Neputinţa Europei occidentale de a face faţă situaţiei tensionate din Ucraina trădează o profundă criză de substanţă interioară. S-a crezut drept posibilă edificarea unei Uniuni Europene prin ignorarea a doi factori esenţiali care au caracterizat întreaga istorie umană: naţiunea şi religia. Doi termeni consideraţi depăşiţi şi incapabili de a mai juca un rol crucial în viitor. Eroarea de apreciere este una extrem de gravă, căci ar trebui să ne amintim de un principiu universal extrem de simplu: nu poate exista un vid: nici de putere, nici de idei, nici de principii.
Astfel, în vidul creat prin marginalizarea elementelor tradiţionale de către Occident s-a înfiripat, în mod absolut evident, o contrapondere ideologică. Rusia actuală a găsit astfel materia primă pentru a-şi confecţiona şi un cadru teoretic, o nouă haină, după ce a fost silită să o lepede pe cea comunistă, cu care să îmbrace de fapt constanta şi seculara idee expansionistă rusă, exprimată în testamentul petrin. Nu doar atât. Partidele şi grupările naţionaliste din Occident cochetează puternic cu regimul de la Moscova, admirându-l pe Vladimir Putin pentru autoritarismul şi personalitatea sa, în comparaţie cu politicienii vest-europeni care în aceste momente critice au dovedit o anvergură mediocră. În vreme ce Rusia îşi apără interesele într-un mod coerent şi ferm, UE dă dovadă de lipsă de elan şi de vigoare. Singurul mod de presiune pe care a fost în stare să-l adopte pentru a încerca să-şi impună punctul de vedere au fost doar nişte sancţiuni timide, cu mare grijă de a nu deranja interesele lobby-ului industriei vest-europene care are numeroase investiţii în Rusia.
Acum, în asemenea momente, se vede limpede că politicienii vest-europeni actuali se află mai degrabă la nivelul unor funcţionari decât la cel al unor oameni de stat adevăraţi. Un stat, o naţiune, o uniune de naţiuni, nu se poate conduce doar la acest mod birocratic, fiind nevoie şi de alte elemente, de anumite imponderabile menite să coaguleze cetăţenii în jurul lor. Spre deosebire de statele vestice, Rusia a înţeles prin urmare foarte bine care sunt acestea:naţiunea şi religia.
Într-una din cuvântările sale, Vladimir Putin exalta vechile idei slavofile, pregătind astfel terenul unei confruntări ideologice cu Occidentul. El definea “omul rus” prin faptul că pentru acesta, spre deosebire de Occident, unde nu ar conta decât succesul personal, definitorie ar fi “o menire morală de ordin superior”, cu o dezvoltare înspre exterior, în sens comunitar. “Rădăcinile profunde ale patriotismului rus” s-ar găsi printre altele şi în “moartea pentru alţii, pentru popor”.
În privinţa unor asemenea principii, Uniunea Europeană actuală se găseşte în criză. Ea este contestată atât de grupări identitare din interior, dar e silită să se confrunte totodată şi cu un adversar puternic pe plan exterior, care i-a luat-o înainte în privinţa acestor factori. Tocmai pentru că-i lipseşte un asemenea combustibil spiritual, actuala Uniunea Europeană riscă să sucombe, asemeni măreţului Imperiu Roman de odinioară, în faţa dublului asalt al “barbariei” din interior şi din exterior. Pentru a supravieţui pe termen lung, fie şi în altă formă, actualul Imperiu European va trebui la un moment dat să-şi reconsidere reperele, riscând altminteri să se destrame.
Presupunând că, nevoită de împrejurări, Europa ar regăsi importanţa acelor idei pe care acum le reneagă şi pe care adversarul ei le promovează ca muniţie ideologică: ar putea fi atunci considerată Rusia, aşa cum este ea acum, drept un “prieten”? Cu siguranţă, nu. Nu această Rusie.
Chiar dacă e bine să readucem în actualitate ideea de naţiune, modelul colectivist de tip slavofil nu e nici pe departe unul de urmat de ţările aflate la vest de Rusia. Dealtfel, şi Rusia actuală se află într-o criză profundă, indiferent de forţa cu care îşi face jocurile pe plan politic, militar sau ideologic.
Pe plan politic, Rusia se află de fapt într-o situaţie extrem de precară. Imperiul i se destramă bucată cu bucată. Naţiunile altele decât cea rusă fug inevitabil în braţele Occidentului, în tentativa lor disperată de a se emancipa de sub cizma rusească. Criza Rusiei e una profundă, pentru că, dincolo de planul propagandistic, ea nu reuşeşte să ofere un adevărat model, o perspectivă viabilă, ţărilor pe care şi le-ar dori prietene. Rusia nu poate gândi decât în termeni de “sfere de influenţă” şi “ţări vasale”. Iar acum, în situaţia de faţă, indiferent ce teritorii ar mai “anexa”, se poate spune oricum următorul lucru: Rusia de fapt apierdut cea mai mare parte din Ucraina, căci nu cu multă vreme în urmă o controla pe toată.
Asistăm oare la o “ofensivă” hotărâtă şi consecventă a vestului? Puţin probabil, căci politicienii actuali nu sunt de fapt în stare să gestioneze cum se cuvine criza ucraineană. Mai degrabă se poate spune că Rusia a pierdut totul pe mâna ei şi a propriului comportament. După 1989 a pierdut ţările fostului bloc comunist, apoi a venit destrămarea Uniunii Sovietice, iar acum foştii sateliţi ies unul câte unul de pe vechea orbită. Toate aceste ţări s-au săturat de “modelul” care le-a fost impus cu forţa, cel rusesc, de o esenţă colectivistă sub influenţe oligarhice, şi doresc să-l încerce acum pe singurul care li se oferă, cel occidental al principiilor şi regulilor sociale şi politice clare.
Aceasta şi pentru că Rusia e de fapt departe de pretenţiile pe care le afişează prin propaganda sa. A avut loc în Rusia o nouă “revoluţie”, s-a instaurat un regim de tip nou, care să o rupă radical atât cu trecutul comunist dar şi cu sistemul occidental? Nu. Actualul regim de la Moscova se situează încă în continuitatea celui comunist, inclusiv în opoziţia sa antioccidentală. În Rusia actuală asistăm mai degrabă la o contrafacere a modelului imperial creştin. Adică există un despot autoritar, care nu a fost uns de către Dumnezeu, dar care se proclamă apărător al valorilor creştine. Poporul e în marea lui parte (lăsând la o parte elitele) o plebe ignorantă, cu o credinţă aproximativă, mulţi fiind încă nostalgici dupa comunism. O masă dezinformată şi manipulată de propaganda de stat, căreia, spre deosebire de comunism, i se permite acum practicarea credinţei, folosită şi ca factor identitar. Dar nu e un model de ridicare a poporului la un alt nivel de conştiinţă, de ieşire din spiritul gregar înspre formarea personalităţii. După cum nu e cazul ca elitele politice să se constituie pentru mase în modele de creştinism autentic, într-o veritabilă elită spirituală, pe principiul “cine vrea să fie primul dintre voi, acela să slujească celorlalţi”.
Aşa că Rusia actuală nu e cea adevărată, în sens creştin, pe care o aşteptăm. Sau, în orice caz, nu reprezintă un model care ar trebui urmat şi de alţii. Dreapta europeană s-ar afla într-o mare eroare dacă ar fi tentată să meargă în această direcţie.
În România suntem de asemenea departe de un adevărat model creştin, dar măcar acesta e prezent la nivel de tradiţie şi drept tipar după care ne putem modela conştiinţele. Acesta nu e nici modelul colectivist rus, nici cel pur individualist occidental, ci mai degrabă o sinteză între acestea:
“Ceea ce a constituit faptul revoluţionar al Occidentului şi succesul lui de până acum, adică personalitatea, a lipsit românului. Omul din Occident, chiar omul comun, adeseori, se ia singur în antrepriză, îşi dictează o lege şi se ţine de ea, căutând să fie puternic prin aceasta. Românul a crescut şi creşte încă la întâmplare sau după legi mai mult cosmice şi etnografice, ceea ce e splendid din punct de vedere geografic şi literar, dar pentru istoria modernă nu mai ajunge.
Apusul a creat personalitatea, dar a făcut greşeala de a-i fi dat cel mai adesea un scop individualist, ceea ce a dus la atomizarea şi artificializarea lui, în care se zbate astăzi şi din care face sforţări să iasă. Noi, românii, să creăm personalitatea, dar să-i dăm ca ideal un scop general! Să facem o sinteză, păstrând din trecutul nostru înclinarea spre ceva mare, exterior, dar adăugând conceptul modern al personalităţii. Fără a renunţa la puterea de a ne obiectiva în lucruri, să încercăm munca privirii înlăuntrul nostru, în persoana proprie, unde vom descoperi o lume întreagă, care trebuie descrisă, inventariată pe cât posibil şi, mai ales, educată. Aceasta e porunca naţionalismului actual în România. Cine vrea azi la noi să se numească naţionalist trebuie să înceapă prin a se educa pe sine. Propaganda în afară e lucru important, dar e secundar pe lângă acesta.”
(Vasile Băncilă – Naţionalismul şi misiunea românească)
Nu ar putea constitui prin urmare acest model schiţat de elita interbelică a României o “cheie” a rezolvării conflictului, deocamdată ideologic, a două sisteme aflate în criză, tocmai pentru că nu vor să împrumute nimic unul de la celălalt?
de Bogdan Munteanu RostOnline
