi procurorul ca să fim „legali”. Când îl văd pe procuror zic „auăleo”. Stătea cu chipiul tras pe faţă. Zice: primul lucru trebuie să vă întreb, dacă recunoaşteţi declaraţiile date la Securitate. Am răspuns: „nici gând!”.

Era un locotenent anchetator, Dumitrescu, ce a sărit în sus. Şi procurorul a ridicat faţa şi a zis „cum?”. Şi zic uite cum. Iar în acel moment m-am dezbrăcat de cămaşă şi am vrut să dau jos şi pantalonii să vadă cum îmi era spinarea şi fundul. Şi acum am urme.

Din când în când, cred că de la Jilava unde primeam 23 la fund, şi acum când e vreme urâtă mă înţeapă. Cred că sunt nişte muşchi fesieri mai adânci care sunt afectaţi”. Unii leşinau după câteva lovituri, alţii se prefăceau.

Dacă te prefăceai însă, trebuia să mai rezişti la două-trei lovituri fără să spui nimic: „Şi după ce ne dădeau 23 la fund, primul lucru spuneau „mai faci?”. Ei, pentru moment murmuram şi eu ceva, dar după aia la a doua, a treia întrebare, numai aşa de afurisit că vedeam că-i enervează, spuneam „da! Mai fac!”.

În faţa suferinţei, unii se prăbuşeau, alţii se înălţau. Marcel Petrişor a văzut ambele tipuri. Şi mai ales, a simţit prezenţa lui Dumnezeu: „Nu pot să spun că închisoarea m-a apropiat de Dumnezeu, pentru că niciodată nu am fost îndepărtat. Că totdeauna când ne plângeam, ziceam: sări, Doamne, nu vezi că pierim?! Mai impresionant era altceva. Nu numai rugăciunea pe care fiecare o făceam pentru scăparea noastră sau a celorlalţi, că eram toţi aşa. Dar când m-am văzut scăpat de la moarte, ca prin urechile acului, primeam mâncare să mă refac. Eu, la 1,84 m, aveam 36 – 37 kg. Eram numai scheletul, îmi ieşeau genunchii afară. Şi uite că încă trăiesc şi sunt bine”.

După 12 ani de foame în închisorile comuniste, n-a mai putut fi niciodată sătul, indiferent cât a mâncat. Foamea i-a pătruns parcă şi în oase, iar mâncarea a devenit motiv de a-i mulţumi lui Dumnezeu.

Curajului său îi spune inconştienţă: „Este şi o poveste. Eroul se luptă pe front şi acolo cade rănit. Ce se întâmplă cu eroul rănit care începe să reflecteze asupra suferinţei lui, şi dacă în sufletul lui se nasc întrebări „auăleu, ce m-a apucat…?”, atunci el nu urcă mai departe, rămâne numai erou pe front. Dacă îşi spune „nu-mi pasă şi continuă”, atunci poate deveni chiar martir şi mărturisitor. Şi dacă martirajul durează şi condiţiile se înăspresc şi zice „auăleu, e bine ce am făcut?”, se opreşte stadiul de martir. Dacă însă nu zice nimic şi spune că toate sunt de la Dumnezeu şi uită tot ce a făcut bine, atunci urcă la gradul de sfinţenie. Că îşi stăpâneşte instinctele. Nu mai are regrete, ură, duşmănie şi nici poftă de mâncare. Am văzut oameni de aceştia. L-am văzut pe Aurel State. Până a ieşit din Aiud”.

Nu are niciun regret. Şi, dacă ar fi s-o ia de la capăt, ar face la fel. Suferinţei sale i-a dat un sens şi un scop: „Constatarea ulterioară a fost că aşa a vrut Dumnezeu să dau eu mărturie ce s-a întâmplat acolo cu toţi acei oameni mari. Dar dacă nu aş fi fost eu, probabil ar fi fost altul”.

Azi vorbeşte 6 limbi, dar limbajul care i-a rămas la inimă a fost „Mose”. Şi azi are o bătătură pe deget de la „bătutul în perete”. Şi în închisoare a mai învăţat ceva: rugăciunea inimii („Doamne Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!”) care l-a salvat în multe momente limită.

De fapt, cea mai mare minune a vieţii lui a fost aceea de a demonstra că se poate. Dacă crezi cu adevărat, poţi avea „luna de pe cer şi zahărul din ceaiul fierbinte”.

Dar el asta a căutat toată viaţa. Şi, după zâmbetul cald şi ochii blânzi, poţi să juri că le-a găsit.

Întâlnirea cu un Om care deschide Cerul

Recent, scriitorul Marcel Petrişor l-a vizitat pe ÎPS Justinian: „Eu ştiam de la Anania că era singurul om pe care se putea baza. ÎPS Justinian este mare, mare, mare! Şi într-adevăr un om protejat de Dumnezeu. Că a rezistat sub unguri şi comunişti. M-a impresionat cât scrie şi cum gândeşte. Este un om care are deschis cerul. A avut altă misiune în comunism şi nu numai, şi a avut o protecţie asupra lui”.

Un vis

„Eram la Casimca şi deschide uşiţa un sergent cu care mai stăteam de vorbă. Zice: de ce nu muriţi? Că iată, 6 muriră, de ce nu muriţi toţi că mă chinuiţi şi pe mine şi vă chinui şi pe voi. I-am spus: domn sergent, nu murim noi de voia noastră! De ce nu ne omorâţi dumneavoastră? A, zice, „să vă iau eu pe suflet dacă vă omor”. Ne întrebam care urmează la rând să mai moară. Am picat eu la rând să mă îmbolnăvesc. Dar m-a salvat Bunul Dumnezeu.

Gheorghe Calciu s-a hotărât să mă scape. Primeam de două ori pe săptămână 140 de grame de pâine.

Eram trei în celulă. În rest era turtoi, mălai copt. Mălaiul ăsta era greu de digerat şi Calciu i-a spus lui Iosif (celălalt din celulă) că îmi lasă pâinea mea şi el îmi dă mălaiul. La care Iosif, cam scrâşnind din dinţi, că şi el era flămând, a zis că face la fel. Ghiţă Calciu avea TBC ganglionar, aşa îi erau de umflaţi ganglionii, încât capul lui arăta ca o pară cu codiţa în sus. În condiţiile astea, mi-a dat 6 luni de zile pâinea lui de două ori pe săptămână câte 140 de grame. Cu care am scăpat. După asta am avut un vis.

M-am visat într-un peisaj absolut chinezesc, cu nişte munţi foarte frumoşi.

A fost un vis colorat. Atunci, în Casimca Jilavei mi-am spus: ce răsplată mi-a dat Dumnezeu, o bucurie să văd lucruri aşa frumoase. După 5 ani mă pomenesc liber. Au mai trecut 4 ani şi ajung să fac un voiaj în China prin Uniunea Scriitorilor. Şi în sudul Chinei, când am ieşit dintr-o vale,   m-am pomenit în faţa unui peisaj care era exact peisajul pe care-l visasem în Jilava.

Nu uit nici acum cum era stânca. Tot atunci, când eram pe punctul să mor, m-am visat în faţa altarului bunicului meu şi din altar a ieşit o mână care mi-a aprins lumânarea pe care o aveam în mână. Până atunci, Ghiţă zicea: măi, nu muri dimineaţa, că nu-i bine să mori dimineaţa.

După-masa îmi zicea: măi, dacă ai răbdat, nu-i bine să mori după-masa, mai rabdă până deseară. Seara zicea: mă, să ştii că dacă mori noaptea e foarte rău!

A doua zi dimineaţă a zis „acum nu mai ştiu ce să zic”. Iar eu doar am clipit din ochi şi m-am gândit: nu mai spune nimic pentru că am avut un vis. Că de după uşa altarului a ieşit o mână cu o făclie care mi-a aprins lumânarea, iar lumina lumânării mele s-a ridicat ca un stâlp de foc spre cer. Şi am ştiut că nu o să mor. Atunci am fost realmente anatomo-fiziologic foarte aproape de moarte”.

„Dacă Dumnezeu m-a scos din puşcărie am zis măcar să scriu ce am păţit. Nu mă interesează dacă e operă literară. Mă bucur că nu-i scrisă prost. A fost voia lui Dumnezeu că am ajuns lângă Gheorghe Calciu şi Costache Oprişan, pentru că pe vremea aceea Calciu îşi revenea după Piteşti. Eu îi datorez lui Calciu viaţa, iar chestia aia că şi-a tăiat venele pentru Oprişan că a încercat să-l salveze dându-i să bea, aia nu-i glumă. De la Oprişan, nea Petrache Ţuţea am învăţat ce nu se poate învăţa altfel. Erau incredibile discuţiile pe care le purtau. De la Nae Ionescu am învăţat primele lucruri de filosofie şi de la Blaga. Dar pentru filosofia de catedră. La Steinhardt, nea Petrache Ţuţea, Vulcănescu era dezbaterea de seminar, confruntarea intelectuală”.

Marcel Petrişor

Leave A Reply

Your email address will not be published.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More

css.php