Buciumul – Publicaţie de informaţie şi atitudine naţionalistă
Author Archive
Stories written by Florin Dobrescu

ÎNMORMÂNTAREA EROILOR ION MOȚA ȘI VASILE MARIN

Nu împlinisem încã opt ani când într’o Duminecã mama m’a luat de mânã sus pe dealul ce desparte comuna noastra de Pischiuti sã vãd pe Aurel cum sboarã. Aurel Vlaicu din Bintinti, sat aproape de râul Murãs, depãrtat de-al meu vreo 6 kilometri. 

„Veniti, români, cã sboarã Vlaicu.”
Si au venit români din toate satele din jur, ba si mai de departe, sã vadã pe primul român din Ardeal care sboarã. Vestea nu s’a dus numai dela om la om prin târguri si sate, ci si prin foaia „Libertatea” a Pãrintelui Protopop Ion Mota din Orãstie. Nu exista familie româneascã mai rãsãritã de prin satele ardelene, care sã nu fie abonatã la aceasta foaie, care mai avea si un supliment, odata pe lunã, „Foaia Interesantã”, cu chipuri si vesti din lumea intreagã. Apoi revista „Bobârnacii” dela Cluj, redactatã de cãtre Bornemisa, neam de aproape cu familia Mota.

  Pe timpul acela, acum cincizeci de ani, Dumineca nu era numai zi de odihnã si de multumire Domnului, ci si zi asteptatã cu vestile ce priveau soarta noastrã, a românilor subjugati. Parca vãd cum sedeau batrâni si tineri in fata caselor pe câte o laghitã lungã si scaune de chiatrã, cum ascultau cu mare bãgare de seamã pe cel ce citea indrumarile din „Libertatea”, stirile din „Foaia Interesantã”, apoi glumele din „Bobârnacii”. La crâsmã nu prea mergea lumea cãci avea ghinars in casã, iar de sfadã sau de înceluialã se auzea rar de tot, nu ca azi când nu vezi doi insi veseli, ci tot timpul bosumflati, de parcã a tunat dihonia in ei. Pe atunci glasul preotului „pe pãmânt pace si între oameni bunã invoire” avea mai multã înrâurire, cãci zilele de sãrbãtoare crestineascã erau tinute cu mare evlavie. Asa au fost îndrumati copiii de atunci: cuviinciosi cu parintii si batrânii, teamã de Dumnezeu, dragoste si iubire de Neamul Românesc. Asa a crescut si copilul Ionel al Parintelui Mota dela Orãstie.

  Personal l-am cunoscut târziu de tot, prin anul 1932, dar îl aveam în inimã de multi ani si-l iubeam cu acea dragoste a omului care îsi doreste neamul desrobit, liber si stãpân pe avutul lui. Lupta si suferintele prin care a trecut, dar mai ales jertfa lui cea din urmã si cea mai mare a ridicat din nou neamul românesc pe culmile de vitejie ale strãmosilor nostri. Atunci când pe pãmânt spaniol, fiarele comuniste vãrsau sânge crestinesc, necrutând nici preotii din altar, si nici mânâstirile, Ionel Mota, impreunã cu inginerul Clime, principele Alexandru Cantacuzino, Vasile Marin, Preotul Dumitrescu-Borsa, Totu Nicolae si Banica Dobre se duc sã lupte pentru Cruce si sã intoarcã lumea cu fata spre Dunmnezeu. Dupãce si-au facut datoria, Mota si Marin sunt adusi pe scut în tara de Generalul Cantacuzino si supravietuitorii legionari din crâncenele lupte dela Majadahonda.

  De când am auzit de moartea lor nu mai aveam astâmpãr. In fiecare seara dupã orele de lucru, mã duceam la sediu sã vãd ce ordine si dispozitii mai sunt. Ce-a fost in Tarã, am auzit si am citit. Ce s’a petrecut la Bucuresti, am trãit si vãzut cu ochii mei. Desi in ziare se scria putin, lumea bucuresteana lua parte adânc la durerea noastrã. Pe strãzi, in localuri, in familii, pretutindeni se vorbea de Mota…
A murit Mota. Se poate? Dar cum a murit si pentruce? Cine l-a trimis si tocmai pe el? Nu putea merge si muri altul? L-a trimis Codreanu sã scape de el, sopteau rãuvoitorii. Nu! A mers singur, el a cerut sã meargã! A murit ca un sfânt, ca un erou, rãspundeau cei curati la suflet. Si ce tânãr era! Ce frumos si ce inteligent! Sã vedem ce va face Codreanu fãrã el…
Câte si mai câte comentarii bune si rele. La drept vorbind erau multi, chiar dintre legionari, cari n’au inteles jertfa lui Mota, ca sã nu mai vorbim de indiferenti sau de dusmani, cari se bucurau.
La fabrica unde lucram, in aceste zile de durere, muncitorii legionari tineau post. In timp ce ceilalti mergeau la masã, noi ne duceam in sala de montaj si, rezemati de cate un motor ori fuselaj de avion, vorbeam despre Mota si Marin. Cu mintea strãbãteam distanta de mii de kilometri de Spania si ne opream în transeele dela Majadahonda. Vedeam cum vin hoardele comuniste, iar noi cu mitraliera trãgeam in plin, fãrã milã. Cu baioneta respingeam pe nãvãlitori si toti am fi dorit sã fi fost alãturi de cei doi eroi. Am fi dorit sã stim cum au murit, luptând la baioneta, rãpusi de un glonte sau sfârtecati de un obuz. Asa ne-am frãmântat mintile sãptãmânile cari s’au scurs de când s’a aflat de moartea lor si pânã ce trupurile lor au ajuns la Bucuresti.

 In fata Gãrii de Nord si in spatele ei erau mii de cãmãsi verzi. Comandantul legionar Victor Vojen, insãrcinat cu organizarea ceremoniei, ne dãdu ordin sã facem cordoane dealungul peronului. Asteptam încordati sosirea trenului. Megafoanele anuntau: „trenul mortuar a plecat din Chitila”.
Dupã putin timp apare locomotiva trenului având în fata douã litere mari M. M., fãcute din ramuri de brad, iar felinarele aprinse. Asa de încet a intrat trenul în garã cã nu se auzea niciun sgomot. Cei doi mecanici cari il conduceau erau imbrãcati in haine de sãrbãtoare si nu-si mai puteau stãpâni lacrimile.
„Gardã, pentru onor înainte”, se auzi o comandã si se luã pozitia comandatã.
In timpul cât se coborau sicriile, am primit o altã dispozitie: sã legãm frânghiile la carul mortuar ce stationa în fata gãrii. O sutã douãzeci de legionari au primit misiunea sa tragã carul mortur al lui Mota si Marin. Am parcurs Calea Grivitei, Clemenceau, Calea Victoriei, Bulevardul Elisabeta pânã la Biserica Sfântu Ilie Gorgani. Pe tot parcursul, trotuarele gemeau de lume. Toti se descopereau si salutau cu mâna întinsã, salutul nostru legionar.  Am vãzut soldati si ofiteri descoperiti, salutând. Pe fetele tuturor se putea citi durerea.
La o cotiturã mi-am întors capul si am vãzut înapoia sicrielor pe tatãl Capitanului ducând de mânã pe cei doi copilasi ai lui Mota, Mihai si Gabriela.
Pentru mentinerea ordinei n’a fost nevoie de niciun politist. Doua cordoane de camarazi înaintau paralel cu noi, pe lângã trotuar, iar alte douã cordoane deschideau drumul, inlãturând obstacolele, pe eventualii curiosi.

Imagini pentru imagini inmormantare mota marin

Ajunsi la Biserica Sf. Ilie Gorgani, Cãpitanul mi-a dat ordin sã ridic tricolorul de pe sicriele lui Mota si Marin si sã-l duc in Biserica.
Când cele douã sicrie au fost transportate la „Casa Verde”, am fãcut parte din grupul care mergea paralel cu Cãpitanul, lângã care se mai aflau, reprezentantii diplomatici ai Spaniei, Italiei, Japoniei si Germaniei, Generalul Cantacuzino Granicerul, precum si echipa din Spania, in uniforma militarã a soldatilor din Tercio.
Cortegiul a strãbãtut strãzile Schitu Mãgureanu, Stirbei Voda, Calea Grivitei pânã la Bucurestii Noi. Pe tot parcursul lumea plângea si saluta cu mâna ridicatã. Doua cruci de lemn, una a lui Mota, alta a lui Marin, purtate de doi camarazi, deschideau drumul. Venea apoi impresionanta cruce vie, formatã din studenti cari cântau:

Imagini pentru imagini inmormantare mota marin


„Sunt ruguri si flãcãri, 
E Spania’n scrum Gloantele cad în altar
In negrele santuri cu sânge si fum 
Plouã cu schije si jar.” Mota, Arhanghel si Munte Marin ca o flacãrã mare…

Numai acest cântec ar fi fost de ajuns ca sã arate lumii întregi rostul jertfei lui Mota si Marin.
In coloana nesfârsitã, am remarcat pe studentii germani in uniformele lor, cu steagul plecat in semn de doliu, pe muncitorii mineri depe Valea Jiului. Toti aveau felinarele aprinse, asa cum le au in timpul lucrului in mãruntaiele pãmântului, de unde scot bogãtii pe cari hienele Tarii Romanesti le devoreazã.


Buciumele Motilor sunau a jale.
Prin lapovitã si frig, ud pânã la piele, am ajuns la „Casa Verde”, unde s’a terminat ceremonia si tot pe jos m’m întors acasã.
Dumnezeu mi-a mai hãrãzit zile ca sã pot povesti celor ce vor veni cã am fost si eu prezent la înmormantarea celor doi mucenici ai neamului, Ion Mota si Vasile Marin.
Au trecut multi ani de-atunci si, Doamne, multe s’au mai întâmplat: miseleasca ucidere a Cãpitanului, împreunã cu Nicadorii si Decemvirii, masacrarca legionarilor din lagãre si inchisori sub Regele Carol, prigoana Generalului Antonescu, urgia comunista, cu tot arsenalul de bestialitati pentru a infrânge dârzenia româneascã a Legionarilor. Inchisi în tarã, pribegi prin tari streine, fugãriti pe oriunde am putut sã ne aciuãm. Oare suntern noi un alt popor ales? Cat va mai dãinui aceastã prigoanã?
Noi, ce pribegim prin tarile libere, nu trebuie sa desnãdãjduim si nu trebuie sã lãsãm arma din mâini, nici o clipã.
Va veni ziua când Dumnezeu îsi va intoarce fata si cãtre noi si atunci ne vom bucura cu totii de libertatea pe care am platit-o cu atatea umilinte, chinuri si morminte.

 Nicolae TEBAN

Din vol. „Ion Mota si Vasile Marin”, Ed. Carpatii, Madrid, 1963

via Miscarea.net

DAN PURIC – 60. LA MULȚI ANI pe baricada identității românești!

Astăzi este despre DAN PURIC. Și nu orice zi. 60 de primăveri timpurii s-au împletit în cununa însoțită, de-acum, de noblețea firelor argintii.

Pentru cei ce îl îndrăgesc și îl admiră pe acest neobosit ostenitor în ogorul identității și demnității românești, acest 60 pare mai degrabă lipsit de relevanță. Căci, dincolo de numărătoarea implacabilă a anilor, Dan Puric se încăpățânează să rămână același neastâmpărat ce se împotrivește veacului potrivnic destinelor românești, luând în răspăr duhul pustiitor care s-a așternut de îndelungată vreme peste ținutul sufletului românesc.  (mai mult…)

La mulţi ani, Ileana Budimir! Deţinut politic de la naştere. Expresia demnităţii româneşti. „Am stat acolo un an şi patru luni, timp în care mama nu a avut voie, până la şase luni, să mă vadă desfăşată; era un mod de a o chinui.”

elena samoila impreuna cu fiica sa ileana

Ileana, în vârstă de 3 ani şi 2 luni, alături de mama sa, Elena Samoilă, la puţin timp după eliberarea din închisoare

La 10 februarie 1954 se năştea, în spitalul închisorii Văcăreşti, Ileana Doina Opriş, fiica Ilenei Samoilă-Opriş – condamnată pentru vina de a-şi fi spijinit fratele, Ion Samoilă, paraşutat de aviaţia militară SUA cu misiuni de luptă anticomunistă în România ocupată de sovietici.

Elena Opriş (născută Samoilă, la 16.07.1926) fusese arestată împreună cu soţul său, Traian Opriş, în septembrie 1953, sub acuzaţia de „omisiune de denunţ”. Fişa de încarcereare a Ilenei Samoilă precizează: „a avut cunoştinţă de fratele ei care a venit din Franţa şi nu l-a denunţat, el făcând parte din serviciul de spionaj american”. Elena Samoilă-Opriş a fost eliberată la 25 mai 1957.

(mai mult…)

Arhimandritul Grigorie Băbuş în ghearele Securităţii comuniste

La începutul anului 1958, autorităţile comuniste, prin Securitate şi Departamentul Cultelor, începuseră o campanie de defăimare şi intimidare la adresa Bisericii Ortodoxe Române pentru a o determina să aplice planul de limitare drastică a fenomenului monahal. Monahismul era considerat de regimul comunist o reală ameninţare la construcţia socialismului în România, pe considerentul că în interiorul său se duce o „intensă activitate legionară sub mască religioasă”. Printre cei vizaţi se aflau mai ales clericii de încredere din jurul Patriarhului Justinian Marina, precum Bartolomeu Anania și Grigorie Băbuş. Cel din urmă a constituit un obiectiv al Securităţii, deoarece era considerat o verigă din aşa-zisa conspiraţie legionară de la vârful Bisericii Ortodoxe Române.

grigore-babus-in-arest-1959

Grigorie Băbuş s-a născut la 3 iunie 1915, în localitatea prahoveană Teişani. Încă de la vârsta de 13 ani a intrat ca frate în Mănăstirea Cheia, din zona natală, stăreţită de unchiul său, arhimandritul Grigorie Georgescu. La vârsta de 18 ani s-a înscris la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Cernica, fiind coleg cu Teoctist Arăpaşu şi Sofian Boghiu. După absolvirea seminarului, a urmat cursurile Facultăţii de Teologie din Bucureşti, apoi pe cele de doctorat. În această perioadă a avut ascultarea de cântăreţ şi ierodiacon la Catedrala Patriarhală, pentru ca la 22 februarie 1948 să primească darul preoţiei. La puţin timp a fost numit stareţ al mănăstirii de metanie, unde a vieţuit puţin, deoarece Patriarhul Justinian Marina l-a chemat la Bucureşti. În 1950 a primit rangul de protosinghel, iar la 25 martie 1956 pe cel de arhimandrit.

Din punct de vedere politic, încă de pe băncile seminarului, părintele Băbuş, ca şi alţi colegi, în 1936 a fost înscris în Frăţiile de Cruce de către profesorul de limba latină, Paul Gălăşeanu, care milita în rândurile Mişcării Legionare… În octombrie 1943 este arestat de la Mănăstirea Antim (căminul studenţilor teologi), împreună cu un alt frate, Ilie Bărbărie, pentru deţinere de material legionar. În fapt, după „rebeliune”, tânărul Băbuş predase câteva cărţi legionare cu semnătura sa stareţului Nicodim Ioniţă, pe care nu le-a dat autorităţilor statului, ci le aşezase în podul mănăstirii. La o percheziţie a Siguranţei, cărţile au fost găsite şi astfel Grigorie Băbuş a ajuns în arestul de la Malmaison. După o detenţie de o lună şi jumătate a fost achitat de Curtea Marţială Bucureşti şi eliberat.

La revenirea în Bucureşti, în 1948, inevitabil a intrat în legătură cu prietenul său din timpul studenţiei, Bartolomeu Anania, care şi el purta nefericitul stigmat de „legionar” în evidenţele Siguranţei. Colaborează la constituirea Bibliotecii Patriarhale şi slujesc la Catedrala Patriarhală. În 1957, profesorul P. Gălăşeanu, din perioada seminarului, îl cercetează pe părintele Băbuş, căruia i se mărturiseşte. În aceeaşi perioadă, poetul Radu Gyr cere lui Bartolomeu Anania un duhovnic pentru soţia sa. Anania îl recomandă pe părintele Băbuş, care devine astfel duhovnicul soţiei lui Gyr. De asemenea, împreună cu Anania, părintele Băbuş a ajutat material şi financiar soţia unui deţinut politic, prieten din perioada studenţiei. Toate acestea, în contextul campaniei de arestări declanşate de Securitate, au condus la arestarea părintelui Băbuş în noaptea de 13 spre 14 martie 1959. În anchetă, chiar şi în confruntarea cu Radu Gyr, părintele Băbuş a refuzat să recunoască activitatea legionară care se imputa de către anchetatori. Cu toate acestea, „ca vechi membru al organizaţiei legionare”, a fost învinuit că „a restabilit legătura criminală cu Valeriu Anania pe linia activităţii organizaţiei legionare”, că a întreţinut „activitate de ajutorare a elementelor legionare” şi „acţiuni de agitaţie şi propagandă contrarevoluţionară”. La proces a negat orice activitate de natură politică, iar martorii acuzării i-au susţinut cauza. Totuşi, prin Sentinţa nr. 750 din 29 iulie 1959 a primit o condamnare de 7 ani închisoare corecţională pentru „infracţiunea de uneltire contra ordinii sociale”. La recurs, părintelui Băbuş i s-a mărit condamnarea la 20 de ani muncă silnică. A cunoscut penitenciarele de la MAI (august 1959), Jilava (august 1959),Aiud (noiembrie 1959 şi lagărul de muncă de la Ostrov (octombrie 1963). A fost eliberat la 29 iulie 1964 din lagărul de la Ostrov.

(Adrian Nicolae Petcu – Ziarul Lumina, ediția electronică din 13 noiembrie 2015)

Dialog cu Părintele Grigorie Băbuş de la Mânăstirea Cheia

Arhimandritul Grigorie Băbuş, bibliotecarul Bibliotecii Sfântului Sinod de la Mânăstirea Antim din Bucureşti, acum se află retras la Mânăstirea Cheia. Părintele Grigorie are venerabila vârstă de 90 de ani. A fost colegul de bancă al Părintelui Sofian Boghiu şi coleg de clasă cu Prea Fericitul Teoctist. A trecut prin închisorile comuniste, şi încă este un om hotărât şi puternic. De copil a intrat în mânăstire. Tot la Cheia, unde îşi petrece acum şi senectutea.

– M-am născut în comuna Teişani, jude­ţul Prahova, al treilea copil din zece. La vâr­sta de 13 ani terminam clasa a V‑a.

La mânăstirea Cheia am avut bătrânul nostru, unchiul tatălui meu, care era stareţ. A cerut tatălui meu un băiat pe care să îl ia la chilie ca ajutor. Tata s-a gândit la mine pentru că fratele cel mare intrase într-o şcoală şi deci nu putea să o întrerupă. Într-o bună zi, plec cu mătuşă-mea, la Cheia, ca să fim de Hramul mânăstirii – Sf. Treime. Am intrat în casa moşului, ne-a primit foarte bine. Era un om riguros, un om aspru, aspru cu el, în primul rând cu el şi apoi aspru cu obştea. A fost un stareţ de vârf, nu permitea slăbiciuni, cine nu era pentru, îl poftea în altă parte. Aşa că la vârsta de 13 ani, m-am mutat în mânăstire. E un moment important pentru mine. Încă nu terminasem clasa a V-a şi am mers la râul Teleajen să ne scăldăm. Eram cu alţi doi colegi şi venind de la apă – casa noastră e în câmp, nu este legată de sat – am văzutpoştalionul ieşind de pe poartă. „Aoleu, măi băieţi, zic, ăsta-i unchiul meu, Stareţul de la Cheia, a venit să mă ia!” Şi aşa a fost. Iese pe poartă şi ne întâlnim: „Sărut mâna, sărut mâna”. „Ei, vii?”. „Da”. N-am stat pe gânduri o clipă.

– Care era numele de botez al Sfinţiei Voastre?

– Gheorghe. Şi ne-am întâlnit, i‑am sărutat mâna. „Hai, mergi?”. „Da, merg”. M-am întors şi m-am dus în casă, m-am îmbrăcat şi eu ca omul, şi m-am aşezat lângă dânsul, în poştalion şi am plecat la Cheia. Ce ştiam, eram copil! Ha­bar n-aveam ce e treaba asta, ce e mânăstirea… Dar, s-a prins. După încă vreo două săptămâni a început să îmi arate: fă asta, fă asta, şi-mi arăta ce să fac. După vreo două săptămâni moşul, Stareţul, pleacă la vale cu poştalionul. Nu erau maşini, nu era alt mijloc; era căruţa mânăstirii, pe care o folosea, şi cu leagăn ca să nu zdruncine. Şi m-a luat la Izvoarele unde era metocul mânăstirii: „Dacă vrei, te duci acasă şi vii mâine dimi­neaţă. Te duci?” „Mă duc”. M-am dus aca­să, bucurie pe toţi că mă văd, şi am stat o noapte. A doua zi, trebuia să mă duc, m‑aştepta moşul. Din casă intru printr-o grădină ca să ies şi-am început să plâng: plecam de acasă.

– De dorul casei?

– Păi da, plecam din casa părintească. Şi nu ştiam ce viitor o să am. Parcă am fost sortit pentru treaba asta.

– Părinte Grigorie, cum credeţi că tre­buie să ajungă un om la mânăstire? Am văzut că Sfinţia Voastră aţi ajuns de copil. Care trebuie să fie hotărârea unui om când păşeşte spre mânăstire?

– Dragă, aici e altă treabă. Când se în­tâm­plă cum a fost cu mine e una, dar pe par­cursul vieţii cuiva, se hotăreşte altfel. De exem­plu, ajunge la majorat. N-a contractat o că­sătorie şi atunci e în cumpănă: ce să facă? Sunt persoane care se gândesc la treaba asta şi atunci caută mânăstirea. Unde se prinde, se prinde, unde nu, nu.

– Trebuie să fie o hotărâre foarte puter­nică sau e bine să dai ascultare şi unui imbold aşa, lăuntric?

– Poate, hotărârea aşa puternică se for­­mează pe parcurs. Pentru că necunos­când regimul, necunoscând atmo­sfe­ra, oamenii, sigur că nu oricare se li­­peş­te ime­diat. Eu am fost ca şi „copilul mânăstirii” şi niciodată n-am zis: „Nu mai vreau”.

– Nu v-aţi simţit nici­odată în plus în mânăstire?

– Nu, din contră, eram omul casei.

– La vârsta aceea parti­cipaţi la slujbe?

– Sigur.

– Ce program aveaţi?

– Aveam programul de gospodărie care era al casei permanent şi nu lipseam de la biserică. Eram la strană unde urmăream şi eu acolo ce se zicea, ce se cânta.

– Înţelegeaţi?

– Păi trebuia să înţeleg. Aveam un părin­te diacon acolo care avea o voce foarte bună – şi de la care am învăţat eu muzica psaltică.

– V-aţi păstrat încă vocea şi la vârsta aceasta…

– Da, sigur. Şi la strană cântam. Dam şi eu drumul la voce, dar părinţii îmi spuneau: „mai încet, mai încet, că ne întreci pe noi!”. Că vocea lucra, ştii.

– Unde vă spovedeaţi în mânăstire? La „moşul”?

– Nu, aveam un alt bătrân care era fostul ucenic al Stareţului, un bătrân…

– Om aspru şi el sau avea grijă de Sfinţia Voastră că eraţi copilaş?

– Era bun duhovnic. Era un duhovnic foarte bun!

– Certăreţ?

– Oh, duhovnicul nu mă certa. El îşi făcea datoria şi era foarte blajin. „Moşul” meu era mai aspru. Ei, câteodată mai fă­ceam şi eu ceva, „Moşul” îmi spunea atunci răspicat: „ei, ce ai, nu te‑astâmperi?”

– Părinte Grigorie, nu duceaţi niciodată dorul de prietenii de acasă?

– Nu, nici vorbă. După o altă lună de zile, iar m-a luat; fiind „moşul” un foarte bun psiholog, şi-a dat seama că să mă rupă dintr-o dată de familie, nu era un lucru uşor. Nu mi-am dat seama că „moşul” avea în gând acest lucru, să nu forţeze lucrurile, şi asta a fost foarte bine.

– Mai erau copii în mânăstire? Ti­neri?

– Nu mai erau. După un an de zile a venit părintele Macarie. Nu prea erau tineri.

– A trecut timpul, aţi lăsat şcoala deoparte?

– Şcoala am terminat-o, şcoala primară, regimul de mânăstire începând de la 1928 până la 1936, am făcut în mânăstire toate ascultările. Am învăţat repede să gătesc, să spăl, să ţin curăţenia casei.

– Ăsta era un lucru elementar pentru un călugăr.

– Da, pentru „moşul” eram o binecu­vân­tare că n-avea nevoie să mai aducă pe cineva, toate le făceam eu. Până şi vaca pe care o aveam acolo, mă duceam şi o mul­geam. Şi veneam cu laptele. Ştiam să bat putineiul, să scot untul. Făceam totul cu plăcere.

Părintele Grigorie a trecut prin închisorile comuniste

– Dragă, în ’58-’59 eu am plecat „la plimbare”. M-a ridicat Securitatea şi am făcut puşcărie 5 ani de zile. După 5 ani de zile am revenit. Patriarhul Iustinian, cu mâinile ridicate mi-a spus: „Bine ai venit, măi băiete!”. Eram emoţionat de primire. M-a primit excepţional. La Catedrala Patriarhiei numai pe mine şi pe Benedict Ghiuş ne-a reprimit. A făcut nu ştiu câte „Cereri” la Departamentul Cultelor, ca să ne confirme ca ieromonahi. Şi în sfârşit, a dat Dumnezeu, şi ne-a confirmat. Patriar­hul ieşise la plimbare în parc: „Băbuş…” – eu mergeam la vecernie seara – „trebuie să vă duceţi la Departamentul Cultelor”. „Da, Preafericirea Voastră, zic, mâine ne-am hotărât să ne ducem”. Ne-am dus la Departamentul Cultelor, unde era şef Dogaru; foarte preţios, plin de el, îl ştiam de la Patriarhie, de la Palat. Dar de data asta era aşa: încruntat şi băţos. Benedict Ghiuş colo, eu dincoace pe scaun: „Ce vă sfătuiesc?! Să uitaţi!”. Adică condamnări de ani şi ani de zile de puşcărie, trebuia să uităm.

– Să uitaţi aceste condamnări…

– Da… am uitat şi gata. Bun. O dată. A doua: „Când vă adunaţi, când sunteţi îm­preună să fie şi al treilea”… Sistem comu­nist, dragă. În sinea mea am râs. „Ce naivitate şi prostie”, m-am gândit. Bun. Am terminat. Benedict Ghiuş avea harul vorbirii, a vorbit şi i-am mulţumit şi eu. Am plecat. De aici am venit la treburile mele.

– Dar de unde v-a ridicat securitatea? De de la biblioteca Antim?

– Nu, de acasă. De la chilie, de la Pa­triar­hie. Păi să vezi că…eu am fost ultimul. Într-o seară oarecare a venit şi l-a luat pe Anania.

– Bartolomeu?…

– Da, mitropolitul de acum de la Cluj. După 10 minute l-a ridicat şi pe arhi­man­dritul Benedict Ghiuş, care, trebuie să mă crezi, a fost o figură rară, rară… Un om excepţional, din toate punctele de vedere. Cu studii frumoase. Mă rog, era căutat de lume să asculte cuvântul lui.

– Vă era teamă să nu ajungă securitatea şi la bibliotecă?

– Păi de ce?! Nu era nevoie, era cineva acolo de care mă temeam eu, că mă spune, mă pârăşte. Era secretară de organizaţie de bază pentru muncitorii de la Tipografie; era unul Dănescu, membru de partid – şi erau destui să spună: „Uite ce a făcut Băbuş”. Era deajuns. Şi poate mă arestau din nou. Aveam motive să mă tem. Eram în ´65 când am preluat biblioteca de la mânăstirea Antim.

– Garanta Patriarhul Iustinian pentru dumneavoastră?

– Dragă, aici a fost salvarea noastră…Personal, din închisoare, îmi făceam soco­teala, – pentru că ştiam că nu putem reveni la posturile noastre – şi m-am gândit: măcar cântăreţ la o biserică, să fiu şi eu slu­jitor acolo. Când am venit, Patriarhul Iustinian, cu mâinile ridicate: „Bine ai ve­nit, măi băiete!”. Eram bărbierit, numai mustaţă mai aveam.

– Şi n-aţi mai avut probleme după aceea cu securitatea?

– Nu. Pe alţii am mai auzit că i-a mai sâcâit, i-a mai întrebat, i-a mai urmărit…Chiar mulţi au mai fost urmăriţi. Probabil, cei care au fost mai activi în treburile politice. Am fost luaţi aşa, la grămadă…

(Revista Lumea Monahilor, anul I, nr. 3, septembrie 2007)

7/8 februarie 1949. Lichidarea grupului de rezistență condus de colonelul Uță.

Pornind de la informațiile obținute prin tortură sau de la informatori, Securitatea organizează, în noaptea de 7 spre 8 februarie 1949, o amplă operațiune militară împotriva partizanilor anticomuniști din Munții Banatului.

Cu ajutorul informatorului Andrei Vădrariu, Securitatea a identificat adăpostul partizanilor conduși de colonelul Ioan Uță.

În jurul orei 6,45, un efectiv de peste 45 de militari din Batalionul 9 de Securitate, conduși de maiorul Corapciu, s-au plasat în dispozitiv de încercuire a poziției partizanilor, în jurul orei 06.45. Dinspre sălașul partizanilor s-a deschis foc de arme automate, căruia trupele de securitate i-au replicat cu foc și cu lansări de grenade. În schimburile de focuri au fost uciși mai mulți partizani, printre care și colonelul Uță. Luptîtorii Petre Pușchiță, Iancu Baderca și Dumitru Mutașcu au reușit să fugă din încercuire.

Colonelul Ioan Uță.

În aceeași noapte, pe baza informațiilor furnizate de partizanul Ioan Băcilă, determinat anterior să se predea, trupele de securitate comandate de sublocotenentul Vasile Sărățeanu au luat cu asalt sălașul lui Dumitru Bășulescu, reușind să-l aresteze pe comandorul Petre Domășneanu și pe alți doi partizani din grupul său. Comandorul Domășneanu avea să fie condamnat la moarte și executat.

În cursul zilei de 8 februarie, Securitatea avea să opereze ample arestări în Lugoj, Caransebeș, Teregova, Cornereva, Văliug și alte localități, în rândul celor considerați că i-au ajutat pe partizanii din grupurile Uță și Blănaru

5 februarie 1953. Cumplitul sfârşit al lui Iuliu Maniu…

Iuliu_Maniu___un_4a3497c384133În zorii zilei de 5 februarie 1953 se stingea, într-o celulă a închisorii Sighet, liderul opoziţiei democratice anticomuniste din România, Iuliu Maniu, preşedintele Partidului Naţional Ţărănesc.

Născut la 8 ianuarie 1873 la Şimleul Silvaniei, Iuliu Maniu şi-a făcut studiile superioare în drept la Budapesta şi Viena. Între 1898 şi1915 a fost avocat al Mitropoliei Române Unite din Blaj, iar în 1906 devine deputat în colegiul Vinţul de Jos, comitatul Alba.

Va avea un aport important în evenimentele care au premergătoare unirii Ardealului cu Ţara, în 1918, participând ca delegat la adunarea de la Alba Iulia şi fiind ales preşedinte al Consiliului Dirigent, guvernul de tranziţie al Transilvaniei până la 4 aprilie 1920.
În 1926, Partidul Naţional Român din Ardeal, al cărui lider era, fuzionează cu Partidul Ţărănesc, Iuliu Maniu devenind preşedintele acestui partid, iar la 8 noiembrie 1928 devine preşedinte al Consiliului de Miniştri, PNŢ obţinând 77,7% din voturi. În 1930 va avea un rol determinant în readucerea pe tronul României a lui Carol al II-lea, fapt pe care îl va regreta amarnic, ca urmare a politicii iresponsabile a acestui aventurier.
În noiembrie 1937, va iniţia un pact de colaborare electorală cu Partidul “Totul pentru Ţară” (legionarii) şi cu Partidul Liberal – George Brătianu, reuşind astfel să învingă Partidul Naţional Liberal aservit intereselor lui Carol al II-lea.

În 1938, Iuliu Maniu se manifestă ca ferm opozant faţă de suspendarea regimului democratic şi instaurarea unei dictaturi personale de către Carol al II-lea şi camarila sa. În mai 1938 va depune mărturie în procesul lui Corneliu Zelea Codreanu, făcându-i acestuia o caracterizare deosebită: “Urmărind personalitatea domniei sale, m-am convins că e de o sinceritate, de o consecvenţă şi de o onorabilitate care sunt foarte rare în viaţa noastră politică”.

Va manifesta opoziţie faţă de egimul dictatorial al lui Ion Antonescu. A jucat un rol important în evenimentele de la 23 august 1944, sperând că anglo-americanii nu vor abandona România în mâna sovieticilor, iluzie amarnică, plătită cu viaţa. Se va manifesta ca un ferm opozant al manevrelor comuniştilor de a instaura, la adăpostul ocupaţiei sovietice, un regim de tipul celui de la Kremlin. PNŢ devine principalul obstacol politic în calea comunizării României, în jurul lui Iuliu Maniu strângându-se toate forţele politice româneşti, inclusiv legionarii şi ofiţerii armatei române.

Comuniştii i-au reproşat lui Iuliu Maniu suportul politic şi moral acordat legionarilor de-a lungul timpului. Realitatea a fost că Iuliu Maniu, departe de a fi un adept sau susţinător al Mişcării Legionare, a nutrit sentimente de preţuire pentru întemeietorului acesteia şi a văzut în potenţialul numeric, organizatoric şi ideologic al acestei organizaţii un un aport semnificativ la lupta anticomunistă a poporului român. El va justifica deschiderea faţă de militanţii Mişcării Legionare prin această declaraţie din ziarul Dreptatea, în septembrie 1944: “Sunt acum mai mult de doi ani de când câţiva membri autorizaţi ai Conducerii Mişcării Legionare mi-au adus la cunoştinţă decizia lor de a revizui orientările de politică internă şi externă a grupării lor. Ei au recunoscut că au ajuns la convingerea, datorită experienţei dictaturilor ce s-au succedat începând cu fostul rege Carol al doilea şi până în zilele noastre, că regimul dictatorial şi totalitar nu corespunde temperamentului poporului român şi că actualele evenimente sociale şi economice din România nu fac decât să întărească această opinie. Aceste declaraţii ale conducătorilor Mişcării d-voastră erau dealtcum în acord cu declaraţia categorică ce mi-a făcut-o întemeietorul Mişcării, Corneliu Codreanu, cu ocazia penultimei întrevederi ce am avut-o cu el când mi-a spus ceea ce îl lega de Germania nu erau principiile naţional-socialiste, ci credinţa că în războiul mondial ce se va declanşa, Germania va ieşi învingătoare şi deci va trebui să existe în România o mişcare ce-ar putea servi de cadru protector pentru armonizarea intereselor ei cu exigenţele eventualului învingător. Însă acum este clar că Germania va fi învinsă. Dictatura, starea de asediu şi cenzura au făcut imposibil ca aceste opinii ale conducerii D-voastră să poată fi exprimate, să poată fi public manifestate şi în consecinţă, a trebuit să suportaţi o atmosferă grea ce s-a creat în jurul D-voastră.”

În iulie 1947, PNŢ este scos în afara legii, iar Iuliu Maniu, Ion Mihalache şi ceilalţi lideri sunt arestaţi, judecaţi şi condamnaţi. Iuliu Maniu avea 75 de ani la data arestării, şi va primi o condamnare de Maniu este condamnat la închisoare pe viaţă sub acuzaţia de înaltă trădare şi spionaj în favoarea anglo-americanilor. Sentinţa a fost dată în data de la 11 noiembrie 1947, Iuliu Maniu fiind este încarcerat mai întâi în penitenciarul Galaţi, iar din august 1951, la Sighet. Moare la 5 februarie 1953, grav bolnav şi lispit de orice asistenţă medicală, fiind aruncat într-o groapă anonimă, motiv pentru care rămăşiţele sale pământeşti nu au putut fi identificate nici până astăzi.

Actul său de deces a fost eliberat abia în 1957, când un decret secret al stăpânirii comuniste reglementa eliberarea certificatelor pentru mii de decese survenite în închisorile şi lagărele de exterminare timp de 10 ani şi care nu erau consemnate în nici un fel în registrele de stare civilă.

SURSA: Muzeul Rezistenţei

5 februarie 1963. Moare Ion Mihalache, la închisoarea Râmnicul Sărat

În procesul-verbal semnat de medicul Aurel Dumitrescu se consemna că în cursul zilei de 4 februarie 1963, Mihalache a intrat „în stare comatoasă”, decedând ,,la orele 2.10 noaptea”, drept cauză a morţii fiind menţionată „insuficienţă circulatorie cerebrală – edem cerebral”. A doua zi, decesul a fost înregistrat la Sfatul Popular al oraşului Râmnicu Sărat la nr. 35/963, iar la 14 februarie s-a aprobat comunicarea decesului familiei.
Tot din procesul verbal de constatare a decesului, aflăm că la 1 iunie 1962 Ion Mihalache „prezintă hemipareză (membrul inferior stâng și membrul superior stâng), fenomene care se remit. De remarcat însă că celelalte semne – dizartria – s-a menținut într-un grad atenuat”.
Adresa nr. 136 din 5 februarie 1963, emisă de conducerea penitenciarului Râmnicu Sărat transmitea M.I. următoarele: „Vă facem cunoscut că în ziua de 5 februarie 1963 a decedat în penitenciarul Râmnicu Sărat numitul Ion Mihalache, fiul lui Iancu și al Ana, născut la 18 februarie 1882 în comuna Topoloveni, reg. Pitești, profesia învățător”.

Sursa: Memorial Sighet

Ioan Ianolide – un avvă al temnițelor comuniste

„Încercăm să-L vestim pe Hristos cel răstignit în secolul XX. Aici s-au petrecut minuni, aici au renăscut sfinţenia şi martiriul, aici mărturisitorii şi-au dăruit viaţa pentru credinţă.”

Ioan Ianolide student

L-am cunoscut pe prietenul sufletului nostru, Ioan Ianolide, la începutul anului 1941, pe când era student la Facultatea de Drept din Bucureşti.

Evenimentele istorice care se abătusera atunci asupra României erau tragice. Răpirea Basarabiei şi a Bucovinei, pierderea sudului Dobrogei (Cadrilaterul) şi cedarea Ardealului de Nord ciunțiseră ţara şi făceau ca oraşele şi satele noastre să fie pline de refugiaţi cu sufletele sfâşiate pentru ceea ce lăsaseră în urma lor, în teritoriile ocupate. Tristeţea li se comunica şi celorlalţi români. Se răspândise o atmosferă de jale pentru cele petrecute şi de îngrijorare pentru cele ce aveau să vină.

Pentru noi, primejdia semnalată cu ani de zile în urmă de mari personalitaţi politice româneşti conştiente era comunizarea cu forţa, pierderea spiritualităţii creştine, a tradiţiilor, a bogăţiilor materiale şi a perspectivelor de dezvoltare ca naţiune inde­pendentă în viitor.

Tinerii, care nu se puteau resemna să accepte o asemenea perspectivă, s-au ridicat la luptă. Printre ei, în primele rânduri, Ionel Ianolide, care era Şef de grup în Frăţile de Cruce.

În toamna anului 1941, după intrarea României în razboi, a fost arestat în padurea Montesquieu, la marginea Bucureştiului, împreună cu un numeros grup de tineri pe care-i conducea. Urmau să se adune acolo câteva sute de tineri, în vederea unei acţiuni educative corelate cu evenimentele istorice prin care trecea ţara. Siguranţa statului a împânzit pădurea şi zona învecinată cu agenţi, care au arestat pe toţi tinerii ce intrau în raza supravegherii lor. Au fost capturaţi astfel şaizeci şi şapte de tineri. Printre cei prinşi ne-am numărat şi noi. Curând a fost adus lângă noi Ionel Ianolide, cu mâinile legate, lovit şi bruscat de agenţi. În ciuda tratamentului brutal, se ţinea drept şi cu fruntea sus. Era un exemplu de dârzenie şi îmbărbătare pentru ceilalţi.

Urcaţi în două autobuze ale Serviciului de Siguranţă am fost duşi la Prefectura Poliţiei Capitalei, unde au început anchetele, cu presiuni, ameninţări, făgăduieli de eliberare în cazul recunoaşterii intenţiei de a participa la o întrunire ilegală, cu aruncarea vinovăţiei asupra organizatorilor, îndeosebi asupra lui loan Ianolide. După câteva săptămâni de triere, au rămas sub arest şaisprezece inşi.

În perioada dinaintea procesului, Ionel era mai mult tăcut. Se ruga intens. Nu dădea dispozitii sau sugestii celorlalţi, lăsând pe fiecare să se orienteze potrivit conştiinţei personale.

La proces, la ultimul cuvânt, Ionel Ianolide a fost singurul care, fără a implica pe altcineva, a declarat că acceptă cu bucurie să fie condamnat pentru credinţa pe care o are şi lupta pe care o poartă spre apărarea neamului românesc. Ca urmare, a fost condamnat la maximum de pedeapsă: 25 de ani muncă silnică. În momentul când i s-a comunicat condamnarea, a luat poziţie de drepţi, a privit spre cer şi figura i s-a luminat de o bucurie interioară revarsată în zâmbet pe întreaga figură. Oamenii autorităţii de stat erau uluiţi. Nu mai văzuseră aşa ceva până atunci.

Atunci ne-am despărţit de Ionel. Aveam să-l revedem abia după opt ani, în 1949, în inchisoarea de la Pitești, unde ne găseam condamnaţi şi noi pentru activitate legionară anticomunistă.

Între timp, am aflat de la unii prieteni că Ionel evoluase mult în direcția adâncirii trăirii creştine. El vedea rezolvarea problemelor sociale şi politice numai pe calea reîncreştinării temeinice a neamurilor. Am mai aflat că în închisoare legase o strânsă prietenie cu un alt luptător de elită: Valeriu Gafencu.

Valeriu Gafencu, loan Ianolide şi alţi deţinuţi politici ce simţeau la fel cu ei au pornit de la semnalul de alarmă lansat de marele vizionar din perioada interbelică, Corneliu Codreanu:”Nu suntem creştini. Suntem departe de a fi creştini. Cât de departe! De-a lungul secolelor, omenirea a urmat un proces de încreştinare în formă, dar de descreştinare în conţinut. Marii conducători ai popoarelor s-au ocupat mai mult de lupta dintre ei şi alţi oameni decât de lupta dintre poruncile Duhului Sfant şi poftele firii noastre pamântesti. În realitate, în lume lupta se duce între forţele Binelui, ale Duhului Sfânt şi cele ale răului. În această luptă se cuvine să ne situăm hotărât pe poziţia de apărare a Binelui, pentru împlinirea voii lui Dumnezeu”. (…)

Influenţa exercitată de Ionel şi Valeriu asupra colegilor de închisoare a fost considerabilă. Mulţi le datorează nu numai însănătoşirea fizică, dar şi propulsarea pe drumul spre desăvârşirea sufletească, întru Hristos.

Fire complexă, în care binele se luptă aprig cu îndemnurile negative, Ionel işi cucerea în fiecare zi partea de vrednicie nevoindu-se să se înfrangă pe sine. Strădania aceasta a lui era sesizabilă numai pentru cei apropiaţi. La el harul era o răpsplată dăruită de Dumnezeu pentru lupta necurmată dinlăuntrul sufletului. Ajutor în această luptă continuă îşi luase Ionel, din tinereţe, Rugăciunea inimii: ”Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Repetând con­stant, de-a lungul a zeci de ani, Rugaciunea inimii, el a căpătat acea iluminare interioară care, suprapusă pe înclinaţiile lui iniţiale, l-a condus din ce în ce mai mult spre îmbunătăţire duhovnicească.

loan Ianolide s-a eliberat după douazeci şi trei de ani de grea osândă, anchilozat de reumatism, minat de acea boala a temniţei numită de deţinuţi ”celulită”, ca urmare a şederii prelungi în celulele insalubre şi igrasioase. Organismul lui viguros prin natură i-a îngaduit să se refacă fiziceşte, iar sufleteste a continuat ascensiunea. A încercat să între în mânăstire, dar autorităţile represive, care controlau şi viaţa monahală, nu i-au permis.

Pentru a-şi caştiga existenţa, a muncit mai întâi ca angajat într-un laborator al Institutului de ştiinte Geologice, apoi în cadrul unei cooperative de produse artistice cu munca la domiciliu.

A încercat să comunice, în mod discret, ideile de care era însuflețit, dar a gasit prea puţină audienţă în atmosfera de teroare şi într-o lume dominată de mentalitatea antireligioasă răspândită de comunism. Atunci a încercat să plece din ţară, pentru a da întruchipare gândurilor lui într-o lume mai receptivă. Nu i s-a acordat paşaport, nu i s-a permis ieşirea din ţară.

La scurt timp după pensionare, s-a îmbolnăvit de ciroză hepatică. A survenit şi un neoplasm al organelor interne, care a pus capăt etapei pământeşti a existenţei lui. A fost îngrijit exemplar, cu iubire şi devotament, de soţia lui, Constanţa Ianolide, care i-a alinat suferinţele. Data trecerii în veşnicie a lui loan Ianolide a fost 5 februarie 1986.

(Ion Popescu şi Alexandru Virgil loanid – Întoarcerea la Hristos de Ioan Ianolide, pag. 524-527; Articol publicat parțial și în ziarul Gazeta de Vest din dececembrie 1994)

„Prețuiți libertatea, nu vă vindeți sufletele, întoarceți-vă la Hristos!”

Ioan Ianolide

Primii ani de viaţă duhovnicească

M-am născut român şi trăind în atmosfera religioasă autohtonă, cu slujbele bisericeşti şi tradiţiile obşteşti ale poporului (colinde, irozi, pomeni, denii, Rusalii, mucenici), cu bunici credincioşi şi o mamă evlavioasă, s-au format în mine sentimentul şi convingerea că Iisus este prezent pretutindeni, că atât în Altar cât şi în suflete oamenii se întâlnesc cu El, că El pluteşte în văzduh cu toţi Îngerii Lui, ajutându-ne să ne sfinţim şi să ne mântuim.

Relaţia cu Iisus era naturală, familiară şi permanentă, viaţa fiind inimaginabilă fără El. Mi se părea că aşa a fost dintotdeauna şi aşa va fi necontenit. Dumnezeu dădea plinătate sufletului meu. El răspundea necesităţii de curăţie, desăvârşire şi ideal din mine.

Nu am avut o educaţie religioasă şi cu atât mai puţin o instrucţie teologică, ba chiar creştinii şi preoţii pe care i-am cunoscut atunci, cu mici excepţii, puteau deruta şi pe un convins credincios. Pe mine însă nu m-a tulburat nimic, ci mai vârtos am tins spre sfinţenia pe care o simţeam plutind pretutindeni şi care încălzea sufletul meu de copil şi de tânăr. Atmosfera spirituală în care am trăit pruncia a fost eficace în religiozitatea mea de o viaţă întreagă, căci nu instrucţia este esenţială, ci trăirea cu Dumnezeu împreună.

Îmi dau seama că pe atunci chipul lui Iisus era confuz în mintea mea din punct de vedere intelectual, dar intens şi greu în trăire lăuntrică. El era bucurie, era tot ce poate fi frumos, bun şi adevărat şi cuprindea toate năzuinţele mele.

Deci până la majorat am fost un creştin tradiţionalist dar viu, Iisus fiind taina şi izvorul vieţii mele.

Dar Dumnezeu nu voia să mă opresc aici. El voia să-L descopăr pe Iisus duhovniceşte. Aşa se face că la 21 de ani am intrat în temniţă.

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Editura Bonifaciu, Bacău, 2012, p. 28)

„Am pornit de la credința în Dumnezeu și am ajuns la trăirea în Dumnezeu. Procesul a fost lung, complex, greu dar minunat. N-a fost tortură care să nu fi fost însoțită de bucuria ei, de aceea calea cea strâmtă este frumoasă.”

Începuturile pătimirilor

Sufletul se avântă în înălţimi şi din rănile scrijelite de lanţuri picură sânge. Aveam lanţuri la mâini şi la picioare. Neştiind cum să ne protejăm – abia mai târziu am învăţat – ele au rupt şi gleznele şi mâinile. Durerile mari aveau să vină mai târziu, căci rănile au copt.

Duba în care eram transportaţi era rău mirositoare şi mizerabilă. Călătorisem toată noaptea din Bucureşti la Aiud. Roţile trenului au scrâşnit şi hurducătura a luat sfârşit.

Duba a fost decuplată şi lăsată în gara Aiud. Temnicerii au apărut şi au ordonat să coborâm. Aveam bagaje multe – parcă presimţeam că prigoana aceasta va fi îndelungată – şi erau grele, căci purtam cărţi multe pentru a studia. Vedeam în temniţă o universitate a dăruirii şi a jertfei, cât şi prilej de studiu şi meditaţie. Cu greu am sărit din dubă, aruncându-ne unii altora bagajele.

Nămeţii erau înalţi şi gerul iernii din ianuarie 1942 îngheţase tancurile germane în jurul Moscovei. Eram încă tineri şi plini de vise. Lume multă venise în gară să ne vadă, dar trei cercuri de ostaşi şi de temniceri ne-au înconjurat. „Încărcaţi arm’!”, a răsunat comanda şi am auzit zgomotul metalic al armelor îndreptate spre noi. Am zâmbit amar şi sfidător în acelaşi timp.

La ce bun toată această mascaradă de forţă şi teroare, când nici unul dintre noi nu purtase cândva pistol şi nici nu gândise să poarte? În afară de năzuinţele noastre sublime, nu purtam nimic periculos.

Ostaşii erau tineri ca şi noi, dar uniforma militară depersonalizează. Temnicerii îşi făceau datoria fiecare conform sufletului său. Excela însă Maiorul Magistrat – atunci era numai căpitan, dar avea să devină curând maior – care purta cu emfază frumoasa uniformă albastră a magistraturii militare.

Maiorul Magistrat era un bărbat cam de 40 de ani, bine făcut, voinic, remarcându-se prin părul lui alb, care îi dădea o falsă nobleţe. Era nedormit, acru şi nebărbierit, încât am avut senzaţia că vine din prima linie a frontului. Privea la noi, la ostaşi şi la public cu severitate. Dădea impresia că exercită o misiune atât de importantă, încât va decide destinele omenirii.

Noi ne-am încrucişat privirile şi am zâmbit la grosolana lor înscenare. Maiorul Magistrat a strigat cu voce de tunet răguşit:

– Ascultă comanda la mine! Din acest moment vă găsiţi sub comanda mea. Cer disciplină fără murmur şi fără şovăire. Ostaşii vor trage din plin dacă veţi încerca să faceţi dezordine. Vom porni în convoi către penitenciar. Voi reprima orice indisciplină. Fiţi gata, pornim!

Convoiul s-a pus în mişcare cu greu, căci înotam în nămeţi de zăpadă, împovăraţi de bagaje şi înlănţuiţi la mâini şi la picioare. Ne-am luat rămas bun de la gara libertăţii. Am privit cerurile, apoi casele cu livezi şi chipurile îngrozite de bărbaţi, femei şi copii, oprindu-ne cu sfâşieri de inimă la fetele ce ne zâmbeau pentru ultima oară, căci de aici înainte lumea era distanţată de noi prin zăbrele şi zăvoare şi ziduri înalte. Eram flămânzi dar adânci forţe lăuntrice ne dădeau senzaţia căţărării către ideal. (…)

Maiorul Magistrat a anunţat:

– Fiecare deţinut are dreptul la un singur costum de haine, la trei schimburi de rufărie, o singură pereche de încălţăminte, un săpun şi pasta de dinţi. Toate cărţile vor trece prin cenzură şi vi se vor da în funcţie de comportarea voastră. Aveţi voie să primiţi o singură scrisoare pe lună şi să scrieţi tot câte una, trecând prin cenzură. Aveţi voie să primiţi un singur pachet de alimente de maximum 10 kilograme pe lună. Sunteţi condamnaţi de drept comun şi veţi începe executarea pedepselor prin regim celular sever. Fiecare va fi condus la o celulă. O oră pe zi veţi fi scoşi la aer în curte. Nu se admite nici o legătură cu paznicii. Se pedepseşte orice abatere de la regulament. Nu aveţi voie la nici o activitate organizată. Orice plângere mi se adresează mie personal, căci aici numai eu decid. Ne găsim în stare de război şi se aplică legea marţială. Dacă încercaţi să evadaţi veţi fi împuşcaţi pe loc, dacă veţi provoca conflicte cu paznicii veţi fi aspru sancţionaţi. Să vă intre bine în cap aici sunteţi deţinuţi. Legea nu vă iartă. Dacă vă opuneţi destinelor ţării, armata este decisă să vă extermine. Cer disciplină fără murmur şi fără şovăire. Când întâlniţi un paznic ori vă vizitează cineva, staţi în picioare în poziţia de drepţi cu căciula scoasă de pe cap şi înainte de a aştepta să vi se spună bună ziua, veţi saluta cu: „Să trăiţi domnule grad!”; iar dacă va fi civil cu: „Să trăiţi domnule inspector!”. Personalul de pază vi se va adresa cu „tu” iar voi veţi vorbi la pluralul reverenţios „dumneavoastră” şi abaterea de la această decizie se va sancţiona sever. Mareşalul şi aliaţii noştri sunt decişi să vă aplice cele mai severe pedepse dacă nu vă supuneţi ordinelor şi dispoziţiilor în vigoare. Nu vreau să mă răzbun, căci nu am de ce să mă răzbun pe voi. Sunteţi nişte victime ale unor rebeli care au trădat ţara, pe Mareşal, armata şi pe Aliaţi. Sunt şi eu naţionalist ca şi voi. Sunt doctor în drept, port cu cinste uniforma magistraturii militare, am fost erou în primul Război mondial, decorat cu cele mai înalte onoruri, căci corpul meu a fost ciuruit cu 36 de gloanţe. Am familie onorabilă şi copil pe care vreau să îl cresc în spiritul iubirii de neam. Sunt român neaoş din moşi strămoşi.

Dacă veţi fi disciplinaţi şi cinstiţi, veţi fi reabilitaţi, căci ţara are nevoie de energiile voastre. Acestea fiind zise, ordon disciplină fără şovăire şi fără murmur.

Cam aşa a sunat cuvântul Maiorului Magistrat la primirea noastră în Aiud. Ordinele erau severe. La percheziţia efectuată am fost lăsaţi golaşi, dar cel mai greu ne era să suportăm umilinţele aşa-zis regulamentare. (…)

Suferinţele pe care le-am îndurat ulterior ne-au maturizat, am găsit răspunsurile cuvenite, ne-am definit conştiinţa creştină, dar chiar atunci, în tinereţea aceea tumultuoasă, am fost animaţi de cele mai frumoase idealuri. Târziu vom înţelege şi fenomenul politic dar îl vom părăsi, întrucât ne vom dedica religiosului. Un dram de nebunie sfântă a rămas în noi şi astăzi, căci Hristos este în continuare prigonit, batjocorit, discreditat şi rău înţeles. Forţele anticreştine din lume sunt colosale iar un Hristos deplin, aşa cum ni s-a descoperit nouă, nici creştinii nu sunt pregătiţi să primească.

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Editura Bonifaciu, Bacău, 2012, pp. 30-39)

„Rog pe toți oamenii să ia aminte la chemarea vremii. Cine crede trebuie să trăiască creștinește. Cine vrea veșnicia trebuie să înceapă acum.”

Nașterea din nou în temniță

Să revenim însă la Aiud. Regimul penitenciar a fost dur, mancarea mizeră, izolarea grea, apa îngheţa în celulele noastre. Maiorul Magistrat ne teroriza. Nimeni, dar absolut nici o forţă din tară ori din lume nu ne-a sprijinit.

Atunci am descoperit duhovniceşte pe Hristos. Deşi am studiat mult, preocuparea de căpătâi era cea sufletească. Ne rugam mult, ne mărturiseam unii altora stările sufleteşti şi strădaniile de desăvârşire. Şi am ajuns la conştiinţa păcatului şi am plâns amar atât greşelile personale, cât şi păcatele colectivităţii. Am năzuit să trăim creştineşte, ştiind că până la moarte omul trebuie să îşi scruteze sufletul, dacă se află ori nu în Hristos.

 

Descoperirea creştinismului i-a însufleţit pe cei mai buni dintre noi, dar nu fără reacţii negative şi brutale, căci în rândul legionarilor erau multe curente şi dezbinări.

Cât despre mine, se poate crede că am ajuns la Hristos datorită suferinţei specifice condiţiei de izolare, dar adevărul este cu totul altul. Aspiraţiile mele de curăţie şi desăvârşire ascundeau în cugetul meu nişte păcate ale tinereţii care mă nemulţumeau şi pe care nu le puteam mărturisi, deşi erau lucruri prea obişnuite, îmi era ruşine de păcatul ascuns. Era deci în mine un contrast, un conflict între Dumnezeu în Care credeam şi omul păcătos care eram.

Lucrurile s-au agravat în ziua în care am suferit o mare înfrângere a orgoliului din mine, încât, ruşinându-mă de mine însumi, am putut să-mi spun: „sunt un ticălos!” şi am simţit nevoia să mă mărturisesc sincer în faţa tuturor, dintr-o sete de umilinţă fără de care simţeam că nu sunt în Dumnezeu, umilinţă pe care nu o avusesem până atunci. Astfel am ajuns la prima spovedanie adevărată, povăţuit fiind de un bun duhovnic şi sprijinit cu râvnă de un grup de prieteni cu care ne străduiam împreună în cele duhovniceşti.

Am început să descopăr comorile duhovniceşti ale Ortodoxiei şi m-am însufleţit. Se făcea lumină înlăuntrul meu. Am avut o perioadă de închidere în sine, când eram atent numai la mine. Eul meu murea sieşi şi via în Hristos. Atmosfera religioasă tainică, duhovnicească, era acum în mine. Am eliminat păcatele cu uşurinţă, deoarece năvălea în mine lumina. Virtutea nu era un principiu, ci lumină şi viaţă, era conturarea tot mai deplină a lui Hristos în mine.

Mă călăuzeam după Filocalie şi Sfânta Scriptură. Tot ce e frumos şi bun inunda sufletul meu. Eram uimit de prea multă frumuseţe. Regăseam lumea într-o nouă înfăţişare. Mă copleşeau bucuriile lăuntrice. Trăiam aievea, real, treptat şi tainic naşterea din nou.

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Editura Bonifaciu, Bacău, 2012, pp. 39-40)

Grija lui Ioan Ianolide față de un deținut bolnav

La Aiud, Radu1 s-a îmbolnăvit în noiembrie 1954 într-o celulă la etajul 3, pe nord. Boala a debutat cu simptomele obișnuite ale gripei, dar febra, transpirațiile, o stare de profundă oboseală, nu s-au mai lăsat plecate. (…) Boala lui Radu evolua. Apăruseră noi simptome printre care dureri de abdomen, din ce în ce mai mari. (…) Febra-i era mare. Mircea-i lua repede termometrul și nu-i spunea mai mult de ”38-38 cu…” (…)

După un timp Radu s-a trezit. S-a ridicat pe-un cot. Forța vederea. Nu distingea bine ceea ce îl înconjura într-un fel de semiîntuneric cețos. Asupra lui se apleca umbra unui om, ce tot încerca să-i introducă în gură o lingură, ținând în mâna stângă un flacon.

– Stai liniștit. Stai liniștit. Deschide gura. Așa, sorbește din lingură. Este un tonic bun. Ia uită-te la mine, mă cunoști?

– Nu… mul… mulțumesc. E ta… tare bun. Nu vă, vă, văd bine. Lu… lumina!? (…)

Radu auzea, înțelegea bine ceea ce i se spunea. Memoria i se trezea puțin câte puțin, dar când încerca să alcătuiască vorbe, propozițiuni, ce îi încleia limba, îi încleșta gura, iar privirea i se străduia să pătrundă straturi de pâclă ce amestecau totul în jurul lui.

– A! Uitați-vă băieți, zâmbește. S-a trezit. Ia pune tu din nou capul pe pernă. (…) Așa. Mai primește o lingură din tonicul pe care ți-l oferă, cu atâta grijă, dl. Ianolide și după aceea ai să mai dormi, că-ți face bine.

Când Radu s-a trezit a doua oară, privirea i-a arătat clar, tot ceea ce îl înconjura. (…) Pe marginea patului său, schimbându-i o compresă pe frunte, ajutându-l a se ridica în capul oaselor, învăluindu-l cu un zâmbet blând, scăpat de sub mustăcioara-i neagră, l-a recunoscut pe Ion Ianolide, studentul care-și deșira anii prin închisori încă din 1941. Pentru că îndrăznise a ridica glasul împotriva dictaturii de pe acea vreme, primise o condamnare de 25 ani muncă silnică, cifră care depășea vârsta lui de atunci. Următoarea dictatură instaurată în martie 1945, deși tuna și fulgera împotriva celei precedente, pentru că Ion n-a înțeles să-și însușească noua ordine comunistă, n-a înțeles nici noua dictatură decât că sentința din 1941 era legală în continuare.

(Mihai Pușcașu – Mărturii din iadul închisorilor comuniste, Editura Agaton, Făgăraș, 2010, pag. 78,79-81)


1. Radu este chiar memorialistul Mihai Pușcașu

„La sfârşitul acestei amarnice experienţe, numai Hristos rămâne viu, întreg şi veşnic în mine. Bucuria mea e deplină: Hristos. M-am dăruit Lui și El m-a făcut om. Nu-L pot defini, dar El e totul în toate. Slavă dau lui Hristos Dumnezeu și Om!”

ioan-ianolide

Ioan Ianolide – omul cu înfățișare de sfânt

În una din seri1, înainte de a se da masa, a fost adus în cameră un deținut, înalt, frumos, cu o bocceluță sub braț și o batistă plină de sânge, la gură:

– Îl vedeți? zise gardianul, din pragul camerei, face închisoare de peste douăzeci de ani și este bolnav, are nevoie de pat sub geam!

– Mă numesc Ianolide Ioan, fac închisoare din 1941, de pe vremea studenției mele. Sunt bolnav de tuberculoză, scuip sânge, uitați-vă, zise el arătându-ne batista, apoi continuă:

pe lângă aceasta mai am o boală, nu-mi pot ține echilibrul. Am fost bătut la cap și tremur mereu, nu mă pot stăpâni!… Este printre dumneavoastră vreun preot?… Dacă este, îl rog să mă binecuvinteze!

– Doamne Dumnezeule, binecuvintează pe acest frate Ioan, venit în mijlocul nostru! glăsui preotul Popescu Buzău.

După această binecuvântare, se produseră în cameră câteva minute de tulburare. Deținuții din paturile de sub geam nu voiră să cedeze nici unul locul lui Ioan, care avea absolută nevoie de aer, pentru a-l mai stopa din acțiune pe bacilul Koch. Ianolide, învățat în lunga lui detenție cu fel de fel de certuri și incidente, se așeză liniștit în pat cu Romeo Pușcașu, lipit de peretele ușii.

Ioan Ianolide, de 38 ani, din care peste douăzeci petrecuți în închisorile României, purta cu el două mari daruri date de Dumnezeu: frumusețe sufletească și fizică. Pe drumul pușcăriilor, cât am umblat și eu, nu am întâlnit pe un altul cu suflet atât de frumos, împăcat cu situația în care se găsește. Era un sfânt printre ceilalți. Peste douăzeci de ani de închisoare, trecut prin toate caznele scormonite de mintea diavolească a unor oameni, prin ger, foamete, război și moarte, tifos și tuberculoză. Făcând comparație între chinurile primilor creștini, arși în foc și sfâșiați de fiare, chinurile lui Ianolide le întrece.2 Aceia au suferit câteva minute și au murit, acesta însă este chinuit zeci de ani. În una din zile, fiind cu patul vis-a-vis de el, îmi zice:

– Domnule Ungureanu, tremur, nu pot să-mi țin echilibrul, trebuie să stau în pat. Am fost dus la Sighetul Marmației, la o anchetă, să depun mărturie pentru unul cu care am stat cândva într-o celulă de închisoare. Un om nevinovat. Eu n-am putut să spun minciuni, să-l apăs pe bietul om, n-am vrut să mă încarc cu păcate și pentru asta am fost bătut peste cap.3 De atunci tremur și nu pot să-mi țin echilibrul. Eu nu sunt supărat pe nimeni, îi mulțumesc lui Dumnezeu și îl rog să mă ajute, să le pot suporta pe toate, până mă voi duce4 la prietenul meu Gafencu, mort la Târgu Ocna… Gafencu, un tânăr extraordinar, care în spitalul T.B.C. al închisorii Târgu Ocna, se găsea grav bolnav, împărțea mâncarea și medicamentele cu ceilalți. A fost un adevărat sfânt. Credința, comportarea, gesturile lui, toate îl așează în rândurile sfinților…

În timp ce în cameră se purtau discuții, se iscau certuri, se povesteau dureri, se iveau neliniști, Ianolide, cu figura lui de Făt Frumos, cânta psalmi, degajat de orice frământare lăuntrică. A fost un exemplu de viață, în închisoare, viață înconjurată de nimb dumnezeiesc. (…)

[La Aiud], în aceeași celulă în care a murit Constantin Gane, a fost adus într-un timp Ion Ianolide, omul care a executat peste douăzeci și trei de ani de închisoare, omul cu înfățișare de sfânt.

(George Ungureanu – Camera zero, Editura Fundația Culturală Alexandru Bogza, Câmpulung Moldovenesc, 2009, pag. 139-140, 151)


1. Acțiunea se petrece la Jilava, în vara anului 1960. Ioan Ianolide a a fost transferat la Jilava la începutul lunii aprilie 1960 și apoi comutat la Aiud la sfârșitul lunii august 1960.

2. Memorialistul subliniază aici o trăsătură care este defapt generală pentru noii martiri trecuți prin prigoanele secolului XX, dar una aparte față de mucenicii primelor veacuri: anume că cei din urmă au fost supuși la cazne mult mai mari și mai îndelungate decât cei dintâi. Iată cum limitele de îndurare ale martiriului au fost depășite prin depășirea bestialităților inventate de ighemonii secolului XX. Dar cum același Duh Sfânt i-a întărit pe toți mucenicii de-a lungul veacurilor, de la primii până la ultimii, înțelegem că odată cu înmulțirea supliciilor și bestialităților prigonitorilor, înmulțește și Dumnezeu harul, pentru a întări credincioșii spre mărturia cea bună.

3. Bătaia cu palmele, pumnii sau chiar cu bastonul peste cap era un tip de tortură frecvent utilizat de anchetatori Securității, dar aceste metode avea rolul nu doar de a înfricoșa ci mai ales pentru a destabiliza judecata coerentă a celui anchetat.

4. ”până mă voi duce”, cu sensul de ”până voi muri”, ceea ce arată că fericitul Ioan era deprins cu marea înțelepciune de a cugeta tot timpul la moarte, lăsându-se totodată în deplina grijă a Domnului pentru a-L trece cu bine peste toate caznele martiriului.

”Purtați-vă crucea” – Cel mai mare discurs al lui Ioan Ianolide

ioan-ianolide-valeriu-ganfencu-si-mama-conia-de-munca-galda

LaAiud, în 1945, când Ioan Ianolide a venit în celula în care mă aflam cu Marin Naidim şi ne-a spus, aproape plângând, că simte nevoia să fie aproape de noi, să se împărtăşească de aceleaşi bucurii tainice ale Mantuitorului Hristos – deşi avusese până atunci o atitudine niţel de bravadă faţă de provocările administraţiei şi suferise consecinţele – pentru că nu ştiam cum să procedăm, l-am rugat să meargă la Valeriu şi să-i împartăşească starea şi dorinţa sufletului lui.

Ioan a crezut că în felul acesta vrem să scăpăm de el, neacordându-i încredere. Totuşi şi-a destăinuit toate stările sufleteşti cu toate frământările de conștiinţă. Valeriu nu l-a lăsat să vorbească. L-a îmbrăţişat ca pe un frate pe care de mult îl aştepta la poarta sufletului său. L-a ridicat cu dragostea lui pe treapta depăşirii prea marii scrupulozităţi de constiinţă, pe care se afla ca pe o muchie de cuţit, nehotărât încă dacă să rupă cu o formă şi un stil de viaţă întâmplătoare şi închipuită, pentru a opta pentru viaţa traită în Hristos, în ascultare faţă de Cuvântul şi Biserica Lui.

Ioan Ianolide se încleşta ca un cruciat urcând dealul Golgotei, stropit cu propriu-I sânge. (…)

După eliberare, Ioan Ianolide, grav bolnav, îngrijit de părinţi şi de soţia lui, a lucrat tot timpul, sculptând în os medalioane şi cruciulițe pe care le împărţea celor din jur. Nea Doncea, unul dintre muncitorii legionari bucureşteni arestat şi eliberat de mai multe ori de-a lungul anilor, a luat parte la înmormantarea lui. Ne-a spus că un săculeţ cu astfel de medalioane si cruciuliţe, sculptate până ce vederea nu l-a mai ajutat, au ramas de la Ioan, cu dorinţa de a fi dăruite celor ce vor să le primească. Era cel mai mare discurs al său pentru neamul nostru:”Purtaţi-vă crucea!”

(Virgil Maxim – Imn pentru crucea purtată, Ediția a II-a, Editura Antim, București, 2002, pp. 185, 375)

Eliberarea

Era luna iulie şi încă ni se spunea că nu vom fi eliberaţi dacă nu ne reeducăm. În starea în care mă găseam eu nu mai aşteptam decât moartea. Totuşi în zilele din urmă ale lunii au început să plece sute de oameni zilnic.

Am fost dus în celular. Mi s-au dat zdrenţele personale pe care le mai aveam după mai bine de 20 de ani de temniţă. Încă nu ştiam şi nu credeam că voi fi eliberat. Totuşi în ziua de 31 iulie mi s-a pus în mână foaia de eliberare şi un bilet de tren până la Bucureşti. Am avut un şoc şi am plâns spasmodic… Nu-mi venea să cred.

Nu ştiam unde să mă duc şi nici cine mai trăia din familie. Tata fusese categorisit chiabur şi deci era greu de crezut că familia mea mai locuia în casa bătrânească. Nu ştiam decât de o rudă mai îndepărtată din Bucureşti care avea şanse să fi supravieţuit şi am cerut să merg la ei. Mi se părea că se învârteşte totul cu mine.

Am fost urcat într-un camion şi dus la gară cu un întreg grup ce mergea la Bucureşti. Era 1 august 1964. Am plecat plângând. Se rupea inima în mine de durere, de umilinţă, de neputinţă. Eram învinşi, definitiv învinşi. Din miile de oameni din Aiud câteva zeci se reeducaseră, purtându-se cum nu se poate mai josnic iar marea majoritate au încercat să se strecoare, fiecare cum a putut şi cum a crezut de cuviinţă. Au mai fost şi vreo două sute care au rămas intransigenţi, necompromişi, bravi. Acum părăseam cu toţii temniţa, slabi, zdrenţăroşi, murdari, umbre ale celor ce fusesem cu 20 de ani în urmă. Mulţi au plecat pe tărgi fiind bolnavi. Toţi arătam jalnic. Aşteptam în fiecare staţie să ne aresteze şi să se termine gluma asta proastă dar ne înşelam: mergeam de fapt spre temniţa cea mare.

Mi se părea că port în mine un mormânt, că mă mişc într-un mormânt şi că mă duc spre un mormânt. O, îmi spuneam, cât de fericiţi sunt cei ce au murit şi n-au mai apucat să trăiască amărăciunea acestei eliberări!

În camion oamenii au început să dea frâu liber gândurilor:

– Nu ne eliberează comuniştii, ci americanii! a zis un democrat.

– S-a terminat cu ei, sunt pe drojdie. Vor urma alegeri libere şi-i facem zob! căuta să mă convingă un altul.

Ascultam cu îngăduinţă aceşti oameni care trăiau din iluzii.

-Nu din slăbiciune ne eliberează, le-am spus, ci din putere. Nu le mai este frică de noi. Nouă ni s-a luat chiar şi şansa de a muri ca martiri!

Atunci foarte aproape de mine cineva a şoptit o vorbă care m-a cutremurat:

– Dacă ar fi să-mi iau viaţa de la început, aş repeta drumul pe care am mers!

Peste vreo zece ani aveam să-l întâlnesc pe acest om în Bucureşti. Când m-a văzut s-a speriat, s-a schimbat la faţă şi a vrut să fugă, dar fiind prea aproape a bâiguit ceva şi s-a făcut nevăzut! Ce se întâmplase? Oare reeducarea, oare azilele psihiatrice? Ce metodă diavolească sfărâmase acest munte de caracter?!

Dar să revin la ziua eliberării. Urcasem într-un tren muncitoresc. S-a dus vestea că suntem într-un compartiment şi veneau bieţii oameni să ne vadă. Unii cutezau să intre în vorbă, alţii ne întindeau un codru de pâine şi toţi participau la marea noastră durere, deşi nu realizau faptul că noi nu avem un ban de tramvai în buzunar.

Când am coborât în Gara de Nord am cerut unei femei nişte mărunţiş şi ea mi-a dat tot ce avea în buzunare. Era o femeie de serviciu pe undeva. Pe peron aşteptau familiile deţinuţilor. Am întâlnit o mamă cu doi copii mărişori, toţi plini de groază, care ne-a întrebat:

– Nu cumva aţi auzit de X? Este soţul meu şi tatăl acestor copii. Toţi vin, numai de el nu aflu nimic. Chiar dacă ştiţi că a murit, spuneţi-mi deschis, căci nesiguranţa în care tremură de zece ani inima mea m-a distrus!

– Doamnă, mamă scumpă, i-am răspuns, iartă-ne dar nu-ţi putem uşura suferinţa, căci nu-l cunoaştem pe soţul dumitale. Dar dacă în două-trei zile nu va sosi, poţi să nu-l mai aştepţi!

Plângea ea, înotau în lacrimi cuvintele noastre.

Căutam pe peron să văd silueta logodnicei mele dar nici ea şi nici nimeni din familie nu mă aştepta. Am ajuns la tramvai dar nu mai ştiam cum circulă. Am vrut să dau un telefon dar nu ştiam cum mai funcţionează. În cele din urmă am ajuns la rudele mele. Nu mă înşelasem, erau tot acolo. Numai că în locul vilei lor muncite cu trudă era acum o grămadă de cărămizi, amintire a bombardamentelor aviaţiei anglo-americane. Prezentul şi trecutul mă săgetau deopotrivă. O femeie grăsună, cam lălâie, s-a repezit şi m-a sărutat plângând în hohote. Era o muncitoare activistă de partid care făcuse mult rău în jurul ei, ameninţând, lovind, denunţând dar care ajunsese să vadă în cele din urmă realitatea crudă şi mincinoasă căreia îi slujise. A avut faţă de mine o răbufnire a sufletului ei mediocru, contradictoriu şi confuz.

Rudele m-au primit cu milă şi lacrimi. Simţeam că au ceva să-mi ascundă. Doream să aflu de logodnică, de părinţi, de fraţi.

– Da, da, Petrică e bine, locuieşte în Bucureşti. Şi Mărioara are două fete, este în casa părintească. Nenea (adică tata) e puţin bolnav, dar o să-i treacă, e uşor!

– Mama?

– Maică-ta s-a prăpădit cu dorul tău în inimă acum trei ani!

Mi-am adunat atunci ultimele puteri:

– Dar logodnica?

– Ai s-o vezi, e bine, sănătoasă!

– S-o văd? Dar ce face?

– Te-a aşteptat până mai un an. S-a dus zvonul că ai murit. Toţi am sfătuit-o să se căsătorească, că i-a fost destul să te aştepte optsprezece ani!

– Şi? am întrebat eu.

– Şi şi-a găsit un om de omenie cu care s-a căsătorit!

M-am încovoiat şi am izbucnit într-un plâns înfundat, care nu se va sfârşi niciodată din sufletul meu. Totul era un dezastru, o ruină, o paragină iar eu o nălucă, o arătare, o himeră.

M-am lăsat în voia rudelor mele. De mână cu doi bătrâni am pornit într-o lume nouă, ostilă, pustiită.

(Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Ed. Bonifaciu, Bacău, 2012, pp. 217-220)

„Doar pe Iisus Hristos vreau să-L arăt”

Iisus-Hristos-Pantocrator-Sinai

Sunt în vârstă de 64 de ani. Din 1941 până în 1964 am fost în închisoare, torturat şi batjocorit – mai întâi sub dictatura lui Antonescu, apoi sub cea comunistă.

L-am mărturisit pe Hristos întreaga mea viaţă, iar în 1944 m-am închinat cu totul Lui. M-am confruntat mereu cu materialismul, fie el burghez, fie comunist. Am comparat şi confruntat credinţa creştină cu islamul, budismul, confucianismul şi, fireşte, cu iudaismul talmudic. Am comparat Ortodoxia cu Romano-Catolicismul, Protestantismul şi neo-Protestantismul. Am dat o luptă mare cu ateismu…

 

Aproximativ 5 ani de zile m-am aflat în izolare totală, înfometat şi dezbrăcat. Mai mult de 15 ani am stat în încăperi comune -unele mai mici, altele mai mari; am trăit acolo, zi şi noapte, silit, ca şi toţi ceilalţi, să folosesc „ tineta “pentru necesităţile fizice (un fel de hârdău). Uneori eram îngrămădiţi opt deţinuţi într-o celulă de 61/2 picioare pătrate, dormind câte doi, trei sau patru într-un pat. Trupurile şi sufletele ni se frecau unele de altele în fiecare clipă. Teroarea exercitată de gardieni, foamea, frigul şi bolile păreau de-a dreptul suportabile în comparaţie cu oroarea care se instala între oameni diferiţi, disperaţi şi adeseori decăzuţi, descompuşi.

Am fost la munci agricole timp de doi ani. Era o muncă de sclav, iar noi eram înfometaţi şi dezbrăcaţi. Lucram în vii şi grădini de legume, dar muream de foame, pentru că ne era strict interzis să gustăm un pic din fructe sau zarzavaturi. Timp de peste 20 de ani mi-a fost mereu foame şi adeseori eram distrofic din cauza malnutriţiei. Mi-a fost frig în toţi anii aceia de închisoare. Am fost bătut, chinuit şi torturat ani de zile, pentru distrugerea rezistenţei fizice şi psihice [spirituale]. Am cunoscut direct înspăimântătorul domeniu al trăirii sub limitele suportabilului. Ani întregi am fost ameninţat cu moartea. Mi se cerea mereu „ sufletul” din mine. Mi-au oferit adesea viaţa, preferând perspectiva morţii tocmai pentru a-mi salva sufletul, conştiinţa, integritatea -şi numai Dumnezeu m-a ferit de prăbuşire. Nu există om care să poată rezista tuturor acestor chinuri.

Mulţi – mulţi ani, cam 15, am fost terorizat cu spectrul „ reeducării” în scopul „restructurării” mele şi „spălării creierului”. Doar purtarea de grijă a lui Dumnezeu m-a salvat. Am îndurat teroarea din partea temnicerilor, dar şi una şi mai feroce din partea informatorilor şi asasinilor din chiar rândurile deţinuţilor, care trecuseră de partea puterii politice. Am cunoscut fiinţe omeneşti dezamăgite, cu expresii diavoleşti pe chipurile lor şi care săvârşeau fapte demonice. Am fost înconjurat de o atmosferă de tovărăşie de demoni, care pendula între răutate şi criminalitate. Am purtat de grijă unor oameni pe moarte: unii deznădăjduiţi, alţii în stare de revoltă, alţii calmi. Am văzut „sfinţi” care radiau lumină, murind într-o atmosferă cerească. Am ascultat vorbind profesori, savanţi, oameni de litere — şi am învăţat mai mult decât într-o universitate. Am cunoscut comunişti şi am cunoscut evrei în închisoare, am cunoscut de asemenea din cei care fuseseră la putere. Am îngrijit chiar pe generalul care fusese preşedintele curţii militare care a pronunţat condamnarea mea. Mi-a fost dat ca să-i închid ochii. După ce îi servise pe stăpâni, fusese azvârlit şi el în temniţă.

Am cunoscut burghezi şi comunişti atât ca oameni liberi, cât şi ca deţinuţi. Şi pe toţi i-am cernut prin Duhul lui Hristos în Care m-am străduit toată viaţa mea să trăiesc. La capătul acestei amare experienţe numai Hristos rămâne în mine viu, întreg şi veşnic…

Astăzi se împlinesc 31 de ani de când a murit Valeriu. M-am dus la Biserică ca să mă spovedesc. Duminică mă voi împărtăşi. In ziua aceasta am aflat zidită în fiinţa mea sfinţenia, aşa fel încât nimic să nu mă mai poată despărţi de ea. Este cea mai fericită zi din viaţa mea, deşi în ziua aceasta a murit cel mai de preţ om pe care l-am cunoscut vreodată. El este cel care, în ziua aceasta, mi-a transmis fericita şi binecuvântata stare care m-a însoţit întreaga viaţă. Am fost atât de fericit, încât am dorit viaţa veşnică mai mult decât plinătatea spirituală pe care am simţit-o atunci, în ziua aceea. Am fost, şi fireşte şi, Valeriu a fost, perfect lucid, normal şi conştient de toate cele ce se petreceau. El era plin de Har. În el se afla Hristos şi am putut să fiu şi eu părtaş la starea lui binecuvântată de sfinţenie. ÎI umplea desăvârşit o stare de intensitate spirituală. Veşnicia se făcea văzută în timp, în clipă. Fericirea izvora din însăşi suferinţa. Totul era scăldat într-o lumină nepământească. Sufletul îmi era plin de pace. Trupul era lumină. Sub picioare simţeam ceva ca un câmp energetic, un fel de vibraţie care mă ţinea legat de pământ. De fericire — am plâns. Am putut vedea în duh: am văzut cerurile deschizându-se în adâncimea de nemăsurat a ochilor lui Valeriu. Am simţit Duhul Sfânt care lucra şi vorbea prin el. In slăbiciunea şi epuizarea lui fizică am simţit Puterea Dumnezeiască a unui alt plan al existenţei. M-am gândit că sunt în „cer”. Mă gândeam şi la faptul că sunt aproape de Iisus Hristos, pentru că Iisus Hristos se afla în Valeriu. Credinţa lui Valeriu îmi dădea şi mie tărie.

Chemarea mântuitoare a omului care murise a dat aripi spovedaniei mele. Iubirea lui Valeriu m-a supus desăvârşit iubirii lui Hristos. Ştiu şi simt că Valeriu mă însoţeşte şi mă ajută în toată lucrarea de a discerne cele două „lumi” în care trăim şi care, în planul divin, se află într-o perfectă unitate. Viaţa mea este Hristos. Mintea mea doreşte şi caută numai voia lui Dumnezeu. Nădejdile mele sunt la bucuria făgăduinţelor Lui. Sunt conştient de natura mesianică a Credinţei Creştine şi vreau să slujesc acestei Credinţe în mod desăvârşit până la moartea mea. Îi iubesc pe oameni şi, pentru mântuirea lor, urmez drumul Crucii. Iubesc viaţa, dar numai în perspectiva eternităţii; de aceea prefer să mor decât să îngădui o degradare sufletească sau a conştiinţei. Ştiu bine că mă găsesc în luptă cu forţe uriaşe care mă pot zdrobi şi mă rog lui Dumnezeu să-mi dăruiască înţelepciune, putere şi ocrotire.

Deşi din punct de vedere fizic sunt bolnav şi cu toate că am nervii peste măsură de sensibili, mintea îmi este sănătoasă şi întreagă, iar gândirea limpede. M-am retras intenţionat din lume, pentru că oamenii din lume mă împung şi mă atacă, iar eu nu mă pot apăra altfel de ei. Nu pot sluji decât doar prin rugăciune, iubire, meditaţie şi dând mărturie. Slujesc pentru a-mi păstra sufletul întreg, nevătămat. Doresc să am un sfârşit creştinesc. Sunt pe deplin conştient că am acumulat experienţe semnificative, dumnezeieşti, omeneşti, şi, prin urmare, am obligaţia să las o moştenire. Nu sunt iubitor de slavă deşartă şi doritor de a-mi scoate în evidenţă propriul eu; doar pe Iisus Hristos vreau să-L arăt.

Trăiesc singur, izolat, tăcut. Văd dezastrul spiritual, politic, economic şi militar în care se găseşte lumea şi nu cred că ar putea fi evitat. Lumea va suferi de pe urma erorilor ei de orientare mereu, până în momentul în care îşi va deschide mintea spre a primi adevărurile lui Dumnezeu, ca să aibă Credinţa mărturisirii autentice. Doresc să-mi fac deplin datoria. Ştim că lumea este cuprinsă în planul dumnezeiesc de mântuire. Cred. Iubesc. Nădăjduiesc.

Astăzi, întocmai ca acum treizeci şi unu de ani, mă simt strâns aproape de Valeriu şi, împreună cu el, strâns aproape de Domnul nostru Iisus Hristos.

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Editura Bonifaciu, Bacău, 2012, pp. 17-18)

Scrisoare către duhovnicul meu

ioan-ianolide-inainte-de-trecerea-in-vesnicie

Aseară am avut senzaţia că mă sting. Nu ştiu de unde exact provenea răul acela, căci mai toate organele îmi sunt afectate. Viaţa mi se stinge încet în viaţa veşnică.

Am avut o noapte odihnitoare şi m-am trezit oarecum refăcut,  deşi se simte o undă a morţii în trupul meu. Duhul însă e viu şi treaz.  Mai am încă de dat ceva lumii acesteia.  Dăruirea de sine este bucuria mea.

Gândul mi-e concentrat în mine însumi. Am senzaţia că lumea e vis, descoperire şi miracol. E splendidă întruchiparea asta firavă şi  trecătoare a lumii!

Mi-e  dragă lumea, mi-e  tare  dragă. Merită să te jertfeşti pentru mântuirea  unei astfel de minunate alcătuiri! Spre a o înţelege pe ea şi a-mi descifra propriul meu rost, am  clar  în  minte  realitatea  satanică  şi  păcătoasă,  cu  sensul  apocaliptic al istoriei.  Aşa se face că nu sunt tulburat de cumplita dramă a vieţii personale şi nici de  adâncul abis al lumii  moderne.  Văd  bine  cum  o  iconomie  providenţială veghează şi dă sens lumii de oameni, lumii de îngeri şi lumii de materie.

Un dat  armonios şi  robust  se desfăşoară în univers şi  se oglindeşte în conştiinţa mea. Mă  simt frate cu toţi  oamenii  şi  legat de tot ce se petrece în creaţie, căci  în toate, totul este Dumnezeu. Îi  simt  prezenţa în adâncul nemărginit din duh, cât  şi  în adâncul nemărginit  din materie. Prin  nemărginirea duhului  se deschide poarta spre Iisus Hristos,  Logosul care a creat lumea şi apoi a coborât şi în sufletul omenesc, îndumnezeindu-l. La acest gând mă cutremur, căci  nu  sunt vrednic să-l  înţeleg, dar  cunosc prin credinţă taina lui. Taina mântuirii  lumii  mă preocupă.

După ce m-am trezit,  am privit cum răsare soarele şi păsărelele încep să ciripească. Primăvara asta este secetoasă şi mă umple de griji.  Apoi am cercetat, puţin melancolic, chilia camerei  mele. Am pipăit masa de lucru, hârtia şi  stiloul. M-am aşezat pe scaun şi am stat o vreme dus pe aripi de gând. Chemând Numele de  foc  mistuitor, mă aşez în Duh Sfânt, supus, cuminte  şi  mulţumit. Aştept veghind, gata de slujire. Aşa am început aceste pagini.

Sunt câţiva ani de când doresc să am o lămurire cu duhovnicul meu; se pare că azi s-a plinit acest soroc.  Pun faţă-n faţă viaţa mea voită de Dumnezeu cu viaţa lumii voită de Dumnezeu, căci numai aşa pot să-i  spun iscusitului  meu duhovnic ceea ce mă frământă şi am datoria a-i mărturisi.

Citind  adâncurile fiinţei mele, găsesc că trăsătura definitorie a personalităţii mele a fost  comuniunea cu Dumnezeu, prin necesitatea credinţei, printr-o mare capacitate de dăruire şi prin puterea de mărturisire a Adevărului. Pe aceste trei valori s-a realizat în mine bruma de om ce sunt azi, la bătrâneţea anilor şi  la  maturitatea  duhului. Tot  în  adâncurile sufletului sunt şi multe trăsături negative, cum ar fi umplerea  de  sine, nestăpânirea simţurilor şi puţinătatea memoriei. Însă cu ajutorul lui Dumnezeu, pe cele negative le-am supus celor sfinte din mine.

Pronia cerească mi-a  împărţit  viaţa în jumătate pe la mijlocul secolului  20. Cum această epocă a fost  excepţional  de tensionată,  iar  eu am intrat în focarul ei  cel  mai  intens,  suferindu-i  toate contorsionările şi  abisurile, am avut ce învăţa. Căci nu e simplu să iei parte activă la tensiunea dintre Stalin, Hitler şi Reagan, ori  să treci  din  burghezie în fascism şi  din fascism în comunism, sau lucru uluitor de grav – să vezi cum Ierusalimul lui Hristos trece de sub stăpânirea islamică sub stăpânirea talmudică.  Aşa se explică tumultul vieţii mele, deşi sunt un biet anonim pe care nu-l cunoaşte decât temniţa.

Eram tânăr elev când viaţa mi-a fost drastic orientată de o întâmplare străină mie. Atunci  în capul meu erau idei democrato-liberalo-cosmopolite, aşa cum le prinsesem de la tatăl meu. Într-o zi, pe o bancă, într-un parc, un tânăr, cu un aer de arhanghel ce  vesteşte o minune, mi-a  zis: „Tu  crezi  în  Dumnezeu?”. Surprins,  i-am răspuns cu sinceritate: „Cred!”.  „Răspunzi aşa de uşor pentru că nu ştii  ce e credinţa.  Credinţa trebuie mărturisită cu putere şi  de este nevoie,  trebuie să-ţi  dai  viaţa fericit  pentru Hristos!”,  mi-a zis el.  Am rămas uimit.  S-a făcut  o mare deschidere în mintea mea şi i-am spus: „Nu m-am gândit niciodată la aceste lucruri”.  „Tu eşti  străin de sfinţii  şi  martirii  acestui veac”,  m-a avertizat  el  pe un ton profetic.  „Ce trebuie să ştiu?”,  l-am întrebat. „Cum, tu nu citeşti  ziarele,  nu ştii ce s-a petrecut?!”.1… 

Acel tânăr nu era un arhanghel, ci un flutură-vânt, un mic aventurier peste care bătuse Duhul Sfânt pentru câtva timp.  A dispărut pentru totdeauna din viaţa mea şi n-am mai auzit de el.  Eu însă am făcut din credinţă un concept sincer de viaţă nouă, propunându-mi înnoirea mea personală, cât şi înnoirea lumii în care trăiam.  Formarea mea pe această cale n-a avut un îndrumător încercat,  ci s-a făcut din prisosul  de dar  şi  har  ce mi  l-a dat Duhul  Sfânt. Aşa m-am trezit  angajat  în lupta cu păcatul din mine şi din lume.

La început erau nişte generalităţi conform cărora mă orientam. Şi aşa am intrat în conflict cu egoismul lumii burgheze, cu ateismul ideologiei comuniste şi  cu  orgoliul  rasismului  fascist.  Tuturor  acestora L-am opus pe Hristos,  deşi  la vârsta  aceea  nu  eram prea  clar  în  ideile mele. Cu  părere  de  rău  mărturisesc  că preoţii de atunci  şi  literatura ce mi-o serveau ei  nu au fost  suficiente pentru setea ce ardea inima mea. Totuşi,  bruma de educaţie creştină ce s-a făcut în şcoli, cât şi atmosfera evlavioasei noastre naţiuni au dat primii germeni ai credinţei din mine.

Un rol important în formarea conştiinţei  mele l-a avut  bunica mea, care  era  analfabetă şi mama, care  ştia  puţină carte;  amândouă erau  personalităţi puternice, echilibrate şi impresionante.

Societatea de dinainte de al doilea război mondial era în descompunere prin abuzuri, crime, dezmăţ şi lăcomie. Tineretul era dezorientat şi frământat. Aşa se face că şi tinereţea mea a fost pigmentată cu unele vicii ale epocii şi vârstei.

Eram nemulţumit  de mine şi  de lumea în care trăiam.  Fiind condus mai mult de sentiment decât de raţiune, mi-am exprimat, aşa cum puteam să o fac la vârsta aceea, refuzul meu faţă de o astfel  de lume.  Consecinţa a fost  că m-au întemniţat burghezii2, apoi fasciştii3 şi la urmă comuniştii, în ordinea în care ei s-au perindat la putere.

Dar  nici în temniţă nu am fost prea înţelept şi m-am luptat cu morile de vânt.  Un  criminal  odios şi  libertin  pătimaş m-a chinuit  până ce m-a înfrânt, silindu-mă să recunosc public că el este un om de onoare, iar eu un calomniator şi un bandit.  Atunci am căzut cu faţa la pământ şi pentru prima oară în viaţă mi-am spus cu putere: „Sunt  un ticălos!”.  Acesta a fost  momentul  crucial  al  vieţii  mele lăuntrice: conştiinţa păcatului,  mai precis,  umilinţa.

Deşi  credeam şi  mă rugam ore întregi  pe zi, făceam rugăciuni  şi  de noapte, citeam zilnic Sfânta Scriptură şi  studiasem teologia şi literatura creştină, totuşi  nu ajunsesem la o viaţă lăuntrică. Continuam să studiez dreptul, filozofia, politica,  sociologia şi pedagogia, informându-mă din toate domeniile care analizau sufletul omenesc. Aveam impresii  bune despre mine însumi  şi  nu reuşeam să-mi înfrâng orgoliul.  Cu toate acestea aveam conştiinţa unor  păcate general  omeneşti, dar nici pe  acelea nu puteam să le spovedesc din cauza  aceluiaşi  amor  propriu amestecat cu ruşine. Mai târziu aveam să aflu că satana îi dă omului ruşinea pentru virtute şi neruşinarea pentru păcat.

Deci eu ascundeam de mai înainte în mine o intimitate pe care singur o  reprobam. Acum însă, prin  înfrângerea  suferită, îmi  fusese  distrus  nu  numai orgoliul, ci mă desfiinţasem pe mine însumi în ochii mei, încât  îmi  devenisem insuportabil4. Şi  fiindcă  nu  ştiam  cum  să  ies dintr-o  astfel  de  situaţie, am deznădăjduit. S-a făcut o beznă cumplită într-un fel de degringoladă interioară. În hăul acela se manifesta un orgoliu rănit şi o minte dezorientată. Satana mă împingea spre cel  mai  cumplit  dezastru. Moartea îmi  apărea ca unica alternativă. Şi  ştiam că mor  ca un neom.  Mai  ştiam că nu sunt  vinovat  şi  că moartea este o prăbuşire ultimă a sufletului meu. În împrejurarea aceea eram singur şi chiar de aş fi  fost  cu  cineva, aş fi fost incapabil să-i cer ajutor, poate chiar aş fi refuzat intervenţia unei persoane ce ar  fi sesizat drama mea, căci în mod pervers încă era mai  tare  în  mine orgoliul decât  smerenia. Au fost zile de  beznă  orientată  spre neant.

În  împrejurarea  aceea,  izbăvirea  mi-a  venit  de  la  milostivirea dumnezeiască, ce mi-a fost vestită de un preot. Preotul respectiv ţinuse în temniţă o  conferinţă  în  care  vorbise  despre  muntele  Athos ca  exponent  al  spiritualităţii ortodoxe, spiritualitate în centrul  căreia se află isihia, adică rugăciunea liniştirii. Vorbise de închiderea duhului  în  materie,  a minţii  în inimă,  prin repetarea unei rugăciuni  foarte scurte,  cu ajutorul  căreia se ajunge la o deplină pace interioară, până ce mintea îşi  vede propria ei  lumină şi  în ultimul stadiu, iluminarea,  ajunge să  fie  inundată de lumina taborică. Împărtăşirea de lumina taborică înnoieşte lumina duhului omenesc, în aşa fel încât şi cel mai păcătos om, omul  tuturor dezastrelor,  se poate naşte din nou, curăţit şi înnoit în demnitatea cea dintâi a firii.

Cam atât îmi aminteam,  dar esenţial pentru mine,  în starea în care mă aflam,  a fost faptul că am crezut că Dumnezeu poate curăţa şi înnoi sufletul meu. Atunci s-a deschis un licăr  de lumină în întunecatul meu suflet. Am hotărât să mă încredinţez deplin lui Dumnezeu pentru toată viaţa. Cum însă nu ştiam nici măcar formula  acelei  rugăciuni5, am  luat  drept  model  cuvintele  cu  care  se  încheierugăciunile tipicului ortodox şi am început să le repet pe acelea.

O făceam cu disperată speranţă şi duhul meu era plin de râvnă, dar nu aveam experienţă. În curând aveam să descopăr că nu merge chiar aşa de simplu şi am combinat  cu acatiste şi  alte rugăciuni. Nici o altă preocupare nu-mi  doream, deşi  gândurile năvăleau în cugetul  meu. Trupul îşi cerea şi el unele drepturi. Lumea mă urmărea cu imaginile din amintire şi cu idealurile pe care le nutrisem. Concentrarea în duh se dovedea dificilă şi nu reuşeam să pun ordine în mine însumi. A rămas însă nestrămutată credinţa în Dumnezeu şi în puterea rugăciunii.

Celula  se  dovedeşte a fi, pentru  oamenii  atraşi  de  Dumnezeu,  un mediu mai dur şi mai prielnic chiar decât chilia,  numai că solicitarea credinţei e cu mult mai severă. Câteva luni am trăit în izolarea aceea deplină, orientat numai de inima mea credincioasă,  dar  fără o orientare a minţii.  Aveam mare nevoie de unduhovnic  căruia  să-i  încredinţez  toată  intimitatea  simţămintelor  mele  şi  să-i  cer să-mi fie călăuză.  Ştiam că preotul are har  şi credeam că el poate să-mi transmită puterea  şi  lumina  dumnezeiască  de  care  aveam nevoie  şi după care  râvneam cu atâta nesaţ.

Şi  a venit  şi  ziua în care s-a terminat  izolarea.  Eram tot  în temniţă, dar  printre deţinuţi erau şi preoţi.  Cu toate deciziile şi dorinţele mele,  când a fost să trec la fapte, am simţit  din nou opreliştea amorului  propriu de a mă spovedi, numai  că de data asta am înfrânt-o.  Căci nu m-am jucat  nici  cu cuvântul,  nici  cu viaţa  şi  nici  cu  cele  sfinte.  Tot  ce  am  făcut  a  fost  sincer,  chiar  atunci  când, dezorientat  fiind, am greşit.  De aceea înţeleg prea bine de ce apostolii  puneau pe primul  plan învăţătura Domnului;  căci  omul  auzind,  ştie,  şi  va veni  şi  momentul prielnic  ca  să  rodească  sămânţa  aruncată  cu  generozitate.  Aşa  s-a  întâmplat  cu mine şi e bine aşa.

Am ales pe cel mai cuvios dintre preoţii de acolo şi i-am cerut să mă spovedească. El m-a întrebat:

– Eşti pregătit de spovedanie?

Contrariat, i-am răspuns: – Da!

– De când nu te-ai spovedit?

– De mult.

– Ai  făcut  vreodată  o  spovedanie  adevărată,  sinceră,  care  să-ţi schimbe viaţa?

Preotul pusese degetul pe rana sufletului meu. I-am răspuns:

– Acum doresc să fac acest lucru, pentru asta am venit aici.

El m-a scrutat şi mi-a zis:

– Pentru  că  te  cred  sincer, consider  că  datoria  mea  de  preot  este să-ţi spun că nu eşti pregătit de spovedanie.

– Ce trebuie să fac pentru asta?

– Poţi face ce-ţi spun eu?

– Pot! am răspuns categoric.

Preotul  s-a  recules  puţin  şi  apoi  mi-a  făcut  o  destăinuire  care  m-a impresionat.

–  Ştii,  a zis el,  eu sunt iconomul Tainelor lui Dumnezeu,  dar nu am ajuns să fiu un bun duhovnic.  Nu cunosc bine sufletul omenesc,  fiindcă nici eu nu am o experienţă sufletească pe măsura misiunii sfinte ce o împlinesc. Altădată nici nu  se  dădea  voie  oricărui  preot  să  fie  duhovnic,  ci  numai  celor  cu  har  şi  cu experienţă  în  duhovnicie.  E  o  răspundere  imensă  să  umbli  în  sufletul  omului, răspundere cum nu există nici  una,  nici  în domeniul  tehnic,  nici  în cel  biologic, social, medical  şi  nici  în filozofie. Aici  lucrezi  cu sufletul  omului,  îndrumându-l să  se  orienteze  între  Dumnezeu  şi  satana,  între  duh  şi  materie,  între  veşnicie  şi vremelnicie.  De  aceea  mă  socotesc  nepriceput  pentru  o  astfel  de  lucrare,  iar  o simplă formalitate îndeplinită evlavios nu mă mulţumeşte.

– Atunci ce-i de făcut?

– Sunt două căi: ori să-ţi dau o anumită lectură să o faci şi singur să te lămureşti, ori să te trimit la un mare mântuitor de suflete omeneşti, care ştie să vindece toate rănile. Şi eu tot lui îi  datorez puţintica viaţă duhovnicească de care m-am învrednicit. Ce alegi? Am stat şi am reflectat, apoi am zis:

– Cred  că  cea  mai  înaltă  cale  e  îmbinarea  acestor  două  căi.  Prin urmare, primesc să fiu îndrumat de acel doctor de suflete, fiindcă strădaniile mele de a mă orienta de unul singur prin lecturi nu m-au mulţumit.

–  Gândeşte-te încă o dată ce hotărâre capitală este aceasta!  Poţi  să asculţi de altul,  să te supui altuia cum te-ai supune lui Dumnezeu? E o smerenie de care puţini oameni sunt capabili!…

Simţeam  şi  eu  că  se  deschide  o  cale  foarte  îngustă  şi  severă,  dar fierbintea  dorinţă  de  a mă  afla  în  harul  dumnezeiesc  m-a  îndemnat  să  răspun dafirmativ. Preotul a continuat:

–  Asta e propunerea mea, rămâne să văd ce zice şi  Arsenie,  fiindcă el  nu se angajează decât  cu oamenii  care iau în serios mântuirea şi  cele sfinte.  El nu e omul jumătăţilor de măsură,  ci  merge numai  pe calea împărătească. Dacă va socoti  că nu eşti  pregătit  pentru un astfel  de drum înalt,  s-ar  putea să trebuiască să-ţi găseşti alt îndrumător.

Arsenie [Papacioc] era cu câţiva ani mai mare decât mine.  Eram prieteni,  dar nu exista o afinitate între noi tocmai din cauza unei intransigenţe pe care o sesizam la el,  după cum şi  el  era nemulţumit  de o  anume superficialitate a mea.  Având  învedere aceste relaţii,  mi-a fost greu să înving împotrivirile ce au apărut imediat în inima  mea: Tocmai  lui?  De  ce  nu  la  altul,  de  care  sunt  apropiat  sufleteşte?  Să recunosc deci că el are dreptate? Să dovedesc că sunt inferior lui? Ba chiar  să mă supun lui?…  Astfel de porniri năvăleau din adâncimile sufletului meu,  dar  au fost zăgăzuite de hotărârea mea de a mă smeri cu orice preţ,  găsindu-mă vrednic de tot dispreţul.

Preotul mi-a cerut să trec a doua zi pe la el spre a-mi da răspunsul lui Arsenie.  Şi  Arsenie  m-a  primit.  În  mine  însă  s-au  produs reacţiile  negative  şi dureroase  ale  eului  care  se  simţea  jignit.  Pornisem însă  pe  această  cale  şi  eram hotărât s-o continui până la capăt, de aceea m-am dus la Arsenie.

Colac peste pupăză,  la Arsenie îl găsesc pe Virgil [Maxim]6,  un alt prieten,  mai tânăr  decât  mine,  cu  care  nu  eram apropiat  sufleteşte,  fiindcă  era  ucenic  al  lui Arsenie.  Surpriza de a-l găsi acolo mi-a căzut rău la inimă. El a vrut să se retragă, dar Arsenie l-a reţinut, spunându-mi:

– Cred că nu ai  nimic împotrivă ca Virgil  să fie de faţă. Dar dacă vrei să plece, va pleca.

–  Nu, am zis eu, îl rog să rămână!

Şi  în  mine  s-a  născut  dorinţa  de  a  birui  asupra  mea  însumi.  Era  o umilinţă în plus pe care mi-o impuneam şi  care mi-a prins foarte bine. I-am spus lui Arsenie că am venit să intru în ascultarea lui, ca să mă spovedesc. Arsenie e un om mai  mult mărunt, roşcat, ager, energic,  autoritar  şi direct. El  reduce repede lucrurile la esenţa lor  dintre bine şi  rău,  afirmă binele şi nu face nici  o concesie răului, din care cauză pare rigid şi  necruţător, poate prea simplist. Înainte de a-mi da un răspuns,  m-a invitat la o discuţie generală care s-a concretizat în întrebarea:

–  Ce te leagă pe tine de Dumnezeu?

– Credinţa, am răspuns eu.

– Credinţa cu fapte ori fară fapte?

– Credinţa cu fapte. Şi  nu numai  cu fapte, ci cu toată viaţa, m-am descărcat eu.

– Frumos ce spui, dar nu-i suficient să crezi. Altceva ce te uneşte de Dumnezeu?

– Dragostea.  Îl  iubesc.  Îl  iubesc  mai  mult  decât  pe  mine  însumi. Sunt gata să-mi dau viaţa pentru El.

– Din  câte  te  cunosc  eu,  eşti  capabil  de  jertfă,  dar  nu  ai înţelepciunea jertfei, însă asta e o problemă prea profundă ca să o abordăm acum. Să continuăm deci să vedem ce te uneşte cu Dumnezeu.

– Nădejdea, am răspuns eu, nădejdea mântuirii,  nădejdea curăţirii şi nădejdea vieţii veşnice. Ştiu că El le poate toate,  deci mă încredinţez Lui.

– Şi altceva? m-a întrebat.

Am stat  un pic pe gânduri  şi  i-am înşirat  toate virtuţile de care îmi aduceam  aminte: milă,  iertare,  bunătate,  dreptate,  cinste,  smerenie,  ascultare,râvnă,  răbdare,  îngăduinţă faţă de alţii,  putere de jertfa,  sfinţenie…  El mă asculta, dar nu se dădea convins.

–  Îţi lipseşte ceva, ceva esenţial!

Simţeam un nod în stomac şi  un val  de mânie era gata să mă facă să ţâşnesc în nemulţumire şi  revoltă.  Îmi  spuneam în sine: „Ce vor  oamenii  ăştia de la mine? Se cred prea deştepţi!  Vor să mă umilească? Ori  poate chiar  îmi  lipseşte ceva şi eu nu ştiu ce?! Dar ce să-mi lipsească,  doar sunt tobă de teologie!”.

În timp ce cugetam astfel,  uitam că în urmă cu câţiva ani un prieten mi-a pus în mână Patericul, îndemnându-mă călduros să-l citesc. Citisem o pagină şi  închisesem cartea,  găsind-o  minoră  pentru  un  intelectual  ca  mine.  Îmi  părea slinoasă, învechită, medievală,  deşi teoretic  aveam  o  părere  bună  despre  evul mediu. Dacă aş fi citit-o, poate că ar fi deschis în mine încă o punte de legătură cu Dumnezeu,  dar  n-o făcusem şi  acum sufeream această umilitoare situaţie. În cele din urmă a învins totuşi gândul bun din mine şi am spus:

– Acesta sunt.  Nu ştiu ce-mi mai lipseşte. Spuneţi-mi voi!

Arsenie  s-a  uitat  la  Virgil  semnificativ,  ceea  ce  m-a  durut  şi  mai mult, dar mi-a sporit şi interesul,  apoi mi-a zis:

– Îţi lipseşte frica de Dumnezeu! Atunci s-a deschis  un  ochi  în  mintea  mea şi  am  văzut  o  strălucire nemăsurată.

– Aveţi  dreptate!  am zis,  dându-mă învins.  Nu există în mine frica de  Dumnezeu,  ci  doar  nişte  modalităţi  minore  de  frică  omenească,  aproape superstiţioasă.

A urmat  un moment  de reculegere reciprocă.  Arsenie se dovedea un excepţional vier al sufletului omenesc. În timp ce eu mă gândeam ce trebuie să fac pentru a dobândi frica de Dumnezeu,  el înţelegea că merită să se ostenească totuşi cu mlădierea sufletului meu. În încheiere mi-a zis:

– Bine,  voi da ascultare dorinţei tale.  Dar  să fiu sigur pe fermitatea acestei hotărâri!

– Te rog să mă crezi că este definitivă şi integrală, l-am asigurat eu.

Zarurile  erau  aruncate  şi  deci  porneam  împreună  să  intrăm  în Ierusalimul ceresc,  dar bătălia a fost de mare amploare şi profunzime.  Era greu să renunţ  la  a  mă  conduce  după  propria-mi  voinţă  chiar  şi-n  gândurile  cele  mai intime.  Aveam  senzaţia  că  mă autodizolv,  dar  ştiam  că  de  fapt  îmi  căutam identitatea.  De cele mai  multe ori  nu vedeam finalitatea acestui  experiment,  dar continuam să cred în ea.

Ne  întâlneam  zilnic  şi  discutam.  Am  citit  cărţi  care  m-au  ajutat enorm:  „Patericul”,  „Urmarea  lui  Hristos”,  „Filocalia”,  „Carte foarte  folositoare pentru suflet”.  De asemeni i-am recitit pe Dostoievski şi Papini.

Eliminam preocupările lumii,  fie ele bune sau rele şi  mă concentram numai  la  buna  rânduială  lăuntrică.  Am început  să  disting  tot  mai  bine  raportul dintre  suflet  şi  trup,  dintre  minte  şi  inimă,  dintre  conştient  şi  inconştient. Începeam să înţeleg lumea materială, lumea oamenilor  şi  lumea îngerilor  ca pe o minunată plăsmuire a Duhului.  În Duhul Sfânt mă adunam cu tot duhul din mine. Efortul  de voinţă era ajutat  de râvna mântuirii.  În duh am descoperit  că se află lumea  întreagă,  dar  nu  m-am oprit  la  ea,  ci  m-am orientat  spre partea  cea  mai dinăuntru  a  duhului,  acel  loc  sfânt  în  care  omul  se  întâlneşte  cu  scânteia dumnezeiască din el. Aceasta era esenţa lucrării: cunoaşterea lumii prin îndepărtarea de ea, căci trăirea în Hristos umple sufletul omenesc de adevărata cunoaştere.  Lumea mi se descoperea într-un orizont curat şi armonios.  Eu muream zi de zi şi se năştea în mine Hristos.  Puţinele clipe în care am avut această iluminare mi-au fost de ajuns spre a mă atrage tot mai profund în schimbarea ce se producea în sufletul meu.

În  vremea  aceea  n-am  lucrat,  n-am  întreţinut  alte  relaţii,  nu  m-a interesat ce este în jurul meu.  În vremea aceea nu simţeam foamea,  nici temniţa şi nici teroarea apocaliptică.  Aveam senzaţia unei eliberări necontenite.

Procesul de ruptură faţă de conceptele vechi,  de vechii  prieteni şi  de  preocupările vechi  era dureros,  dar  redescoperirea noilor perspective mă umplea de atâta bucurie,  încât drumul era ireversibil.

Tot  ce  citeam  mergea  direct  în  inimă  şi  devenea  act  viu  de  viaţă interioară.  Cât  despre  discernământ,  pe  acela  îl  încredinţasem  lui  Arsenie,  căci mereu  îi  destăinuiam ce  se  petrece  în  mine,  cum  gândesc  şi  cum înţeleg,  iar  el facea  operaţia  fină de estetică  sufletească.  Se  întâmpla  ca  uneori  să  nu  fiu  prea încântat  de spusele lui,  dar  mi  le însuşeam cu smerenie şi  cu încrederea copilului faţă de părinţi.

Aveam  mare  pace  lăuntrică,  încât  şi  somnul  îmi  era  plin  de  vise frumoase.  În fiinţa mea pătrunsese un simţământ de uşurare curăţitoare.

Majoritatea zilei o petreceam în celulă, căci numai două-trei ore pe zi uşile erau deschise,  or viaţa de celulă are proprietatea de a comprima timpul,  de a da consistenţă materială evenimentelor spirituale şi de a tensiona omul din te miri ce  lucruri  mărunte.  Comportamentul obişnuit  al  oamenilor  din  societate beneficiază  de  spaţiu  şi  de  timp  larg,  care  absoarbe  o  parte  din  conflictele sufleteşti  dintre  oameni,  încât  ei  pot,  cu  oarecare  uşurinţă,  să  convieţuiască. Temniţa însă înghesuie suflet  în suflet  şi  fiecare „eu” intră în conflict cu celelalte pentru un cuvânt  oarecare,  pentru o dorinţă,  un gest,  o părere,  pentru o tăcere şi pentru  micile  probleme  ale  convieţuirii,  încât  aici,  dacă  oamenii  nu  au  o  bună armătură  spirituală,  cu  multă  greutate  îşi  găsesc  pacea  dintre  ei.  Conflicte  dure apar din  banale  întâmplări,  iar  explicaţia  constă  în  faptul  că  fiecare  om  simte material  duhul  celuilalt.  Aşa am observat  că nu  aspectul  material  al  existenţei  e conflictual,  ci  încărcătura  spirituală  ce  i-o  dau  oamenii.  Pentru  investiţia intenţională a oamenilor pusă în cuvinte,  idei,  fapte şi obiecte,  se intră în conflict.

Eu  însumi  făcusem  această  experienţă  şi  abia  acum  îi  desluşeam mecanismul,  ba,  mai  mult,  descopeream cheia  păcii  dintre  oameni,  adică  pacea interioară.  Numai  ajungând la o cunoaştere şi  stăpânire a sinelui,  vei  cunoaşte şi stăpâni în bine raporturile cu semenii.

Dar  eu nu conlocuiam atunci  cu oameni spiritualizaţi,  încât  lupta era grea,  căci  era unilaterală.  Zi  de zi  se iscau fel  de fel  de situaţii  la care trebuia să aplic  disciplina  interioară  pe  care  o  experimentam.  Contrar  aşteptărilor,  am observat că cele mai multe conflicte nu decurgeau din interese egoiste,  materiale şi lacome,  ori  dacă  ele  apăreau,  erau  foarte  uşor  de  îndepărtat.  Dacă  de  exemplu, cineva se lăcomea la bucata cea mai mare de mămăligă,  era suficient să mă fac că nu observ şi să-l las să-şi satisfacă această mică slăbiciune.  Şi mi-a fost dat să văd oameni lacomi  care cu timpul au plâns,  căindu-se pentru gestul lor  şi  au încercat să se îndrepte.

Aspectul acesta material  beneficia şi  de raţiunea evidenţei lucrurilor, care ne obliga la un comportament corect.  Dacă dormeam, de pildă,  trei  oameni într-un  pat  îngust  de  o  persoană,  se  puneau  probleme  dificile  de  împărţire  a spaţiului,  care se dovedea mai dur decât spaţiul vital pretins de unele politici.  Noi însă găsisem rezolvări  care erau atât  de corecte,  încât  nu puteau fi  negate. Totuşi, mi-a fost dat să stau cu careva7 care se lăbărţa în pat peste limitele lui de drept,  iar dacă era corectat devenea violent şi o dată chiar a ridicat bocancul cu cuie pe tălpi, ameninţându-mă că-mi  sparge  capul.  Mi-a  trebuit  multă  răbdare,  umilinţă  şi putere de jertfă pentru a putea convieţui cu un astfel de om.

Şi  totuşi,  nu  aceste  conflicte  erau  mai  grave,  ci  acelea  iscate  din orgoliu.  Îmi  amintesc de un alt  om,  cult,  inteligent şi  talentat, ba chiar  un om cu un caracter  frumos,  care însă refuza categoric viaţa spirituală,  nu pentru că ar  fi fost ateu, ci pentru că era plin de sine însuşi şi foarte orgolios.  Nu putea suporta la mine  tocmai  smerenia,  lepădarea  de  sine  şi  umilinţa.  De  aceea  mă  batjocorea pentru orice cuvânt şi gest. Nu-i plăcea interiorizarea mea adâncă şi strădania mea de trăire creştină. Îmi  spunea că sunt ipocrit,  fals şi  orgolios. Un orgoliu pervers socotea el că se află în mine. Mai târziu am cunoscut tentaţia şi formele acestea de orgoliu  travestit  în  smerenie,  dar  atunci  inima nu-mi  sângera când  mă acuza de astfel de necinste.

Încercările  mele  de  a-l  lămuri  l-au  îndârjit  şi  mai  mult,  căci  nu puteam să-i  dovedesc bunele mele intenţii  decât  arătându-i  indirect  că el  greşeşte, ori asta l-a întărâtat atât de mult,  încât mă ura de moarte şi-mi facea viaţa iad. Am încercat  să  mă  umilesc  şi  să-mi cer iertare  de  la  el,  chiar  atunci  când aveam dreptate,  dar  zadarnic.  În  împrejurarea  aceea  am  înţeles  importanţa  îndelungii răbdări. Trecuse la invective,  pe care le pronunţa cu fineţe inteligentă şi  sarcasm. Nu mai era nici o cale de ostoire (încetare) a acelui orgoliu, decât timpul.  Căutam să dispar  din ochii  lui,  dar  în spaţiul  acela îngust  el  se concentrase numai  asupra patimii  împotriva mea,  încât  nu mai  putea fi  nici  raţional  şi  nici  obiectiv.  Dacă tăceam era rău, dacă vorbeam era rău. Reţin câteva vorbe grele cu care îmi ţintuia sufletul: „Eşti  un  diavol!”,  „Eşti  un  fariseu!”,  „Laş  incompetent  şi  incapabil!”,„Secătură  perversă!”,  „Te  dispreţuiesc,  eşti  orgoliul  întruchipat  în  minciună!”. Ajunsese să se înfurie pe mine şi  când era tăcere în celulă şi  nu ne uitam unul la altul,  căci  era  tensionat mental  de  persoana  mea  în  aşa  măsură  încât  devenise obsesie şi  nu-şi  mai  putea stăpâni  reacţiile.  Probabil  că descoperise în mintea lui alte faţete,  considerate de el perverse,  ale mele şi nu se stăpânea să nu mi le toarne cu nemiluita şi  fără cruţare. Răbdam eu,  dar  mă costa mult  neputinţa de a stabili pacea cu acest om.  Este cel mai neostoit orgoliu pe care l-am întâlnit şi care nu a cedat niciodată.  Acel om a murit fără a putea să mă împac cu el,  deşi am dorit-o. Am întâlnit  în viaţă  orgolii  mai  mari,  în  sensul  unor  aspiraţii  uriaşe  şi  al  unor orizonturi  foarte largi;  pe lângă ele,  orgoliul  acestui  om era minor,  însă atât  de înrăit,  încât n-a putut să se ostoiască niciodată8. […]

Cum duhovnicul este arhitectul subţirimii duhovniceşti din om şi ştie să  facă  vizibil  şi  real  nevăzutul  şi  duhul,  sub  îndrumarea  lui  Arsenie  intram, încetul  cu  încetul,  în  materialitatea  spirituală  a  existenţei  şi  priveam  materia propriu-zisă ca pe o aparenţă miraculoasă,  în care eu deveneam stăpân. De sufletul meu depindea lumea mea.  Din mine izvora pacea cu semenii mei.  Căci eu muream mereu şi via în mine Hristos.  El este totul în toate şi în mod necesar trebuia să fie totul în mine.  Aşa am ajuns să înţeleg condiţia de libertate a omului, pe de o parte cu dreptul lui de opţiune şi pe de altă parte cu pacea adevărului ca stare a libertăţii interioare şi universale.

Cu Iisus mă desfătam pretutindeni.

Zi  de zi  eram tot mai  plin de bucurie şi  Arsenie a remarcat  creşterea mea duhovnicească.  Deşi ascultarea o suportam mai uşor,  totuşi încă se manifestau în  mine  oprelişti  şi  praguri  greu  de  depăşit,  dar  mergeam înainte,  căci  lucrarea duhovnicească trebuie să aibă continuitate: ea nu e un moment,  ci o viaţă. Într-o  bună  zi  Arsenie  mi-a  spus  că  pot  merge  la  spovedanie, atrăgându-mi atenţia asupra continuităţii vieţii duhovniceşti.

– Eşti  numai  la  început,  a  zis  el,  de  aici  înainte  te  vei  descurca singur,  dar de ascultarea Bisericii vei avea nevoie toată viaţa.

M-am pregătit  pentru spovedanie consultând câteva îndreptare,  unul pe  criteriul  grupelor  de  păcate  şi  altul  pe  criteriul  Crezului,  Decalogului  şi Fericirilor,  ambele  punând  cele  mai  nuanţate  întrebări  pentru  o  analiză  cât  mai corectă a sufletului  şi  a vieţii.  Am citit  şi  canoanele care se dau şi  m-am speriat foarte. Păcatele le-am scris pe o hârtie.  Uitasem că mă aflu în faţa unui om, ci  mă  simţeam  în  faţa  lui  Dumnezeu,  primind  cuvântul  preotului  ca  pe  însuşi glasul  Domnului.  Mă temeam de un  canon  sever,  dar  el  s-a limitat  la un  an  de oprire  de  la  Sfânta  Împărtăşanie,  răstimp  în  care  aveam câteva  îndatoriri  ce-mi păreau uşoare în raport cu râvna şi strădaniile mele. M-am  bucurat  la  sfârşit  şi  am  făcut  încă  un  gest  care  avea  să influenţeze tot viitorul meu.  Am ales doi prieteni9 cu preocupări duhovniceşti şi cu care  aveam  vădite  afinităţi  sufleteşti.  M-am dus la ei  în  celulă,  le-am dat  hârtia cu  păcatele spovedite şi le-am zis:

– Vreau ca voi să mă cunoaşteţi pe dinăuntru, gol în goliciunea din mine şi de puteţi, să mă ajutaţi! Cei doi prieteni au fost impresionaţi şi drept răspuns s-au mărturisit şi ei mie.  Ne-am mutat în aceeaşi celulă.  Era o atmosferă de trăire intensă.  Ne rugam zi şi noapte împreună.  Citeam şi comentam împreună lecturi sfinte şi ne ţineam în deplină încredere sufletească unul faţă de altul. […]

Iubindu-ne cu sinceritate,  am început  să ne înţelepţim şi  să învăţăm cum să ne comportăm spre mântuire.  Dragostea dintre noi a rămas sfântă şi  ne-a unit pentru toată viaţa,  angajându-ne ca slujitori ai lui Dumnezeu şi ai oamenilor. În  această  mică  comunitate  ne-am aflat sprijinul  necesar  în  lupta  năpraznică  a veacului.  Dar  modul  nostru  de  vieţuire  se  distanţa  tot  mai  mult  de  lume  şi  de realităţile ei.

De două veacuri omenirea fusese acaparată de materialismul burghez. Putreziseră de mult în pământ martirii Revoluţiei franceze şi nimeni nu le făcuse dreptate, căci istoria s-a scris după conceptele burgheziei triumfătoare. Preluând puterea, burghezia păstrase ce-i convenea din creştinism şi iluminism, spre a servi ideilor ei plutocratice. Libertatea devenise sinonimă cu exploatarea săracilor de către bogaţi. Amoralitatea pătrunsese în economie, în politică, în justiţie, în familie, măcinând societatea. Dispăruseră elita morală şi valorile tradiţionale. Sub masca democraţiei se introducea o nouă tiranie, a plutocraţiei. Bisericile se descompuseseră în confesiuni tot mai mici şi mai neînsemnate. Creştinismul era calomniat şi tolerat numai ca un corectiv popular pentru bunele moravuri, căci burghezii se închinau viţelului de aur şi adesea lui satana. Creştinătatea nu se distanţase de burghezie şi capitalism, ci ajunsese la un modus vivendi. Biserica fusese secularizată. Societatea fusese desacralizată. În cultură sufla descompunerea. De la romantism nu mai apăruse nici un curent cultural vrednic de lăudat. Ştiinţa era văzută ca lege absolută ce înlocuia dogma creştină. Explozia tehnicii cucerise omenirea până la posedare, fără ca cineva să mai poată controla fenomenul. Societatea era sfâşiată de conflicte. Se dezlănţuiau cele mai cumplite şi inumane războaie. Tirania înspăimânta omenirea.

În aceste condiţii a apărut Revoluţia comunistă. După mai multe convulsii nereuşite, Revoluţia bolşevică a fondat statul sovietic şi a organizat politic şi militar revoluţia internaţională. Europa era străbătută de strigoii revoluţiei, activişti care criticau toate racilele capitaliste şi le identificau cu creştinismul.

Între capitalism şi comunism s-a ridicat fascismul lui Mussolini şi Hitler, care nu avea însă o fundamentare spirituală şi nu cunoştea decât violenţa ca metodă de lucru. Totuşi, popoarele au avut intuiţia că acesta poate fi o salvare între capitalism şi comunism. Dar capitalismul s-a aliat cu comunismul şi au biruit fascismul.

La sfârşitul războiului s-a făcut un tribunal care a discreditat ideea de justiţie, căci n-au fost chemate în faţa instanţei oarbe toţi inculpaţii10, spre a fi judecaţi, ci au fost condamnaţi, în faţa unei instanţe cu ochelari capitalişti-comunişti, numai cei învinşi. În lumina tribunalului de la Nurenberg, crimă a fost numai cea făcută de învins, iar crima triumfătorilor a devenit lege a omenirii. Nu justiţia, ci puterea a judecat la Nurenberg, iar lumii i s-a prezentat un adevăr fals, o dreptate nelegiuită şi o concepţie amorală, inumană.

Conceptele noii epoci instaurate după război au devenit antropocentrismul, umanismul, evoluţionismul, iluminismul, raţionalismul, scolasticismul, materialismul, liberalismul, ateismul, drepturile omului, democratismul, pacifismul şi O.N.U, cu Charta sa semnată de Stalin, Churchil şi Roosevelt.

Omenirea declarase astfel libertate ateismului internaţional.

Eu am supravieţuit temniţelor. Prietenii mei, mii în stânga şi zeci de mii în dreapta, au căzut apărându-şi fiinţa eternă, căci atât ne-a mai rămas, să nu murim spiritual. Din experienţa noastră trebuie făcută cunoscută apocalipsa piteşteană, fenomen de chintesenţă a satanismului acestui secol, un fel de acumulare a tuturor energiilor satanice din istorie, devenite sistem de ucidere a sufletului creştin.

Hristos a stat faţă-n faţă cu antihrist. Deşi acolo au avut de suferit şi alte religii ori neamuri, cele două duhuri, Hristos şi antihrist, au dominat. Un evreu, colonelul Zeller, a condus11 aşa-zisa reeducare marxist-leninistă din temniţa Piteşti, prin jurul anului 1950, când revoluţia mondială era în plină ofensivă.

În Piteşti erau tineri studenţi anticomunişti. Erau credincioşi şi oameni de înaltă ţinută umană şi etică. Experienţa reeducării trebuia făcută pe sufletele lor tinere, generoase şi entuziaste.

Zeller a găsit repede între deţinuţi cozile de topor şi casapii care să-i execute ordinele. El era un iniţiat. Venise cu un plan dinainte stabilit şi deja experimentat, care se constituia ca o metodă ştiinţifică fără greş. Şi cu adevărat, nici nu se poate rezista, omeneşte vorbind, mijloacelor ce s-au folosit acolo.

Nimeni, în condiţiile de acolo, nu poate să-şi salveze sufletul.

Se cerea sufletul acelor tineri, iar de nu, vor fi torturaţi fără drept la moarte, până ce vor ceda şi se vor întina. Căci omul nou, reeducatul, era conceput ca un animal dresat. […]

Ura cea mai cumplită era împotriva celor credincioşi, a eroilor şi a personalităţilor puternice. Pentru aceştia se refuza până şi dreptul la „restructurare” şi se prevedea „tortura permanentă”.

Eu am trecut prin Piteşti, dar microbii trimişi de Providenţă m-au ferit de „tură” şi am fost transferat într-un spital. Cunosc deci fenomenul piteştean şi pot vorbi ca din mijlocul lui, şi totuşi cu distanţa pe care mi-o dă faptul de a fi fost şi în afara lui, încât am o vedere obiectivă.
Am fost confidentul multora dintre cei ce au trecut pe acolo şi mărturisirile lor m-au copleşit. Le simt ca pe o povară ce trebuie să o mărturisesc.

Am văzut sfinţi şi am văzut demoni. Am fost în rai şi am fost în iad. Armătura duhovnicească mi-a fost scut în acele împrejurări. În aşteptarea „turei”, mă rugam zece, şaisprezece sau chiar douăzeci de ore pe zi, iar noaptea rugăciunea se spunea singură prin somn. N-am avut o prăbuşire în acele împrejurări fiindcă m-a ocrotit Dumnezeu, dar mărturisesc că aş fi ales să mor decât să fiu ucis sufleteşte şi mi-aş fi căutat moartea dacă aş fi văzut că nu pot rezista. Însă am fost salvat şi aşa am ajuns până la bătrâneţe.

Experienţa piteşteană a eşuat, dar dacă omenirea nu va înţelege la timp ce o aşteaptă, va fi o beznă piteşteană internaţională.[…]

Victimele Piteştiului se împart în trei: unii care au fost ucişi, alţii care au rămas mutilaţi psihic pentru toată viaţa, iar alţii – cei mai mulţi şi mai buni – care au descoperit cerurile când erau în adâncul iadului şi astfel au ajuns creştini conştienţi şi râvnitori. Chiar şi aceste rânduri se datorează, în mare parte, experienţei piteştene.

„Reeducarea” de la Piteşti a creat monştri şi nu oameni. N-am crezut nici eu că este posibil ceea ce am văzut în Piteşti. Opacitatea mentală a omenirii mă umple de grijă pentru viitorul ei, căci de nu va înţelege ce o aşteaptă, nici nu va fi capabilă să se deschidă unei viziuni sfinte.
Omenirea zace în minciună. Minciuna macină omenirea mai mult decât teroarea, o perverteşte şi o alienează. Minciuna în simbioză cu teroarea sunt chintesenţa satanismului modern.

Istoria nu poate fi explicată ca o înşiruire de idei, ca un fenomen de sine stătător. Aşa ceva nu e conform cu realitatea. Ideile sunt vehiculate de oameni, iar oamenii sunt insuflaţi de un duh. Istoria modernă a încăput deci pe mâna unui duh satanic, antihristic, ateu, materialist, mincinos şi tiranic, căci anumiţi oameni au aderat la el cu scopul de a stăpâni lumea.

Oamenii moderni au cedat la ispita cu care fusese ademenit Hristos, încât satana a ajuns dumnezeul lor, unii dintre ei declarându-se antihrişti, iar alţii numindu-se încă creştini, deci fiind hristoşi mincinoşi.

Omenirea s-a lăsat obsedată de progresul tehnic ca metodă a fericirii omeneşti. Progresismul şi-a propus să stăpânească natura şi chiar să o schimbe, cu mijloacele tehnicii.

Omenirea e dominată de tehnică. Tehnica oferă o falsă şi tiranică omnipotenţă politico-tehnicizată în lume. Tehnica a schimbat radical modul de a gândi al oamenilor, aspiraţiile lor, comportamentul lor şi structura societăţii, dându-le falsa senzaţie a fericirii eterne pe pământ, rupându-i de cer şi golindu-i de duh.

Mijloacele de comunicaţie, de construcţie şi de fabricaţie sunt uluitoare, dar sunt puse în slujba descompunerii şi a nimicirii.

Ingineria genetică poate modifica speciile şi deci oamenii pot deveni fenomene de laborator, în acest mod dispărând valoarea lor umană de conştiinţe libere. Se poate determina tehnic subconştientul. Psihicul este testat şi determinat cu mijloace tehnice, prin aceasta oamenii fiind anulaţi ca responsabilitate şi independenţă.

Atomii îşi declanşează energiile şi se pot transforma în armă a tiraniei universale. Cosmosul este cercetat, iar sistemul solar se vrea a fi populat, prin mijloace tehnice, de oameni, care vor duce cu ei toate viciile unei lumi alienate.

Un evreu m-a întrebat odată de ce nu ne-a revelat Iisus toate minunile tehnicii. El nu înţelesese că tehnica n-ar fi fost posibilă fără a fi fost înscrisă ontologic în noi de către Hristos. Dar tehnica scoasă din ordinea firească a ei nu numai că nu ne este folositoare, ci este nimicitoare.

De aceea civilizaţia modernă comportă următoarele riscuri: dispariţia vieţii prin dezagregarea atomică militară, ori, pe cale paşnică, prin poluare şi epuizarea resurselor naturale; dispariţia vieţii prin manipularea stavroghiană a ingineriei genetice; dispariţia vieţii prin alienarea oamenilor; tirania absolută prin monopolul tehnicii; transformarea societăţii în temniţă, fermă ori uzină, prin tehnicizare; determinarea conştiinţei prin mijloace tehnice; o lume teleghidată tehnic; anularea omului ca fiinţă liberă, conştientă şi stăpână; dezechilibru ecologic; răzbunarea naturii împotriva tehnicii; un dezastru general, pe care-l îndreptăţeşte căderea omului din harul dumnezeiesc; golirea omului de harul Duhului Sfânt şi dispariţia finalităţii transcendentale.

Armele nucleare dovedesc realitatea acestei perspective. Armele spaţiale defensive ameninţă cu tirania universală. Tehnica, dacă se dezvoltă în ritmul actual, în curând va ucide lumea pe cale paşnică. Lumea e deja alienată. Natura se răzbună. Dumnezeu nu bate cu ciomagul, ci noi ne nefericim cu propriile noastre nesăbuinţe, în cazul de faţă tehnica. Tehnica nu poate fi folositoare decât în lumina şi perspectiva libertăţii şi a desăvârşirii omeneşti. Nu există mântuire în afara lui Hristos.

Istoria modernă a acumulat ideile şi forţele materialiste, culminând cu materialismul ateu-revoluţionar. Nu se crează numai o ideologie, ci şi instrumentul de putere care să o aplice, dovedind existenţa unei acţiuni conştiente care urmăreşte dominarea omenirii.

Evreii vor să iudaizeze lumea, proletarii vor să proletarizeze lumea, capitaliştii vor să aservească lumea. În faţa acestor tendinţe mijeşte speranţa renaşterii creştine, care să pună un început nou istoriei şi să încreştineze lumea, redându-i comuniunea cu Dumnezeu. De aceea S-a întrupat Hristos, de aceea ne-a dat Duh Sfânt şi de aceea va veni a doua oară. Triumful Mielului asupra fiarei apocaliptice va veni prin oştirea creştinească.

Cândva am făcut acest tur de orizont împreună cu prietenii mei, acum îl fac însoţit de rugăciunile lor. Temniţa a rămas în urmă. Cugetul meu e ancorat în viitorul omenirii. Mântuirea lumii este problema apostolatului – şi noi facem apostolat. Această vocaţie s-a cristalizat în calvarul secolului 20. Creştinătatea a dat sfinţi şi martiri. Odată cu ei, omenirea întreagă a dat zeci de milioane de victime. Acesta este tragicul holocaust al acestui veac şi e regretabil că nu este cunoscut, recunoscut şi cinstit.

Acum sunt bolnav copt şi sunt semne că nu mai am mult de trăit. Am dorit să merg în Occident, dar nici aceia nu m-au vrut şi nici aceştia nu mi-au permis. Vremea stă sub semnul lui antihrist. Mi-a rămas datoria unei mărturisiri testamentare. De aceea îţi scriu, părinte duhovnic.
În faţa spectacolului istoriei contemporane şi în urma experienţei personale de viaţă, am ceva nou de comunicat lumii, cât şi ţie, duhovnice, ori ţie, creştinule, ori ţie, omule, oricare vei fi tu şi de oriunde vei fi. Problema mea este problema creştinismului şi a omenirii. În faţa a tot ce a fost şi a tot ce este, cât şi în faţa a tot ce va urma, mă întreb cu toată gravitatea: Care este atitudinea autentic creştină? Ce ar face Hristos în locul nostru? Oare noi am procedat bine? Am împlinit noi voia lui Dumnezeu în acest secol?

Iată întrebări profund tulburătoare. Pentru a le răspunde, trebuie să ştim foarte bine ce este Hristos şi ce este omenirea. Nu putem articula corect lucrarea mântuitoare a lui Hristos cu mântuirea lumii, dacă nu cunoaştem corect raportul dintre Hristos şi istorie.

Mă voi strădui să fac acum un portret al lui Hristos, reieşit din Noul Testament şi insuflat de Duhul Sfânt, aşa cum a lucrat în istorie şi lucrează până la sfârşitul veacurilor.

Pornesc de la cunoscuta formulă din teologie că Hristos este Dumnezeu desăvârşit şi Om desăvârşit şi mă opresc asupra aspectului omenesc, căci pe cel dumnezeiesc îl consider încheiat. Despre Iisus ca om am a spune lucruri noi, nu descoperite de mine, ci uitate de oameni. Oamenii L-au redus pe Hristos la anumite caractere: teologii tinzând spre dogme şi abstracţiuni; misticii lansându-se în experienţe duhovniceşti de îndumnezeire; moraliştii făcând din morală centrul preocupării lor; filozofii, sociologii, artiştii, muzicienii, politicienii şi chiar economiştii descoperind în Iisus partea ce corespundea obiectivelor ce şi le propuseseră.

Spre deosebire de toţi aceştia, eu voi face creştinism. Eu caut un Hristos integral. Lumea are nevoie de un Arhetip universal valabil, care să fie viu şi evident pentru toate categoriile de oameni şi îndeosebi pentru spiritele de elită şi cu forţă creatoare. Deci şi teologul şi laicul, şi artistul şi omul de ştiinţă, şi politicianul şi economistul trebuie să aibă imaginea integrală a Celui ce este Hristos, Logosul întrupat în istorie, chiar dacă fiecare dintre ei, conform darului ce-l are, adânceşte şi se dedică unei anume înţelegeri a lui Hristos. Căci Hristos, fiind Creatorul a toate, este şi Mântuitorul a toate, deci El este prezent şi lucrător în toate. Hristos este Stăpânul vieţii, fară a se confunda cu viaţa, dar dând sens vieţii; este Stăpânul Universului, fără a se confunda cu Universul, dar dându-i un sens; El este Domnul oamenilor, fără a fi redus la om, dar mântuind oamenii. El este atât interioritatea oamenilor, cât şi lucrarea lor din afară. El este deopotrivă în cer şi pe pământ, în om şi în transcendent. Numai prezenţa Lui ne face să nu ne simţim singuri şi ne defineşte rostul nostru de oameni. Iisus în oameni potenţează personalitatea umană până la desăvârşire. Omul fară Dumnezeu este haos, neant şi alienare.

El a venit în lume ca trimis al Tatălui, ca Mesia şi ca Hristos. El a descoperit oamenilor o lume nouă, pentru care ne-a dat o învăţătură, dar şi Duh Sfânt spre a o putea realiza. Lumea nouă este Împărăţia lui Dumnezeu. Această împărăţie este o lucrare integrală, căci are trei locuri în care se construieşte concomitent şi solidar: în inimi, în lume şi în ceruri. Viaţa şi natura umană trebuie înnoite în Hristos.

Unii Îl văd numai Dumnezeu, iar alţii numai Om, dar El este deopotrivă Dumnezeu şi Om. El este şi Luminătorul, şi Păstorul, şi Mântuitorul şi Împăratul lumii, căci El e Hristosul. El a apărut în lume în chip minunat şi a făcut minuni, dar s-a comportat şi a trăit asemeni tuturor oamenilor. El a fost şi în pustie şi la ospeţe, a şi postit dar a şi mâncat şi băut, s-a rugat dar a şi muncit, a făcut minuni dar a şi suferit ca om, a fost şi pe Tabor dar a pus mâna şi pe bici, a şi iertat dar a şi anunţat Judecata necruţătoare, a fost neprihănit dar şi înţelepciunea întruchipată, a intrat în Ierusalim ca Împărat dar a şi fost răstignit în acelaşi Ierusalim. El a purtat pe Crucea Sa toate problemele omenirii, căci El, fiind Făcătorul omului, a rezolvat fericit toate aspectele omeneşti.

Aşezat în faţa lui Iisus, simt cum mă topesc în El şi din El purced în fiinţa mea firavă şi tainică. Iisus e punctul din care totul pleacă şi în care totul se concentrează, încât ştiu bine că numai prin El exist, împreună cu lumea mea. El e plin de cutezanţă dar şi de prudenţă, ştiind cum să lucreze cu oamenii. Înţelepciunea Lui, inteligenţa Lui, iscusinţa Lui s-a dovedit superioară tuturor celor pe care i-a înfruntat, fie că a fost satana, fie că au fost fariseii, cărturarii, poporul, Iuda, Caiafa, Irod ori Pilat. Pe toţi i-a biruit. Niciodată nu a fost biruit în cuvânt de oameni.

Adevărul nu numai că a fost enunţat categoric de către El, ci şi demonstrat fără putinţă de tăgadă. Adevărul Lui nu este impus silnic, ci e demonstrat logic. Iar argumentul suprem cu care-Şi justifică adevărul este neprihănirea Sa şi, în cele din urmă, jertfa Sa pentru adevăr. Iisus fiind Iubirea, Însuşi cu iubire cheamă pe oameni la adevăr. Demonstrează adevarul cu cuvântul, cu minuni, cu virtuţi şi cu jertfa, merge atât de departe încât înţelege pe cei ce au fost incapabili să recunoască adevărul propovăduit în propria lor cetate.

Dar Dumnezeu fiind, El stabileşte şi un sfârşit al răbdării divine, ziua Judecăţii din urmă, când cei de rea-credinţă, care neagă şi batjocoresc adevărul împotriva evidenţei, care pe ei înşişi nu se mântuiesc şi nici pe alţii nu-i lasă să se mântuiască, îşi vor lua pedeapsa cuvenită în întunericul cel mai din afară şi veşnic.

Răspunderile omenirii sunt globale. Mântuirea e un fenomen general omenesc, dar răspunderile elitelor conducătoare sunt cu mult mai mari. De aceea nu există o răspundere strict individuală, dar nici una exclusiv colectivă. În măsura în care un om are responsabilităţi mai mari în omenire, i se va cere mai mult şi în faţa Judecăţii. Este considerabilă răspunderea conducătorului ce orientează un popor, care îi face o anumită educaţie, îi proclamă o anumită învăţătură, îl angajează în anumite bătălii, îi dă anumite legi şi orânduiri, îi dă o justiţie dreaptă ori nedreaptă, îi păzeşte sănătatea sufletească şi trupească, creează o societate dreaptă ori abuzivă, respectă libertatea şi demnitatea oamenilor ori îi tiranizează, încurajează valorile majore ori recurge la ce e negativ în lume şi, în cele din urmă, conduce lumea spre mântuire ori spre neant.

Orice om politic, orice preot, orice filozof, artist, economist, om de ştiinţă, pedagog trebuie să se întrebe, cutremurat, în ce duh se află, ce duh exprimă, ce operă săvârşeşte: mântuitoare ori nimicitoare?

Iisus s-a afirmat pe Sine Însuşi a fi expresia Tatălui. Creştinul trebuie să fie expresia lui Hristos, şi asta acum, imediat, concret, direct, cu suflet şi cu trup şi în deplină responsabilitate. De aceea trebuie ca omul creştin să fie clar conştientizat de sensul fiecărei clipe a vieţii sale sufleteşti şi materiale. Fiindcă ne mântuim şi cu sufletul şi cu trupul. Mântuirea se lucrează în orice clipă. Aşa intrăm în veşnicie: prin fiecare clipă. Aşa intrăm în universalitate: prin fiecare locşor de pe pământ.

Deci, umplându-se omul de Hristos, devine ales al lui Dumnezeu, Israel. Lucrarea mesianică şi lucrarea de mântuire apasă pe umerii Israelului. Căci din poporul chemat la cereasca Împărăţie, Iisus a ales doisprezece apostoli şi i-a umplut cu Duhul Sfânt şi cu responsabilitate. Noi deci ajungem la conştiinţa apostoliei noastre, care înseamnă şi încărcătură sfântă, dar şi lucrare de sfinţire a lumii. În centrul creştinătăţii se află Israelul, apostolatul, mesianicul – elită lucrătoare a Duhului Sfânt, cu totale responsabilităţi pentru mântuirea lumii.

Acestea fiind zise, revin acum la începutul scrisorii mele. Pun faţă în faţă lucrarea lăuntrică a curăţirii de patimi căreia m-am dedicat un sfert de veac, cu realitatea omenirii pe care o observ de un alt sfert de veac. Concluzia ce o trag este că spiritualitatea pe care am practicat-o m-a rupt de realitatea veacului, dar în acelaşi timp, capacitatea de a înfrunta veacul, de a gândi veacul şi de a-i vedea destinele o datorez tocmai acelei spiritualităţi. Nu justific întru totul spiritualitatea dintâi, dar nici nu o scutesc de critica necesară.

Critica mea se îndreaptă împotriva spiritualităţii creştine moderne, care şi-a propus să placă lui Dumnezeu, dar de fapt place puterii oamenilor. În primul rând, spiritualitatea modernă creştină este reducţionistă. Învăţătura ei s-a distanţat de viaţă şi de lume, ocupându-se mai mult de abstracţiuni şi cel mai mult de aspectele morale, dar neglijând socialul şi istoricul.

Funcţia socială a fost lăsată la voia întâmplării, conform puterii ce a dominat lumea. În aceste condiţii, oamenii s-au simţit părăsiţi de Biserică, iar Dumnezeu le-a părut tot mai îndepărtat. Alinarea sufletească şi corectivele morale nu au umplut golul imens creat în suflete şi în societate. Împărăţia lui Dumnezeu a rămas în inimă şi-n perspectivă eshatologică, dar a pierdut lucrarea istorică. Or, învăţătura creştină trebuie să acopere întreaga viaţă şi existenţă umană, căci totul a fost creat de Hristos şi totul este mântuit prin Hristos. Nu o credinţă bigotă şi
îngustă, ci una luminată şi deschisă va putea triumfa în ochii oamenilor şi va fi recunoscută ca autoritate a lor tutelară. Deci e necesară o viziune unitară, solidară şi integrală despre lume, viaţă şi natură. Prin urmare, formând un suflet creştin, nu e suficient să-i dai virtuţi şi Duh Sfânt, ci şi orizont şi sens.

În al doilea rând, în creştinism s-a cuibărit formalismul. Riposta severă a Mântuitorului împotriva împietririi iudaice în formalism trebuie dată acum şi creştinătăţii formaliste. Ne-am închistat în dogme, idei, rânduieli, ritualuri şi instituţii. Dar trăirea vieţii în Duh Sfânt nu trebuie să rămână limitată la unele forme tradiţionale. Nu se poate a accepta nici anarhia formelor, dar nici claustrarea în forme.

În al treilea rând, Mântuitorul a rupt-o cu convenţiile iudaice şi a vestit o lume nouă, dar după două mii de ani, creştinătatea se trezeşte şi ea convenţională. Convenţiile sunt o plagă subtilă ce se strecoară în comportamentul creştin spre a se adapta conjuncturilor. Ele sunt nesincere faţă de adevărul creştin, fie din ignoranţă, fie din ipocrizie şi laşitate. Convenţiile sunt o cedare a autenticităţii creştine în faţa convenţiilor necreştine. Convenţionalismul secularizează creştinismul, îl face oportunist, dubios şi nesincer. Convenţionalismul abdică de la lupta mântuitoare şi se complace în viaţa prihănită. Prin convenţionalism, harul este iconomisit fară discernământ şi fără acoperire în aurul credinţei, facându-ne neguţători necinstiţi ai lui.

E necesară o păstrare, fără abatere, a purităţii învăţăturii creştine spre a nu fi nevrednici iconomi ai harului dumnezeiesc şi spre a nu discredita creştinismul în faţa oamenilor. E mai lucrătoare o Biserică prigonită dar pură, decât una strălucitoare dar convenţională. Această poziţie e a lui Hristos şi a lui Pavel. Ea a îmbinat în mod fericit puritatea adevărului cu înţelepciunea metodelor de mântuire ale lumii, pe când convenţionalismul practicat uneori de creştinătate e dubios moral şi discreditat social.

În al patrulea rând, în spiritualitatea creştină modernă domină neutralismul, o plagă mascată sub înţelepciune, dar care în realitate e un rău ce macină puterile dinamice, cutezătoare, eroice şi martirice ale creştinismului.

Neutralitatea faţă de natură abandonează lumea în primitivitate. Neutralitatea faţă de viaţă părăseşte lumea în păcat. Neutralitatea faţă de satana adânceşte lumea în ambiguitatea morală. Neutralitatea faţă de materie duce lumea la mizerie. Neutralitatea socială lasă lumea în robie. Neutralitatea politică oferă puterea forţelor antihristice. Neutralitatea intelectuală imbecilizează. Neutralitatea culturală e mormânt spiritual. Neutralitatea faţă de lume este incapacitatea de a schimba lumea. Neutralitatea faţă de istorie e istoria bunului plac. Neutralitatea e
moarte spirituală.

Hristos este dovada puterii supreme ce a intervenit spre mântuirea lumii, deci neutralitatea creştinilor e părăsirea lui Hristos şi indirect a lumii. Dacă azi creştinismul a ajuns neutralist în loc de a fi eroic, Duhul Sfânt îl va regenera în creştinătate, pentru lumea întreagă şi pentru toate timpurile. Ne-au fost necesare severele experienţe ale ateismului modern pentru a ne retrezi la lucrarea sfântă ce reaşează lumea în ordinea ei firească. Suferinţele epocii moderne sunt o metodă de retrezire a conştiinţei creştine.

În al cincilea rând, creştinismul are deschisă istoria în perspectiva vieţii veşnice de după moarte, dar prin acest caracter eshatologic el nu trebuie să părăsească istoria cu toate problemele ei, ci să o antreneze în sacru. În Bizanţ, Patriarhul era primul sfetnic al împăratului, dar s-a ajuns repede la conflict între puterea clericală a Bisericii, care se dorea autentic creştină şi puterea politică a statului, care se complăcea în viaţa prihănită. Atunci, statul şi-a asumat răspunderile istorice şi a redus clerul la perspectiva eshatologică. Creştinătatea, neputând schimba statul, a reuşit să creeze, prin mijloacele credinţei, societăţi cu orânduiri morale, cum au fost mănăstirile, obştile, operele de caritate, instituţiile de învăţământ. Acestea au dat putere Bisericii în lupta ei cu statele potrivnice lui Dumnezeu. De aceea duşmanii credinţei creştine au secularizat averile mănăstireşti, au desfiinţat obştile şi corporaţiile şi au restrâns opera caritativă şi didactică a Bisericii, căutând o laicizare deplină a statului.

În epoca modernă, statul ignoră Biserica, o discreditează, o slăbeşte, o domină şi vrea să o distrugă. În epoca modernă credinţa este restrânsă exclusiv la perspectiva eshatologică, îngrijindu-se numai de nemurirea sufletului şi fără drepturi socio-istorice. În acest fel, Biserica pare a fi învinsă şi împinsă la marginea vieţii şi a istoriei. Totuşi, lucrurile se dovedesc a nu rămâne aşa. În timp ce cursul societăţii umanist-materialiste a ajuns la abis şi moarte, omenirea redescoperă perspectiva istorică a spiritualităţii creştine.

În al şaselea rând, creştinismul a fost întemeiat de Hristos ca o concepţie comunitară, dar în secolul nostru constatăm două fenomene: un fenomen colectivist-materialist de masă, care consideră că poate determina ştiinţific conştiinţa lumii, şi un fenomen spiritual individualist care, deşi atinge mari profunzimi sufleteşti, este lipsit de forţa şi orânduirea comunitară în care să se poată dezvolta liber.

Fenomenul materialist domină politic lumea modernă, încât spiritualitatea creştină se dezvoltă la tensiuni maxime, care sunt împinse până la martiriu. Afirmarea condiţiei creştine e astăzi un act de eroism al gândirii, cuvântului şi vieţii. Cine nu e gata de jertfa supremă, nu poate rezista în credinţă în acest secol. Dar pe de altă parte, spiritualismul creştin se concentrează atât de intens în individ, încât pierde din vedere colectivitatea. Or, lumea nu se poate mântui prin extreme. Spiritualitatea individuală este parte a spiritualităţii comunitare, căci dacă oamenii nu intră în comuniune unii cu alţii, nu sunt nici vrednici hristofori şi nu se iubesc între ei, ba, mai mult, fac îndoielnică mântuirea.

Nici un trăirist, chiar în asceza lui cea mai severă, nu trebuie să se smulgă din comuniunea universală a creştinătăţii. În fiecare individ trebuie concentrată lumea întreagă, iar colectivitatea trebuie să fie Ierusalimul ceresc în care individul se înalţă spre ceruri. Această minunată armonie a lumii ne-o arată natura, dar mai ales ne-o descoperă Duhul Sfânt. Aşezaţi deplin în Hristos, să privim lumea prin ochii Lui, să o iubim ca El şi să facem pentru ea tot ce ar face El dacă ar fi în locul nostru.

La acest nivel de conştiinţă nu se ajunge de unul singur şi nici uşor, ci e o sarcină măreaţă dată oamenilor care se ocupă de sufletul omenesc, şi cu deosebire duhovnicilor. Deci duhovnicul umple pe om de Dumnezeu, dar îi dă şi perspectiva divină asupra lumii şi a vieţii, adică formează comuniunea şi comunitatea creştină. E minunată şi măreaţă această misiune, şi dacă creştinii nu şi-o înţeleg şi nu o împlinesc, lasă oamenii să meargă pe calea cea largă a bunului plac, care duce la iad.

În ultimul rând, a venit vremea să critic şi spiritualitatea. Uimitor, nu? După ce am pledat pentru ea, încât părea un panaceu universal şi infailibil, deodată să constat că şi ea are limitele ei, iconomia ei, sensul ei. Dar este necesar să primim şi acest duş rece peste sufletele noastre, pentru a înţelege că Adevărul nu e în om, ci în Dumnezeu, spiritualitatea fiind doar o parte a omului creştin.

Spiritualitatea pură, absolută, nelimitată, necondiţionată este doar în Dumnezeu. Numai adâncul tainic al duhului omenesc comunică cu taina nepătrunsă a dumnezeirii. În rai, omul a trăit în comuniune cu Dumnezeu, având conştiinţa curată şi deci o spiritualitate neîntinată. A urmat păcatul cu tot cortegiul său de consecinţe şi omul s-a întinat, conştiinţa i s-a întunecat, iar spiritualitatea a devenit confuză, dezorientată. Prin Hristos, omul a fost restaurat, spiritualitatea a redevenit sacră şi omul se poate reaşeza în harul dumnezeiesc spre o viaţă neprihănită.

Deci spiritualitatea nu este un scop în sine, ci este modalitatea de sfinţire, desăvârşire şi mântuire a firii omeneşti. Duhul Sfânt e puterea dumnezeiască nesecată ce lucrează în oameni opera mântuitoare, iar toate lucrările oamenilor, umplute de Duh Sfânt, formează spiritualitatea creştină. Spiritualitatea ar fi deci vieţuire în duh şi în adevăr. În teorie totul este frumos, însă practica umană degradează şi face nedesăvârşită spiritualitatea creştină. De aceea, doar un efort susţinut şi permanent de-a lungul veacurilor va reuşi să transfigureze lumea. Creştinătatea trebuie să lucreze cu înţelepciune, nu numai cu neprihănire, cu putere, nu numai cu smerenie.

În concluzie, creştinii au răspunderi depline pentru destinele omenirii. Ei trebuie să gândească problemele omenirii, să le orienteze şi să le orânduiască. Ei trebuie să cunoască lumea, viaţa şi cu deosebire duşmanii. Creştinii trebuie să dea răspuns burgheziei, comunismului, fascismului, iudaismului, islamismului, etc. Iar ei şi-au pierdut chemarea istorică, nu înţeleg cele ce se petrec şi nu au putut crea o forţă reprezentativă.

Trebuie să ştim ce este o idee şi cui slujeşte ea. În faţa unei lumi construită pe concepte materialiste, ateiste şi anticreştine, creştinii trebuie să aibă forţa necesară spre a lansa în istorie conceptele care conduc lumea spre mântuire. Criza lumii moderne nu aparţine spiritualităţii creştine, dar s-a produs în mijlocul lumii creştine, şi de aceea avem răspunderi pentru cele ce se petrec.

Nu ne putem solidariza cu dezastrul civilizaţiei moderne, dar nici nu putem lăsa lumea să piară. Nu putem evita suferinţa lumii moderne, dar trebuie să-i salvăm viitorul. Dacă Însuşi Dumnezeu S-a făcut om spre a mântui lumea şi ca om a proorocit, a învăţat, a luptat, a înfruntat pe duşmani, a pătimit şi S-a îngropat, spre a întemeia Împărăţia lui Dumnezeu, atunci cu atât mai mult noi, oamenii, avem datoria să ne angajăm în mod integral şi integru spre mântuirea lumii.

Biserica socotită ca simţitoare trebuie să se dăruiască deplin şi cu putere administrării harului şi să mărturisească deschis, cu îndrăzneală şi luciditate, cuvântul lui Dumnezeu în acest secol. Acesta este rolul clerului. Pentru a-şi îndeplini acest rol, e necesară o schimbare de optică în cler. Dar Biserica e socotită şi eclesia în cadrul căreia un rol mare revine ierarhiei laice. Creştinătatea trebuie să meargă pe sinergismul dintre ierarhia clericală şi cea laică. Numai aceste două ierarhii bine formate şi organizate vor putea da expresie creştină şi statului, fără a cădea nici în eroarea papo-cezarismului, nici în cea a cezaro-papismului.

Problemele veacului nu sunt numai politice, ci şi morale, culturale, sociale, economice, ştiinţifice. Ce duh inspiră acest veac? Ce idei ne stăpânesc? Ce cultură avem şi încotro ne orientează ea? Ce şcoli şi curente literare se conturează? Ce e modernismul? Realismul? Naturalismul? Avangardismul? A dat secolul genii filozofice? Artistice? Ce personalităţi au marcat secolul? Personalităţile sau masele marchează epoca modernă? Poate fi cantitatea o formă de cultură? Este ştiinţa parte a culturii? Ce este ştiinţa? Ce ştim despre taina materiei, vieţii şi omului? Nu este şi teologia o ştiinţă? Nu este şi mistica o ştiinţă? Nu este ştiinţa un fel de mistică? Care sunt limitele între religie, artă şi ştiinţă? Trebuie ca ştiinţa să fie neapărat materialist-ateistă? Putem crede în adevărul ştiinţific la modul absolut? Ştiinţa a creat civilizaţia tehnică de azi? Cum s-a ajuns la explozia tehnică? Poate fi ea controlată? Va duce ea la dezastru? Ce sunt omul şi omenirea în faţa civilizaţiei moderne? Ce s-a petrecut înăuntrul omului prin civilizaţia materialist-ateistă? Dar societatea, unde a ajuns? Către ce merge? Ce legi ne conduc? Ce valori avem? Ce criterii ne-au rămas spre a ne salva? Mai vrea lumea modernă adevărul? Ce este dreptatea? Ce este libertatea? Mai există iubire? Ce este omul fără iubire? Ce este omul fără Dumnezeu? Ce este pacea? Cine minte în acest veac, de răstălmăceşte totul? Pacea e a robului răzvrătit, ori a satrapului (dictator) tiran? Libertatea este pentru adevăr, ori pentru minciună? Unde este răul în acest veac? În lucruri şi lucrări, ori în duhul rău şi mincinos pe care oamenii l-au înmagazinat în ele?

Ne putem mântui fără a răspunde puzderiei de probleme ce frământă omenirea? Nu ţin de mântuire toate aceste aspecte: a mânca, a bea, a se înmulţi, a munci, a stăpâni, a conduce, a face legi, a pune ordine, a lupta, a veghea, a răspunde, a face dreptate, a triumfa asupra răului, a şti, a învăţa, a crea, a desăvârşi, a dinamiza, a orienta, a călăuzi, a salva, a te bucura, a muri, a învia, a te înălţa, a mântui lumea?

Un bun duhovnic trebuie să dea un suflet şi o minte care să răspundă tuturor problemelor mântuirii lumii.

Părinte duhovnic, această viziune este autentic creştină, dar nu le place oamenilor. Zidirea sufletească pe care mi-ai dat-o şi pentru care-ţi mulţumesc, mi-a dat forţa necesară să înfrunt vremurile, dar nu m-a orientat în ele, şi aceasta este greşeala. Ea a avut profunzime, dar nu a avut orizont şi nici mesaj istoric. Am simţit nevoia acestei lămuriri spre a ne face amândoi slujitori vrednici ai lui Hristos şi ai oamenilor.

Eu sunt bătrân şi bolnav, poate voi pleca dincolo, dar mărturisesc dragostea şi grija ce o am pentru Biserică şi pentru lume. Port în mine o experienţă duhovnicească şi de viaţă excepţională şi am datoria s-o mărturisesc la persoana întâi, nu pentru vreun orgoliu, ci pentru autenticitatea acestor vremuri, căci sunt produsul unei epoci de înaltă tensiune.

Aş vrea să scriu o carte despre duhovnic şi duhovnicie, dar nu ştiu dacă-mi vor mai ajuta puterile.

Preaslăvit să fie Hristos, Mântuitorul şi Împăratul lumii!

(Ioan Ianolide – Deținutul profet, Editura Bonifaciu, Bacău, 2009, pp. 113-177)


1. Referire la moartea jertfelnică a lui Ionel Moța și Vasile Marin, eveniment puternic mediatizat în presa românească interbelică și care a marcat o generație întreagă. De altfel, chiar Ioan avea să mărturisească într-o scrisoare adresată soției lui Vasile Marin că”Providența a făcut să ne întâlnim sufletește în aceste împrejurări. Bărbații aceia pe care împreună îi iubim și îi stimăm au marcat viața și sufletul generației mele, a prietenilor mei și a mea personal. Prin ei am cunoscut adevărata chemare creștină. Sunt de atunci aproape patru decenii.” (Op. cit., p. 13)

2. Cel mai probabil că mărturisitorul se referă la dictatura carlistă dar nu știm ca Ioan să fi suferit vreo detenție sau anchetă în timpul lui Carol al II-lea.

3. Referirea este la regimul antonescian, dar etichetarea acestui regim drept ”fascist” este eronată din punctul nostru de vedere, chiar dacă incriminarea în sine a regimului este justificată. În primul rând trebuie specificat că în țara noastră forma de naționalism care a proliferat în perioada interbelică a fost legionarismul, singura mișcare naționalistă din Europa dezincriminată de crime de război la tribunalul de la Nurnberg, pe când fascismul a fost expresia naționalismului extremist italian iar nazismul expresia naționalismului extremist german, fiecare cu particularitățile sale. Dar regimul mareșalului Antonescu nu poate fi acuzat de fascism sau nazism pentru că mareșalul nu a achiesat la nici una din aceste două ideologii, câtă vreme nici măcar la legionarism nu a aderat decât formal. Formarea intelectuală a mareșalului a fost filo-franceză și chiar a încercat o alianță cu Franța și Anglia înainte de a angaja România în conflagrația mondială alături de Germania nazistă pentru recuperarea teritoriilor pierdute prin dictatul de la Viena. Așadar, regimul Antonescu nu a fost structural fascist/nazist ci conjunctural colaboraționist, din interes național!, conducerea de atunci fiind nevoită să aleagă dintre două rele. Că regimul Antonescu a devenit mai apoi dictatorial, luând măsuri criminale față de evrei, țigani și legionari nimeni nu contestă acest lucru. Însă repetăm, aceste fapte regretabile nu sunt un temei pentru încadrarea regimului Antonescu în sfera ideologiei fasciste sau naziste, a căror specific a fost rasismul, ci optinăm că tocmai dezmbembrarea teritorială a României din pricina pretențiilor expansioniste ale tiranilor Stalin și Hitler reprezintă circumstanțele atenuante pentru care mareșalul a ajuns să se alieze cu Germania nazistă, fapt ce i-a forțat deciziile politice, ajungând ca în final să ia măsuri radicale care au costat mii de vieți nevinovate.

4. Aceasta a fost capitularea omului vechi, orgolios, care și-a văzut în final zădărnicia autoguvernării sufletești. De acum începe nașterea din nou, întru Hristos. În acest sens părintele Arsenie Boca învață că ”Mântuirea se lucrează numai pe ruinele egoismului”.

5. ”Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul.”

6. Părintele Arsenie Papacioc și Virgil Maxim au fost colegi de celulă pentru câtva timp laAiud, în primii ani.

7. Este vorba de fostul subsecretar de stat țărănist Aurel Dobrescu cu care Ioan a fost nevoit să doarmă în același pat în spitalul-penitenciar Văcărești, în anul 1958. Astfel, mărturisitorul își aduce aminte că ”Arăta ca un taur furios. De la bun început mi-a arătat un bocanc de alpinist bine țintat și mi-a spus: ”Dacă vrei să-ți găuresc capul caută-mi pricină”. […] L-am suportat greu, căci dormeam amândoi într-un pat îngust. […] Când m-am despărțit de acest om, am răsuflat ușurat.” (Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Editura Bonifaciu, Bacău, 2012, p. 324)

8. Tot Părintele Arsenie Boca arată că ”Cine are darul dragostei, al răbdării şi al gândului smerit, în vremea de luptă – dacă luptă după lege, iar legea este dragostea – poate vedea lucruri minunate, întoarceri neaşteptate la Dumnezeu. Aşa de pildă, noi nu ştim tainele lui Dumnezeu: pe cine mântuieşte din lume şi pe cine osândeşte. Dacă pe cel ce se sălbăticeşte asupra ta, din pricina întunecimii sale, îl ştie Dumnezeu că se va mântui, mântuirea lui o va face şi cu ajutorul tău, prin aceea că-ţi dă darul răbdării, al iertării din inimă şi al rugăciunii. Astfel pentru smerenia ta îl va birui Dumnezeu şi va alunga duhul protivnic dintr-însul. Dacă însă fratele acela mai are de chinuit în robie străină, sau chiar îşi va pierde sufletul, la purtarea ta cea după Dumnezeu, răutatea lui va creşte şi se va sălbătici cu totul împotriva oamenilor şi împotriva lui Dumnezeu.”

9. Cei doi prieteni întru Hristos erau Valeriu Gafencu și Marin Naidim, cu care Ioan avea să meargă împreună și în colonia de muncă forțată de la Galda de Jos.

10. Cum ar fi Stalin și colaboratorii săi, responsabili de moartea a milioane de victime.

11. Zeller a fost doar unul din protagoniștii din umbră ai experimentului dar o influiență mai mare au avut Gheorghe Pintilie, Alexandru Nicolschi, Iosif Nemeș, Tudor Sepeanu, Ioan Marina și alții.

via Fericiti cei Prigoniti

80 de ani de la martiriul LUCIEI GRECU.

Astăzi se implinesc 80 de ani de la martiriul comandantei legionare Lucia Grecu, asasinată de Siguranţa carlistă in 1939 şi incinerată la Crematoriu.

Imagini pentru lucia grecu legionara

Lucia Grecu, născută la 13 februarie 1913, a fost una dintre primele comandante legionare, care, din 1936, când Nicoleta Nicolescu a fost avansată în poziţia de consilier personal al lui Corneliu Zelea Codreanu, a înlocuit-o pe această în funcţia de commandant pe ţară al cetăţuilor de fete. În timpul prigoanei carliste a fost responsabilă de menţinerea comunicării cu Comandamentul de prigoană.
Siguranţa o bănuia că este în legătură cu Horia Sima, motiv pentru care a mobilizat un efectiv de peste 200 de ofiţeri şi subofiţeri pe urmele sale. Lucia Grecu a fost arestată la 29 ianuarie 1939.

Sofia Cristescu-Dinescu schiţează un portret al celei dintâi tinere legionare care a fost martirizată: “Lucia Grecu era studenta la chimie. O faţă micuţa de statura, cu figura deschisă, cu două codiţe care îi dădeau aerul de elevă. Era veşnic cu zâmbetul pe buze. Lucrase împreună cu locotenentul Dumitrescu. A fost arestată. După Anchetă extrem de dura a urmat moartea, Au aruncat-o apoi pe fereastră, simulând o sinucidere. Toată lumea trecută prin Anchetă ştie canu este posibil să sări de bună voia pe fereastră de la Siguranţă, căci anchetele se desfăşurau în camera cu gratii, iar cineva te supraveghează neîntrerupt.”

O altă mărturie cutremurătoare despre martiriul Luciei Grecu este aceea a unui camarad care a fost martor atunci când trupul neînsufleţit al tinerei a fost aruncat de la etaj din sediul Poliţiei Capitalei, de pe Calea Victoriei: “Îşi amintea bine dată: era aproape de patru şi jumãtate, în dupã amiaza zilei de Duminicã, 5 Februarie. Tocmai restabilise legătură cu Comandamentul Legionar din prigoanã şi aflase cã Lucia Grecu din „Cetãţuile de Fete” fusese arestatã de Siguranţã. Era nedumerit pentru cã doar cu o sãptãmanã înainte, o întâlnise şi-i predase informaţiile pe care le avea privind reorganizarea subteranã, în clandestinitate, a cuiburilor şi frãţiilor de cruce. A fost o întâlnire scurtã, numai 5 minute, în tramvaiul 7. Trei staţii, apoi ea a coborît la Mântuleasa, fãcandu-se nevãzutã pe strada cu acelaşi nume.

Mãsurile de precauţie erau extreme. Nu observase nimic suspect. Lucia cunoştea bine oraşul şi ştia sã se debaraseze de eventualii urmăritori, agenţi ai Siguranţei. Era o fire precautã şi sursă cea mai importantã de informaţii a Comandamentului din prigoanã în legãturile cu lumea legionarã rãmasã prin minune incã liberã. Centrul legionar Bucureşti trebuia reactivat în tainã şi numai aceste legături secrete depindeau de reuşitã, în mijlocul miilor de agenţi porniţi la vanãtoare de legionari sau, numai de suspecţi legionari!


Începuse să se însereze şi fulgii mari de zãpadã se aşterneau cu repeziciune pe caldarâm. Tocmai trecuse de imensă clădire a Poştei capitalei din Calea Victoriei, şi se oprise la colţ, la chioşcul de reviste şi ziare să cumpere „Gândirea”. Nu era întuneric încă, dar luminile oraşului fuseseră aprinse de-acum şi totul în jur pãrea cuprins de-o feerie aparte, spectacularã. Plătise 20 de lei pe revistã, îndreptându-se apoi în sus, cãtre marele magazin „Laffayette”, aflat la intersecţia cu mereu aglomerată stradă Lipscani. Zãbovise câteva clipe cu privirea în vitrinele frumos aranjate ale imensului magazin, hoţãrîndu-se sã-şi continuie calea spre clădirea Cercului Militar unde era aşteptat. Chiar în faţa Prefecturii Poliţiei Capitalei, clãdire lipitã de marele magazin de care abia trecuse, auzi dintr’o dată larmã şi ţipete. Undeva, la etajul patru al clădirii cenuşii, zgomote de geam spart, zbierete tot mai puternice şi deodată, înainte de a-şi da seama de ceea ce se petrece, un corp se prãbuşi cu vitezã pe una din ferestre.

Câţiva alergarã în fugã spre locul unde se prãbuşise nenorocită victimã, iar mulţimea de pe trotuarele Caii Victoriei începu sã se adune şi ea în grabã cãtre acelaşi loc. Câteva femei scot ţipete de groazã la vederea cadavrului. Impactul fusese fatal. Corpul cãzut, acum inert, rãspandise în jur, pe albul imaculat al zãpezii stropi de sânge şi lumea de făţã, că un semnal mistic, îşi fãcu deodatã cruce. Spiritele încep sã se agite cu repeziciune şi mulţimea adunatã începe sã urle că turbatã spre clãdirea de unde chipuri în uniformã privesc ostentativ la gloată adunatã, neînţelegând nici ele ceea ce se petrece:


-Asasinilor!… Criminalilor!…


Un spectacol oribil la care ea, mulţimea, asistase involuntar şi care o revoltase peste mãsurã. N’a ştiut şi nici simţit când deodatã, pe sus parcã, se trezise în faţa corpului plin de sânge. Se trase un pas înapoi, tresãrînd la vederea cadavrului… Credea cã viseazã, cã totul nu este decât un vis urît, nicidecum ceea ce avea acum în faţă privirilor. O recunoscuse imediat: era ea, Lucia Grecu, cu ochii imobili, larg deschişi şi senini, pironiţi spre înaltul cerului, în imensitatea astralã, spre locul de popas etern pe tãrâmul christic unde plecase şi Căpitanul cu ceilalţi şi unde avea sã-i intalneascã… Câteva şuviţe de pãr îi brãzdau faţă angelicã, iar din colţul gurii, stropi de sânge se prãvãleau încã pe piept cu repeziciune…


Suferise un şoc: parcã nu mai vedea şi nu mai auzea nimic acum, îngenunchiat în faţă chipului de fecioarã. Doar el şi ea… Se făcuse pustiu în jur şi privirile-i înceţoşate refuzau sã accepte… Mintea refuză sã primeascã faptul întâmplat…
 Nu-şi mai aducea aminte cât timp stãtuse acolo, ţinând în palme figura ei luminoasã. Într’un rãstimp, fluiere de signal şi comenzi scurte se auzirã din toate părţile. Se ridicase în genunchi privind-o pentru ultima oarã, că un adio trist… Ochii ei, nu ştia de ce, parcã îl implorau sã nu plece… O lacrimă i se rostogolise pe obraz, ultimul ei act de viaţã pe lumea această…
 Lacrima aceasta îl urmărise pretutindeni.

Într’un târziu, albit de nea, undeva în noapte, pe strada Mântuleasa, se trezi. Rãtãcise pe strãzi fãrã sã ştie şi paşii l-au dus pe nesimţite acolo unde o vãzuse pe Lucia, la ultima lor întâlnire…”

Dumitru Uţă – Doctorul fără de arginţi

Doctorul Dumitru Uţă a fost unul dintre Sfinţii închisorilor comuniste, un adevărat doctor fără de arginţi. A stat închis la Aiud din ’41 sau ’42 până în 1964. Din ’47 – ’48 a stat în Zarcă (clădirea celor ne-reeducabili) până la eliberare. Era un om cu o profundă credinţă în Dumnezeu şi o mare dăruire faţă de semeni.

Fusese lăsat de Dumnezeu şi cu un bun chip: înalt, cu ochii albaştri, cu o mică chelie şi mustaţa tunsă scurt… După ce l-a vindecat pe directorul închisorii Aiud, maiorul Munteanu, de tifos, a devenit vocea cea mai cu greutate după director din închisoare, asta până în ’47 – ’48. Aşa avea voie să iasă oricând dorea din penitenciar pentru a face rost de medicamente şi altele, şi se întorcea de fiecare dată foarte încărcat, cu sacii plini. Odată chiar a tulburat conducerea cu câte a putut să strângă, medicamente străine, ş.a., aproape un vagon. Toată lumea temniţei îi cerea ajutorul, gardienii şi toată funcţionărimea îl chemau frecvent la ei, pe acasă, pentru felurite probleme de sănătate ale rudelor şi cunoscuţilor.

Astfel a cunoscut-o pe Veronica, fiica unui gardian, pe care a meditat-o la engleză… Veronica atât a fost de mişcată de acest om încât l-a aşteptat 20 de ani să se elibereze. Prin 1967 s-au căsătorit, după ce ea l-a căutat. Se pare că, împlinindu-se în cele ale duhului, dr. Uţă nu se gândea deloc la căsătorie. S-a căsătorit cu Veronica numai pentru a-i răsplăti aşteptarea şi dragostea. Acesteia i-a devenit, cum ea va spune mai târziu, un adevărat ”părinte sufletesc’”. Dumitru Uţă uimea cu marea lui putere de muncă, uita pur şi simplu să mănânce, încât de multe ori cei apropiaţi îl hrăneau…

În timpul epidemiilor era atît de dăruit încît lăsase toate şi asistenţii săi, care voiau să-l ajute, aveau de făcut câte o mie de vaccinuri pe zi.

Ţinea cu evlavie post şi dădea celorlalţi bucăţica de carne ce se întâmpla să vină mai întotdeauna Miercurea sau Vinerea. La un moment dat s-a ivit ocazia de a se putea face recurs şi a fi astfel eliberaţi, lucru pe care l-au cerut mulţi.

I s-a propus şi doctorului Uţă aceasta, la care el a răspuns: ”Unde pot fi eu de mai mult folos, aici sau afară?” Şi a rămas în închisoare. A stat în celulă un an de zile cu Părintele Marcu şi cu Alexandru Ştefănescu, care-şi aminteşte cum împreună au citit Sf. Scriptură în întregime. Doctorul era cel care citea cu voce tare pentru toţi. Doctorul Uţă îşi fabricase singur tot felul de instrumente chirurgicale, pense, bisturie, cu care opera în închisoare. S-au întîmplat cazuri cînd medicinişti din Bucureşti au venit la Aiud ca să înveţe de la el medicină. La ieşirea din închisoare i s-a dat un post de medic, la ţară. Toată ziua era la „spital” pe care singur şi-l dotase. În scurt timp a devenit omul cel mai iubit, preţuit peste toate satele din împrejurimi. Nu primea nici o plată pentru munca lui. Şi cît ar fi vrut oamenii să-şi arate cumva recunoştinţa! Numai că doctorul lor nu mânca aproape nimic, ci numai fructe, dar nici de acestea nu primea… Sătenii s-au gândit ce s-au gândit şi au găsit o cale mai discretă de a-i dărui câte ceva: îşi deşertau în grădină, pe neobservate, traistele cu fructe. Şi astfel toată vara şi toamna puteau fi văzute, ca-n poveşti, grămezi de fructe sub pomii din grădinuţa doctorului Uţă. Securitatea s-a alarmat de popularitatea ce-o câştigase.

S-a hotărât de sus, ca doctorului să i se dea un post în Bucureşti, ca astfel să i se piardă ”aura”’… – doctorul a cerut Spitalul 9, neurologia. Nu i s-a dat voie să-şi dea ultimele examene şi a fost ţinut astfel pe o poziţie mai umilă… Însă s-a impus prin marea lui dăruire şi competenţă, încât toţi îi spuneau ”doctorul cel mare” – aici îl găseşte Veronica prin ’67.

Vor avea un fiu, Mircea. Dorinţa doctorului Uţă era ca fiul lui să-I slujească lui Dumnezeu, adică să devină preot, lucru care s-a şi întâmplat. A lăsat soţiei şi fiului această mare învăţătură ca moştenire: de a face pentru aproapele, totul, ca pentru Hristos. Veronica a continuat să-i scrie cu regularitate Părintelui Marcu cerându-i mereu sfatul.

(Mărturia părintelui Atanasie Ștefănescu – Mărturisirea unui creștin. Părintele Marcu de la Sihăstria, ediție îngrijită de monahul Filoteu Bălan, Editura Petru Vodă, 2007, pag. 43-45; Revista Rost, Anul X, numărul 106 din februarie 2012, p. 31)

Doctorul Uţă slujind jertfelnic în temnițele comuniste

Dragostea și dăruirea Doctorului Uţă în penitenciarul din Alba Iulia

La începutul lui septembrie 1944, armatele române și sovietice ajunseseră la Sibiu și Alba Iulia. (…) Însoțiți de o căruță plină cu dosare și actele pentenciarului am pornit spre penitenciarul din Alba Iulia. Fiind între două fronturi, salvarea noastră în închisoare era mai sigură decât în libertate. Ironia soartei! Înaintam încet.

Înainte de pârâul Galda, la 2 kilometri de Teiuş, trecea o altă coloană de maşini, tancuri şi tanchete sovietice drapate cu secera şi ciocanul, în strigătele şi uralele soldaţilor cocoţaţi pe ele. Pe un tanc Tarnovschi, înfăşurat într-un drapel roşu, beat, striga şi gesticula cu pumnul strâns, bucuria victoriei. Eram în linie cu Valeriu Gafencu şi Marin Naidim.

– Iată, proba celor ce v-am spus cu vreo doi ani în urmă!

Ajungând la pârâu am căzut toţi în apă de sete şi oboseală, bând apa ca vitele din locul unde ne aflam.

Mai toţi ne-am descălţat bocancii scorojiţi şi înaintam cu greu pe asfaltul fierbinte. Aproape de Alba Iulia lumea ieşise pe câmp, încercând să adune ce mai era cu putinţă, înainte de a fi distrus sau prădat de sovietici. (…)

Am mai făcut opriri până la Alba Iulia, căci tălpile picioarelor erau răni sângerânde şi eram epuizaţi de căldură şi de efortul mersului. Se înnopta de-a binelea când intram în Alba Iulia, mai mult de-a buşilea, alţii duşi pe braţe de cei mai rezistenţi, iar în căruţa ca un car mortuar, unul peste altul erau aruncaţi ca sacii cei complet sleiţi. La poarta penitenciarului gardienii însoţitori au predat căruţa cu dosare, acoperite de trupuri. Mai bine de două ore a durat intrarea pe poartă. Intram şi cădeam ca buştenii doborâţi de vânt. Nu mai putea nimeni nici vorbi. (…)

Pentru a nu fi expuşi unui control sovietic, maiorul Muscă, comandantul închisorii, ne-a rugat insistent să ne adăpostim în celule, putându-ne odihni pe paturi şi a ne feri de răcoarea nopţii, căci puţini mai aveau peste cămaşă şi izmene, altă îmbrăcăminte. Părea că şi oasele erau prea grele pentru a le mai purta cu noi… Deşi erau câte 4 paturi suprapuse în celule, ne-am înghesuit câte doi într-un pat. Înainte de a mai simţi ceva, abia schiţând o cruce peste faţă, am adormit ca într-un leşin al morţii. (…)

A doua zi dimineaţa abia ne-am trezit. Eram ţepeni, mulţi cu febră mare, câţiva cu insolaţie. Atunci am cunoscut dragostea şi capacitatea de dăruire a doctorului Uţă. Slăbit şi aproape paralizat de efortul drumului, însoţit de camarazii Sandu Ştefănescu şi Florea Trandafir, tot olteni, a cerut directorului accesul la infirmeria închisorii şi, târându-se de la om la om în curtea unde ieşisem la soare, ne dezinfecta rănile, ne încuraja cu vorba sa calmă dar categorică să rezistăm cu încrederea că numai Dumnezeu ne va reda sănătatea.

Trupurile ni s-au refăcut uimitor de repede. După două săptămâni toţi eram restabiliţi.

O intervenție pentru salvarea fizică și morală a deținutilor de drept comun

Când am revenit în Aiud, în Octombrie 1944, deţinuţii de drept comun erau cazaţi în Secţiile din temniţa veche, câte 10-20 inşi în cameră. Trăiau o viaţă de mizerie şi promiscuitate morală în „gaşcă”, având un şef care impunea modul de viaţă. Alimentele la care aveau dreptul erau înjumătăţite de şef, iar deţinutul mânca resturi. Banii la care aveau dreptul pentru a-şi cumpăra de la „Cantina” închisorii mămăligă, slănină sau săpun erau jucaţi la rişcă, barbut, poker şi câştigaţi întotdeauna de şef.

Cei tineri constituiau „obiectele” plăcerilor sexuale ale celor mai în vârstă, ale şefului în mod curent. Unii erau bolnavi de boli venerice; blenoragia, şancrul şi şancrul sifilitic erau generalizate în mediul lor. Peste toate se adăuga starea de mizerie igienică în care trăiau: murdari, nespălaţi, plini de bube şi furuncule. Doctorul Uţă a alarmat administraţia intervenind pentru tratarea fizică şi morală a acestor nefericiţi.

Şefii au fost izolaţi la Zarcă câte unul în celulă şi li s-a aplicat tratament medical adecvat, ca şi colaboratorilor lor apropiaţi. Asupra victimelor, pe lângă tratament medical s-a încercat trezirea morală. Mulţi se scăldau, sărmanii de ei, ca porcii în mocirlă, unul altuia făcându-se draci, cum spun Sfinţii Părinţi. Câţiva au rupt cu păcatul şi au venit la Biserică; am înţeles că pe cel ce vrea cu adevărat să se mântuiască şi Dumnezeu îl ajută.

Doctorul Uţă, subdirectorul Mareş, tifosul exantematic şi… un „şantaj sfânt”

Primele victime [ale epidemiei de tifos din inchisoarea Aiud] au fost între cei de drept comun. Apoi au urmat şi ai noştri. Doctorul Uţă a alarmat administraţia. Scopul stăpânilor era de a ne extermina, dar Dumnezeu a vrut să ne salveze altfel.

S-a îmbolnăvit subdirectorul Mareş. Doctorul Uţă, în care avea mare încredere, i-a confirmat boala. Mareş s-a alarmat căci mai înainte murise avocatul Măntăluţă, un bărbat voinic, de o bunătate excepţională. Un simptom biologic al evoluţiei bolii este ridicarea temperaturii peste 40 de grade. Dacă inima rezista 2-3 zile, scăpa cu viaţă. Avocatul nu avea inima perfectă şi n-a rezistat; aceasta, judecând omeneşte. Dumnezeu avea un loc de lumină pregătit pentru bunătatea sufletului lui; acceptându-şi boala, cununa lui va fi mai strălucitoare.

– Dacă mă faci bine nu ştiu cum o să te răsplătesc…, dacă mă scapi de moarte, pe riscul meu, te fac şi eu scăpat din puşcărie!, i-a promis Mareş.

– Dacă aveţi inima sănătoasă şi vrea Dumnezeu, scăpaţi.

– Cere-mi orice, a zis Mareş nerăbdător.

– Dacă mă scăpaţi pe mine din închisoare, scap numai eu de suferinţă. Dar dacă faceţi ce vă spun, scăpaţi şi dumneavoastră şi toată închisoarea de tifos exantematic. Mai întâi vă fac control la inimă şi, pentru că aveţi familie, vă voi izola în rezerva spitalului penitenciar până vă faceţi bine, ca să nu duceţi vreun păduche acasă să păţiţi ce a păţit acel gardian căruia i-a murit copilul.

După un control minuţios s-a încredinţat că Mareş era un maramureşean sănătos din toate punctele de vedere. Mai puţin, la suflet.

– Veţi scăpa, l-a încurajat Uţă, dar numai sub supravegherea mea. Începând din acest moment trebuie să faceţi ce vă spun.

– Fac orice, se agita Mareş.

– Semnaţi un act oficial pe numele meu, din partea penitenciarului, o delegaţie specială cu care să mă duc la Cluj, la foştii mei profesori şi colegi de facultate, şi să aduc de acolo medicamente: DDT, praf şi lichid, aparatură medicală şi alimente concentrate. Toate acestea vor sosi cu un vagon special pe adresa penitenciarului. Documentele de expediţie vă obligaţi să le distrugeţi. Cu oamenii mei deparazitaţi toate ungherele închisorii.

– Îmi ceri prea mult.

– Atunci, veţi muri. Eu nu vă voi îngriji. Sunt deţinut şi n-am această obligaţie. Încredinţaţi-vă medicilor dumneavoastră, în care aveţi încredere!

Nu era şantaj, ci o adevărată jertfă. Pe Mareş viaţa celorlalţi nu-l interesa. Singura valoare pe pământ era el. Acesta este în ultimă instanţă materialismul comunist. În situaţia disperată a acceptat propunerea.

Doctorul Uţă a plecat îmbrăcat civil la Cluj, a expediat pe adresa penitenciarului Aiud un vagon cu alimente concentrate (zahăr, grăsimi, vitamine) şi medicamente. Trei-patru echipe a câte trei-patru oameni, cu pompe pentru DDT (dietil-difenil-tricloretan) şi cu sticle pentru analcid lichid efectuau deparazitarea. Un gardian obtuz la minte încerca să-i oprească să intre pe etajul lui. Sandu Ştefănescu, bun colaborator al doctorului Uţă la toate acţiunile sanitare, care dispunea de o prezenţă de spirit deosebită, de un curaj rar întâlnit şi o agilitate excepţională, într-o fracţiune de secundă l-a imobilizat pe gardian, l-a dezarmat şi l-a încuiat într-o celulă. Apoi l-a adus pe doctorul Uţă şi pe un alt gardian şi i-a spus:

– Dumneata nu vezi cum mor oamenii? Vrei să duci acasă păduchii infectaţi de tifos? Îţi poţi îmbolnăvi nevasta şi copiii şi veţi muri cu toţii. Ar trebui să-i sărutaţi mâinile doctorului Uţă, nu să-l opriţi să vă vindece.

Miliţianul şi-a cerut iertare. Sandu i-a întins pistolul, centura şi cheile şi a dat mâna cu el:

– Acum iartă-mă şi dumneata pe mine, dar vezi că nu pentru mine am procedat aşa, ci pentru tine.

Tifosul din Aiud s-a eradicat, nu şi foamea. Cine nu murise de tifos, murea de foame. Alimentele aduse de la Cluj erau mai mult un simbol decât o rezolvare a situaţiei. Mai ales că multe au fost furate de gardieni.

(Virgil Maxim – Imn pentru crucea purtată, Ediția a II-a, Editura Antim, București, 2002, pp. 97,99-100,129, 131-132)

Doctorul Dumitru Uță – samarineanul milostiv

Dintre cei vreo 200 de dezertori de pe front ce se găseau la Aiud jumătate erau cu răni mari la picioare. Le degerase răpicioarele. La unii le-au căzut călcâiele, la altii carnea de pe tălpi. Administratia nu era acum în măsură să se ocupe de vindecarea lor. Inimosul doctor Dumitru Uță, ce „căzuse” tocmai când îsi lua doctoratul la Cluj, primi permisiunea să meargă la Cluj după leacuri.

El reusi să aducă două geamantane de medicamente. Clujul fusese generos. El începu tratamentul degeratilor cu o pasiune deosebită. Am privit si eu pe unii. El îi ungea cu niste alifii galbene, îi pansa si îi cerceta mereu.

Dar vindecarea, cu toată grija lui, mergea foarte greu. Şi după sase luni de tratament unora nu le crescuse toată carnea pe tălpi. Se vindecaseră, dar cu o lipsă de carne pe tălpi. Mă miram. Cum e cu putintă asta? Medicina clasică vindecă mai slab decât medicina empirică?

Văzusem la mine în sat câteva cazuri de degerături asemănătoare. Dar ele au fost vindecate deplin de femei din sat după 5-6 săptămâni. Nu stiam exact cu ce. Dar mi-amintesc că piciorul era învăluit în ceva ca un aluat dintr-un amestec de faină de grâu, poate si de in, fasole, grăsime, plante ce toate au stat împreună la foc, si apoi l-au strâns cu cârpe. Nu stiu proportia elementelor din compozitia aceasta. Dar rapiditatea vindecării mă mirase. Şi acum asistam la aceste străduinte admirabile de vindecare, dar cu efecte atât de mici.

Dar admirabilul doctor Uță nu se multumea cu atât. El căuta să nu le lipsească hrana sufletească nu dezertorilor, ci tuturor detinutilor: cartea. El căuta să ducă tuturor o carte, două, după nevoile lui. Cerea de la altii, împrumuta, ducea înapoi, alerga mereu, dar ducea tuturor ceva.

Şi nimeni nu era uitat. Foarte credincios, el căuta mai ales cartea religioasă sau cu subiecte religioase, cea care era cerută mai mult acum.

Cerea celor de acasă să aducă astfel de cărti. În temnită, la câteva mii de detinuti, el era omul care se interesa mai mult de fiecare.

Era neobosit. Eram în temnită câtiva preoti, dar nu eram noi samarineanul milostiv care spală cu untdelemn si vin rănile celui căzut între „tâlhari”, ci el, doctorul Dumitru Uță. Şi el le făcea toate cu un suflet smerit, ca si când era obligat să le facă.

În lungul timp al detentiunii mele nu am întâlnit un alt om atât de devotat cauzei altora. E drept că, mai târziu, în izolările si controlul ce era, nici nu se mai putea face asta. Dumitru Uță, acest legionar sublim, rămăsese ca un model ales de dăruire, de jertfă si dragoste pentru altii.

(Pr. Nicolae Grebenea – Amintiri din întuneric)

„Era blând, blând de tot și cu o inimă unde încăpea toată lumea”

Aiudul anului 1953, prin luna mai, ma arunca pe un pat al spitalului. Lucrul din fabrica, în trei schimburi, în conditii precare, ma sleieste de puteri. Munceam la rotarie. Munca aceasta era din cele mai grele. Nu mai puteam face fata lucrului. Febra era destul de mare si pofta de mâncare mi se taiase de tot. Asa am ajuns sa fiu internat în spitalul din Aiud.

Ajuns acolo, dupa examenul medical si controlul la raze, se constata ca am un infiltrat TBC la plamânul stâng.

Aveam, deci, tuberculoza pulmonara. Uluit, m-am retras în mine pâna la mutenie. Ce eram eu mai mic de statura, acum ajunsesem si mai mic si prapadit. Doamne, mi-am zis, dar câte trebuie sa mai fie pe capul meu? Nu-mi venea sa cred. Si totusi, lucrurile asa stateau.

Pe patul de spital, zacând, nu primeam aproape nimic din cele ale tratamentului, doar câte 3 aspirine si ceai neîndulcit. De mâncare, nici nu mai puteam vorbi, ca pofta nu aveam deloc. (…)

Tacut, cu ochii holbati, priveam în jurul meu descumpanit. Nici în ruptul capului nu ma puteam împaca cu gândul ca sunt bolnav de tuberculoza pulmonara. Nu cunosteam pe nimeni din camera. Pe rând, veneau la mine ca sa ne cunoastem. Raspundeam la întrebarile lor, spunându-le ca vin din fabrica, trecând si prin spital.

Ei stiau ca asta-i drumul fiecarui bolnav, din Celular sau din fabrica.

Dupa un timp intra în camera un detinut de statura mijlocie, cu un halat alb. Vine la mine si-mi spune sa fiu linistit. Sa nu ma sperii, ca totul se va termina cu bine. Ma vedea timorat. Era doctorul Constantin Uță*, condamnat din 1941 de către Antonescu. Era medicul sectiei a II-a.

Avea multa disponibilitate sufleteasca. Din sufletul lui radia dragostea întru Hristos pentru om, desi aparentele îl defineau mult mai sever. Era blând, blând de tot si cu o inima unde încapea toata lumea. Asa era Uta. Îl stapânea o fire dispusa la dialog, avea vocea de tenor, îmbietoare.

Ma pune la curent cu felul de cum trebuie sa ma port si ce trebuie sa fac pentru ca sa nu avem de-a face cu paza, cu gardienii. Aici, în sectia aceasta, atmosfera era mai blânda. Aveam sa-mi dau seama mai târziu ca doctorul Uta conducea sectia. De doisprezece ani, cât avea de Aiud, gardienii îl cunosteau bine de tot. La el erau toate fisele medicale ale sectiei. Ne cunostea pe toti dupa aceste fise. Medicul sef al Aiudului era doctorul Ranca, un om în vârsta si destul de blând în aparenta. Venea destul de rar în sectie. Pe la ora unu sosea masa de prânz. Aici am luat în primire o gamela si o lingura. Cu mâncarea în fata, trebuia sa fac ceva. Pofta nu aveam deloc.

Îmi primesc portia de mâncare, arpacas gros si o bucata de pâine. Pe marginea priciului, cu gamela aburinda pe genunchi si cu lingura în mâna, priveam pierdut biata gamela. Ma umpluse greata si parca-mi venea sa o iau la fuga. Doctorul Uta ma urmarea cu atentie. Era obisnuit cu comportarile noastre. Vine la mine si cu blândete îmi spune:

– “Mai Berzescule, asculta-ma ce-ti spun. Eu stiu ca ti-e greata si nu poti mânca. Asta-i boala. Tu trebuie sa stii un lucru. Ai obligatia morala fata de tine si cu toata vointa ta trebuie sa manânci tot ce primesti, daca vrei sa mai ajungi la ai tai acasa. Sa stii un lucru, comunistii asta si vor, sa nu manânci si sa mori. Vrei sa le faci voia? Sa îngenunchezi în fata lor? Esti obligat sa lupti, ca de aceea ai ajuns aici. Te-ai angajat în lupta. Acum lupta, nu te lasa sa dai înapoi. Aici în închisoare nu avem alt tratament împotriva bolii, decât credinta în Dumnezeu si vointa de a lupta. Si vom razbi. Eu te oblig sa manânci tot, chiar daca broboane de sudoare curg de pe fruntea ta. Eu te ajut, dar ajuta-ma si tu pe mine.”

Buimac parca, începusem sa ma trezesc la realitate. Pâna acum, în fata lui Uta, nu intuisem atât de bine, ca eram într-adevar pe baricada. Târâs-grapis, trebuia sa luptam.

Speriat la început, înfuriat dupa aceea de realitatea destul de sumbra, m-apuc sa manânc din gamela. Doamne, ce greu era! Cu fiecare lingura dusa la gura, se ridica un nod în gât, de-mi venea sa dau afara totul. Broboane de sudoare curgeau pe frunte, ochii înlacrimati, înfuriat, înghiteam în sila fiecare dumicat. Ma luptam cu boala, dar si cu cei care-mi vroiau moartea. Îmi venea sa plâng. În sfârsit, am terminat totul din gamela. Nu stiam ca Uta ma pândeste. Vine la mine si zâmbind îmi spune:

– “Ai terminat? Ma bucur ca ai înteles. Esti ud tot pe frunte si camasa. Sa te schimbi!

Daca vei face tot asa, tu vei ajunge cu certitudine acasa.”

N-am sa-l uit pe doctorul Uta toata viata mea. M-a ajutat sa birui si sa traiesc.

***

Aveam sa-mi mai aduc aminte de el de multe ori în viata.

Mi-a ramas în minte cum mi-a tratat ochii. Aparuse la amândoi ochii o albeata. Când ma vede, îmi spune:

– “Ma, tu trebuie sa faci un tratament la ochi, ca altfel vei orbi. Te tratez eu. Zis si facut.

A si început cu praf fin de zahar, suflat în ochi printr-o pâlnie de hârtie. În fiecare zi facea operatia aceasta. Ma usturau ochii de nu mai stiam ce sa fac. Alaturi de mine mai era si parintele Bumbac de la Constanta, tot cu tratamentul pentru ochi. Pâna la urma, ochii mi s-au limpezit, scapând de orbire. Lui, doctorului Uta, îi datorez lumina ochilor.

(Atanasie Berzescu – Lacrimi și sânge. Rezistenţa anticomunistă armată din munţii Banatului)


* Numele mic al doctorului Dumitru Uță este confundat atât de Antanasie Berzescu, cât și de Ioan Muntean în memoriile scrise. Greșeala aceasta a numelui este întâlnită în multe din scrierile memorialiștilor, și este firească datorită numărului mare de oameni de care memorialiștii au trebuit să-și aducă aminte (de ordinul sutelor), dar și datorită trecerii anilor care au dus la scăderea memoriei și confundarea numelor de botez. În cazul doctorului Dumitru Uță, la fel ca și în cazul altor mărturisitori descriși în alte surse, este ușor să ne dăm seama că defapt Constantin Uță, Mihai Uță și Dumitru Uță, sunt una și aceeași persoană. Lucru acesta rezultă clar din relatarea unor detalii identice ce țin de o singură persoană, indiferent de numele mic folosit: faptul ca doctorul Uță a fost arestat încă de pe vremea regimului Antonescu pentru „crima” de a fi legionar, faptul și-a făcut cea mai mare parte din minsiune în penitenciarul Aiud, faptul ca a avut liber să aducă medicamente de la Cluj pentru tratarea tifosului din închisoarea Aiud, etc.

Doctorul Dumitru Uță, figura cea mai populară din penitenciarul Aiud

În Zarcă, vârfurile reacțiunii și supraviețuitorii guvernului Antonescu, inclusiv câțiva generali, foști comandanți de mari unități. Printre aceștia: Generalul Pantazi, fostul ministru de război, generalul Constantin Constantin, Radu Lecca, Radu Gyr, scriitorul Constantin Gane, profesorul de fizică nucleară George Manu, prințul Alexandru Ghica, Nichifor Crainic (…)

Am omis pe doctorul Dumitru Uță, figura cea mai populară din penitenciarul Aiud, prin actele de sacrificiu pe care le făcea întru curmarea suferințelor oricărui deținut, indiferent de culoarea politică sau originea etnică. Doctorul Uță a avut ocazia să îngrijească chiar pe cel care îl condamnase.

(Gabriel Bălănescu – Din împărăția morții. Pagini din istoria Gărzii de Fier, Ed. Gordian, Timişoara, 1994, pag. 121)

Doctorului Uță, decanul deținuților de la Aiud

Un alt caz, care poate fi numit pe bună dreptate senzațional, a fost acela al doctorului Uță, decanul deținuților, cu cei mai mulți ani de închisoare. Și el refuzase categoric reeducarea și colonelul Crăciun avea contra lui o ură deosebită, considerându-l, alături de Prințul Alexandru Ghica, unul din liderii rezistenței legionare din Zarcă. Și doctorul Uță avea o serie de boli acumulate de-a lungul celor peste 20 de ani de închisoare.

Într-o zi, după o izolare prelungită probabil, s-a prăbușit pe pat, a leșinat și a intrat într-un fel de comă. Mai mult, chiar răsuflarea îi pierise aproape de tot încât arăta ca un mort. Camarazii din celulă au făcut un zgomot infernal, cerând plutonierului de serviciu să-l scoată de acolo pentru că a murit! Înspăimântat, acesta a chemat doi securiști cu o targă care l-au luat pe doctorul Uță.

Cum acesta deschisese ochii între timp și prinsese să răsufle puțin, cei care-l purtau au socotit că e bine să-l cheme pe colonelul Crăciun să-l întrebe ce să facă. Crăciun a venit repede și văzând că Uță era acum conștient, i-a zis:

– Ei doctore, vezi unde te-a dus încăpățânarea ta. Semnează declarația de desolidarizare de Mișcarea Legionară, care vezi unde te-a dus, și eu voi da ordin să fii tratat de doctorul Aurel Marin, care știi ce priceput este.

Uță l-a privit în ochi pe Crăciun și i-a spus doar atât:

– Sunteți prea bun, d-le colonel, dar locul meu este alături de ceilalți camarazi ai mei… în Zarcă. De altfel simt că m-am vindecat. Duceți-mă înapoi acolo.

– Duceți-l în Zarcă, a strigat furios Crăciun, să moară acolo ca un câine turbat!

Și ordinul s-a executat. Dar nici doctorul Uță nu a murit acolo cum ar fi vrut colonelul Crăciun.

(Puiu Năstase – Temerarii, ediție îngrijită de Gheorghe Andreica, Editura Metafora, Constanța, 2004, pp. 392-393)

”Am așteptat timp de 17 ani eliberarea viitorului meu soț”

 Veronica Uță

Veronica Motolea l-a cunoscut pe Dumitru Uță în casa unchiului ei, la care venise în vacanță. Războiul se terminase și oamenii aveau speranța că viața își va relua cursul normal. Deși încă deținut în colonia de muncă, Dumitru spera și el că își va termina studiile și va avea o viață a lui. Cine putea ști că în închisoril va fi introdus regimul de exterminare a celor pentru care viața nu poate fi trăită fără Dumnezeu? Dragostea celor doi avea de așteptat douăzeci de ani, până ce Dumitru a fost eliberat și, restabilit după suferințele fizice și sufleteși din închisoare, s-a putut căsători cu cea care îi împărtășea credința:

”Aveam doar 17 ani. Eram elevă la Liceul Titu Maiorescu. De Sf. Ion, în 1947, am venit la unchiul Raica, care era contabil la Penitenciarul Aiud. Unchiul avea doi copii, pe Luci și Meli, care s-au îmbolnăvit. Unchiul l-a chemat pe Dumitru Uță, de care auzise, ca să-i trateze copiii. Atunci l-am cunoscut pe Dumitru. Unchiul vobise în casă despre el. Aveam emoții și aveam teamă de necunoscut. Din primele cuvinte schimbate cu el, am remarcat că este un om bun și credincios. Dumitru avea să vină în fiecare zi în casa unchiului meu, pentru a-i trata copiii bolnavi. Odată, pe când îmi pregăteam lecțiile, s-a uitat la cărțile mele de franceză și germană și s-a oferit să mă ajute. Meditațiile au continuat și după ce copiii s-au făcut bine.

În vacanța de Paști am plecat din nou la Gârbova, unde a venit și unchiul, însoțit de Dumitru, să o consulte pe Paraschiva, mama unchiului meu, care s-a îmbolnăvit. Când a plecat, mi-a făcut și mie o vizită, la casa părinților mei. După aceea a mai făcut și alte vizite. L-am întâlnit și la școală, unde el preda ”igiena”. Îmi era profesor, suplinind o vreme pe profesorul titular care era bolnav. Așa am avut prilejul de a ne cunoaște mai bine.

În data de 5 ianuarie 1948, Dumitru Uță mi-a făcut o vizită neașteptată la Gârbova. Venise la mătușa mea Paraschiva pentru tratament, după care a trecut și pe la mine. Era împreună cu unchiul Raica. Am început cursurile în 8 ianuarie al aceluiași an, iar Dumitru a reluat meditațiile cu mine. După circa două săptămâni, Dumitru vine la unchiul Raica și-i spune că pe viitor nu mai poate veni să-l viziteze, pentru că directorul penitenciarului, Guțan, i-a făcut observație. În inima mea se născuse ceva special pentru el. Cred că și în a lui. La plecare mă roagă să-i scriu. Nu am fost de acord. Mintea și inima mi s-au răvășit; câte nu i-aș fi scris, dar mă gândeam să nu ajungă scrisoarea în altă parte și să avem neplăceri. Înainte de plecare Dumitru mi-a mărturisit: ”M-am legat foarte mult de tine. Dacă Bunul Dumnezeu ne ajută să fim împreună, eu te-aș ruga să fii fată cuminte!”, iar eu i-am răspuns: ”Îți promit că te voi aștepta până la eliberarea ta”. Această așteptare pe care i-am promis-o i-a dat o mare bucurie și pace sufletească extraordinară.

De-a lungul celor 23 de ani de detenție Dumitru a contactat un TBC și o ciroză hepatică. După eliberarea sa în anul 1964, bolnav fiind, Dumitru a fost internat pentru o perioadă de doi an la spitalul Cluj și din Borșa, pentru a-și reface sănătatea. Tot timpul l-am vizitat la Cluj și la Borșa. Ajunsesem să ne facem planuri de viitor. Stabilisem locul de întâlnire la București. După ieșirea din spital, Dumitru a plecat la București, la prof. Constantin Uță, fratele lui.

După eliberare, Dumitru a fost frustrat de mai multe drepturi:

a) Nu i s-a aprobat să susțină ultimele examene pentru a-și lua diploma de medic. Cererile au fost respinse de Ministerul Învățământului;

b) Nu i s-a aprobat să urmeze cursurile Institutului Teologic din București, cererile fiindu-i respinse de mai multe ori;

c) A fost chemat de foarte multe ori la Miliție și i s-a interzis să comunice cu foștii deținuți politici;

d) S-a angajat la Spitalul nr. 9 din București, secția Neurologie II, pe postul de asistent medical, neacceptându-se avansarea lui.

Ca director de școală la Gârbova, am participat la concursurile organizate între școlile din Raion, obținând de mai multe ori locul I. Ca urmare am fost transferată la București, la Ministerul Învățământului.

Dumitru Uță și soția sa Veronica în anul 1970

Am fost chemată la Miliție pentru a mă convinge să nu mă căsătoresc cu un deținut politic. M-au ținut mai multe ore închisă într-o încăpere, să mă mai gândesc. Seara târziu mi-au dat drumul, cu amenințări. Cu toate astea m-am căsătorit cu Dumitru, fiind convinsă de alegerea corectă făcută.

Munca în Ministerul Învățământului nu a fost ocolită de necazuri. Am suferit și am fost frustrată de multe drepturi. La revizuirea cadrelor din 1973, pentru că eram căsătorită cu un fost deținut politic, am fost destituită din toate funcțiile și am fost transferată la Secția proiectare.

Pacea sufletească și bucuria de a fi împreună ne-au fost tulburate de un eveniment care ne-a schimbat radical viața: cutremurul din anul 1977 îl prinsese pe Dumitru de gardă. A urmat mobilizarea medicilor pentru următoarele 24 de ore. Am fost și eu și Mircea, copilul nostru, la spital, să-l cercetăm pe Dumitru. Acolo l-am găsit în plină activitate, obosit și nemâncat. M-a impresionat foarte mult situația de criză de la Spitalul Central. Coridoarele erau pline de oameni care stăteau pe jos. Nu mai văzusem niciodată o asemenea tragedie. În urma efortului, lui Dumitru i s-au reactivat ciroza și TBC-ul. De data asta ciroza devenise autoimună. Doctorii îi mai dădeau speranță de viață doar 3-4 luni. Medicamentele le-am procurat repede cu ajutorul colegilor din Ministerul Învățământului și Ministerul Sănătății. Tratamentele făcute la Spitalul Municipal i-au prelungit viața cu încă 4 ani. Dumitru se pensionase din motive de sănătate, iar la 5 februarie 1980 și-a încredințat sufletul în mâinile Dreptului Judecător, lăsând în inima mea o mare durere. Era o despărțire de un suflet curat, drept și bun, de om smerit, răbdător, foarte credincios, cu dragoste de Dumnezeu și de cei bolnavi.”

(Veronica Uță – Revista Rost, Anul X, numărul 106 din februarie 2012, p. 32-33, material pregătit de Ioana Alina Dida)

via Fericiți cei Prigoniți

Ultimele articole

Legături utile

    Caută în arhivă

    Caută după dată
    Caută după categorie
    Caută cu Google

    Acţiuni

    | © Copyright 2012 Buciumul | css.php