ȘTEFAN CEL MARE şi arta de a guverna

0 112

I

Nu putem zice ca „natura produce ceva”, ci numai cã „în naturã se produce ceva”. Pentru stiintele naturale artistul e necunoscut; ele înlocuiesc artistul prin cauzalitatea mecanicã, prin „legi naturale” Problema dacã aceste legi sunt imanente sau sunt date de un creator al lumii, ies din domeniul stiintelor naturale, cari nu fac decît sã constate ca lumea se prezintã ca o ordine perfectã, ca un „cosmos”.
Arta presupune dimpotrivã cã ordinea naturalã nu este „perfectã”. Existã, de pildã, adãposturi naturale (pesteri), dar fãrã indoialã cã o colibã este un adãpost mai perfect decît o pesterã, un palat un adãpost mai perfect decît o colibã. Arta perfectioneazã deci natura cu ajutorul tehnicei. Produsele naturale apar cu necesitate in conditiuni date. Ele sînt previzibile, dacã se cunosc conditiunile. Arta produce efecte prin crearea conditiunilor. Aceste efecte sunt „scopurile” artei, iar tehnica creeazã conditiunile. Stiintele naturale ne fac sã cunoastem ce efecte se produc in anumite conditiuni. Cînd dorim si cunoastem din stiintã conditiunile in cari aceste efecte se produc cu necesitate, ne adresãm artistului, in mod „artificial”, prin mijloace tehnice.
Stiintele exacte moderne s’au straduit sã deslege si „problema tehnicã”, adicã problema creierii conditiunilor pentru producerea oricãrui efect ce ar putea fi dorit cîndva. Fãrã de aceastã nãzuintã si mãrginindu-se numai la constatarea faptelor, stiintele naturale ar fi rãmas sterpe, fãrã folos practic satisfãcînd numai curiozitatea naivã a omului. Dar, dela Leonardo da Vinci si Galileo Galilei încoace, strãduintele stiintelor exacte (naturale, fiziee) au fost îndreptate spre inventarea de instrumente cît mai perfecte, menite sã inlesneascã „experimentarea”, adicã creearea artificialã a conditiunilor in cari fenomenele observate in naturã se produc cu necesitate. Instrumentele si aparatele au sporit puterea de creatiune a omului într’o mãsurã nebãnuitã. Prin deslegarea problemei tehnice, omul deveni un ,,artist”, in stare sã constrîngã natura sã se transforme dupã dorintele lui. Asa fiind, omul modern, cînd doreste ceva, se adreseazã stiintei cerîndu-i mijloacele tehnice cu ajutorul cãrora sã se poatã produce lucrul dorit.  Dorintele omului, la început modeste si satisfãcute prin mijloace tehnice descoperite prin observatie întîmplãtoare, s’au înmultit insã neîntrerupt si au împins la cercetãri sistematice, la constituirea stiintei. Dar dorintele n’au devenit numai numeroase, ci si foarte variate, astfel ca si stiinta s’a ramificat, în stiinte speciale. Una din stiintele aceste speciale este sociologia. Oamenii, cînd doresc ca societatea sã fie organizatã mai bine decum este, cauta un artist care sã le satisfacã dorinta. Si s’au prezentat în toate timpurile, si mai ales în timpurile noastre, multime mare de artisti sociali. Ei aratã în colori cît se poate de atrãgãtoare cum ar trebui sã fie societatea ca sã fie buna si perfectã si fãgãduiesc cã vor reforma-o dupã gustul si dorinta tuturora. Multimea a ales si alege de obiceiu pe cel ce face promisiunile cele mai frumoase. Cîteodatã alegerea e bunã, foarte adeseori gresitã. Bunã este alegerea, cînd reformatornl este si tehnician social, rea, cînd mijloacele sale tehnice sunt insuficiente sau lipsesc cu totul. Reformatorii cari au condus omenirea spre ascensiune socialã au fost totodatã si inventatorii tehnicei sociale. Oamenii îi admirã însã mai mult pentru rezultatele ce au dobîndit, nedînd atentie laturii tehnice. Abia atunci cînd (si acolo unde) problemele de reformã socialã devenirã foarte complexe, s’a trezit reflexiunea asupra mijloacelor tehnice. Interesul s’a concentrat asupra cercetãrii felului cum reformatorii geniali au procedat pentru a înfãptui ideile lor. Dela constatarea si descrierea faptelor, de la istorie, s’a trecut la explicarea faptelor, la stiinta socialã si in acelas timp la încercãri de experimentare rationala, la tehnicism social.
Sociologia ca stiintã (care nãzueste sã rezolve si problema tehnicã) incepe cu Tucidide. „Politeia” si „Legile” lui Platon precum si „Politica” lui Aristotel, sunt primele manuale de sociologie, cari, pe lîngã teorie purã, dau si indicatiuni tehnice pentru cei ce se dedicã artei sociale. Abia dupã multe secole apare un nou autor genial, Machiavelli, care îmbogãteste stiinta socialã cu douã tratate clasice: „Discursurile asupra primei decade a lui Titu Liviu” si „Principele”. In „Principele” sãu, Machiavelli nu vrea sã dea o teorie generalã, un tratat de sociologie, ci încearcã sã dea regule precise pentru arta gu vernarii, pentru arta politica. Si întrucît, pe acele vremuri, o stiinta socialã generalã, o sociologie, încã nu exista, Machiavelli scoate regulele sale din studiul evenimentelor istorice. Observînd cum au procedat oamenii pentru a dobîndi o domnie si a o pãstra, noi putem desprinde regulele, prin a cãror aplicare într’un caz special putem dobîndi rezultatul dorit. Machiavelli cunoaste mai ales istoria Italiei, cunoaste oamenii politici si caracterul lor, cunoaste arta lor politicã. In temeiul acestor cunostinte, Machiavelli expune un plan de actiune cu un scop bine determinat: alungarea strãinilor din Italia si unirea tuturor Statelor italiene într’un Stat national, dupã pilda Spaniei si a Frantei. Machiavelli e in cãutarea omului in stare sã infãptuiascã aceasta idee. Dar numai dorinta, oricît de adîncã si sincerã ar fi, nu ajunge, cãci atunci dece n’ar fi încerat Machiavelli el însusi sã conducã actiunea? Acel artist politic trebuia cãutat între principii de atunci, între cei ce aveau sau îsi dobîndiserã rangul de conducãtori politici, de „principi”. Dar Machiavelli nu l-a gãsit, asa cum Platon nu-l gãsise pe regele-filosof sau filosoful-rege in stare sã înfãptuiascã Statul sãu ideal, si asa cum teoria politicã a lui Aristotel n’a gãsit lungã vreme „principi” dispusi sã se foloseascã de preceptele sale tehnice.
Dar Polibiu, scriind istoria Romanilor si cercetînd cauzele puterii lor, constatã cã ei au înfãptuit cea mai bunã constitutie. Politica Romanilor a confirmat astfel teoria aristotelicã. Problema ce ne intereseazã pe noi aci este, dacã regulele practice ale lui Machiavelli au fost confirmate de istorie, dacã exemplele date de dînsul au fost bine alese si prezintã într’adevãr toate cazurile posibile, permitînd a desprinde regule general-valabile. Teza lui Machiavelli este: „Dacã un principe ar urma regulele mele, ar reusi sã întemeieze o domnie puternicii in Italia; cã niciun principe n’a reusit pînã acuma, desi toti aveau aceastã dorintã, se explicã din faptul cã, toti au fãcut greseli tehnice, dupã cum se vede din cutare si cutare exemplu”. Pentru a intelege bine intentia lui Machiavelii si pentru a evita o interpretare gresitã a „Principelui”, trebuie sã tinem seama de faptul cã preceptele sale nu sunt aplicabile decît în conditiile particulare în cari se afla Italia de atunci. Ele derivã, ce-i drept, din principii generale de guvernare, dar trebuie sã serveascã unei actiuni directe într’o situatie concretã. Eroarea interpretilor sãi de mai tîrziu a fost cã au crezut, cum cã „Principele” cuprinde regule_aplicabile in orice situatie istorica. Dar chiar comparatia „Principelui” cu „Discursurile” sale ne aratã, cã „Principete” nu este un manual de artã politicã,, ci un manual de tehnicã politicã, menit sã-l fereascã pe un principe italian din aeea vreme de greseli de tacticã in urmãrirea scopului propus: de a uni Italia sub un singur sceptru. Tehnica „machiavelicã”, cuprinsã in ,,Principe”, ar fi deci aplicabilã numai in conditiunile particulare ale Italiei Renasterii – si în cazuri asemãnãtoare. Cum se face însã cã niciun principe italian, chiar dintre cei ce au cunnoscut tratatul lui Machiavelii, n’a înfãptuit scopul propus de autor?
Din douã una: sau nu existau între acesti principi caractere cari ar fi acceptat sfaturile lui Machiavelli, sau sfaturile sale, regulele fixate de el, erau, gresite. Prima ipotezã trebue eliminatã dela început.” Italia de atunci produsese doar un mare numãn de „principi” geniali, între cari pe un Cezare Borgia. Intr’adevãr, acesta mai ales atrãsese atentia autorului „Principelui” si pentru el era menit în primul rînd acest manual. Dar sã fi fost într’adevãr numai vina împrejurãrilor (boala lui Cezare intr’un moment critic) cã acest principe n’a putut realiza dorinta tuturor patriotilor italieni de atunci? Noi credem cã nici Cezare Borgia, nici un alt principe italian n’ar fi reusit, urmînd chiar cu sfintenie preceptele lui Machiavelii – deoarece aceste precepte sunt gresite.
Dovada pentru afirmatia noastrã ne-o dã tot istoria. In conditiuni asemãnãtoare: amestecul strainilor, lupte pentru ocuparea tronului etc. Stefan cel Mare a înfãptuit în Moldova, ceea ce dorea Machiavelli pentru Italia: întemeierea unei domnii puternice.

 

II


Cert este cã Stefan cel Mare n’a cunoscut teoria lui Machiavelli („Principele” e scris 1513), cum dealtminteri nici Machiavelli (care in anul mortii lui Stefan, 1504, era de 35 de ani), n’a cunoscut politica domnitorului Moldovei, n’a avut posibititatea sã studieze arta politicã a acestui principe genial. Ispititoare însã este ideea de a cerceta in ce mãsurã Stefan cel Mare corespunde imaginei „Principelui” lui Machiavelli, si mai ales in ce mãsurã se deosebeste de ea. In cadrul expunerilor de fatã nu putem decît sã schitãm problema,, care, pentru a fi analizatã în toatã întinderea ei, ar cere un tratat voluminos. Aci, cîteva însemnãri numai.
   Citind „Principele” lui Machiavelli si amintindu-ne de felul cum s’a comportat Stefan cel Mare in deslegarea practicã a problemelor, ne uimeste intuitia genialã a marelui Voevod prin care cunoaste importanta diferitelor probleme si cum, în urmã, stie sã le dea, printr’o tehnicã desãvîrsitã, o deslegare perfectã.

Inlaturarea lui Petru Aron, Stefan cel Mare o considerã cu drept cuvînt ca o conditie fundamentalã pentru consolidarea domniei sale. Existenta lui Petru Aron implica douã primejdii pentru noul domnitor: amestecul strãinilor (al Poloniei si apoi al Ungariei) precum si trãdarea din partea unor boieri ademeniti de fostul domnitor. Intrebarea e, dacã Stefan ar fi procedat in acelasi fel in cazul cînd Petru Aron ar fi fost numai un pretendent oarecare, iar nu si ucigasul lui Bogdan, tatãl lui Stefan. Care este in aceastã actiune partea calculului politic si care cea a setei de rãzbunare?
E greu sã presupunem cã setea de rãzbunare sã se fi mentinut cu aceeasi intensitate prin 12 ani, ci actiunea lui Stefan ni se pare izvorîtã in primul rînd din nãzuinta sa de a înlãtura orice posibilitate ca vecinii Moldovei, Polonii si Ungurii, sã-l ameninte cu un pretendent la tron dînd neîntrerupt prilej unor boieri nemultumiti de a unelti împotriva domnitorului.
Ca si in Italia lui Machiavelli, asa si in principatele române, partidele boieresti constituiau o statornicã primejdie pentru consolidarea unei domnii. Stefan a stiut sã înlãture aceastã primejdie, procedîad cu mult tact. El n’a cãutat sã guverneze numai cu boierii cari l-au ajutat la dobîndirea tronului, ci i-a primit si pe fostii colaboratori ai lui Petru Aron în rîndul consilierilor sãi si chiar pe cei ce fugiserã cu Petru Aron. Stefan îi primi cu iertare la întoarcerea lor. „Oamenii, cînd primesc binele dela acela dela care nu se asteaptâ decît la rãu, sunt mai îndatorati fatã de binefãcãtorul lor”, zice Machiavelli. Marea autoritate a lui Stefan fatã de boierii sãi a rezultat si din felul cum Stefan a stiut sã cîstige dragostea poporului. „Unui domnitor care stie sã poarte frînele guvernului si cãruia nu-i lipseste deloc curagiul in vremuri de grea cumpãnã si nici ceea ce îi trebuie pentru a întretine spiritul poporului, nu-i va pãrea rãu niciodatã cã a pus temeiu pe iubirea sa”. Stefan a venit la domnie cu ajutorul boierilor, dar el nu le-a dat voie sã asupreascã multimea pentru a se îmbogãti. Mijloacele de cari s’a folosit au fost: întreprinderi rãzboinice in afarã, activitate organizatoricã intensã înãuntru. Dar pentru a învinge asupra dusmanilor din afarã si a pãstra linistea si solidaritatea înãuntru, domnitorul trebuie sã dispunã de un instrument tehnic perfect. Acest instrument si l-a creat Stefan: armata nationalã, armata de tãrani. Din momentul ce boierii devenirã generali ai unei armate puternice supt comanda supremã a unui strateg genial cum era Stefan Vodã, Moldova se ridicã la rangul unui Stat puternic, temut de dusmani si respectat de prieteni. Iatã cum glãsuieste Machiavelli, par’cã ar vorbi de Stefan cel Mare: „Un domnitor nu trebue sã aibã altã preocupare, nici alt gînd si nici sã-si îndrepte studiile in altã parte decît numai cãtre rãzboiu, aceasta este îndeletnicirea cea mai potrivitã pentru acela care comandã si folosul unei asemenea stiinte este de asa fel încît nu numai cã pãstreazã Statele acelora cari sunt nãscuti pe tron, dar încã adesea ea aduce la tron pe aceia cari sunt nãscuti simpli particulari. Si din contrã, se dovedeste cã, atunci cînd domnitorii s’au gîndit mai mult la petreceri decît la arme, ei si-au pierdut Statul. Cea dintîiu cauzã care te face sã-l pierzi este nesocotirea acestei arte, tot asa dupã cum hãrnicia in arta rãzboiului este mijlocul de a cuceri un Stat”. Vorbind de armata nationalã, Machiavelli zice: „Fãrã
armatã nationalã niciun domnitor nu poate fi in sigurantã… Trupele nationale sunt acelea cari se compun din supusii tãi si din credinciosii tãi; toate celelalte armate sunt mercenare sau auxiliare”. Mercenarii au prapadit, pe vremea lui Machiavelli, Italia, si imposibilitatea de a organiza o armatã nationalã a împiedicat la noi, mai tîrziu, desãvîrsirea operei lui Mihai Viteazul, si l-a pierdut pe Tudor Vladimirescu.
Dar pe lîngã aceste asemãnãri, ce se pot desprinde prea lesne, între Stefan Vodã si Principele ce-l dorea Machiavelli pentru Italia, personalitatea lui Stefan ne poate da prilejul sã explicãm erorile lui Machiavelli. Politica nefastã a Papilor, neputinciosi pedeoparte de a infãptui ei însisi unitatea Italiei, iar pe de altã parte atîtînd neîntrerupt rivalitãtile între Statele italiene pentru a-si pãstra Statul lor, i-a întunecat lui Machiavelli, ca si celor mai multi, oameni politici italieni din vremea sa, întelegerea importantei religiozitãtii, a adevãratei religiozitãti si a adevãratei moralitãti, pentru consolidarea unui Stat. Dacã Machiavelli l-ar fi cunoscut pe Stefan eel Mare, capitolul al XVII-lea al „Principelui” sãu (,,Cum trebuie sã-si tina domnitorii fãgãduielile”), capitol care i-a atras lui Machiavelli atîta hulã, ar fi primit alt continut. „Un domnitor”, zice Machiavelli „n’are trebuintã sã aibã însusirile ce am arãtat, dar trebuie sã parã cã le are pe toate. Voiu adãuga chiar cã a avea si a te sluji de toate aceste însusiri este primejdios si cã este folositor întotdeauna sa te prefaci cã le ai; asa cã domnitorul trebuie sã parã îndurãtor, credincios, omenos, religios si cinstit, dar trebuie sã fie stâpîn pe sine, pentru ca, la trebuintã, sã poatã si sã stie sã facã si cu totul dimpotrivã”. Pilda lui Stefan eel Mare dovedeste cã domnitorul trebuie sã aibã într’adevãr aceste însusiri pentru a fi respectat si iubit de poporul sãu.
Machiavelli trãeste într’o atmosferã care înãbusã orice avînt eroic, care usucã sufletele, de orice porniri nobile si desinteresate. Politica este pentru el un joc primejdios, o tesãturã de intrigi si curse. Numai cel inteligent, viclean peste mãsurã, si hotãrît sã îndrãzneascã totul, putea sã rãzbeascã si sã domineze. Patriotismul înflãcãrat al lui Machiavelli cãuta între cei rãi pe cel mai rãu ca sã poatã îndeplini misiunea de a uni Italia supt un singur sceptru.Dar întrebarea e: poate un astfel de om sã destepte însufletirea multimii, spiritul de jertfã, credinta într’un viitor mai bun? Putea lumea sã doreascã de a schimba pe micii tirani imperfecti, cu un singur tiran, diavol perfect?
Cum Italia de atunci nu putea produce decît un astfel de Principe, problema pusã de Machiavelli rãmase fãrã deslegare posibilã.
Cei ce l-au cuuoscut pe Stefan cel Mare, au vãzut si admirat in el pe Principele care a întrunit toate însusirile necesare unui domnitor ideal. 1. Ursu, in cartea sa „Stefan cel Mare”, citeazã rîndurile lui Miechovita, din cari personalitatea marelui Domn ni se înfãtiseazã in deplina ei strãlucire: „O! Bãrbat glorios si victorios, care ai biruit pe toti regii vecini. O! om fericit, cãruia soarta i-a hãrãzit cu multã dãrnicie toate darurile. Cãci pecînd natura a dat altora calitãti numai in parte si anurne unora prudentã împreunatã cu siretenie, altora virtuti eroice si spirit de dreptate, altora biruinta contra dusmanului, numai tie ti le-a hãrãzit la un loc pe toate. Tu esti drept, prevãzãtor, istet, biruitor, contra tuturor dusmanilor. Nu in zadar esti socotit printre eroii secolului nostru”.
Arta guvernãrii nu se poate întemeia, cum credea Machiavelli, numai pe calcul. ci ea cere o adîncã întelegere a sufletului omenesc, un acord perfect de simtire intre conducãtor si multime. Multimea nu e nici bunã nici rea; conducãtorul o poate face, dacã el însusi este într’adevãr bun. El o poate face capabilã de orice jertfâ pentru apãrarea patriei, a credintei, a moralei, pentru înfãptuirea unei culturi înalte, dacã el însusi e însufletit de acest spirit de jertfã.
Frederic al II-lea al Prusiei, si el numit de posteritate „cel Mare”, a scris înainte de urcarea pe tron un „Anti-Machiavelli”; Stefan eel Mare a dovedit prin guvernarea sa, cã teoria lui Machiavelli are nevoie de o nouã analizã si de o rectifiicare in unele puncte esentiale.

 

III

 

Utilitatea practicã a unor astfel de studii nu poate fi tãgãduita. In Statele moderne, problemele ce se pun conducãtorilor politici sunt atît de complicate si dificile, încît numai oameni politici geniali le-ar putea rezolva fãrã pregãtire teoreticã.
Cunoasterea teoriei, nu numai cã poate împiedica greseli, dar ea înlesneste actiuni cu efecte previzibile, adicã apliearea de mijloace tehnice rationale.
Politica empiristã degenereazã cu necesitate in politicianism deoarece nîci nu poate desprinde cu claritate scopul principal al actiunii politice, nici nu cunoaste toate posibilitãtile tehnice pentru a asigura rezultatul dorit. E adevãrat ca in anumite timpuri si imprejurãri, vrednicia oamenilor a fost suficientã in domeniul actiunii politice, dar lipsa unei pregãtiri teoretice si tehnice a conducãtorilor politici schimbã toatã istoria unui popor, cînd timpul si împrejurãrile iau altã înfãtisare. Intr’un Stat modern, clasa conducãtoare trebue sã primeascã o educatie politicã desãvîrsitã. Genii nu se pot creia prin educatie, dar oameni vrednici, cinstiti, harnici, împlinindu-si cu sfintenie datoriile cãtre patrie si neam – astfel de caractere se pot forma prin educatie, dîndu-li-se în acelas timp si o temeinicã pregãtire teoreticã si tehnicã in domeniul activitãtii politice.
Progresul sociologiei depinde de stabilirea unei legãturi strînse a teoriei sociale cu practica, cu experienta, prin elaborarea continuã a unei tehnice servind artei sociale. Auguste Comte a cerut separatiunea teoriei de practicã, ceea ce nu insemneazã însã înstrãinarea stiintei de artã. Afirmatia cã politica practicã se învatã prin istorie îsi dobîndeste adevãrata semnificatie si importantã, dacã între istorie si politicã se aseazã stiinta politicã, teoria întemeiatã pe experienta istoricã. Dealtminteri, se poate spune cu aceeas dreptate cã popoarele si oamenii politici nu învatã nimic din istorie.

Traian BRÃILEANU

 

(Sociologia si Arta Guvernãrii, Articole politice), 

Ed. „Cartea Româneascã,  ed. a II-a, Buc., 1940

via Miscarea.net


Leave A Reply

Your email address will not be published.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More

css.php