Creştinism, românism şi masonerie

1 224

de Sorin ANDREI,  sorinandreitr@gmail.com     

Iată, se apropie de români, trei mari evenimente. Primul este cel din treizeci noiembrie, zi în care îl vom serba pe cel care ne-a creştinat – Sfântul Apostol Andrei. Al doilea este cel din unu decembrie când România actual ciopârţită serbează fosta Românie întregită, iar al treilea şi cel mai important, cel din douăzeci şi cinci decembrie când ne vom bucura, atât cât mai putem, de naşterea Domnului nostru Iisus Hristos. În această perioadă parcă simţi nevoia să vibrezi mai mult din punct de vedere spiritual, cultural, să te implici sau măcar să participi la diverse evenimente care să-ţi întreţină starea spirituală mult mai sus aşezată decât în alte perioade ale anului. 

Asta am încercat să fac şi eu atunci când am auzit despre un spectacol, în Bucureşti, ce se anunţa, chiar şi numai după cel ce “juca rolul principal”, ca fiind cu totul deosebit – este vorba despre Domnul Nicolae Furdui Iancu cu recitalul său “Noi suntem români”. Şi, aşa a şi fost; am petrecut, timp de peste trei ore, într-o atmosferă ce cu greu poate fi prezentată în cuvinte. Spectacolul a fost unul al românismului sută la sută pur. Muzicanţi instrumentişti români veniţi din oraşul primei uniri – Alba-Iulia, dansatori români aduşi din miezul munţilor Apuseni, din Comuna Sălciua, necoregrafiaţi, nefardaţi, ci aşa cum sânt şi cum îi ţine Dumnezeu acolo, în bravul lor judeţ Alba, recuzită ce-ţi aducea aminte de casa părintească încărcată de bunătăţile culinare atât de simple dar atât de gustoase şi de sănătoase proprii perioadei celui de-al doilea post ca importanţă pentru lumea creştină, iar deasupra tuturor un Nicolae Furdui Iancu purtând un superb costum naţional, dominat de o evidentă emoţie întâlnită numai la cei cărora le pasă de auditoriu, care a cântat aşa cum ştie el s-o facă – Dumnezeieşte.

A cântat colinde în timpul cărora sala plângea, a cântat muzică populară autohton-ardelenească în timpul căreia sala a aplaudat continuu, şi a cântat muzică naţionalistă timp în care sala a rămas în picioare fără a opri, nici pentru o secundă, aplauzele.

Drapelele tricolore au fost, atât pe scenă cât şi în sală, la locul lor, iar spectatorii scandau, în extaz, “Noi suntem români”.

A fost un spectacol al românismului şi al creştinismului. Un om care crede în Dumnezeu ţine mintea la Dumnezeu şi, implicit, vorbeşte şi aminteşte de Dumnezeu. Asta a făcut şi Nicolae Furdui Iancu. În permanenţă, probabil fără să-şi dea seama, îl invoca şi se ruga Domnului ba spre a-i ajuta să-şi încheie spectacolul cu bine, ba pentru a trece sănătoşi şi de acest an, etc. Toate astea, plecările de la acest punct de bază şi revenirea permanentă la el, la Dumnezeu adică, îţi dau o stare de bine, de linişte, de speranţă. “Mărire Ţie Iisuse Christoase, nădejdea noastră, mărire Ţie. Mărire Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh şi acum şi pururea şi-n veci vecilor, Amin”. Stai, deci, cu nădejdea-n Dumnezeire şi trăieşti cu speranţa că zilele acestea pe care le ai de trăit aici, în această lume, îţi vor fi de ajuns spre a-ţi obţine mântuirea. Parcă nu mai eşti aşa de singur în faţa atâtor şi atâtor probleme cotidiene, parcă mai uiţi de necazurile zilei, atunci când, repet, eşti înconjurat de oameni ce stau cu mintea la Dumnezeu şi-L pomenesc şi-L preamăresc pe El, făcătorul cerului şi al pământului.

Bun, până aici toate în regulă, dar, aşa cum ne-am obişnuit noi, românii, în ultimii circa şaptezeci de ani, de când cu pecinginea numită comunism şi-apoi cu lepra numită globalizare, dracul nu stă degeaba. La finalul spectacolului, deşi ştiam că acesta a fost realizat cu sprijinul nemijlocit al televiziunii Etno, toată buna noastră dispoziţie de până atunci s-a dus pe apa sambetei.

Domnule, ţara noastră, de după marea păcăleală din decembrie ’89, este plină de lichele (lichea: om fără caracter, lipsit de demnitate, netrebnic, secătură, linguşitor, slugarnic, derbedeu, lepădătură, cioflingar, pujlă, cutră, marţafoi, otreapă, dar şi pungaş, ticălos, şmecher, etc, conform dicţionarului exlicativ al limbii române). Acum însă m-aş referi strict la lichelele care, prin poziţiile sociale pe care le ocupă, fac adevărate ravagii în rândul POPORULUI ROMÂN. Ne-am prins, cu toţii, din prima – este vorba despre oamenii politici ai României post-decembriste. Despre aproape toţi pentru că excepţii de la această “calitate” sânt extrem de puţine. Ei bine, la finalul spectacolului cu pricina a trebuit, de voie de nevoie, să se aducă osanale, peste care s-a trecut, totuşi, rapid, unui ins – Silviu Prigoană. A trebuit pentru că el a fost cel “cu banii”. El a fost Mecena acelei seri. Păi, aşa, la prima vedere, bravo lui. Problema mea, însă, ştiţi care este? Aceea că ceva, aici, nu puşcă, vorba lui Furdui Iancu. Şi iată de ce.

Tot ce a presupus acest spectacol, muzică, versuri, veşminte, recuzită, ţinută generală, tot, absolut tot, s-a aflat în totală antiteză cu viaţa publică, de politician care dirijează, de pe această poziţie, soarta românilor, că altminteri nu ne-ar fi interesat prea tare, a lui Silviu Prigoană. El, în calitate de parlamentar, doreşte românilor tot ce poate fi mai rău pentru ei. Spaţiul acestui articol n-o să-mi permită să amintesc, în amănunt, fondul etic al neamului nostru, dar măcar câteva exemple de crasă disonanţă între spiritul spectacolului lui Furdui Iancu şi filozofia de viaţă a lui Prigoană, tot am să dau.

Strigă, către POPORUL ROMÂN, mai toţi marii lui păstori, greii ortodoxiei noastre (Părintele Ioan de la Rarău, Părintele Nichita de la Brâncoveni, Părintele Nicolae Popescu de la Parohia Sfântul Andrei din Bucureşti, Părintele Mihai Andrei Aldea, Părintele Arsenie Papacioc, Părintele Iustin Pârvu, Părintele Mitropolit Bartolomeu Anania, etc, etc), spre a fi atenţi, spre a ne feri de actele personale cu cip, de viitoarea identificare a indivizilor după amprenta digitală, îşi fac românii cu frică de Dumnezeu fel şi fel de gânduri faţă de acest viitor parcă implacabil, ce vom face, cum vom proceda, cum vom mai trăi în societate, iar el, Prigoană, împinge cu toate puterile lui, pe toate căile, societatea românească exact către acest deznodământ. L-am văzut de câteva ori cu câtă pornire interioară se luptă cu cei care încearcă cu smerită atitudine creştinească, în faţa vehemenţei lui, să-i explice, deşi nu au nici o şansă, că “cip-area omenirii” este, de fapt, un demers al forţelor internaţionalisto-sataniste. Nici un pas înapoi din partea lui Prigoană.

Ne învaţă dogma noastră ortodoxă, coloana vertebrală a acestui popor, că din multele păcate existente în lume toate sânt făcute în afară de trup, numai unul este cel făcut în interiorul nostru, în trupul cel numit “biserica Duhului Sfânt” – este vorba despre curvie. Cu toate astea politicianul Prigoană vrea, pentru poporul său, legalizarea prostituţiei. Desigur, argumentele de care se folosesc cei de teapa lui sânt, poate, pentru unii, demne de luat în calcul, dar, de fapt, oficializarea curviei nu duce la nimic alceva decât la o sporire groaznică a numărului celor care cad în această groapă a pierzaniei.

Mai tot românul ştie că în cei două mii de ani de existenţă creştină am fost călcaţi, de sute de ori, de toate neamurile, unul mai venetic decât altul, unul mai dornic de a ne cuceri decât altul. “Istoria NEAMULUI ROMÂNESC n-a fost decât o lungă, necontenită, halucinantă hemoragie. Ne-am alcătuit dintr-un uragan şi am crescut între vifore. Popor de frontieră, luptam şi muream pentru toţi” – Mircea Eliade. Întrebarea este cum am reuşit ca, iată, încă să viem. Răspunsul, la cât de dură a fost toată vremea asta pentru noi, este doar unul: aşa a vrut Dumnezeu. Se ştie că fără El nu putem face nimic şi-atunci, la vremuri de restrişte, cu mic cu mare, poporul se lipea de preotul satului şi, împreună, se adăposteau sub scutul bisericilor noastre ortodoxe. Aşa cum satul era unitatea de măsură a vieţii neamului nostru, conform lui Simion Mehedinţi, aşa preotul era unitatea de măsură a vieţii satului românesc. El era preot, duhovnic, dascăl, povăţuitor, el era naşul, de botez sau cununie, al acelui sat, el era până şi creditorul (nu cămătarul) satului. În anumite zone ale actualei Românii, încă necucerite de internaţionalismul globalist, îl găsim în continuare pe preotul nostru drag. Acesta are însă o problemă. Are el mai multe, dar una dintre ele a devenit de nesuportat – nu mai are, la propriu, cu ce să-şi întreţină familia. În marea lor majoritate preoţii români primesc salarii cuprinse între două şi cinci sute de lei! Datorită situaţiei materiale disperate în care se află sânt foarte mulţi cei care şi-au luat serviciuri absolut lumeşti (şoferi, paznici, agenţi de vânzări, etc), lucru care, vor nu vor, îi îndepărtează de starea pur eclezială în care ei ar trebui să trăiască. Ei bine, pe acest fond vine şi lucrează acelaşi politician român(!) Silviu Prigoană şi cere, nici mai mult nici mai puţin, decât eliminarea totală a sumelor de bani pe care statul le plăteşte drept salarii clerului. El susţine aceasta argumentând cu faptul că preoţii au cu ce şi se pot întreţine singuri din proprietăţile funciare pe care le deţin. S-ar putea ca acest ins, ca mulţi alţii de fapt, să aibe ştire despre câţiva “potenţaţi” preoţi ce locuiesc în case mari şi se deplasează cu maşini scumpe şi să creadă că toţi preoţii români se bucură de aşa ceva. Fals. Există astfel de cazuri, dar ele reprezintă excepţiile excepţiilor. Să-i dăm deoparte pe preoţii din Bucureşti, dar nici aceştia toţi, să-i mai dăm deoparte şi pe alţii din marile oraşe şi să vedem cu ce-am rămas. Să coborâm în micile oraşe ale României, să mergem în sate şi să constatăm că părinţii ai căror copii se gândesc să urmeze taina hirotoniei se îngrozesc numai cu gândul: “ce va face, va muri de foame în casă”. Asta este, în majoritatea cazurilor, soarta clerului român, actual şi viitor, iar un politician care susţine că are şi el oareşice legătură cu biserica noastră naţională în sensul că a fost botezat ortodox, vine şi propune şi susţine tăierea totală a salariilor preoţilor. Da, dar el face aceasta, oare, dintr-o necunoaştere a situaţiei de fapt, sau tocmai pentru că ştie exact ce se întâmplă iar sarcina lui este de a ajuta să se “finalizeze” mai repede ceea ce s-a început?!

În sfârşit vine rândul şi celui mai expresiv antagonism dintre spectacolul românismului reuşit de Nicolae Furdui Iancu şi etica socio-profesională a lui Prigoană. Mi-aduc aminte cum în urmă cu câţiva ani, prin mass-media românească, circulau aşa nişte veşti cu iz de bănuială: “se pare că Silviu Prigoană este mason”. Ei, du-te vreme vino vreme acesta, pentru a tranşa situaţia şi linişti populaţia(!), şi-a declarat, pe faţă, apartenenţa la masonerie. Adică ne-a informat că, de fapt, el serveşte satanei. Pentru că nu poţi fi Silviule, nu poţi fi Prigoană, în acelaşi timp şi ortodox şi mason. Este imposibil deşi tu încercai, cândva, să-l lămureşti pe un preot, pe la nu mai ştiu care televiziune, de contariul acestui canon. Iată şi legea, pe care tu o ignori desigur pentru că ea este de factură ortodoxă, care nu numai că-ţi interzice accesul în masonerie, dar te şi osândeşte dacă faci aceasta:  

«Temei Nr. 785/1937: Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit Nicolae al Ardealului, dă citire referatului cu studiul asupra masoneriei, ce i s-a cerut de Sfântul Sinod încă din anul 1934. Sfântul Sinod, însuşindu-şi concluziile din referat, hotărăşte:

Biserica osândeşte masoneria ca doctrină, ca organizaţie şi ca metodă de lucru ocultă, în special pentru următoarele motive:

1) Masoneria învaţă pe adepţii ei să renunţe la orice credinţă şi adevăr revelat de Dumnezeu, îndemnându-i să admită numai ceea ce descoperă cu raţiunea lor. Ea propagă astfel necredinţa şi luptă împotriva creştinismului ale cărui învăţături sunt revelate de Dumnezeu… În faţa propagandei anticreştine a acestei organizaţii, Biserica trebuie să răspundă cu o contrapropagandă.

2) Masoneria propagă o concepţie despre lume panteist-naturalistă…

3) Din raţionalismul şi naturalismul său, masoneria deduce în mod consecvent o morală pur laică, un învăţământ laic, reprobând orice principiu moral „heteronom” şi orice educaţie ce rezultă din credinţa religioasă şi din destinaţia omului la o viaţă spirituală eternă. Materialismul şi oportunismul cel cras în toate acţiunile omului, este concluzia necesară din premisele masoneriei.

4) În lojile masonice se adună la un loc evreii şi creştinii şi masoneria susţine că numai cei ce se adună în lojile ei cunosc adevărul şi se înalţă deasupra celorlalţi oameni. Aceasta însemnează că creştinismul nu dă nici un avantaj în ce priveşte cunoaşterea adevărului şi dobândirea mântuirii membrilor săi. Biserica nu poate privi impasibilă cum tocmai duşmanii de moarte ai lui Hristos să fie consideraţi într-o situaţie superioară creştinilor din punct de vedere al cunoaşterii adevărurilor celor mai înalte şi al mântuirii.

5) Masoneria practică un cult asemănător celui al misterelor precreştine. Chiar dacă unii adepţi nu dau nici o însemnătate acestui cult se vor găsi multe spirite mai naive asupra cărora acest cult să exercite o oarecare forţă quasi-religioasă. În orice caz prin acest cult masoneria vrea să se substitue oricărei alte religii, deci şi creştinismului.

 În afară de motivele acestea de ordin religios Biserica mai are în considerare şi motive de ordin social când întreprinde acţiunea sa contra masoneriei:

6) Masoneria este un ferment de continuă şi subversivă subminare a ordinei sociale prin aceea că îşi face din funcţionarii Statului, din ofiţeri, unelte subordonate altei autorităţi pământeşti decât aceleia care reprezintă ordinea stabilită vizibil. Îi face unelte în mâna unor factori neştiuţi încă nici de ei, având să lupte pentru idei şi scopuri politice ce nu le cunosc. E o luptă nesinceră, pe la spate; niciodată nu există siguranţă în viaţa statului şi în ordinea stabilită. E o luptă ce ia în sprijinul ei minciuna şi întunericul. Împotriva jurământului creştinesc pe care acei funcţionari l-au prestat statului, ei dau un jurământ păgânesc.

7) Masoneria luptă împotriva legii naturale, voite de Dumnezeu, conform căreia omenirea e compusă din naţiuni. Biserica Ortodoxă care a cultivat totdeauna specificul spiritual al naţiunilor şi le-a ajutat să-şi dobândească libertatea şi să-şi menţină fiinţa primejduită de asupritori, nu admite această luptă pentru exterminarea varietăţii spirituale din sânul omenirii.»

Iată, dragi cititori, acum poate mă înţelegeţi mai bine când vin şi spun că între absolutul românism transmis de acei minunaţi artişti de pe scenă şi toate demersurile unui politician care, prin însăşi aceste acţiuni îşi demonstrează antiromânismul feroce ce îl caracterizează, nu există nici cel mai mic punct de legătură. Cu toate astea el, masonul, nu se dă la o parte de la a scoate bani inclusiv din “sufletele  românilor creştini.

Să ne rugăm la Dumnezeu şi să facem şi noi, în acest sens, tot ce putem, pentru ca cei de seama lui Furdui Iancu să înceapă să domine spaţiul românesc, iar cei de teapa lui Prigoană să-şi vadă de masoneria şi antiromânismul lor la ei acasă şi nu în linia întâi a forţelor ce pot decide soarta viitoare a NEAMULUI ROMÂNESC.

Doamne ajută.

1 Comment
  1. Robert says

    Masoneria, in esenta, este o forma de satanism, poate ca cea mai rea forma de satanism pt ca acest cult este plin de viclenie.
    Insa cu parere de rau o spun ca nu toti masonii au dorit raul oamenilor ci din contra, au fost masoni care au dorit binele. (N. Balcescu, Ion C. Bratianu, Traian Vuia, Eugeniu Carada, Octavian Goga etc). Deci sunt masoni care urmeaza politica lui Albert Pike, politica de control a lumii, politica luciferica de inchinare catre lucifer (cum il numesc ei printul luminiii) insa sunt si masoni care nu au stiut in ce intra, ci au crezut ca lupta pentru evolutia oamenilor (uitati-va inclusiv la revolutionarii pasoptisti). Din aceasta cauza… lupta impotriva masoneriei este foarte grea caci lupta este in primul rand prin cuvant.
    Un articol foarte bun.

Leave A Reply

Your email address will not be published.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More

css.php