Despre jertfa si mucenicie

1 49

Pentru poporul român, noţiunile de jertfă şi mucenicie nu sunt deloc străine, ba chiar familiare, fiinţiale, am  putea spune. De ce? Fiindcă acest popor, în primul rând a avut pământ bun pentru Evanghelia lui Hristos, Mântuitorul  nostru, pământ ce a rodit nespus pentru acest neam şi a dat cerului o pleiadă de martiri şi mucenici, care s-au jertfit pentru preadulcele Iisus si pentru Evanghelie, pentru dreptate şi pentru ortodoxia noastra atât de dragă şi atât de adâncă şi de frumoasă. Căci aceste meleaguri au fost creştinate de însuşi Sf. Apostol Andrei, cel întâi chemat la propovăduire. Nu spre mândrie o spun sau din vreun sentiment de superioritate faţă de alte popoare ci din dorinţa de a spune adevărul. Şi adevărul este unul singur, acela că am fost un popor mult încercat, care a dat cerului multi sfinţi de o înalta trăire a dumnezeirii. De-a lungul veacurilor, acest sentiment al jertfelniciei, această aplecare către Dumnezeu, către dreptate, către martiriu, a intrat în codul genetic al acestui popor, în sîngele nostru al tuturor, în structurile noastre sufleteşti. Aici s-a luptat mult şi s-a murit pentru dreapta credintă ortodoxă, care a fost apărată cu preţul vieţii de miile de martiri, începând cu perioada daco-romană şi terminând cu zilele noastre, adică referindu-ne la vremurile de acum cincizeci de ani, la martirii din temniţele comuniste de la Aiud, Piteşti, Gherla, Jilava…….etc., etc.

Avem o istorie atât de bogată, atât de ziditoare pentru noi, prin bogăţia de exemple de moralitate şi de sfinţenie a acelora care cu sange au scris-o. Avem eroii trecutului care nu au murit, ci s-au mutat de la noi în împărăţia lui Dumnezeu şi care de acolo ne privesc şi iau aminte. La marea Judecată a lui Hristos vom sta cu ei faţă către faţă şi ne vom ruşina mulţi dintre noi, prin faptele noastre. Ne vom ruşina pentru lipsa noastra de patriotism, pentru lipsa de dragoste pentru Sfânta Biserică, pentru ignoranţa noastră în care ne complacem ca neam în momentul de faţă şi nu vrem să reclădim ceea ce a fost odinioară, prin exemplul vieţii noastre personale. Ce vor spune oare atunci Ştefan cel Mare şi Sfânt şi martirii brâncoveni? Ce vor spune atunci cuvioşii şi drepţii acestui pamant, voievozii care s-au jertfit pentru credinţa cea dreaptă şi pentru neam? Ce vor spune mucenicii şi muceniţele?

In orice caz, un lucru este sigur. Noi nu vom avea raspuns înaintea lui Dumnezeu şi înaintea lor. Suntem urmaşii unor oameni care au luptat ca noi să fim astăzi liberi, să ne putem duce şi ruga fără nicio oprelişte în sfintele lui Dumnezeu biserici. Suntem urmaşii unor oameni care au murit, vărsându-şi sângele pentru acest pământ, inrosindu-l, suntem urmasii unor oameni pentru care biserica şi ţara le-a fost şi casă şi masă, tată şi mamă, soţie si frate.

Iar noi ca popor ce facem? Ne lepădăm zi de zi de tot ce avem mai sfânt pe acest pamant, adica de dreapta credinţă şi de Dumnezeu. Nu ne mai cunoastem istoria şi obârşia, nu mai vrem de fapt să le cunoaştem. Ne pierdem individualitatea şi identitatea, asemanîndu-ne tot mai mult cu societatea consumistă, pur materialistă din zilele noastre, participând tot mai mult la actele de egoism ale omului contemporan. Ne lăsăm înghiţiţi de o societate despiritualizată, care tinde spre un ţel final opus celui la care omul trebuie să ajungă şi anume îndumnezeirea. Suntem angrenaţi într-o goana absurdă dupa cele materiale, uitând lucrurile esenţiale pentru care cu adevărat merită să trăieşti şi să te jertfeşti.

Ne complacem ca popor într-o stare extrem de periculoasă, într-o ignoranţă care ne va duce la o finalitate înfricoşătoare. Ne complacem ca popor într-o laşitate de a spune adevărul, într-o mocirlă a lipsei de responsabilitate şi a mediocrităţii. Am uitat sa fim cuviosi, am uitat să dăruim.

Trăim într-o societate în care s-au inversat valorile. Valoarea a devenit nonvaloare, iar banul l-a înlocuit pe Dumnezeu. Trăim într-o societate idolatră, în care omul se închină banilor şi toate se învîrt in jurul acestora. Greşit! Zacem într-o mare înşelare şi dacă nu ne vom trezi, va fi prea târziu. Spunem virtuţilor defecte şi invers. Spunem adevarului minciună şi invers. Spunem binelui rău şi invers.

Este vorba aici de păcatele unui neam, de care vorbea parintele Ilie Cleopa, păcate pe care, daca nu le părăsim şi ne vom complace în continuare în ele, bunul Dumnezeu işi va întoarce faţa de la noi.

Chemarea omului este înaltă, a îndumnezeirii acestuia, a unirii cu Dumnezeu. Să nu uităm cântarea de la sfânta Taină a Cununiei: “Sfinţilor mucenici, care bine v-aţi nevoit şi v-aţi încununat, rugaţi-va Domnului să se mântuiască sufletele noastre”. Aşa trebuie să trăim şi noi, imaculat, frumos, cinstit, bineplacut lui Dumnezeu, ca să luăm cununile cele cereşti. Să fim iubitori de Dumnezeu până la jertfă, aşa cum toţi sfinţii au fost. Să mucenicim, dacă situaţia ne-o va cere, dar nu oricum ci atunci cînd ne cheamă Hristos la mucenicie. Să citim vieţile sfinţilor mucenici şi să vedem ce înseamnă cu adevărat şi corect a fi mucenic al lui Hristos. Să fim în stare să ne dăm şi viaţa pentru dreapta credinţă ortodoxă, pentru care mult sânge s-a vărsat pe aceste meleaguri. Deci să mucenicim, dar nu oricum şi nu făcând acte de extremism  religios, aşa cum întâlnim la fundamentaliştii islamici, ci numai dacă situatia ne cere mucenicia. Să nu ne lepădăm de dreapta credinţă şi s-o apărăm la nevoie cu preţul vieţii noastre. Sa fim pregătiţi tot timpul de marea trecere în veşnicie şi de întâlnirea cu bunul Dumnezeu.

Cu dragoste, acelasi al dvs., Pr.Andrei

1 Comment
  1. […] Vezi articol complet AICI. […]

Leave A Reply

Your email address will not be published.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More

css.php