„Zăpezile de altădată” sau „Cât de buni suntem”!?

0 99

de Ioana MAZILU, Buciumul.ro

„Şi pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum,
Se văd satele perdute sub clăbuci albi de fum”.

(Vasile Alecsandri, „Iarna”, 1868)

Protestele, şi aşa parţial compromise prin diverse metode, au trecut într-un evident con de umbră odată cu venirea târzie a iernii. Întâi a început isteria Bucureştiului, un oraş supraaglomerat, în care, pe vreme bună, pe vreme rea, ca într-un coşmar, izvorăsc maşini care mai de care mai sofisticate.

Apoi, parcă brusc, televiziunile, partidele în curs de afirmare, premierul în curs de cădere, personaje „pâinea lui Dumnezeu” au avut revelaţia satelor îngropate în zăpadă!

Poate că,  pe fondul imaginilor apocaliptice, desprinse dintr-un film de groază, a spoturilor tv cu muzici de sfârşit de lume, vă veţi întoarce ochii de la acest articol. Dar e un bun pretext pentru a vedea faţa adevărată a realităţii. Realitatea satului românesc îngropat de viu de rele intenţii, de corupţie, de trădătorii de neam şi de ignoranţa noastră, a celor care, chiar dacă am plecat cândva dintr-un sat am adoptat mentalităţi străine satului românesc. Dar şi a celor care trăind acolo fac acest lucru.

Să fie asta prima iarnă grea din miile de ani de când acest popor şi strămoşii lui trăiesc aici?

Nu cred că sunt singura care am copilărit într-un sat… Unde iarna troienele acopereau şi case, şi drumul de ieşire din sat… S-a demodat „iarna-i grea, omătu-i mare / semne bune anul are”?… Lumina oricum se lua, că se făcea economie… Aveam sau n-aveam medic în sat (într-o vreme chiar era), medicamentele erau puţine, remediile homeopate nu erau „la modă”, dar erau foarte eficiente, în sat  încă mai era şi o moaşă pricepută… Asta prin anii 70-80, când maşinile nu erau la poarta oricui şi nici nu era o catastrofă că nu puteai să-ţi scoţi maşina din curte… Iar dacă trecea o freză hodorogită, ne uitam la ea ca la „Războiul stelelor”… Pe vremea aceea era şcoală în sat iar profesorii de regulă stăteau acolo…

Nu vreau să trec la amintirile bunicilor şi părinţilor. Vreau doar să vă spun că ierni grele au fost aici de când lumea. Şi n-a fost sfârşitul lumii ca acum. Erau lăsate pur şi simplu de Dumnezeu, dar nu pentru a le da  o lecţie protestarilor, aşa cum afirma o persoană care n-are acces decât la TVR1 şi la propaganda popii din biserică (roşie, portocalie sau albastră, după culoarea sponsorului…).

Ce s-a întâmplat? Răspunsul e oarecum simplu, dar grav: însuşi satul românesc a fost desfiinţat. Încet, dar sigur…

Satul românesc a fost unitatea socială de bază a neamului românesc, păstrător al unei civilizaţii şi culturi  unice, a căror valoare ne este aproape necunoscută astăzi. Decăderea sa a început masiv odată cu revoluţia liberală, care a impus acestui mediu prefaceri străine de esenţa sa. Iată ce spunea Ernest Bernea, care a militat pentru o corectă abordare a satului , bazată pe cercetări de zeci de ani: „Satul a fost condus şi administrat de stat. Statul, formă juridică a vieţii de cetate, expresie a civilizaţiei occidentale, nu a putut să răspundă nevoilor locale săteşti. Chiar dacă în limita extremă a îndrumat rodnic viaţa oraşelor, forma juridică a României moderne a ignorat satul. L-a ignorat nu în sensul că nu a vrut să ştie de prezenţa sa în unitatea de viaţă a neamului, ci în sensul că l-a înţeles după nevoile oraşelor şi l-a tratat ca atare, adică în folosul lor”. (E. Bernea – Civilizaţia română sătească)

Trecut printr-un început de secol XX frământat, sleit de războaie, calamităţi şi prefaceri rapide, nesusţinut decât de foarte puţinii care înţelegeau adevărata sa esenţă, satul românesc se trezeşte într-un comunism barbar, care i-a alterat definitiv existenţa. Colectivizarea, distrugerea păturii mijlocii, cu alte cuvinte a omului gospodar, a fostului răzăş, migraţia dintr-o zonă în alta, navetismul, alterarea mentalităţii generată de inversarea grilelor de valori, distrugerea fondului tradiţional, a economiei rurale, au transformat satul românesc într-un fel de oraş înapoiat (să ne amintim că exact aceasta era directiva PCR, satele urmând să fie reduse la câteva blocuri sordide, operă ce deja începuse în câteva locuri).

Aşadar, satul ca unitate socială capabilă de supravieţuire şi evoluţie a fost îngropat cu succes. Perioada de după decembrie 89, poate cea mai gravă, a lăsat această unitate complet în descompunere, ca o ultimă lovitură, născută programatic, dar şi din ignoranţa celor care s-au cocoţat prin diverse metode în fruntea statului în toate guvernările. Anume, partea bună rămasă de la comunişti, mă refer la instituţii: şcoala, căminul cultural, aşa cum era el, dispensarul, care de bine de rău exista, aproape au dispărut. Baza materială a economiei rurale, concentrată acum în mijloacele de producţie, clădirile colectivului, de fapt rodul muncii şi al preluării abuzive a proprietăţilor ţăranilor, a fost împărţită de foştii preşedinţi de cap, primari , viitorii politicieni. Le-a rămas ţăranilor pământul, împărţit şi acela cum se ştie. Mulţi au ajuns să-l blesteme acum, neavând mijloace şi posibilităţi să-l lucreze. Satul a rămas complet descoperit, tineretul a luat calea străinătăţii, au rămas majoritari bătrânii, cei mai mulţi pensionari de la CAP, ale căror copii sau rude sunt risipiţi în toate colţurile lumii.

Ca peste tot în România, contractele pentru diverse lucrări, din banii publici, sunt câştigate conform lanţului slăbiciunilor sau principiului scrisorii pierdute. Exact cum se întâmplă cu contractele de deszăpezire. Spunea bine o bătrână, pe care dl nou premier o trimitea să deszăpezească drumul: „plătim taxe, impozite, plătim de toate, dar nimeni nu vine…” Nu se referea decât la un drept al lor, al celor care au muncit o viaţă, să beneficieze de măcar atâta lucru pe când alţii se îmbogăţesc din aceşti bani publici!

Cu alte cuvinte, nu de milă, hei-rupisme şi campanii televizate are nevoie cu adevărat acest rest de sat, ci de normalitate! De respect, de o abordare firească, în care să ne preocupe cu adevărat soarta lui tragică! Am transformat satul românesc într-un fel de asistat social, i-am tăiat toate mijlocele de subzistenţă, i-am distrus şi-i distrugem cu sârg unicitatea, economia specifică, ca pe urmă, când logic, orice calamitate naturală e mai rea, să arătăm cât suntem noi de buni… sau de incompetenţi.

Am o mătuşă într-un sat din Moldova. Are aproape 80 de ani, e bolnavă de inimă, văduvă, cele mai apropiate rude sunt tot de vârsta ei,  în satul vecin, la 5 km, şi nu se poate pune problema să ajungă la ea. Dealtfel drumul dintre cele două sate nu se desfundă toată iarna când ninge. A lucrat toată viaţa la CAP, are o pensie de maxim câteva milioane de lei vechi. O întreb la telefon: „Te descurci, mătuşă?” „Cum să nu… Am lada plină cu făină, lemnele lângă casă… O căldare de apă mi-ajunge şi mie şi la câne şi la păsări… dacă nu, topesc zăpadă…”

Vă asigur că nici un om de felul acestei femei, nu aşteaptă şi nu se va duce să ia măcar o pâine sau o pungă de zahăr din tonele adunate de bunătatea celor de la oraş, pe care dealtfel îi plâng că mor de foame…

Toţi copiii din familie ne-am făcut rosturi în altă parte iar stăpânii de la serviciu nu ne dau liber nici să ne îngropăm rudele… Am plecat cum făceau toţi tinerii pe atunci: pentru că afară de şcoala din sat, în curs de desfiinţare, sau eventual la CAP (unde cei rămaşi erau obligaţi să muncească pentru a avea un petic de pământ-„lot în folosinţă”, de regulă cel pe care-ţi stătea propria casă, situaţie valabilă la un moment dat şi pentru profesori) nu aveai cum să trăieşti. Dealtfel, odată ce făceai o facultate, sau chiar un liceu, nu mai aveai cale de-ntors în sat (nu vă luaţi după filmele comunist-păşuniste!).

Că e grea, că e uşoară, sătenii nu vedeau în iarnă alteceva decât iarnă. Îşi puneau proviziile cât mai aproape, căci n-aveau de unde să ştie ce cod e mâine sau peste 10 zile. Arhitectura fiecărei zone era adecvată condiţilor meteorologice, de la protecţia împotriva precipitaţiilor, la modul de acces la rezervele pe care orice ţăran chibzuit trebuia să le aibă pe iarnă. De cumpărat, doar strictul necesar… Fiecare bătrân avea cu el măcar familia mezinului. Acel sat, evident, nu mai există. Există doar rezultanta acestor epoci de continuă distrugere, din toate punctele de vedere a satului românesc.

Cât de mult ne interesează viaţa acelor oameni?

Ne plimbăm prin toată lumea, ne cumpărăm maşini de lux, ne facem vile şi abia aşteptăm să se ivească ocazia să arătăm ce buni suntem noi (iertare oamenilor adevăraţi care din puţinul lor ajută pur şi simplu, fără emfază şi publicitate). Dar n-ar trebui oare, când se toacă bani în toate instituţiile, când se fură cu neruşinare viitorul acestui popor, să ne întrebăm: ce facem cu satul românesc? Să se înceapă  o muncă serioasă şi responsabilă de salvare a acestui blazon al existenţei neamului românesc, pe care l-am transformat într-o cenuşăreasă?

Să-i fie acordată în primul rând şansa de a avea o economie locală bazată pe agricultură  şi creşterea animalelor (ştiţi foarte bine – sau nu – ce încurajate sunt aceste domenii…), să i se acorde şansa de a avea şcoli, asistenţă medicală, şansa de a-şi păstra tradiţia, care numai ea singură valorificată profesionist (nu cu frunze veştede) ne-ar scoate din această gaură neagră a istoriei!

Ei, bine, nu! Nu vrem să avem sate puternice, în care tineretul să aibă dreptul la un viitor decent! De ce? Pentru că aceasta, alături de demnitatea celor care muncesc în alte domenii, ar însemna că revenim în matca firească a existenţei noastre, că nu vom mai putea fi călcaţi în picioare, că nu vom mai putea fi manipulaţi prin televiziuni, presă sau prin propaganda aberantă practicată de unii clerici în chiar casa Domnului, că nu vom mai fi sclavii nimănui ci vom fi demnii stăpâni ai acestui pământ şi ai propriului nostru viitor! Iar când vom ajunge la acestă conştiinţă cu adevărat civică, de care poporul român nu a fost străin, vom fi pregătiţi să înfruntăm chiar şi natura, să ne ridicăm din dezastre, cum a făcut Japonia, cu demnitate şi putere, fără a mai avea nevoie de acest întreg circ mediatic care ocoleşte în fond adevărata problemă a unei ţări îngropate de trădare, compromis, hoţie şi ignoranţă.

Leave A Reply

Your email address will not be published.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More

css.php