„Aceste cântece de sărbătoare sunt izvorâte din preaplinul inimii Românului, având menirea să aducă mângâiere şi desfătare sufletească obştei celei de-un sânge şi de-o lege.” Acestea sunt cuvintele etnologului şi muzicologului George Breazul, care însoţesc cea mai bogată culegere de colinde româneşti, ”COLINDE”, apărută în anul 1938, prin grija editurii Fundaţiei Culturale Române.
”Colinda românească propriuzisă”, defineşte autorul, ”este cântecul care vesteşte naşterea Mântuitorului nostru, semănând bucurie de la casă la casă, de la familie la familie.” ”Sus, boieri, nu mai dormiţi,/ O lerui, Doamne,/ Vremea e să vă gătiţi,/ Casa să v-o măturaţi,/ Masa să v-o încărcaţi. – Nu dormiţi în astă seară,/ Ci şedeţi la privegheală;/ S-aşteptăm pe Domnu-Sfântu/ Ca să vie pe pământu. -Tuturor ce sunt în casă/ Şi se veselesc la masă,/ Să le dea Hristos de toate,/ Bucurie, sănătate.” (Colindă din Muntenia). În acest timp, de la portiţă, se aud alţi clopoţei, alţi colindători, care vestesc Evenimentul, în toată măreţia Sa:
”Mărire-ntru cele-nalte,/ Toate stelele să salte;/ Salte cerul şi pământul,/ Laudă-se tot Cuvântul./ Întru cei de sus mărire,/ La oameni bună-nvoire./ Pe pământ să fie pace,/ Cu minunea ce se face. – Toţi să-L lăudăm cântându-L/ Şi prea binecuvântându-L,/ Pe Cela ce ne arată/ Lumina cea ne-nserată. – Că s-a născut mult sfinţită,/ Sămânţa cea răsărită/ Din a Duhului Sfânt rouă,/ Mult folositoare nouă. -Din brazda cea nearată,/ Din Maria Prea-curată,/ Ce este Iisus Hristos,/ Domnul, lumii de folos.” (Colindă din Muntenia). Alţi copii, din Ardeal, de astă dată, cheamă gazdele să vadă Minunea:
”Hai, cu toţii să suim,/ Hoialar ş-a lărui Doamne,/ La oraşul Viflaim. – Că acolo nu e nime,/ Num-o fată fecioriţă. – Fată eşti şi fat-ai fost / Ş-ai dat ţâţă lui Hristos. – Şi te-ai îmbrăcat în soare/ Şi ţâi luna sub picioare.”
Descoperim în aceste versuri simple şi curate o reprezentare universală: imaginea Maicii Domnului cu un corn de lună sub picioare, ca şi ”Nostra Senora de Guadalupe”, în apariţia Sa din anul 1531.
Noul Născut, trimis de Dumnezeu-Tatăl pe pământ, este cântat, cu o deosebită gingăşie, într-o colindă de copil, din Muntenia:
”Dumnezeu cel mititel,/ Mititel şi-nfăşeţel,/ Faşă albă de mătasă,/ Să-i fie moale la oasă. – Cu scuticul de fuior,/ Moale pentru trupuşor. – Cu chitia de bumbac,/ Să-i fie moale la cap. – Ce-i în vârful cutiuţei?/ Este-o piatră nestimată,/ Ce plăteşte ţara toată. -Ţarigrad pe jumătate,/ Rusalim a treia parte. – S-a sculat o cuconiţă,/ Şi-a aprins o luminiţă. -Şi-a căutat într-o lăduţă/ Şi mi-a dat o părăluţă. – S-a sculat un coconaş/ Şi-a aprins un fănăraş/ Şi-a căutat în chimeraş/ Şi mi-a dat un gălbinaş. -M-am închinat sănătate,/ Că-i mai bună decât toate.”
Evenimentul Naşterii minunate a lui Iisus este resimţit, însă, nu numai de omenire, ci de întreg ”Lucrul mâinilor lui Dumnezeu”, de întreaga fire. O mărturiseşte şi această colindă de vânătoare, din Ardeal, în care arma ucigătoare se schimbă, prin Puterea acestei minuni, în Semnul mântuirii neamului omenesc.
”Vânătorii lui Crăciun/ Hai Lerui Doamne,/ Au purces din zori la drum. -În poiana muntelui/ Iasă cerbul Domnului,/ Cu coarnele rămurite,/ Cu miţele aurite. – Ho-ho-ho! Nu vă-narmaţi,/ Nice nu mă săgetaţi;/ Că pe cer azi s-a ivit- Un luceafăr strălucit./ Că astăzi Fiul cel Sfânt / Pace-aduce pe pământ./ Sânge astăzi să nu curgă,/ Lacrimi, azi, să nu se scurgă. -Vânătorii îmi cădeau / În genunchi şi se rugau,/ Câinii toţi îi adunau,/ Din săgeţi Cruce făceau.”
Iată şi o frumoasă colindă din Basarabia, care se adresează, în mod direct, lui Iisus, peamărindu-L pentru Harul pe care ni l-a adus, venind pe pământ:
”O,Iisuse, lume dulce,? O,Iisuse, lume dulce./ Te-ai spăşit pe Sfânta Cruce/ Şi te-ai dat în chip de rob/ Şi ne-ai scos pe noi din foc./ Şi te-ai dat în chip de slugă / Şi ne-ai scos pe noi din muncă./ Şi te-ai dat în chip de-argat/ Şi ne-ai scos pe noi din iad. -Doamne Iisuse Hristoase,/ Tu eşti rază prea frumoasă/ Şi soare prea luminos. -Iar naşterea lui Hristos/ Să ne fie de folos.”
Dar… oare ce aduc colindătorii, odată cu Vestea cea Mare, în casele gospodarilor? Ne-o spune o colindă din Ardeal:
”Veseleşte-te Domn Bun,/ Florile dalbe, flori de măr,/ Că vin şi Junii cei buni./ Junii buni colindători,/ Ciocănind pe la chietori./ Aşa mândri-mpodobiţi/ Cum îs pomii înfloriţi. -Cât în casă or vinit,/ Casa toat-so veselit. – Daru ce-ţi aducu?/ Crucea Sfântă-n mâna stângă, şi de-a dreapta busuiocu,/ Şi la brâu un spic de grâu/ La chieptare, trandafiru. – Daru cui l-or dare?/ Cruce-or da batrâniloru,/ Trandafiru fetiloru,/ Busuioc fecioriloru,/ Grâu l-or da câmpuriloru.”
În sfârşit, aproape fiecare colindă se termină printr-o frumoasă urare de viaţă şi de sănătate, pentru familia gazdei:
”Streşină de mintă creaţă,/ Râurel de ploaie,/Da-v-ar Dumnezeu viaţă/ Şi la mulţi ani să trăiţi,/ Ca florile să-nfloriţi. -Streşină de busuioc,/ Da-v-ar Dumnezeu noroc,/ Ca stejaru să-nverziţi,/ Şi ca el să-mbătrâniţi.” * Nestematele din tezaurul colindei româneşti sunt nenumărate. În grija sa pentru păstrarea tradiţiilor noastre, George Breazul rosteşte o chemare care este şi va fi mereu, de actualitate:
”Îndemnăm, cu toată căldura, mai ales pe cei mai mari, ca să-i înveţe pe cei mai mici, să cânte colindele. Căci nu e datorie românească mai vrednică de a fi îndeplinită şi nu e osteneală mai de folos, decât ca să-i facem părtaşi pe cei mai tineri, pe cei ce vin după noi, de bunurile sufleteşti moştenite din vechime, – să li le predăm lor ca pe o zestre de mare preţ. Iar zestre mai de preţ nu e alta, ca averea de cuget şi simţire, închisă şi păstrată cu sfântă grije, dealungul vremurilor, în adâncurile sufletului românesc şi creştinesc, al moşilor şi strămoşilor noştri.”
Erast Călinescu Permanente
