Sfânta Rusie – mitul care justifică imperialismul rusesc (1)

2 116

Circulă frecvent, obositor de-acum, în spațiul nostru ortodox, ideea revenirii sub protectoratul „maicii” Rusii. Susținătorii acestei idei prezintă argumentele: decăderea morală a Occidentului, decăderea economică a aceleiași lumi apusene, care urmează – nu-i așa? – primei, dreapta credință- ca a noastră – a rușilor, (pseudo)profeții care dau ca sigur că, în „vremurile din urmă”, țările ortodoxe din estul Europei se vor coaliza în jurul Moscovei, cea de-A Treia Romă.

Această rezolvare simplistă a crizei spirituale și, dacă vreți, și identitare, nu este o noutate, ea fiind vehiculată și în alți ani, mai vechi sau mai noi, în funcție de interesele și spaimele vremii. Și, cum mijloacele media de azi au darul de a amplifica și spaimele și interesele, iată că soluția a revenit în actualitate, susținută mai ales, alt „dar” al „mediei”, de persoane inconștiente de calitatea spuselor lor.

Fiind puțin ironic, aș putea spune că, la cum merg lucrurile în societate și în Biserică, o predare în față oricui ar fi mai benefică decât să lâncezim în tarele noastre, în care părem veșnic anchilozați. Totuși, o apropiere de Rusia nu e mai puțin păguboasă decât girarea actualului sistem „democrat”. Sigur, prin apartenență la aceeași credință ortodoxă avem mai multe în comun cu rusul ortodox decât cu neamțul protestant, dar asta nu înseamnă că liderii ruși ar fi mai înduhovniciți sau mai corecți. Am experimentat deja, pe propria piele, „protectoratul rus”. Mai puțin, poate, cei care-l cheamă.

Deși pe acest subiect s-ar putea scrie balșoi, iată de fapt cum stau lucrurile!

 

Pe plan politic, ieri

 Atât perioada premergătoare cât și cea următoare căderii Constantinopolului a fost marcată de evenimente notabile, deopotrivă politice și bisericești. Anul 1462 marchează începutul eliberării rușilor de sub dominația mongolă, independența obținându-se definitiv în 1480, odată cu respingerea ultimului atac tătar. Ivan al III-lea supune și celelalte cnezate rusești, pentru ca, în 1495, să fie proclamat cneaz al întregii Rusii. În recunoașterea acestui titlu, precum și din căsătoria, în 1472, cu nepoată ultimului împărat bizantin, mulți au văzut o continuare a imperiului bizantin în acest spațiu. Se vorbește acum de țarul Rusiei ca de singurul împărat creștin liber, ce are menirea de a elibera popoarele ortodoxe și a le aduna în jurul său. Apare deci, ideea, unui mesianism rusesc, idee care va dăinui până astăzi, indiferent de cine a stat la cârma țării.

O altă întâmplare care a alimentat mesianismul a fost Conciliul unionist de la Ferrara-Florența(1438-1439), unde, bizantinii, confruntați cu amenințarea turcească, în speranța unui ajutor financiar și militar din partea papei, i-au acceptat supremația. Uniația nu a fost adoptată de către poporul dreptcredincios. Regretată ulterior de semnatarii ortodocși, nu a fost pusă în practică, rămânând un simplu act politic. Totuși, înțelegerea a fost socotită ca un act de trădare și de decădere a bisericii constantinopolitane. Toate acestea au făcut ca Moscova să devină o potențială „nouă Romă”, mai mult prin decăderea celor dinainte decât prin întrunirea unor criterii obiective istorico-spirituale. De altfel, la acea vreme, rușii nu aveau patriarhia lor, ci doar un mitropolit supus patriarhiei ecumenice.

Fișier:Peter order.jpg 

 În 1720, țarul Petru cel Mare desființează Patriarhia Moscovei și o supune celei din Constantinopol. Așa va sta până în 1917, când, bolșevicii, în frunte cu Lenin, o reînființează. Ce s-a întâmplat? Ei doreau să impună comunismul întregii lumi și să împlinească visul (numai politic) al „noii Rome”, înființarea patriarhiei fiind un semn de emancipare, de autoritate. Statul avea să supună Biserică și s-o folosească drept paravan pentru acțiunile imperialiste, ca o contrareacție față de occidentul capitalist. Cum altfel se poate interpreta gestul unor atei precum Lenin și compania?

A Treia Romă sau Fata Morgana

Pe plan religios ieri

 Sinodul unionist tâlhăresc, destrămarea imperiului (creștin) bizantin, expansiunea otomană au creat îngrijorare în rândul populației ortodoxe, majoritară în aceste locuri. Perspectiva ajungerii fie sub dominație păgână, fie sub dominație catolică, prima fiind de preferat celei de-a doua, reprezenta nu numai acceptarea unui rău, ci chiar sfârșitul lumii, mai ales că interpretările scripturistice de atunci îl anunțau ca iminent (anul 7000 de la facerea lumii, coincidea cu perioada căderii Bizanțului). În aceste condiții nu este de mirare că primii care s-au grăbit să fericească țarul și să paseze succesiunea noii Rome, Moscovei, au fost dintre monahi. Astfel, Zosima, mitropolitul de pe vremea țarului Ivan al III-lea, l-a numit pe acesta „nou împărat Constantin al noului Constantinopol”, în timp ce mitropolitul Macarie îl încoronează pe Ivan IV cel Groaznic, în 1547, după tradiția bizantină. Însă, de departe cel mai polemizat text despre noua Romă aparține monahului Filotei din Pskov care pretinde să fi deslușit din „cărțile sfintei (noastre) credințe” destinul deosebit rezervat noului imperiu creștin. De remarcat că sintagmă „A Treia Romă”, cu tot cu urmările sale, a fost inventată și alimentată de mediul bisericesc. Țarii erau aclamați și adulați ca niște apostoli, campaniile militare erau firești, totul în numele unor „tâlcuiri” ezoterice.

Fișier:Vasnetsov Ioann 4.jpg

„Simfonia” Stat-Biserică, astăzi 

Alain Besançon, un  cărturar francez (bun catolic, după cum reiese clar din textul sau) e supărat pe ruși. Și pe ai săi, francezi, naivii care au mușcat din momeala întinsă. Cunoscător al Rusiei, o descrie dur în eseul „Sfânta Rusie”, publicat recent la Humanitas. O acuză de mistificarea adevărului, de minciună în chip ordinar. Nu lipsesc, fapt firesc atunci când pomenești de Rusia, nici remarcile la adresa credinței. Deși radiografia pe care o face ortodoxiei este deseori confuză sau chiar eronată (pare un ignorant în materie de istorie bisericească universală, teologie și morală ortodoxă) oferă, totuși, detalii interesante despre modul practic în care percep rușii, nu toți, desigur, religia. Obsedați nu numai de glorie, ci și de măreție, ambivalența și extremismul se manifestă din plin și în acest plan. Plecând de la aceste observații personale, necunoscând ortodoxia în ansamblul ei,  Besançon ajunge să-i nege existența exercițiului personal al virtuții…

Încă din start, el invocă mirajul acestui spațiu geografic, „focarul unei multitudini de iluzii diverse și adesea opuse”. Cu toate că mai tot timpul, Rusia a fost cufundată în sărăcie și mizerie, s-au găsit mereu „consolări” cum le numește el: de la puritatea credinței, căldura sufletului până la utopia comunistă, și, insistând asupra acesteia din urmă, care ne interesează și pe noi mai mult, remarcă surprins că, în Rusia postcomunistă, nu s-a schimbat nimic decât decorul, modern în aparență, dar imperialist în esență, că aceleași cadre ce odinioară erau în slujba ideologiei comuniste folosind limbajul de lemn, astăzi servesc ideologia neocomunistă folosind un limbaj instrumentalizat pentru camuflarea realității, speculând sentimente populiste: vor să treacă drept credincioși și patrioți. Sună familiar? Nu?!

 

Această schimbare de cadre, nu și de gândire, s-ar datora exclusiv imperialismului rusesc. Astfel, deși în RDG, spre exemplu, s-a înlocuit tot, „până la ultimul robinet”, în Rusia a fost de-ajuns să se revină la „vechiul decor”. Sufletul comunist n-a fost purificat. „Babușka grasă a slăbit în timp record, a căpătat siluetă de manechin și se străduiește să se îmbrace după modă new-yorkeză” (pag.16). Dar mentalitatea nu s-a schimbat și nici oamenii de la putere.

Dacă astăzi spiritul vremii este altul, barbaria imperialismului trebuie și ea mascată. Așa se face că America invadează alte popoare în numele păcii, democrației, libertății, deși nu se sfiește să-și denumească grotesc unele intervenții, ca „șoc și groază”. Chiar și așa, însă, tot e mai puțin groaznic și șocant, decât să declare război în numele vanității. Cultura vestică, inclusiv spiritualitatea, altoite fiind pe dreptul roman, conferă astfel de măști unor acțiuni în esență imperialiste, în timp ce rușii se vor justifica altfel.

Fișier:Iraq War montage.png

 Simfonia dintre Stat și Biserică a fost singurul factor autentic de coeziune și progres, ce a făcut din Imperiul Bizantin, cel mai longeviv și mai evoluat, chiar dacă nu perfect, imperiu. Astăzi se mimează aceeași „simfonie” pentru a întreține un imperiu politic-administrativ, Biserica având rol de portavoce. Vi-l puteți imagina pe Putin, sau Obama sau vreun Escu de-al nostru, ducând în spate, desculț, în haine sărăcăcioase, Crucea Domnului, pe drumul Golgotei, așa cum a făcut în 628, împăratul bizantin Heraclie, după ce a recuperat-o de la perși? Poate doar dacă vreunul din consilierii lor i-ar convinge că ar da bine la public, pentru electorale.

 

Autor: Liviu Daniel

Sursa:  Credința Ortodoxă – Revistă de cultură, atitudine și spiritualitate a Episcopiei Alexandriei și Teleormanului

nr.11(201) noiembrie 2013

 

 

2 Comments
  1. Vlad Craioveanu says

    „Maica Rusie” a fost sfartecata de comunism. Poporul rus moare.

    Cei insarcinati sa „intoxice poporul cu opiumul religiei” fac parte, si ei, din NOMENCLATURA (cripto-comunista); biserica rusa a fost supusa statului comunist, si prin asta – distrusa in esenta ei.

  2. Gabriel says

    Apropiere de Rusia? N-ar fi rau! Macar ei sunt ortodocsi ca si noi.Dar daca privim in urma si atunci eram ortodocsi ca si ei! Si ce au facut? Pana ce Rusia nu-si va cere iertare de la poporul Roman si de la celelalte popoare subjugate si deznationalizate de catre ei,pana ce nu vor inapoia tot ceea ce au furat,nu cred ca mai poate fi vorba de nicio apropiere!

Leave A Reply

Your email address will not be published.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More

css.php