Balconul Pietei Universitatii, sfaramat de clestele noilor si vechilor kominternisti.

Foto: Emanuel Tanjala

Tinerii care au vorbit atunci din acel loc magic erau strajuiti de Icoana Maicii Domnului si de tabloul lui Mihai Eminescu. Glasul lor nu a fost frant numai de topoarele minerilor chemati de Ion Iliescu la Bucuresti, pentru a savarsi crime la propriu, ci si de cerneala Revistei 22, expresie a Grupului de Dialog Social, care le intina cu avant bolsevic simbolurile: Icoana Maicii Domnului si Mihai Eminescu.

Ion Iliescu actiona din exterior, GDS din interior, gasca „albastra” fiind teoretic o sustinatoare a Pietei, in fapt insa fiind la fel de nociva, ca si comunistii care conduceau in acel moment Romania. Pentru un observator cat de cat atent acest lucru era mai mult decat evident (de aici si incercarea liderilor Ligii Studentilor de a limita, pe cat posibil, aparitiile reprezentantilor GDS la Balconul Pietei Universitatii). Silviu Brucan le spunea ranjind draceste celor care contestau comunismul: ” Comunismul nu mai exista, calariti un cal mort”.

Facand insa autopsia „mortului”, descoperim cel putin cateva „coincidente”, care ne arata ca gloaba nu era nicidecum moarta, multiplicandu-se chiar: pe 31 decembrie se infiinteaza Grupul de Dialog Social, ca „alternativa” intelectuala la neocomunismul iliescian de provenienta KGB, Grupul „ocupand” de fapt locul destinat adevaratei opozitii la nou constituita putere, caci, citind biografiile celor care l-au lansat descoperim ca acestia nu sunt numai urmasii biologici ai fostilor kominternisti trimisi de Moscova in Romania pentru a instaura comunismul, ci si continuatorii ideologiei lor. Vladimir Tismaneanu, Mariana Celac, Patapievici Roman, Cornea Andrei sau Bachonschi Theodor merg pe aceeasi linie antiromaneasca, ca si parintii lor, Icoana si Mihai Eminescu fiind principalele lor tinte. Armele GDS, Revista 22 si Editura Humanitas, sunt furnizate (aici se vede cel mai clar legatura dintre vechii si noii kominternisti, spulberandu-se iluzia de opozitie) de nimeni altul decat de Silviu Brucan, acesta punandu-i pe tava lui Liiceanu (membru de marca GDS), prin intermediul lui Andrei Plesu (ministru in guvernul criminal Roman, dar si datator cu condeiul la 22), logistica Editurii Politice de pe vremea lui Ceausescu, Gabriel cel cu bmw-ul Siegfrid schimbandu-i numele in deja vestita Editura Humanitas. La lansarea acesteia, „filosoful” se intreba retoric daca mai avem nevoie de Doina extremista a lui Eminescu, intrebare lansata de fapt cam cu vreo cinzeci de ani in urma de catre predecesorii sai de la Moscova. Pentru a gira Gruparea, dar si pentru a o marca simbolistic, Brucan da un amplu interviu pe prima pagina a primului numar din Revista 22, vorbid cu patos despre… socialism, legatura dintre cele doua tabere reiterandu-se si mai tarziu, in 2004, atunci cand Vladimir Tismaneanu se imbratisa cu Ion Iliescu intr-un amplu dialog devenit carte – „Marele Soc – Din finalul unui secol scurt”.

Secolul lui Tismaneanu si Ilici Iliescu pare a fi insa unul foarte lung, capatand de multe ori forme „paterne” chiar, in sensul ca la nevoie ne serveste pe tava, atunci cand ne apuca foamea, cam tot ce dorim: „Aveti nevoie de opozitie la comunism? Va dam noi opozitie; aveti nevoie de partide? Vi le dam noi. Vreti nationalism? Avem si din asta. Voi nu trebuie decat sa stati cumintei si sa mancati tot, si cel mai bine ar fi sa va si saturati…”