MĂRTURISITORUL CONSTANTIN IULIAN. 2 ani de la marea despărţire.

0 127

ultimul.interviuS-au scurs 2 ani de când, într-o dimineaţă de început de Cireşar, blând şi modest, cum trăise întotdeauna, se stingea – secerat în 6 săptămâni de o boală galopantă care ridică serioase suspiciuni – mărturisitorul Constantin Iulian.

E mult? E puţin? Cert este că exemplul de viaţă lăsat în urma sa asemenea unei brazde adânci de plug, a rodit în ogorul  sufletelor multor tineri care nu încetează a-l pomeni şi a-i urma învăţăturile. Pretutindeni în ţara aceasta şi peste hotarele ei, o reţea întreagă de oameni ce vor să-şi schimbe propria viaţă, să devină oameni noi, pentru a putea apoi să schimbe faţa  sluţită de trădări şi mişelii a ţării, dăltuiesc în neam slova unei ere noi, ce va să vie.

Consecvent învăţăturii lui Corneliu Codreanu şi punând în practică testamentul istoric al lui Horia Sima,  Constantin Iulian a avut darul de a schimba sufletele oamenilor. Exemplu de trăire şi mărturisire, Constantin Iulian a dus o existenţă integrală în raport cu principiile la care a aderat la cea mai fragedă vârstă, atunci când a intrat în Frăţiile de Cruce. Intransigenţa sa l-a costat două detenţii politice, însumând peste 12 ani de închisoare,  pe care i-a străbătut fără nici un compromis, refuzând toate propunerile autorităţilor comuniste şi beneficiind tot restul vieţii de calificativul „deosebit de periculos” pentru reimul comunist. Şi chiar în aceste condiţii, s-a impus profesional, terminând facultatea, devenind unul din cei mai buni hidrotehnişti ai României, fapt recunoscut de Academia Română şi, abia după 1989, de forurile universitare care i-au acordat, în sfârşit, doctoratul.

Preşedinte al Partidului „Totul pentru Ţară” şi al Federaţiei Române a Foştilor Deţinuţi Politici Luptători Anticomunişti, desemnat de Nistor Chioreanu ca succesor al său la şefia G rupului de Comandă al Mişcării Legionare din ţară, premiat de două ori de Academia Română pentru contribuţiile ştiinţifice aduse combaterii eroziunii litoralului românesc, Constantin Iulian a lăsat în urmă şi o valoroasă operă scrisă. Memorii, studii, eseuri, articole politice – toate acestea vor fi editate treptat, pentru a constitui repere de orientare pentru tineretul naţional-creştin.

Reproducem mai jos, din volumul „Din lagărul România evadează morţii”, apărut în 2012 la editura Sânziana, cuvântul introductiv, adevărat cuvânt duovnicesc în aceste vremuri de restrişte morală.

Florin Dobrescu

CITEŞTE ŞI REPERE ALE UNEI EXISTENŢE EXEMPLARE

VIDEO: Adevărul despre Experimentul Piteşti

Untitled

____________________________________

CONSTANTIN IULIAN – CUVÂNT CĂTRE TINERI

(introducerea volumului „Din lagărul România evadează morţii”)

Când scriu rândurile de faţă mă aflu la vârsta de 80 de ani. Aceasta îmi îngăduie să privesc cu o mai largă înţelegere şi cu oarecare detaşare problemele vieţii şi viaţa în general. Nu doresc să dau lecţii şi nici să pretind că stăpânesc adevărul absolut. Dar, cât mi-a fost dat să aflu până la această vârstă, mă ajută la unele judecăţi de valoare.
Ascult şi mă minunez cum unii pretinşi analişti politici, formatori de opinie, încearcă să combată temelii de viaţă verificate timp de secole de un întreg popor. Şi mă refer aici la credinţa strămoşească şi dragostea de ţară, două repere fundamentale în viaţa unui om trăitor pe aceste meleaguri. „Liber cugetătorii” la care fac trimitere se întrec să arate că s-a murit inutil şi chiar prosteşte în războaiele pe care le-a dus poporul român de-a lungul istoriei sale, că apelul la credinţă a fost un mijloc de supunere a maselor şi că astăzi creştinismul este ceva depăşit, demodat şi chiar dăunător educaţiei tinerilor; în consecinţă, icoanele trebuie scoase din sălile de clasă. Şi câte alte asemenea aberaţii ajung expuse la posturi de televiziune, prin unele ziare şi reviste.
1983.securitate.pozitia.politicaMă întreb dacă oamenii care propagă astfel de idei sunt uneltele cuiva sau sunt atât de săraci ca intelect încât nu pot să aprofundeze, să judece, să înţeleagă nişte realităţi evidente. RĂUL în viaţa de toate zilele este o prezenţă care nu poate fi negată. În societate se petrec crime, tâlhării, siluiri, înşelătorii, mişelii, trădări şi tot felul de nelegiuiri care obligă pe cei cinstiţi să se apere, să se unească, să se organizeze şi să lupte împotriva răufăcătorilor. Acelaşi lucru se petrece şi la scară naţională. State mai mari sau mai mici încearcă să-şi însuşească avuţia unui stat mai slab, să-l domine dacă nu politic-administrativ, măcar economic sau cultural, cu alte cuvinte să-l subjuge. Definiţia agresorului a preocupat şi încă mai preocupă pe cei ce doresc o legislaţie internaţională care să arbitreze relaţiile şi conflictele dintre naţiunii. Deci RĂUL nu este o ficţiune, ci o crudă realitate în viaţa oamenilor şi a naţiunilor. În faţa lui să nu facem nimic? Să stăm cu mâinile încrucişate, să renunţăm la împotrivire? Aceasta este întrebarea de la care trebuie să pornească orice om de bună credinţă din orice colectivitate, indiferent de apartenenţa naţională.
Deci lupta în legitimă apărare este o necesitate vitală. Forţele binelui trebuie să se opună forţelor răului. Acestea reprezintă o lege de bază a omenirii şi care condiţionează progresul. Cel ce cade în această luptă de partea binelui este un erou fiindcă el s-a sacrificat pentru semenii care vor supravieţui lui.
Poate, „liber-cugetătorii” de azi ar trebui să-şi pună întrebarea de ce ţăranul român, când era înştiinţat că duşmanul a pătruns în ţară, lăsa plugul în brazdă, îşi îmbrăţişa părinţii, soţia şi copii şi pleca la luptă. El ştia, era convins în intimitatea sa, că dacă nu se duce să lupte, duşmanul îi va prăda averea, îi va pârjoli casa, îi va necinsti soţia, îi va lua şi duce fetele în cine ştie ce harem, iar el va deveni rob, nu va mai fi om liber. Jugul străin era mai greu de suportat decât lupta. Judecata aceasta de ţăran simplu era fără fisură. Nu încăpea în această judecată nici o fărâmă de îndoială, de şovăială, de eschivare. Mai mult, tatăl îşi lua şi feciorii apţi de luptă, cărora le insufla simţul datoriei faţă de neam, de moşie, de ţară. Cine este ticălosul care să spună că această judecată era greşită? Desigur, într-o societate sunt şi laşi, sunt şi şmecheri, sunt şi profitori care pe jertfele altora vor să-şi facă averi, să-şi aranjeze afaceri, dar în nici un caz aceştia nu trebuie să ajungă mentori, analişti, formatori de opinie. Această categorie a profitorilor imorali a fost şi trebuie să rămână o scursură a societăţii, otrepele care să aibă parte doar de oprobiul public.
1967.MAIbucurestiSe poate pune întrebare de ce din creştinism poporul român şi-a făcut o temelie de viaţă. De ce dragostea de ţară s-a împletit cu credinţa creştină într-o formă atât de perfectă? De ce iubirea creştină aflată în centrul trăirii vieţii pe pământ s-a lipit atât de bine de sufletul românului?
Desigur, explicaţia constă în primul rând în darul divin care se află în credinţa creştină, credinţă dată omului căzut în păcat. Dar şi spiritul de jertfă pentru aproapele se pare că ne-a legat pe noi cei încercaţi atât de mult şi prigoniţi în furtunile istoriei noastre. Stropul de divinitate care stă în fiecare dăruire pentru cel de lângă noi aduce măreţia unei mulţumiri sufleteşti care nu poate fi găsită în altă parte.
Ţăranul român care pleca la luptă, prin credinţa de care era stăpânit, ştia că viaţa nu se termină pe acest pământ şi că cei rămaşi acasă, în cazul morţii lui, vor avea parte de recunoştinţa patriei şi a camarazilor lui de luptă. Cultul eroilor şi sprijinirea văduvelor şi orfanilor de război era şi trebuie să rămână obligaţia nobilă a unei societăţi aşezate pe temelii creştine, umanitare. Adevărata patrie este recunoscătoare eroilor căzuţi pe câmpurile de luptă. Numai lichelele şi laşii nu trăiesc acest sentiment de recunoştinţă. Toţi aceştia profită în schimb, fără ruşine, de pe urma jertfelor făcute de eroi.
La sfârşitul celui de al doilea război mondial, România a ajuns o ţară amputată şi ocupată. Credinţa strămoşească şi dragostea de ţară au fost şi de această dată puse la mare încercare. Comunismul ateu şi antinaţional, impus de ocupant a reuşit să clatine din temelii ordinea spirituală şi morală a societăţii. Deşi pericolul comunist fusese cu mulţi ani înainte sesizat de unii intelectuali români, glasul acestora a răsunat în pustiu. Lumea politică din acele vremuri a rămas insensibilă la semnalele de alarmă trase de adevăraţii patrioţi, neluaţi în seamă, ba mai mult acuzaţi de instigare la tulburarea ordinii publice şi la trădare. Acum comunismul nu ne mai ameninţa din afară, ci era chiar în interiorul ţării, era între noi şi asalta celula vitală a naţiunii: familia. Copiii erau obligaţi să înveţe marxism, să preamărească marii criminali ai lumii, să fie ademeniţi să-şi denunţe părinţii, prietenii, în general pe toţi cei ce se manifestau împotriva ocupantului care jefuia avutul naţional şi batjocorea tot ce avea neamul mai sfânt. Reacţia nu putea să nu apară. Rezistenţa Naţională a devenit astfel o realitate istorică în acei ani de mare urgie. Toate forţele anticomuniste au format un front comun care avea ca scop principal apărarea valorilor creştine şi naţionale.
1957.octDe la elevii de liceu grupaţi în „Frăţii Cruce” şi până la bătrâni generali ai armatei române s-au angajat în această Rezistenţă Naţională. Unii s-au retras în munţi luptând cu arma în mână, alţii au spus un NU categoric noului regim aservit Moscovei şi au înfruntat pentru aceasta temniţele politice care au devenit centre de trăire creştină, unde prin jertfă prelungită s-a ajuns la martiraj. Au apărut astfel „Sfinţii Închisorilor” care vor rămâne peste veacuri modele de rezistenţă în perioada de tiranie. Întunericul spiritual de afară a fost dublat de lumina vie, sporită continuu, în interiorul temniţelor crude şi ucigaşe. Cei ce supravieţuiau şi ajungeau să se elibereze duceau cu ei afară, în familii, în cercuri de prieteni, spiritul viu al Rezistenţei. Comuniştii nu au putut învinge acest spirit viu ce s-a transmis generaţiei tinere care a dovedit că este capabilă de fapte mari.
A urmat Revoluţia din 1989, Piaţa Universităţii, o nouă luptă de rezistenţă faţă de alt duşman, de data aceasta nevăzut, dar tot atât de periculos pentru fiinţa naţională.
La 20 de ani de la Revoluţia din 1989 patru probleme, cu consecinţe grave pentru societatea românească au rămas nerezolvate:

1. Procesul crimelor comuniste;
2. Nelegiuirile legate de evenimentele din 1989;
3. Mineriadele cu toate implicaţiile lor politice, sociale şi juridice;
4. Privatizările frauduloase care au sărăcit avuţia naţională.

În legătură cu procesul crimelor comuniste s-a observat că timp de 20 de ani Procuratura Militară din România a mimat doar instrumentarea acestui mare proces spre a câştiga timp, pentru ca, în cele din urmă, să comunice public că faptele nu se încadrează la crima de genocid, care este imprescriptibilă, ci la omor deosebit de grav, termenul de prescriere fiind depăşit. Apare evidentă infracţiunea de tăinuire a acestor crime de către noua justiţie română. Mai mult, foştilor deţinuţi politici nu li s-au rejudecat procesele, li s-a suspendat doar execuţia lor, ei rămânând în continuare „duşmani ai poporului”, iar confiscarea averilor ce a însoţit fiecare condamnare politică, a rămas valabilă.
1957.oct.p2Cu privire la evenimentele din decembrie 1989, în mod sistematic s-a încercat ascunderea unor persoane implicate în acele evenimente şi care puteau fi acuzate de omucideri şi complicitate cu servicii secrete interne şi externe. Familiile celor ucişi în aceste evenimente au cerut insistent timp de 20 de ani tragerea la răspundere a vinovaţilor. Faptul că se ascund în continuare actorii din umbră, nu face decât să crească suspiciunea că unii din oamenii politici aflaţi în înalte funcţii în stat au fost complici la crimele săvârşite.
Aceleaşi aspecte se găsesc şi în legătură cu mineriadele. Simulacrele de procese care s-au făcut nu au reuşit să liniştească populaţia care s-a confruntat cu această barbarie care a cutremurat întreaga lume civilizată.
Problema privatizărilor frauduloase apare ca o mare afacere, mai precis ca o mare hoţie, care a dus pe de-o parte la îmbogăţirea peste noapte a unor oameni acoperiţi politic şi la sărăcirea unor mari mase de salariaţi rămaşi pe drumuri.
Pe această cale mulţi politicieni şi-au realizat direct sau prin influenţă o bază financiară care le-a permis să manipuleze masele pentru a rămâne în Parlament şi în înalte funcţii de stat.
Aceste patru probleme grave nu pot rămâne nerezolvate la infinit. Mai devreme sau mai târziu ele vor cunoaşte rezol-varea aşteptată de poporul român de a cărui răbdare s-a abuzat prea mult, iar replica nu este departe.
Atenţia românilor trebuie să fie îndreptată în prezent şi spre regruparea evidentă a comuniştilor care asaltează din nou instituţiile statului. Travestiţi în democraţi, acoperiţi de legi permisive, vor din nou puterea.
Ne aflăm astăzi la o nouă răscruce a istoriei, am putea spune chiar la un moment de cumpănă, când sunt puse la îndoială principiile morale ale unui popor. Trăim o profundă criză morală alături de cea economică. Analiştii politici, „de doi bani”, liber-cugetători, mai precis lichelele, care s-au înmulţit ca ciupercile după ploaie, ne îndeamnă să ieşim din criza economică nesocotind legea morală, lepădându-ne de preceptele creştine, lepădându-ne de trecutul neamului, de tot ce ne-a ţinut legaţi în înfruntarea RĂULUI.
Sunt convins că toţi aceşti trepăduşi se vor confrunta şi ei foarte curând cu răspunsul dat de Eminescu trepăduşilor din vremea lui şi anume că un neam ce-şi numără viaţa pe secole nu renunţă lesne la viitor.

●●●

caracterizare.aug.1954.1O problemă gravă a societăţii româneşti astăzi este cea a tineretului care în mare parte este debusolat. Acest tineret trăieşte în prezent doar la nivelul plăcerilor trupeşti şi al nevoilor imediate, fără să fie preocupat de viitor şi de problemele mari ale comunităţii în care îşi duce viaţa. Se poate afirma că tineretul din România prezentă traversează o profundă criză de ideal.
Simţul autonomiei personale, al independenţei totale stăpâneşte pe mulţi adolescenţi care nu vor să ţină seama de experienţa de viaţă a generaţiilor anterioare şi, în consecinţă, sunt expuşi marilor pericole ale istoriei.
„Omul autonom” pe care PETRE ŢUŢEA l-a creionat cât se poate de bine, corespunde acestui tip de tânăr de astăzi, care se consideră „buricul pământului”, se consideră atoateştiutor, nu-l interesează sfaturile părinţilor, ale profesorilor, el se crede „deşteptul deştepţilor”. Pentru el istoria nu înseamnă nimic şi fără să-şi dea seama el rămâne pe coaja lucrurilor, neputând pătrunde în miezul lor.
Pe acest „deştept”, PETRE ŢUŢEA şi-a propus să-l ajute, să-l îndrepte, arătându-i în primul rând cât de găunoşi sunt mulţi oameni inteligenţi care pun în circulaţie fel de fel de teorii, care nu fac altceva decât să-l îndepărteze pe om de Dumnezeu. Şi aceasta fiindcă toate aceste teorii trec cu vederea esenţialul. Toţi aceşti falşi înţelepţi cred că realitatea trebuie să se supună teoriilor lor individualiste.
În volumul „Roza Vânturilor”, NAE IONESCU scria:
„Marea pacoste a istoriei moderne au fost oamenii inteligenţi şi teoriile lor. Mintea omenească e de la natură pornită spre generalizare. Ea porneşte de la fapte simple, şi se ridică repede la teorie. Din nefericire, de cele mai multe ori aceste teorii sunt false; pentru că faptul de la care s-a plecat nu e esenţial. Omul însă crede că teoria lui primează, – şi că realitatea trebuie să i se supună. Sunt peste 300 de ani de când omenirea toată e victima unei „teorii”; aceea a individualismului; care a provocat, provocă şi va mai provoca încă multe dezastre şi adâncă mizerie în toate ramurile existenţei umane. Credeţi că e ceva de făcut? Credeţi că din toată această dezastruoasă experienţă omenirea a învăţat ceva? Nu. Noi rămânem mai departe victimele „inteligenţei”; aşteptând să se îndure într-un fel Dumnezeu de noi; şi să ne facă să uităm şi ce e inteligenţa, şi ce e şi libertatea, şi ce sunt drepturile omului. Dacă se va îndura!…
caracterizare.aug.1954Da, da! Să nu facă teorii. Căci să ne înţelegem: eu nu vreau să exclud pe oamenii deştepţi din politică; nu. Ci numai să feresc pe oamenii politici de panta erorilor inteligenţei. Care de cele mai multe ori duce din nefericire la teorie…
… Inteligenţa e orgolioasă şi rigidă. Ea vrea să se instituie nu numai în stăpân absolut, – dar şi demiurg. Şi greşeşte. Omul de acţiune însă stă prea în contact cu realităţile, pentru a-şi permite să se ţină de teorie…”
Aşadar, inteligenţa orgolioasă stă la baza concepţiei de viaţă a omului autonom, adică a celui ce „o face pe deşteptul” după expresia lui PETRE ŢUŢEA.
Acest om ce se vrea independent este un om luciferic. Soarta lui nu va fi deloc după aşteptări. El va cunoaşte o cumplită dramă ce va urma beţiei orgoliului. Căderea în neputinţă va fi consecinţa trufiei pe care a arborat-o atunci când s-a crezut „deştept”.
Opusul omului autonom este omul ancorat în Dumnezeu. Este omul smerit care se supune unor reguli şi unor ierarhii. Este omul care se înalţă smerindu-se.
Dacă stăm şi gândim bine „autonomia” de care se face atâta caz este doar o iluzie, căci omul despărţit de Dumnezeu nu este decât o unealtă a forţelor răului care-l vor folosi lăudându-l şi care vor căuta să nu-l mai scape din ancora lor. Mari eforturi vor trebui unui astfel de om să iasă de sub influenţa satanică şi să vină la dreapta credinţă. Au fost şi de aceştia, dar numărul lor a fost mic. Cei mai mulţi nu au mai scăpat şi s-au afundat tot mai mult în păcatul care a ajuns să le pervertească sufletul.
aiud.refuza.reeducare.imbacsit.misticAşadar, tânărul de azi trăieşte în idolatria unei închipuite autonomii, raportând totul la sine însuşi. Politicieni fără scrupul au nevoie de astfel de tineri, chiar îi vânează, fiindcă lăudându-i şi tentând-i cu perspectiva îmbogăţirii rapide, reuşesc să-i racoleze, să-i transforme în susţinători militanţi, ca după ce-i folosesc şi-i compromit suficient, să-i şantajeze, să-i transforme în unelte oarbe şi chiar, la nevoie, să-i sacrifice. Un tânăr intrat pe un astfel de drum ajunge o căzătură morală, un decepţionat uşor manevrabil, cu coloana vertebrală fracturată, pe scurt un om de nimic. Ce mai poate face el într-o asemenea situaţie? Fie să continue pe calea nelegiuirilor politice şi să devină o canalie, fie să încerce să se revolte, luptându-se în primul rând cu el însuşi şi apoi cu cei din jur pe care până mai ieri i-a slujit. Singur, bineînţeles, nu va putea să facă mare lucru. Dacă vrea mai mult, va trebui să se asocieze, să intre în forme organizate de luptă, dar el va rămâne cu trecutul pătat. Acest trecut îi va afecta creditul moral de care are nevoie pentru a fi primit alături de ceilalţi ce n-au cunoscut drumul rătăcirii. Dacă reuşeşte până la urmă să intre în rânduri, mult timp va fi suspectat ca „intrus”, ca „spion”, ca posibil „cal troian”. Greu îi va fi să-şi probeze buna credinţă, chiar dacă a renunţat în intimitatea sa la „autonomia” manifestată la început de viaţă.
Problema „omului autonom” nu este o problemă nouă. A fost la modă în Grecia antică, mai puţin în Evul Mediu când a fost combătută, a reapărut în Renaştere şi de atunci face într-una ravagii în conştiinţele oamenilor până în zilele noastre.
aiud.1964.continuare.zamfiroiu1PETRE ŢUŢEA a privit pe acest „om autonom” cu precădere din perspectiva cunoaşterii. Din acest punct de vedere el distinge în rândul oamenilor cinci tipuri:
= misticul sau contemplativul, care se aproprie de Adevărul Revelat;
= căutătorul sau omul istoric, care doar se întreabă căutând răspunsuri marilor probleme pe care nu le găseşte;
= scepticul, care se declară învins în căutări;
= indiferentul care trece prin viaţă fără să-şi pună întrebări existenţiale;
= imbecilul, pe care PETRE ŢUŢEA îl consideră un deşeu bio-istoric.
„Omul autonom” este căutătorul, omul istoric. Fiindcă el caută, emite ipoteze, teorii şi chiar dacă nu găseşte răspunsuri la marile întrebării, se consideră „deştept”. Spre deosebire de acesta misticul simte şi trăieşte esenţialul.
În legătură cu tânărul care nu ţine seama de experienţa înaintaşilor, în închisoare fiind, am auzit o meditaţie a lui CONSTANTIN (DINU) NOICA,(deţinut politic şi el în aceeaşi închisoare) şi pe care o reproduc aşa cum aflat-o atunci. Este vorba de FRATELE mai mare din parabola Fiului risipitor.
Din Noul Testament (Luca XV, 11-32) este cunoscută „Parabola Fiului Risipitor” în care se arată că un om avea doi fii. Cel mai tânăr dintre ei i-a zis tatălui său să-i dea partea lui de avere ce i se cuvine fiindcă vrea să plece în lume. Acesta a împărţit averea. Cel tânăr luându-şi partea sa a plecat într-o ţară îndepărtată şi acolo a risipit toată averea trăind în desfrânări. Când n-a mai avut nimic, ca să trăiască a fost nevoit să se angajeze la un localnic şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să-i pască porcii. Aici, de foame a ajuns să mănânce (dacă i s-ar fi oferit) roşcovele pe care le mâncau porcii. În cele din urmă – „revenindu-şi în sine” – se hotărăşte să se întoarcă la casa tatălui său şi să-i ceară iertare şi să fie acceptat nu ca fiu ci ca argat pentru că nu mai este „vrednic” de a mai fi fiu. Revenind la casa părintească, tatălui i s-a făcut milă, l-a îmbrăţişat, l-a iertat şi a poruncit praznic de bucurie că fiul său s-a întors. Dar fiul cel mare, care în acest timp era la muncă, la ţarină, când s-a întors, văzând ce se întâmplă, s-a mâniat şi i-a reproşat tatălui său că el de atâţia ani îl slujeşte şi nu i-a călcat porunca niciodată, iar lui nu i-a dat măcar un ied să se veselească cu prietenii. La acest reproş tatăl i-a răspuns că „fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat”.
aiud.1964.continuare.zamfiroiu2Faptul că fiul risipitor, în urma unui proces de conştiinţă, s-a întors la tatăl său, l-a determinat pe DINU NOICA să-şi imagineze o discuţie între cei doi fraţi. De aici parabola „Fratelui Fiului Risipitor”.
Într-o încăpere se aflau doar cei doi fraţi şi cel rătăcitor îi spune fratelui rămas acasă întreaga lui poveste, cu tot ce a suferit doar din dorinţa de a face ce vrea, de a încerca să se distreze, urmările fiind numai necazuri şi suferinţă. Şi când credea că l-a convins pe fratele său mai mare de greşeala pe care a făcut-o, rămâne surprins că fratele său cel cuminte deschide uşa şi dă să plece spunând: „mă duc şi eu să încerc!”
Mi-a dat mult de gândit mica povestioară a lui DINU NOICA. M-am întrebat şi am întrebat şi pe alţii de ce oare cea mai mare parte dintre tineri repetă greşeli cunoscute, spuse lor de cei mai în vârstă? Mulţi din cei din închisoare, cu care am discutat această problemă, mi-au dat următorul răspuns: – sau nu ştiu, neinteresându-i ce se întâmplă în jurul lor, sau ştiu, dar cred că lor nu li se poate întâmpla, considerându-se mai „deştepţi” decât alţii.
Ajungem iarăşi la „deştepţii” orgolioşi care s-au înmulţit în mod alarmant şi la problema „omului autonom” a lui PETRE ŢUŢEA.
Şi fiindcă în peregrinările mele prin temniţele comuniste, în anii de tristă amintire, am stat o bună bucată de vreme la Aiud împreună cu PETRE ŢUŢEA, m-am simţit atras de acest gânditor creştin, cum îi plăcea lui să fie numit, şi am căutat, în mod special, să culeg cele spuse de el, să le pun cap la cap, pentru a înţelege ideile pe care îşi sprijinea convingerea proprie.
În esenţă, am înţeles că el a fost frământat de „cunoaşterea completă”, „cunoaşterea fără rest”. Pentru a ajunge la această ţintă a realizat atunci că ştiinţa lumii aparente nu-i deschide poarta spre Absolut, dacă nu apelează şi la credinţă. Spiritul mistic este clădit pe idei revelate. Depăşirea prin graţie şi revelaţie a situării omului între infinit şi neant, prin credinţă, face ca omul să cunoască întregul cosmic şi astfel creaţia îi va revela pe Creator. Un gânditor mistic constată uşor limitele ştiinţei profane şi iluzoria autonomie. Omul creştin este suveran faţă de natură, supus Divinităţii, nemuritor şi liber prin depăşirea condiţiei naturale. Creştinul nu este legat de natură şi de istorie, poziţia lui supratemporală şi supraspaţială îi acordă stăpânirea lui în lumea aceasta. Este o stăpânire dată de Dumnezeu omului nemuritor. Deci revelaţia, în ultimă instanţă, stă la baza cunoaşterii fără rest.
aiud.1964.discutie.zamfiroiuUneori PETRE ŢUŢEA se sprijinea şi pe gândirea lui MIRCEA ELIADE care sublinia că „mistica i-arată omului căutător că nu este captivul etern al materiei, legile ei venind din afara ei, Divinitatea punctând căutările lui cu revelaţii mântuitoare. Ştiinţa autonomă mişcându-se între materia atotcuprinzătoare şi infinit menţine omul sub stăpânirea naturii. Împăcată cu religia, i se deschide calea spre Absolut, care este o cale a dezrobirii. Religia mută cultura în sfera valorilor ideale, scoţând-o din civilizaţie, din sfera valorilor materiale”.
De aici rezultă aproape de la sine concluzia că se poate face unirea ştiinţei cu religia pe formula adevărului unic (TOMA d’AQUINO).
Să revin acum la mine.
De mic am fost crescut în credinţa creştină, în dragostea de ţară şi în cultul eroilor. Educaţia o datorez familiei, şcolii şi în mod deosebit „Frăţiilor de Cruce”, care mi-au marcat tinereţea. Am încercat să învăţ cât mai multe din experienţa de viaţă a înaintaşilor, ceea ce mi-a uşurat mult alegerea propriului drum. De aceea, la vârsta de 80 de ani încerc să aşez pe hârtie propria experienţă de viaţă cu gândul că poate va folosi şi ea tinerilor cuminţi, dar curajoşi şi înţelepţi de acum şi de mâine, care nu vor să ducă o viaţă la întâmplare.
Lor, acestor tineri, le încredinţez cele ce urmează.

Leave A Reply

Your email address will not be published.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More

css.php