Buciumul – Publicaţie de informaţie şi atitudine naţionalistă
Author Archive
Stories written by Florin Dobrescu

Arătarea Maicii Domnului lui Valeriu Gafencu

La Crăciun [Valeriu Gafencu n.n.] era destul de înviorat. În noaptea cântarilor îngerești a compus un minunat colind al deținutilor din Targu-Ocna. În patul de alături își dădea sufletul arhimandritul Gherasim Iscu. […] Noaptea aceea de Craciun nu o voi putea uita pana la sfarsit. Umblam necontenit de la un bolnav la altul, luandu-le pulsul si ingrijindu-i.
Din când în când îmi mai aruncam privirea și spre Valeriu. Era vesel, fericit înlăuntrul său, cu pleoapele lăsate, cu capul plecat în piept. Nici el nu se putea odihni. După ce mi-am terminat treaba, am simțit că mă cheama din priviri, că mă roagă să mă duc la el. M-a privit cu o pătrundere cum încă nu simțisem până atunci. Și-a făcut semnul crucii, apoi mi-a luat mâna. Un fior adânc m-a cuprins. Era foarte concentrat, lucru neobișnuit la el, căci în starea lui duhovnicească putea rămâne destins până și în cele mai cumplite tensiuni prin care ne era dat să trecem. Simteam că are ceva să-mi împărtășească.
– Ioane, tu îmi ești cel mai bun prieten, mi-a zis. Dar nu ca prieten vin la tine, ci ca să-ți cer sfat, să mă supun ție. Vrei să mă asculți?
– Te ascult, am raspuns eu, dar nu știu dacă voi fi vrednic de încrederea ce-mi arăți.
Valeriu a plecat ochii și mi-a spus linistit:
– În noaptea asta am privegheat. Așteptam sa vină cântecul colindei mele. Doream să fie foarte frumos. Îl cântam în mine. Îl deslușeam din cerurile înalte din care coboră. Cam greu pentru mine, căci nu cunosc notele muzicale și trebuie să o fac după ureche. Eram deci treaz, lucid și senin, când deodată am văzut că am în mână fotografia Setei (fata pe care o iubise). Uimit de întâmplare, am ridicat privirea și la capul patului meu am văzut-o pe Maica Domnului, îmbracată în alb, în picioare, vie, reală. Era fără Prunc. Prezența ei mi se părea materială. Maica Domnului era aievea lângă mine. Eram fericit. Uitasem totul. Timpul părea nesfârșit. Atunci Ea mi-a spus:
”Eu sunt dragostea ta. Să nu te temi. Să nu te îndoiești. Biruința va fi a Fiului meu. El a sfințit locul acesta acum pentru cele viitoare. Puterile întunericului cresc și încă vor mai înspăimanta lumea, dar vor fi spulberate. Fiul meu așteaptă pe oameni să se întoarcă la credință. Azi sunt mai cutezători fiii întunericului decât fiii luminii. Chiar de vi se va părea că nu mai e credință pe pământ, să știți că totuși izbăvirea va veni, dar ca prin foc și prin pârjol. Lumea mai are de suferit. Aici însă e multa credință și am venit să vă îmbărbătez. Îndrăzniți, lumea e a lui Hristos!”
Apoi Maica Domnului a dispărut și am rămas copleșit de fericire. M-am uitat în mână, dar nu mai aveam nici o fotografie.
Valeriu vorbea simplu, deschis, fără urmă de părere de sine. Sufletul lui părea un potir din cel mai pur cristal, care se învrednicise a-L primi pe Hristos. Cugetul lui smerit și pacea cu care mi-a vorbit mi-au dat certitudinea că nu fusese o înșelare. Mă simțeam cumva și eu sfințit, înnoit, participând la minune. Cu intensitatea cu care țâșnesc într-o astfel de împrejurare luminile lăuntrice, cu sfială dar și cu convingere i-am spus simplu:
– Dumnezeu ne cercetează. Dacă noi vom cădea, El va birui. Ne trebuie credință, și acum putem avea mai multă. Să ne rugăm!
Am făcut împreună o scurtă rugăciune. Și în tăcerea camerei 4 pentru muribunzi, sufletele noastre s-au făcut pentru o clipă scară către cer.
Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă

Pictura realizata de maicile de la Manastirea Diaconesti

via Vlad Herman

România, răstignită între tâlhari

Sursa: Epoch Times

Autor: Florin DOBRESCU

Dezamăgire. Ciudă și durere. Ură și dezbinare. Acesta este portretul României în vara anului în care aceasta își sărbătorește Centenarul.

Ceea ce s-a întâmplat vineri seară întunecă sufletul românesc. Bestialitatea și ura au fost descătușate și au însângerat caldarâmul Capitalei. Ceea ce se dorise a fi un protest al diasporei românești risipite de sărăcie în cele patru zări, idee născută oarecum ca o revanșă la mitingul PSD din iunie, s-a sfârșit într-un mic război fratricid. (mai mult…)

Părintele Constantin Galeriu, Predicatorul de foc

Când predica, îşi desfăcea adeseori mâinile. Le desfăcea larg, de parcă dorea să îmbrăţişeze cu ele tot văzduhul şi, cu el, şi pe cei din biserică. În veşmântul cel auriu părea un vultur gata să-şi ia zborul către înalt. Aşa a rămas în memoria tuturor. Ca un mare pre­dicator. Atât de mare, în­cât părea singurul în at­mosfera cenuşie a Bucu­reştiului de sfârşit de secol şi mileniu.

Dacă intrai în bise­rică să-l asculţi, vocea sa te ţintuia în loc. Era gravă, amplă, cuprin­ză­toare, cu profunzimi de nebănuit. Te pu­teai adăposti în sunetele ei. Ţi le puteai face rugă­ciune. Avea în ea des­chiderea notelor de orgă şi pu­terea tunetului de dinainte de furtună. În timpul predicilor, vocea aceasta, ma­iestuoasă şi grea, se înălţa dinspre altar, plutea deasupra capetelor tuturor şi ieşea apoi, năpraznic, prin porţile bise­ricii, direct în uliţă, pierzându-se prin­tre casele vechi de pe strada Sfântul Sil­vestru. Aici îi alina pe bătrânii care stăteau pentru o clipă să o as­cul­te, le aţinea drumul spre piaţă precu­peţelor guralive, îi îmbăta pe studenţii care veneau să o soarbă ca pe un eli­xir al tinereţii veşnice şi-i fericea până şi pe ţiganii de mahala bucu­reşteană, fericiţi că predicile părintelui îi pot feri de blesteme. De priceput pricepea câte ceva toată lumea.

Părintele Galeriu era când eruditul profesor univer­sitar, când preotul sfânt, mustind de har, când, pur şi simplu, bătrânelul cel bun ca pâinea caldă, care se des­călţa de pantofi şi venea acasă în picioarele goale, pen­tru a milui vreun sărman. Şi mai era ceva. Părintele Ga­leriu nu era niciodată singur. Întotdeauna venea însoţit. Nu la oameni mă refer, ci la o iradiere tainică, învălui­toare şi caldă, care se revărsa din anteriul negru, de pânză simplă, din ochii adânci, adumbriţi de sprânce­nele stufoase, din trupul scurt şi noduros, de ţăran mol­dovean, din barba patriarhală, din gesturile largi, din toate şi din nimic. Prezenţa aceasta discretă, mai mult decât cunoştinţele sale teologice uimitoare, mai mult decât mintea sa ascuţită, care-ţi răspundea pe loc la cea mai chinuitoare problemă a vieţii, prezenţa aceas­ta a fost taina vieţii lui. Pe ea au căutat-o milioa­nele de oameni care s-au prăbuşit obosiţi sub epitra­hilul său pentru a învia în câteva clipe, redescoperin­du-se mai altfel, mai altcumva. Pentru că părintele avea un dar mare, incomensurabil. Acela de a găsi în orice preo­cupare a noastră, oricât de măruntă – un ţel, în orice icnet – o rugăciune, şi în orice om – un copil al lui Dum­nezeu. Odată ajuns în faţa lui erai salvat, câştigat defi­nitiv pentru Dumnezeu.

Copilăria din tinda raiului

E o seară de iarnă, aşa cum şi astăzi mai sunt în satele noastre. Cu paşi vătuiţi de somn, cu omăt până la umăr, cu noaptea care se aşterne vârtos şi nu se lasă dusă, cu foc în sobă şi poveşti. Mai ales cu poveşti. La început, mama le spune copiilor ce a ci­tit ea din Crean­gă, iar la urmă de tot, atunci când pleoapele cad mai grele decât neaua de afară, caută să iscodească tâlcuri şi în­tâmplări din poveşti: cu zmei şi balauri, feţi-fru­moşi şi ilene-cosânzene aleargă prin faţa ochilor larg deschişi ai copiilor. Din când în când, câte un pitic, ori poate o zână, se încumetă să sară prin fereastra mică di­rect în odaie şi să le vorbească micuţilor des­pre tărâ­mul de dincolo. Ei ascultă cu uimire, până când pleoa­pele se plumbuiesc peste ochii frumoşi, alungându-i în vis.

Aşa a crescut părintele Galeriu. Ani mai târziu, la bătrâneţe, va povesti cum mama adăsta cu ei în nopţile de iarnă, călăuzindu-i în lumea poveştilor, şi cum călu­gări pelerini, veniţi de la mâ­năs­tirile nemţene, popo­seau uneori în casă, istorisindu-le is­prăvile groza­ve, pline de mi­nuni, ale sihaştrilor de odi­nioară. Trebuie că aceste două lumi, cea fantastică şi cea sfântă, s-au îngânat în mintea sa de copil. Iscusinţa de a dezvălui adevăruri tai­nice şi profunde s-a copt lin la focul nop­ţilor de iarnă şi sub umbra magică a mona­hilor pere­grini, şi a rodit mai târziu în predicile care-i vor uimi, deopotrivă, atât pe oamenii simpli, cât şi pe căr­turari. Părintele însuşi spu­nea – „am prins şi eu ceva înde­mânare şi tâlc de la mama”. Muiat în cre­dinţă şi în tradiţia nea­mu­lui, su­fletul său s-a alcătuit din acelaşi aluat cu al stră­moşilor săi răzeşi – sim­plu şi ne­prefăcut, trainic şi sme­rit, înzestrat cu o înţe­lepciune adâncă, în mă­su­ră să dea seama de lucru­rile mari ale lumii.

În acei ani, micul Con­stantin l-a cu­noscut pe Dum­nezeu. Domnul răze­şilor, „drag şi bun”, care vine să co­linde cu Moş Cră­ciun satele mol­do­ve­neşti, râzând de năzbâtiile copiilor, căinându-i pe sărmani şi fulgerând pe­depse pentru boierii nemilostivi. Icoa­na aceasta a dumnezeirii îi va fi covâr­şit sufletul şi-i va fi călăuzit pri­mele rugă­ciuni. Când a sosit vremea să fie dat la şcoa­lă în ciclul gimnazial, micul Constantin a vrut să meargă la semi­nar. Do­rea să ajun­gă preot. E greu să pătrundem acum în subţirimea de gând care l-a călăuzit de mic copil pe această cale ane­voioasă. Dar ştim cu cer­titudine că în inima lui se aprin­sese un foc. Părin­tele Galeriu spunea că Dum­nezeu i-a încălzit „odrasla harică” încă din acei ani. Timpul va dovedi că flacăra aprinsă în copilărie s-a transformat la maturitate într-un rug.

Şcoala

Părintele a fost mereu preocupat de orice aspect al cu­noaşterii umane. Min­tea sa ascuţită a răscolit mult în afara graniţelor teologiei, căutând răs­punsuri, aflând întrebări. Pentru el, ştiinţele, mai ales cele exacte, erau tot atâtea ferestre ale creaţiei, deschise spre infinitul tainelor dumnezeieşti. Deschiderea aceasta unică, atât de rară astăzi în cinul preoţesc, s-a clădit încă din anii de seminar. Înzestrat cu o inteligenţă aparte (a fost mereu bur­sier), micul Constantin s-a adâncit în studiu. Părintele îşi amintea că în vremurile acelea nu se pre­dau numai materii teologice. „Era o veche tra­diţie la sat, ca preotul să ştie de toate, să măsoare şi pă­mântul şi să-i vorbească omului şi de ciclul cerului”. Aşa că micuţii seminarişti învăţau, pe lângă Noul şi Ve­chiul Testament, tipic şi muzică, necesare unor vi­itori preoţi, şi astronomie, agronomie, logică sau psi­hologie. Din­co­lo de aceste preo­cupări, fundamen­tală a fost la Con­stantin cău­ta­rea lui Dumne­zeu. Uriaşul du­hovni­cesc din anii ma­tu­rităţii s-a trezit la viaţă încă din anii aceş­tia de seminar. Pentru el, cunoaşterea nu era măr­ginită de gândire şi nu se oprea înghe­ţată la un şir de raţio­namente reci. Era mai degra­bă ve­dere interioară, împăr­tăşire de har. „Da­ru­ri­le lui Dumnezeu”, spunea părin­tele, ci­tân­du-l pe Sfântul Gri­gorie Palama, „sunt ochi duhov­niceşti cu care poţi privi întregul Uni­vers”. Şi aceşti ochi i s-au deschis de tim­puriu.

La facultate, a avut parte de câteva întâl­niri provi­denţiale, care i-au cristalizat expe­rienţa din timpul seminarului. A studiat cu mitro­po­litul martir Irineu Mihălcescu (înlă­turat din scaun şi apoi ucis de comu­nişti), cu Theodor M. Popescu (închis şi apoi ucis de acelaşi re­gim) sau cu Nichifor Crainic (şi el deţinut po­litic, cu care avea să-şi dea lu­crarea de licen­ţă). Teolog şi poet, membru al Academiei Ro­mâne, cel din urmă avea să-i fie lui Constantin magistrul prin exce­lenţă. Tânărul a fost con­taminat de verva şi talen­tul oratoric al îndru­mă­torului său, de preo­cupările pentru ascetică şi mis­tică, de felul poetic în care îşi turna concepţiile teo­lo­gice.

Nu în ultimul rând, Crainic a fost un mărtu­risitor al credinţei căruia nu i-a fost teamă de regimul comu­nist. L-a iubit pe tânărul Galeriu, oferin­du-i chiar o bursă în Germa­nia, la finalizarea studiilor. Din păcate, părintele nu a putut să o fructifice, pentru că România era în plin război şi a trebuit să plece în armată. Era un răzeş şi înţelegea să-şi slujească neamul la fel cum o făcuseră strămoşii săi. Şi-a făcut stagiul militar şi, cu facul­tatea terminată, s-a gândit să pără­sească viaţa de mirean, intrând într-o mânăstire. Dra­gostea pentru Sfin­­ţii Părinţi, imaginea luminoasă a călugărilor nem­ţeni care-i marcaseră copi­lăria vor fi contribuit la aceas­tă alegere. Dar pronia îi rân­duise un alt drum. Tatăl său, un om tare evlavios, care-şi rupea de la gură pentru a milui pe sărmanii satu­lui, nu a fost de acord. I-a spus scurt şi aspru – „Nu băiete! Nu vei intra în mâ­năstire! Te vei căsători şi vei face copii, pentru a duce mai departe numele de Ga­leriu”. Con­stan­tin îşi iubea tatăl nespus de mult, aşa că s-a supus.

În timpul facultăţii, obişnuia să predice la biserica Zlătari, unde slujea părintele Toma Chiricuţă. Prin in­ter­mediul acestuia, a cunoscut o fată sfioasă, rămasă orfană de la nouă ani. „La prima întâlnire mi-a pus trei întrebări”, spunea, mai târziu, soţia părintelui: „dacă îmi place viaţa la ţară, eu i-am răspuns că da, dacă aş vrea să devin preoteasă, şi i-am spus că găsesc o astfel de viaţă grea, dar frumoasă, şi abia la sfârşit m-a întrebat dacă îl plac. M-am ruşinat şi nu i-am spus nimic, dar îl plăcusem din prima clipă. Era un bărbat frumos. Avea nişte ochi vii, strălucitori şi un glas care te atrăgea. Simţeai nevoia să stai lângă el şi să-l as­culţi. Şi simţeai că are în el dragoste, o dragoste pe care o lucra şi care a atras apoi mii de oameni”. La doar o săptămână de la această întâlnire, cei doi erau căsă­toriţi.

Slujire şi prigoană

Satul Podul Văleni era în anii ’40 un cătun micuţ, răzleţit pe vârful dealurilor prahovene. La poalele aces­tora, Ialomiţa curgea leneşă, lăţindu-se apoi în câmpie. Din când în când, apa aceasta, altminteri mlădie şi liniştită, se răscula mânată de ploile repezi de munte şi înghiţea totul. Ca să scape de năbădăile ei, sătenii îşi duraseră casele sus, pe culmi. Într-una dintre ele s-a mu­­tat şi noul părinte, o căsuţă smerită, cu pământ pe jos. Venise de la Bucureşti cu tânăra sa soţie, dorind să facă misiune. Era purtat de un foc lăuntric şi nădăjduia să îi mişte pe oameni spre Hristos. „Pentru el, biserica a fost mereu înaintea familiei. Prea puţin stătea acasă, prea puţin vorbea cu mine şi copiii.

Era complet absor­bit de slujire”. Sfântul lăcaş ce-i fusese dat spre grijire era vechi şi coşcovit, căci Ialomiţa se năpustise asupra lui în câteva rânduri, iar zidurile stăteau acum hâite de zavistia apei. Părintele Galeriu l-a reparat şi a început să slujească. Predicile sale au ajuns să-i adune nu nu­mai pe sătenii de la Podul Văleni, ci şi pe cei din satele apropiate. O întâmplare anume îi răspândise faima de rugător puternic. Unui ţăran i se furaseră într-o noapte caii. Pentru oamenii acelor timpuri, asta era o tragedie. Fără cai, nu puteai munci câmpul şi nici nu-ţi puteai hrăni familia. Disperat, omul a alergat la preotul cel tânăr. Părintele Galeriu l-a ascultat, apoi i-a spus liniştit – „Mergi acasă, roagă-te şi fii pe pace, căci caii se vor întoarce acasă”. Şi aşa s-a întâmplat. A doua zi, caii erau cuminţi, în bătătură. Fapta nu a trecut nebăgată în seamă şi, curând, la bisericuţa din Podul Văleni a început să vină din ce în ce mai multă lume. Dragostea de slujire care-l animase pe părintele începea să dea roade. Ierarhii au văzut râvna cu care lucra şi s-au gân­dit să îl aducă la Ploieşti, la o parohie mai mare. Pă­rintele a păşit în marele oraş, odată cu intrarea bise­ri­cii ortodoxe române în­tr-o nouă zodie. Su­flarea de ghea­ţă a co­mu­nismului se întin­dea spre altare. Din or­di­nul stăpânirii, cre­din­cioşii nu mai aveau voie să stea în biserici după ora două a amie­zii. Dar părintele Ga­leriu era un om liber, robit doar iubirii de Hristos. Fără îndoială că avea în minte figu­rile das­călilor din fa­cultate, mulţi dintre ei închişi, dar ne­ple­caţi cioca­nului şi secerii. Aşa că nu a ţinut sea­ma de interdicţie.

La biserica Sfântul Vasile, acolo unde slu­jea, dumi­nica după-amiaza se ţineau întâl­nirile Oastei Domnu­lui. Părintele era sufle­tul lor. Predica, spove­dea, slujea. Era o bul­boa­nă spirituală, pe ca­re autorităţile au încer­cat să o zăgăzuiască. Îi speria verva noului preot şi, mai ales, dra­gostea cu care îl încon­jurau mulţimile de cre­dincioşi care se scur­geau din tot oraşul la biserica Sfântul Vasile. „Biserica a fost foarte umilită în acea perioadă, iar noi, slujitorii ei ortodocşi, n-am benefi­ciat de liberta­tea de a face cateheza religioasă. Toate celelalte culte au avut acest privilegiu, prevăzut chiar în statutul lor, potrivit credinţei fiecăruia; pe când noi trebuia să le concentrăm pe toate doar în cadrul slujbei de dimi­neaţa a Sfintei Liturghii. Şi n-aveai ră­gaz… După Sfân­ta Liturghie, era fie un pa­rastas, fie un botez, fie o cununie, încât practic noi am fost lipsiţi de putinţa de a face acest învăţământ reli­gios. Eu însă, trecând peste dispoziţiile autorităţilor, ţineam această catehe­ză duminica după-amiaza, când participa foarte multă lume. Şi atunci, în 1952, la 15 august, am fost ridicat şi, după două luni de şedere în penitenciar, am fost dus la Canal, la Valea Neagră”.

Un pachet cu mâncare

E dimineaţa devreme. Preoteasa Argentina se trezeşte pentru a avea grijă de cei patru copii. Părintele Galeriu fusese închis în urmă cu câteva zile. E speriată şi tristă, căci nu are nici o sursă de venit. Şi-ar lua un serviciu, dar e greu de crezut că, având un soţ deţinut politic, îşi va găsi ceva de lucru. Deschide uşa pentru a deretica în faţa locuinţei în care stau cu chirie şi vede mirată un pachet. De mărime potrivită, legat cu sfoară, stă aşezat frumos în faţa uşii. Preoteasa îl aduce în casă şi-l deschide cu grijă. O fi oare un alt truc al Securită­ţii? Nu. Înăuntru e o pâine şi ceva de mâncare. Din acea zi şi până când părintele s-a întors de la închi­soa­re, acel pachet s-a aflat în fiecare zi, dis-de-dimineaţă, în faţa intrării. Ne­smintit, pe ploaie sau ger, cineva trecea pe la familia greu în­cercată şi o ajuta.

„Mai bine de un an de zile nu am ştiut cine era. Am încercat să-l prind pe anoni­mul care se jertfea pentru noi, dar nu reuşeam. Aducea pa­chetul şi apoi se as­cundea. Până într-o dimineaţă, când am văzut o bicicletă re­ze­mată de gard. Am bănuit că e a lui şi am aşteptat să vină să o ia. Atunci l-am întrebat de ce face asta. Mi-a spus prin­tre lacrimi că de când a fost arestat pă­rintele, s-a legat în faţa lui Dumnezeu să ne aducă în fie­care dimineaţă o pâi­ne şi ceva de mân­ca­re. Şi s-a ţinut de cu­vânt. În fiecare zi”.

Când credincioşii au aflat că părintele e în închisoare s-au pus în mişcare. Co­şuri cu ouă, saci cu grâu şi porumb, că­ruţe cu cartofi, puti­neie cu brânză s-au revărsat asupra familiei oropsite. Un belşug de mări­nimie! Iubirea pe care părintele o risipise cu atâta ge­ne­rozitate se reîntorcea acum însu­tit. „Nu numai că nu am dus lipsă de nimic, dar pri­meam atâtea, încât am ajuns să dau eu însămi de pomană altor familii care aveau bărbaţii închişi”.

Departe de toate acestea, părintele trudea în lagărul de la Valea Neagră, o colonie de muncă forţată, al cărei unic scop era acela de a zdrobi trupurile şi sufletele celor care nu consimţiseră la marşul spre viitorul „de aur” al comunismului. Nu era singurul preot închis.

Tuturor celor care o contestau, societatea multilateral dezvoltată le pregătise un mormânt anonim. Norma de lucru pentru un deţinut era uriaşă. Trebuia să sape într-o zi cât doi oameni zdraveni. Asta, cu o apă fiartă botezată ciorbă şi cu un colţ de pâine. Nu-ţi făceai norma, nu primeai nici de mâncare. Moarte sigură!

Părintele Galeriu nu s-a descurajat. Era în mâinile lui Dumnezeu. Slujea Sfânta Liturghie în gând. Cu fie­care lovitură de sapă, spunea şi un „Doamne miluieş­te!”. Iar harul lucra. Ajunsese să-şi sape norma zilnică în jumătate de zi, iar în timpul rămas, lucra pentru alţii. Îi iubea pe ceilalţi deţinuţi ca pe propriii lui copii. Nu se gândise niciodată că va ajunge între oameni cu o credinţă atât de profundă. În anumite privinţe, lagărul de muncă era mânăstirea la care visase încă din copilă­rie. Cei care l-au cunoscut în acea perioadă spun că nu ţinea pentru sine nimic. Dacă un deţinut era des­culţ, îi dădea papucii lui, dacă tremura de frig, îi oferea pro­pria haină. Dar, prin dragostea celorlalţi, părintele nu rămânea multă vreme nici desculţ şi nici dezbrăcat. Iubirea lui circula ca un fluid, punând în mişcare ini­mile, clădind nădejdi, dăruind bucurii. Pleca din inima sa, făcea înconjurul lagărului şi se întorcea la el în­miită, plină de sudoarea şi neca­zurile pe care le subli­mase în lumină. Când autorităţile l-au închis, nu au realizat că părintele era mult mai periculos în lagăr de­cât în libertate.

Când iubirea zideşte o casă

„Era chiar de ziua prăznuirii Sfântului Dumitru. Ieşisem puţin la biserică, lăsând copiii acasă. Când m-am întors, ei erau în bucătări­oară şi se învârteau miraţi în jurul unui străin îmbrăcat în haine ponosite. Era slab ca un ţâr şi cu o bar­bă mare, încâlcită. Am crezut că era un cerşetor. Abia când s-a întors către mine i-am recunoscut ochii arzători. Ochii nu i se schim­­baseră deloc, dar copiii nu l-au mai recunos­cut… Era numai piele şi os, îmbrăcat mai rău decât un cerşetor. Şi era şi bolnav, se îm­bolnăvise de hepa­tită”.

Preoteasa îşi înăbuşă un suspin. Ochii i se umplu de lacrimi şi între noi se aşterne o tăcere. Drame ca ale părintelui vor fi fost mii în acei ani, dar în familia lui, suferinţa era îndulcită de dragostea lui Hristos. Când credincioşii săi au aflat că părintele fusese eliberat, au început să se scurgă către biserică. Erau aşa de bucu­roşi că scăpase cu viaţă, încât s-au hotărât să-i ridice o casă. Au pus umărul şi în câteva luni i-au zidit-o. Au făcut-o chiar în curtea bisericii, să-l ştie apărat de cruce şi altar. Părintele şi-a continuat slujirea, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Nu îi era teamă. Se mistuia lăun­tric pentru o singură ţintă – să propovăduiască oame­nilor evanghelia. „Cuvântul este calea aceasta divină şi umană de a comunica, de a ne împărtăşi unul celui­lalt taina noastră lăuntrică. În acest spirit am împăr­tăşit şi eu Cuvântul, Cuvântul-Creator”.

Anii treceau peste biserica Sfântul Vasile din Plo­ieşti, iar predicile părintelui răzbeau prin ceaţa cenuşie pe care comunismul o aruncase peste ţară. Într-o lume aservită şi umilită, el era liber şi nesupus. An după an, părintele adăuga la făptura sa har şi iubire. Era mistuit mereu de grija celor aflaţi în nevoi. „Într-o zi, la uşa noastră a venit un cerşetor. Voia o bucată de pâine, iar noi nu mai aveam decât un colţ, aşa că l-am refuzat. Părintele a aflat după câteva zile şi s-a necăjit tare. A strâns toată mâncarea din casă şi a dat-o de pomană, zicându-ne – «Acum o să vedeţi şi voi ce înseamnă să fii necăjit şi să nu ai ce mânca».”

Treptat, vocea sa a răzbit din urbea prahoveană şi s-a făcut auzită şi în capitală. A devenit doctor în teolo­gie, apoi conducătorul spiritual al viitorilor preoţi şi, în cele din urmă, dascăl universitar. De la parohia din Ploieşti s-a mutat, din 1975, la cea de pe strada Sfântul Silvestru, biserică de care îşi va lega numele definitiv. Aici se vor petrece câteva dintre întâl­nirile care vor aduce sau înrădăcina pe calea bisericii unele dintre marile per­so­nalităţi ale culturii române de secol XX. Pentru ei, Părin­tele Galeriu era în acei ani o gură de aer proaspăt în pei­sajul unei biserici ce părea îngenun­cheată. Era teologul racordat atât la teologia şi ştiinţa con­temporană, cât şi la învăţătura Sfin­ţilor Părinţi. Figura sa, de duhovnic cu aură monahală şi de sa­vant erudit, avea să câştige pentru Hris­tos suflete care nu ar fi putut să fie prin­se de nici un alt „năvod” al Duhului.

„Vom muri şi vom fi liberi!”

L-am ascultat, adeseori, vorbindu-ne des­pre acel strigăt al unui decembrie sân­geros. Era fascinat de iz­buc­ni­rea aceasta spontană şi fier­binte a credinţei, care dădea seama de jarul ce mocnise într-un popor asuprit de ateismul politrucilor. Pe tinerii care muriseră în decembrie 1989, el îi ve­dea martiri. Moartea lor, moarte pe care o aleseseră pentru a fi liberi, era aidoma celei a Mântuitorului – fără pată, purtând în pântecele ei o înviere. În zorii zilei de 22 decembrie, părintele a purces spre Piaţa Universităţii. Era însoţit de nepotul său, Cristian. Nu dorea să protesteze, nu o fă­cuse întreaga viaţă. Îl mâna acolo dragostea de rugăciune pentru sufletele celor ucişi. Petele de sânge luceau stins pe asfaltul negru, mărturie a unei nopţi care se sfârşise prin jertfă. „Bunicul era frământat. Îngenunchea şi se ruga în fiecare loc în care fuseseră ucişi revoluţionari. Se ruga cu lacrimi. De fiecare dată, plângea pentru sufletele lor. Când s-a întors acasă i-a spus bunicii că suntem datori faţă de aceşti oameni. Datori să ne jertfim şi noi mai mult”.

Părintele aşteptase această schimbare. Anii în care predicase sub ameninţările Securităţii, cei în care ţi­nuse cateheze la Ploieşti sau la Bucureşti au repre­zen­tat o formă de revoltă paşnică, singura la care poate con­simţi un slujitor al Răstignitului. Şi revolta fără sânge rodise. Vocea aceea, maiestuoasă şi blândă, care te înfiora şi te mângâia totodată, care răsunase în biserică, dar şi la Canal, se putea acum revărsa în voie.

Părintele Galeriu a devenit omniprezent. Ţinea cursuri de teologie la trei facultăţi, era invitat la simpo­zioane ale oamenilor de cultură sau ale cercetătorilor din varii domenii, dădea interviuri la radio, televiziune sau ziare şi, în plus, îşi vedea conştiincios de slujirea la parohia Sfântul Silvestru. Un ucenic apropiat, care îl ajuta în fiecare duminică la altar, mi-a spus că într-o bună zi şi-a propus un mic experiment. S-a gândit să nu se aşeze decât atunci când o face şi părintele. Dân­sul nu mai era tânăr, împlinise 71 de ani în noiem­brie 1989, ucenicul, dimpotrivă, nu trecuse de 40. Slujbele au început la ora 8, apoi ceasurile s-au scurs încet. S-a sfârşit slujba Sfintei Liturghii, după care părintele a predicat. Îndelung. A urmat o cununie, apoi un botez. Trecuseră deja mai bine de 6 ore de când Părintele Galeriu se ruga în picioare. Era neobosit. Atunci uce­nicul s-a aşezat, frânt, dar avva a continuat. Un nou botez, apoi câteva cununii şi, atunci când soarele tre­cea spre seară, după nouă ore de zdrobire a trupului şi înflăcărare a Duhului, s-a aşezat.

Aşa a vieţuit până în ultima clipă, timp de mai bine de un deceniu. Nu s-a cruţat deloc, nu şi-a îngăduit nici un răgaz. „Când treceam la culcare, vedeam lumina aprinsă în camera sa. Intram şi îl sfătuiam să se odih­nească. Îmi spunea că nu poate, că trebuie să citească, pentru că oamenii aşteaptă de la el cuvânt, un cuvânt de astăzi, şi-l ac­centua întotdeauna pe «astăzi». Îi spu­neam că e deja o enciclopedie şi-mi răs­pun­­dea, zâmbind, că nu-i destul. Îi replicam că o să-şi dea sufletul într-o bună zi de atâta osteneală, iar oa­menii vor zice doar – «Dumnezeu să-l odihneas­că»! Mă privea şi spunea – «De vor zice din inimă, va fi de ajuns pentru mine»”, spune soţia sa.

Pentru părintele, singurele clipe de răgaz erau între două conferinţe sau slujbe. Atunci, în maşină sau în tren, s-ar fi putut opri din iureşul zilnic, dar şi acolo avea grijă să ia cu el un tânăr care-L căuta pe Domnul sau un inte­lectual care era frământat de o întrebare fundamentală. Se risipea fără teamă şi fără cruţare. Cristian Galeriu îşi aminteşte că, adeseori, „înainte de a intra într-o con­­ferinţă era com­plet epuizat. Acumula atâta obo­sea­lă încât observam că ne ur­mă­reşte cu mare greutate atunci când discutam cu el. Dar, când începea să vorbească, se petre­cea cu el un lucru aproape mi­ra­culos. Deodată se înviora, ridi­cându-se de cele mai multe ori în picioare, şi vorbea de par­că era dimi­nea­ţa, după un somn bun. La final, întotdeauna, indiferent dacă era frig sau cald în sală, cămaşa sa era udă. Întotdeauna. Când îl întrebam cum se simte îmi spunea că abia atunci când vorbeşte se odihneşte cu adevărat”. Şi întâmplări de felul acesta, care vădeau o revărsare năpraznică de har şi se constituiau în semne ale sfinţeniei, s-au înmulţit în ultimii ani de viaţă.

Vuietul Duhului

Într-una din zile, pe când se întorcea din oraş, s-a întâlnit cu un om sărman. L-a binecuvântat cu drag şi l-a miluit cu câţiva bănuţi, aşa cum făcea cu orice cer­şetor. Dar omul nostru era desculţ, iar banii primiţi nu i-ar fi ajuns pentru o pereche de pantofi. Aşa că Părin­tele Galeriu s-a descălţat în plină stradă şi l-a încălţat pe necăjit. Apoi s-a întors acasă în şosete, senin de parcă ar fi umblat toată viaţă fără nimic în picioare.

„Făcea aşa tot timpul. Era foarte milostiv. În ulti­mii ani din viaţă, obişnuiam să merg la copii. Ei stă­teau la Ploieşti, iar vizitele mele ţineau câteva zile. De multe ori, când mă întorceam, nu mai găseam plapu­ma sau păturile. Îl întrebam pe părinte ce se întâm­plase, iar el îmi răspundea că au venit la el oameni sărmani şi s-a gândit că noi avem tot ce ne trebuie, iar ei nu. Aşa că le dăduse tot ceea ce era pe pat…”

În acei ultimi ani l-am cunoscut şi eu. Era deja greu de har, cu o putere a rugăciunii cum nu întâlneai decât la călugării cei mai sporiţi. Mulţi credincioşi mărtu­riseau că binecuvântarea lui putea fi simţită pe creştet zile întregi. Ceva se întâmpla cu carnea de care se atingeau degetele lui noduroase, de răzeş voinic, de­prins cu munca. Am trecut şi eu printr-o astfel de întâmplare. Cu o seară înainte, ne contrazisesem aprig pe o temă teologică. Eram tânăr şi trufaş. A doua zi, atunci când părintele obişnuia să binecuvânteze din uşa altarului toată lumea din biserică, nu am vrut să merg la el. Îmi simţeam inima prinsă ca într-o gheară de oţel, năclăită-n supărare şi obidă. La rugămintea unei prietene, m-am urnit totuşi. Greu şi cu mânie. Când m-a binecuvântat, s-a întâmplat… Un cui fier­binte s-a împlântat în mintea care nu dorea să ştie de iertare. Apoi, o pace adâncă şi bună mi s-a răspândit în inimă, covârşindu-mi sufletul. Primisem o iertare ne­cerută, mă spălasem de o ciudă de care nu doream să mă lepăd. Am înţeles că părintele săvârşise în locul meu şi căinţa, şi iertarea, ca oarecând Domnul, pentru noi toţi. Era slujitorul Lui cu adevărat, preot deplin, deopotrivă jertfă şi jertfitor.

Sfârşitul lui a venit năpraznic şi neaşteptat. Îl în­veşnicisem cu toţii la altarul bisericii Sfântul Silves­tru. Era al nostru pentru totdeauna. Nimeni nu cred că îşi închipuia că va muri vreodată. Ce să aibă moartea cu Părintele Galeriu? Vom muri noi toţi, păcătoşi, mus­tind de patimi care ne viermuiesc carnea, dar el? El avea să rămână pentru totdeauna acolo, la altar, slujind neîntrerupt şi vorbind cu noi. Mai ales vorbind.

Şi totuşi, în cele din urmă şi cu totul neaşteptat, a murit. Un accident cere­bral l-a prăbuşit. Şi-a revenit cu greu. Din altar, vocea i se auzea ca nicio­dată, stinsă, plăpândă, parcă de pe cealaltă parte a lumii. A mai trăit aşa aproape un an. Apoi i-a fost din nou rău. Era în anul 2003, chiar în postul Adormirii Maicii Domnului, pe care o preţuia nespus. În zilele acelea a avut un vis. Se făcea că este într-o grădină superbă şi acolo a întâlnit-o pe Prea Curata. Ea i-a spus doar atât – „Eşti binevenit!”. Vestea aceasta, că este aştep­tat în împără­ţiile luminii, l-a bucurat şi l-a întărit. Într-o dimineaţă, s-a trezit mai vioi decât de obicei. S-a uitat la soţia sa şi i-a spus: „Ce chip luminos ai!”. Au fost ultimele cu­vinte pe care i le-a adresat. A intrat apoi în comă şi s-a stins două zile mai târziu, pe 10 august. La înmormân­tarea lui au venit mii de oameni, de la preşedinţi de stat şi până la ţiganii umili care ve­neau să-i ceară binecuvântare. Înainte de a fi aşezat în mormânt, deşi era senin, soarele s-a înconjurat de un cerc straniu, ca un curcu­beu, vestind plecarea din lumea aceas­ta a unui uriaş al Duhului. De atunci, spun ucenicii, în pofida secetei, florile de pe mor­mântul său nu s-au veştejit niciodată.

„Părintele Galeriu, când vorbeşte, te conectează la Dumnezeu. În comparaţie cu el, ceilalţi preoţi nu predică, silabisesc… Eram odată cu nişte tineri, nu mai ştiu despre ce le vorbeam, şi unul sare şi îmi zice ad­mi­rativ: «Domnule Ţuţea, vorbiţi de parcă aţi fi Părintele Galeriu!». Eu, care înclin să mă cred genial, eram gata să mă supăr… Pe ur­mă, gândindu-mă mai bine, m-am simţit ono­rat!” (Petre Țuțea)

„După ce am auzit prima predică a Pă­rintelui, m-am dus în continuare şi în cele­lalte duminici, aşa cum se duce însetatul la izvor. Există fiinţe alese care-şi lasă amprenta în cei cu care se întâl­nesc. În mine, Părintele Galeriu şi-a lăsat amprenta. Pentru totdeauna.” (Mihai Șora)

„Pe lângă preot şi profesor, Părintele Galeriu a fost un om de rară şi aleasă omenie. A fost un om între oa­meni. Generos până la jertfă, altruist până la iertarea şi iubirea vrăjmaşilor, răbdător până la uitarea de sine, înţelept şi echilibrat în toate, Părintele Galeriu a fost şi a rămas un adevărat «Părinte» şi «duhovnic», dăltuind în sufletele studenţilor şi ale enoriaşilor săi adevărate caractere creştine… Nu ştim dacă se va mai naşte sau repeta curând un asemenea om şi preot ca Părintele Ga­leriu, căci, în persoana sa, Dumnezeu a aşezat din plin daruri şi virtuţi pe care le-a cultivat cu grijă şi stăruinţă. A fost un simbol al Bisericii Ortodoxe Române.” (Virgil Cândea)

(Cristian Curte – Revista Formula AS, Anul 2012, Numărul 1040)

Un preot cu adevărat modern sau îndemnul la trăirea unicității

 

Când a murit părintele Galeriu mă aflam în prag de vacanță… Mă gândeam la cu totul alte lucruri decât la plecarea sa. Deși de mai multe luni țintuit la pat, îmi părea nemuritor.

Se strânsese lume ca în noaptea de Înviere, în acea zi de 13 august 2003, la biserică Sfântul Silvestru din Bucureşti. Piaţa din faţa bisericii era înţesată de circa 2500-3000 de credincioşi fremătători. Un murmur general se făcea auzit: „A murit un sfânt!”. Era o încredinţare de obşte. Şi oare nu era aşa? Nu trimiseseră, oare, românii, un nou sol jertfitor, dintre cei mai de seamă, la Împărăţie, la Dumnezeu? Ca să Se milostivească în continuare…

Câte o boare alinătoare, parcă trimisă de Părintele, mai domolea, din când în când, dogoarea zilei.

Cuvintele slujbei cădeau grele de sensuri… Gândul la Părintele te făcea mai atent la ele.

Pe undeva, în fiecare, se insinua întrebarea: „Dacă Părintele Galeriu a murit, pe noi ce ne mai aşteaptă?”. Totuşi, până la urmă, rămân mereu înfipte în noi, tainice, dorinţa şi speranţa scăpării de moarte.

Dar, mai înainte de înmormântare, fuseseră nopțile de priveghere. Nimic mai duios și mai luminos ca acestea. Bătălia pentru cititul la Psaltire… Fiecare și-o dorea, dar nu era timp fiind atât de mulți, să citească fiecare câte o catismă. Probabil ca cei mai mulți dintre cei prezenți trecuseră pe sub patrafirul său.

Fără îndoială, Părintele Constantin Galeriu a fost, pentru epoca noastră, cel mai cunoscut preot al Bucureştilor, dacă nu al întregii ţări1. Probabil că a avut mai mulţi ucenici decât oricare alt preot din timpul nostru.

Părintele Galeriu nu poate fi rememorat decât dinamic, în mişcările sale fizice şi spirituale. El poate fi foarte lesne vizualizat, deoarece totul la el, fiecare gest, fiecare cuvânt, fiecare atitudine erau extrem de pregnante, de decupate.

Gesturi ample, largi… Mâna susţinând mantia pe o parte, mâna prin barbă, mângâiatul şi prefiratul ei, atragerea atenţiei în timpul predicării, cu ambele mâini sprijinite la tâmple sau suspendate în aer… Făcuse actorie în studenţie şi păstrase un pic de ştiinţă de actor, pe care o folosea cu plăcere şi cu dibăcie… De aici, şi o anume dialogare retorică sau semi-retorică…

Dar toată această nevinovată actorie era debordată de firescul extraordinar al iubirii sale, ce-l făcea să pară un soi de copil etern şi înţelept.

Vorbe. ”Da, da…”, mângâindu-și prelungit prelunga barbă și dând afirmativ, grav, din cap, purtat de propriile-i cercetări interioare, căutând răspunsurile cele mai bune… Nimeni nu era acuzat. Pentru orice om aflat într-o situaţie dificilă, prin căderea sau căderile lui, singura plângere a părintelui, făcută cu un ton foarte grav, compătimind, era: „Sărmanul!”. Respirând apăsat, de parcă ar fi purtat o mare povară.

Sunt, la români, poveşti care se referă la timpul când Dumnezeu umblă pe pământ cu Sfântul Petru. Mersul Părintelui Galeriu prin casele oamenilor mi se pare că era unul asemenea celui al Sfântului Petru, din acele poveşti. Cât despre Hristos, era şi El totdeauna acolo, cu o prezenţa nevăzută, dar extrem de pregnantă, de vie.

Cu Părintele Galeriu se putea vorbi direct. Primea reproşuri şi observaţii fără să se supere, cu un zâmbet cald şi plin de înţelegere.

Era un om cu precădere al inspiraţiei retorice, şi numai în secundar al scrisului. Nu avea nici destul răgaz pentru scris. De aceea, când scria, prefera, de multe ori, s-o facă dictând, că odinioară Apostolul Iubirii, Ioan, care îşi dicta Evanghelia lui Prohor. Adesea a avut vreun secretar sau vreo secretară de încredere, care-i nota gândurile şi apoi, corectate şi întregite, le bătea la maşină. Spontaneitatea-i era o permanentă („Acum mi-a venit gândul acesta!”). Era dăruit cu o memorie fantastică. Ştia sute de nume pe dinafară. La spovedanie, la rugăciunile de dezlegare, deşi cei prezenţi erau cu zecile, îi pomenea sfinţia sa pe toţi, nu îi punea să-şi spună singuri numele, cum se procedează îndeobşte în astfel de situaţii. Şi câtă mângâiere când, om de tot smerit fiind, te cheamă cineva (şi nu oricine!) pe nume, când chemarea aceasta este făcută astfel încât să înţelegi că eşti foarte preţios lui Dumnezeu.

A fost, neîndoios, Părintele Constantin Galeriu un preot întru care Dumnezeu a binevoit. Toate spusele şi faptele sale erau seminţe aruncate spre rodire bogată. Un om pentru toate mediile. Intra în tot felul de locuri înfruntând, din această cauză, critici pripite sau îndreptăţite, cu gândul că pretutindeni este ceva de salvat, ceva de răscumpărat, şi că lucrul acesta nu este posibil decât cu asumare de riscuri şi cu jertfă neprecupeţită. Credea că iubirea însoţită de rugăciune poate birui în încercările cele mai temerare. Dar, totuşi, adesea parcă se lăsa prea mult exploatat.

Ocupa locul, îl locuia deplin, îl marca. Era irezistibil şi inconfundabil. Polariza societatea în care se afla. Reuşea să se impună în cele mai diferite medii, poate şi pentru că răspundea unei imagini virtuale a oricărui om despre preotul ideal. Avea ceva din preoţii interbelici, dar era în acelaşi timp extrem de modern, ca modalitate de abordare a misiunii, şi ca lecturi. (…)

Avea ştiinţa iubirii. Ştia să iubească fără să stârnească gelozii. Toţi suntem într-un fel „fiii lui Zevedei”, iar mama fiilor lui Zevedei este ascunsă în fiecare om: fiecare ar dori să se bucure a sta la loc de frunte, lângă Hristos sau lângă un ucenic ales al Lui, înainte să se gândească dacă este capabil să bea acelaşi pahar amar şi să poarte o cruce pe măsură. Mulţi îşi vor fi dorit să fie consideraţi fii privilegiaţi, iar el a ştiut să facă din fiecare un fiu privilegiat sau o fiică privilegiată. Căpătase puterea de a stabili o relaţie intim personală cu foarte mulţi oameni. Fără să stârnească invidii reciproce. Dumnezeu nu stârneşte gelozii cu iubirea Lui. Tot aşa, şi părinţii îmbunătăţiţi, care au realizat mai abitir asemănarea cu El.

A stat un an şi jumătate pe ceea ce se numeşte, îndeobşte, pat de suferinţă. În situaţii din acestea, te poţi gândi că omul este mai puţin prezent şi nu continuu conştient. Adevărul este că, la o privire atentă, astfel de situații, când este vorba de un om îmbunătățit, tocmai acum parcă Dumnezeu este Elmai prezent, compensând. La Părintele, lucrul acesta era vizibil. Cu toate că Părintele Galeriu vorbea cu dificultate şi imobilitatea îl stânjenea vizibil, era de o trezvie excepţională şi foarte activ în relaţii. Spusele-i deveneau mărgăritare testamentare.

Era de observat, de pildă, bucuria de a binecuvânta. Până la sfârşit. Din fericire, mâna dreaptă îi rămăsese validă şi o folosea cu fervoare, cu frenezie chiar, în acest scop. Graiul acela minunat al mâinilor sale…

Când a fost internat, pentru un timp mai lung, la Spitalul Municipal, mi s-a transmis să încerc să fac în aşa fel, încât să-l viziteze Părintele Patriarh Teoctist şi să-l spovedească. Nu ştiu de ce şi cum se trăsese concluzia, în familia Părintelui, că eu aş avea mare trecere la patriarh. (Poate că aveau un temei să creadă asta, dar eu nu-l știu) Ascultător, am transmis la secretariatul patriarhului această sugestie. Şi patriarhul s-a dus, nu singur, ci însoţit de Înalt Preasfinţitul Gherasim al Râmnicului. Acesta a fost acela care, până la urmă, l-a spovedit, ca fiind un pic mai în vârstă decât Preafericitul Teoctist, care a aşteptat în acest timp, răbdător, pe culoar. Se pare că vizita această l-a bucurat tare mult pe Părintele. Pe de altă parte, solicitarea familiei de a fi adus patriarhul mărturiseşte despre dragostea pe care Părintele Galeriu, la rândul lui, o avea pentru patriarh.

Îmi stăruie continuu în memorie, proaspete, cuvintele îndemn spuse la penultima întâlnire, când se afla în căsuţa parohială, imobilizat la pat: „Trăieşte-ţi unicitatea!”. Desigur, suntem persoane, suntem unici oricum, dar ce voia să spună Părintele era cu mult mai mult. Unicitatea trebuie trăită, împlinită… Şi nu numai unicitatea personală, ci şi unicitatea într-o relaţie, unicitatea unei relaţii.

Cu acelaşi prilej, mi-a mai spus ceva surprinzător, memorabil: „Eu nu sunt un om al apelor liniştite, al calmului. Eu sunt un om viforos!”. Dincolo de părintele blând şi mereu disponibil, infinit răbdător şi îngăduitor, gata să mângâie şi să ostoiască pe oricine avea nevoie, se afla un om cu trăiri intense, aprinse, patetice chiar, confruntându-se cu mari întrebări existenţiale. Desigur, rămânând mereu şi întru toate duhovnicesc… Nu cred că sunt prea mulţi cei cărora le-a făcut cunoscut acest lucru…

Cam cu trei săptămâni înainte de a muri, cineva a venit să-mi transmită acest mesaj: „A zis că-ţi duce dorul!”. Îl cam abandonasem, la un moment dat… Mă duceam extrem de rar pe la „Sfântul Silvestru”. Credeam că are destui fii duhovniceşti şi destulă lume în jurul lui. Totuşi, îmi ducea dorul…

E bine ca preotul, atunci când el a fost unul emblematic pentru parohia respectivă, şi nu numai pentru ea, să fie înmormântat în preajma bisericii în care a slujit, lângă zidurile ei. În cazul Părintelui Galeriu, a fost dorință şi stăruinţă din partea parohiei, a fost înţelegere din partea patriarhului şi, atunci, lucrul acesta s-a împlinit. Şi ce loc de pace şi de bucurare este frumosul mormânt al Părintelui Galeriu, câtă mângâiere aduce celor ce se aşează câteva minute lângă el sau şi celor care numai trec pe stradă, pe lângă el, şi-l privesc din apropiere, de peste gard.

Când îţi pleacă cineva drag, important ţie, la Domnul, te cutreieră tot felul de amintiri, de momente de graţie când ai fost împreună cu cel plecat. Prima mea întâlnire cu Părintele Galeriu s-a petrecut în primăvara anului 1975, când tocmai pornisem să-mi caut un duhovnic. Unul dintre cei recomandaţi, ca posibili de luat, era Părintele Galeriu. Cum eram foarte râvnitor la vremea acelor începuturi ale mele întru ale creştinismului, am ajuns la „Sfântul Silvestru” într-o duminică, de la începutul utreniei, când biserica era încă aproape goală. Părintele a venit după mine. Iar când a intrat în biserică, spre surprinderea mea, s-a îndreptat direct spre mine, ca şi când m-ar fi cunoscut de mult. Lucrul acesta m-a impresionat tare şi m-a bucurat copilăreşte. Am schimbat câteva cuvinte, eu m-am prezentat un pic. De atunci, legătura a rămas definitivă. (…)

Avea un aspect monahal, venind dintr-o vădită vocaţie de acest tip. Mai mult chiar, componenta monahală îi era una centrală. Ea se răsfrângea în gesturi şi în privirea-i de înţelept. Toate, parcă, întru îmbrăţişare. Avea o mare dragoste de mănăstiri şi de monahi. Dar, totodată, în chipul cel mai firesc, avea şi mare nevoie de lume, căci nu pustia era mediul cel mai propice lucrării lui. De fapt, se poate spune despre el că purta, impunător, monahismul în mijlocul lumii, misionar. Mi-aduc aminte cum o dată am avut binecuvântarea să ajung la Sihăstria, când era şi el acolo. Am plecat pe dealuri, spre stâna mănăstirii, o mică ceată, compusă din Părintele Cleopa, Părintele Galeriu, Mihai Urzică, un profesor universitar de la Iași, Anca și Mihai Sârbulescu, socrii mei… Însărcinată în multe luni, soția mea n-a urcat până la capăt. Părintele Galeriu stătea modest, mai în umbră, Părintele Cleopa era, ca de la sine înţeles, vioara întâi. Din când în când, în anumite chestiuni teologice mai complicate, minunatul monah îl consulta, totuşi, întru aprobare, pe Părintele Galeriu. Acesta confirma în felul în cre-l confirmă un ucenic bun pe maestrul său. Ce peripatizări, ce cuvinte de folos! Pe sub câte un copac, pe drum, la stână, unde am fost primiţi ca la Mamvri. A fost o zi de pregustare a raiului…

După ce ne-am mutat în apartament nou, prin anul 1978 sau 1979, ne-am gândit să facem o sfeştanie, la care să fie prezenţi şi să slujească trei dintre preoţii care ne erau cei mai apropiaţi: Părintele Iulian Stoicescu, care ne era duhovnic, PărinteleDumitru Stăniloae şi Părintele Constantin Galeriu. Bineînţeles, erau de faţă mai toţi prietenii noştri apropiaţi. A fost o concentrare de duh extraordinară. Părintele Galeriu a venit, ca de obicei, ultimul, cu oarece întârziere, când aproape era să pornim slujbă fără el. Tacit, i s-a lăsat Părintelui Stăniloae rolul şi rostul de protos. Ceilalţi doi se comportau parcă în diaconi. Spuneau ecteniile, făceau partea cea mai mare a slujbei, Părintelui Stăniloae lăsându-i-se citirea Evangheliei şi câteva rugăciuni mai importante. Părintele Iulian era foarte emoţionat de prezenţa Părintelui Stăniloae şi nici nu-i venea să se aşeze, stătea sprijinit, ca într-o strană, de o ladă de zestre puţin mai înaltă. Pentru Părintele Stăniloae, o sfeştanie era o slujire cu totul rară. Dintre toţi, Părintele Galeriu era cel mai în largul lui. Cum era prima sfeştanie de casă nouă, Părintele Iulian ne-a desenat peste tot, pe pereţi, nişte cruci frumoase şi destul de mari, care au stăruit încurajator mult timp, până la următoarea zugrăvire mai serioasă.

Întârzierile Părintelui… Erau proverbiale! Ele nu se petreceau dintr-o obişnuinţă sau dintr-o lentoare. Nu, ele erau rezultatul crizei permanente de timp. Părintele voia să rezolve prea multe solicitări, voia să-i împace desăvârşit pe toţi şi, atunci, intra, în chip firesc, în criză de timp, criză care, prin acumulare, creştea mult spre sfârşitul unei zile de lucrare necontenită. Mi-amintesc două dintre aceste întârzieri, care puteau avea implicaţii mai mari.

Una a fost cu prilejul botezului băiatului meu, Ioan. Botezul se făcea în ultima zi a anului, pe 31 decembrie 1978, la biserica Flămânda (de pe strada Olimpului nr. 17), unde slujea duhovnicul meu, Părintele Iulian Stoicescu. Noi țineam neapărat să fie prezent şi Părintele Galeriu. Ştiind cât de lungi erau slujbele la „Sfântul Silvestru”, precum şi distanţa dintre cele două biserici, programasem botezul ceva mai târziu. Lumea venise şi aştepta şi tot aştepta, iar Părintele nu mai şosea. Şi noi nu ştiam ce se întâmplă, dacă mai vine sau nu. (Deh, nu existau telefoane mobile…) Părintele Iulian era cel mai calm, părintele Gheorghe Sârbu, co-slujitor la Flămânda, dimpotrivă, cel mai impacientat… După vreun ceas de la ora preconizată, a sosit valvârtej şi Părintele Galeriu, i-a îmblânzit pe toţi cu cuvintele, cu binecuvântările şi cu surâsul său de copil nevinovat… Şi a fost un botez cum se cuvine. Seara era Revelionul. Cu acest prilej, am organizat şi mica „agapă” în familie, şi cu câţiva prieteni foarte apropiaţi. L-am invitat şi pe Părintele Galeriu, care a venit spre miezul nopţii, a stat un timp cu noi, a discutat cu multă răbdare, cu unul şi cu altul, în modul cel mai direct, cel mai neprotocolar cu putință… Prezenţa lui ne-a fericit!

O altă întârziere s-a petrecut cu prilejul unei emisiuni pe care o realizam la un moment dat la Radio România Cultural. Se chema „Invitatul special”. Seara de vineri, la fiecare două săptămâni, era dedicată religiei, alternativ cu filosofia. L-am invitat la un moment dat şi pe Părintele Galeriu. Ca să fiu sigur că ajunge la timp, i-am spus că mă duc să-l iau cu o maşina, cu trei sferturi de oră înainte de începutul emisiunii.

El mi-a spus că este suficient să mă duc cu o jumătate de oră înainte. M-am dus, totuşi, mai repede cu vreo 40 de minute, aşteptând ca el să iasă cu 30, așa cum îmi spusese. Stăteam în maşină, extrem de îngrijorat, căci la ora aceea traficul era infernal. Când s-a făcut ora preconizată, m-am dus să văd ce se întâmplă. M-am încrucişat cu o doamnă care atunci ieşea din casă şi care mi-a spus că Părintele tocmai s-a dus să se odihnească. Am rămas interzis, cum se spune în jargon. Să înnebunesc şi mai multe nu! Intru în casă foarte agitat şi dau peste doamna Argentina, care mă ia la rost, că suntem tot timpul pe capul Părintelui, că nu-i respectăm timpul de odihnă… Ce să-i mai explic? Nu era dispusă să asculte nimic. Vedeam deja emisiunea compromisă. Eram disperat. Totuşi, pe la fără 20, iese şi Părintele, calm, zâmbitor, aranjat. În sfârşit, am plecat. Până la Radio, erau mai multe variante de drum. Trebuia aleasa nu atât cea mai scurtă, cât cea mai degajată. Şi unde nu începe Părintele să-l dirijeze pe fiul meu, ca un vechi automobilist, într-un Bucureşti supra-aglomerat şi plin de sensuri unice. Am ajuns în ultima clipă, nici nu am mai avut timp să ne tragem sufletele. A ieşit o emisiune foarte bună. La sfârşit, m-am trezit reproșându-mi mie însumi că sunt un om fără credinţă, că nu am avut încredere în Părintele, că m-am enervat pe el…

Minunate mai erau serile de luni, la biserica Sfântul Silvestru, când, după slujbă, Părintele făcea cateheze, interpretări, prelegeri în legătură cu o temă sau alta. Atmosfera era de o nepământească pace şi intensitate, în acelaşi timp.

La un moment dat, Părintele Galeriu a vrut să ia lecţii de engleză. A rugat-o, în acest sens, pe o ucenică de-a lui, prietenă bună de-a noastră, Ioana Novac. Aceasta ne explica amuzată cum se desfăşurau aceste lecţii, care s-au dovedit, până la urmă, a fi avut mai mult folos duhovnicesc pentru ea, decât eficiență pedagogică pentru Părintele. Ele constau în citirea şi traducerea unui text, de teologie, cel mai adesea. Tot timpul apăreau tot felul de întreruperi, datorită numeroaselor solicitări exterioare. Apoi, Părintele era tot timpul tentat să filosofeze în legătură cu anumite cuvinte şi expresii din textul citit, ţinând să-i explice el profesoarei cum stă treaba, care-i traducerea corectă.

Spre miezul zilei de 22 decembrie 1989, după noaptea aceea cu morţi eroice, l-am întâlnit în zona Inter – Universitate, unde, la locurile de carnagiu, stăruiau încă pete de sânge, cu lumânări aprinse şi flori în jurul lor. Lumea era fericită, dar şi îngrozită, în acelaşi timp, de grozăvia jertfelor celor ucişi. Părintele s-a oprit în fiecare loc, a îngenuncheat, a rostit rugăciuni şi ectenii, a spus cu mulţimea rugăciunea Tatăl nostru. Era extraordinar de pătruns de gravitatea momentului!

Când m-am dus să fac doctoratul la Paris, la „Saint-Serge”, aveam nevoie de o recomandare din partea Patriarhiei. Aşa este cutuma. Pentru ca Patriarhia să-mi dea această binecuvântare, avea nevoie, la rândul ei, de recomandările a doi profesori de la Facultatea de teologie. Pentru una dintre ele m-am gândit la Părintele Galeriu. Totul avea un mare grad de formalism. De obicei, cel care avea nevoie de o asemenea recomandare făcea textul, apoi îl supunea unei minime corecturi, după care profesorul o semna. Nu era el cel care-şi bătea capul. Cu Părintele n-a mers aşa. Textul propus de mine nu i s-a părut bun. Mi-a spus el ce trebuie să scriu, ceva cam ditirambic la adresa mea (cât de minunat eram eu…). Am încercat să protestez, dar n-a fost chip. M-a chemat într-o duminică dimineaţa, înainte de slujbă (când nu era de rând), ca să semneze hârtia. O făcusem după indicaţiile lui exagerate, dar s-a pus pe îndelungă corectare. Erau zece rânduri, dar nimic nu mergea… Pur şi simplu, nu-i ieşea! Mi-a spus că aşa este el, exigent şi cu cel mai mic text. Într-un târziu, s-a făcut ora de mers la biserică şi a amânat rezolvarea. Nu m-am mai întors la el, m-am dus la părintele Constantin Cornitescu, decanul din acel moment al Facultăţii de Teologie, care mi-a semnat-o imediat, în trecere de la facultate spre biserică, pe botul unei maşini din apropiere.

La împlinirea a 7 ani, s-a organizat la Facultatea de teologie un simpozion dedicat Părintelui Galeriu. El a urmat săvârşirii unei liturghii şi a unei pomeniri la biserica „Sfântă Ecaterina”. La parastas, lumea s-a strâns de la sine, firesc, îndemnată de un imbold lăuntric comun, în jurul mesei cu prinosuri. Toată lumea voia să legene cu tot dragul şi cu toată duioşia coliva Părintelui.

Numitorul comun al comunicărilor care au urmat în cadrul simpozionului, acesta a fost: „Şi pe mine m-a iubit Părintele Galeriu!”. Cum observa cineva, chiar şi persoane de obicei mai năbădăioase, au avut o prezenţă paşnică (fără ca să fie, prin aceasta, placide).

(Costion Nicolescu – Sarea pământului – încrucișări, întâlniri, însoțiri, Editura Doxologia, Iași, 2011, pp. 184-190 apud Formula AS, București, Anul XXi, nr. 972 (22), 3-10 iunie 2011)


1. Afirmația este subiectivă căci spre exemplu și Părintele Sofian Boghiu a fost supranumit ”duhovnicul Bucureștilor”. Însă trebuie admirată prețuirea domnului Costion Nicolescu față de părintele Galeriu.

Un părinte emblematic al României de sfârșit de mileniu

Părintele Constantin Galeriu

Un personaj pitoresc. Cu barba sa patriarhală, mereu cu grijă pieptănată, cu pălăria sa cu boruri late, ca un nimb în jurul chipului concentrat, cu poala mantiei fluturând nu în vânt, ci de mersu-i iute; cu un gulara negru burdușit iarna, în jurul grumazului; cu omniprezența sa prin atâtea adunări, de la cele din școlile cele mai modeste, până la cele ale unor societăți simandicoase, prin felul în care bagă în seamă și întâmpină întotdeauna, pe toată lumea, zâmbitor și binevoitor, cu mieroase cuvinte de vindecare; așa cum îl vezi citind adânc, cu ochelarii de modă veche parcă stând mereu să-i alunece pe vârful nasului; cum are mereu un gest de încuviințare al capului când ascultă pe alții (”Da! Da!”); prin felul cum împarte, boierește, binecuvântări și îmbrățișări sau cum sărută pe creștet pe oricine se apropie de el; prin toate acestea și prin destule altele, părintele este o prezență inconfundabilă, care înfrumusețează locurile prin care trece. Părintele Galeriu este unul dintre personajele care marchează și caracterizează frumos Bucureștii necăjiți ai acestui sfârșit de mileniu. O descriere completă a vieții noastre urbane din acest timp nu ar fi corectă și completă fără menționarea figurii și lucrării lui. Și asta în extenso.

Fără îndoială, dintre toți părinții importanți ai României contemporane, el este cel mai cunoscut, atât în mediile ecleziastice, cât și în cele profane. Acest lucru se datorează pe de o parte prestației sale, iar pe de alta ubicuității neobosite. Este un părinte care nu numai îi așteaptă pe credincioși să vină la el în biserică dar care iese adesea și cu folos în lume. Nu este temă pe care să nu o abordeze, oricât de stranie ar fi ea.

Domnul. I-am auzit pe foarte mulți dintre aceia care nu prea sunt introduși în cele ale Bisericii adresându-i-se cu ”Domnul Galeriu” (nici măcar ca în Ardeal cu ”domn părinte”), ceea ce pentru un credincios sună puțin bizar. Realitatea este că, într-un fel duhovnicesc, este un domn adevărat, în sensul că realizează asemănarea, după har, cu Domnul.

Un personaj (puțin) aerian. Părintele iubește și repetă adesea acea definiție a Sfinților Părinți din vechime, cum că ”răul este absența binelui”. De aceea el nu prea poate realiza existența răului, decât cel mult într-un fel abstract, impersonal. Sub acest aspect, mulți îl consideră un pic naiv, ușor de păcălit. El pare să plutească majestuos într-o realitate care s-a desprins sau se va desprinde în chip necesar de rău. Acest lucru este și mai evident atunci când îi apreciază pe alții: toți sunt buni, iar când nu prea sunt, ei devin ”Sărmanul!” sau ”Bietul!”. Probabil că neputința amintită provine și din faptul că, purtător și vestitor de bine fiind Sfinția Sa, în preajmă-i răul se veștejește în bună parte. Și dacă părintele este puțin aerian, apoi asta i se trage, desigur, de la adierea Aerului liturgic, pe care-l leagănă la Sfânta Liturghie deasupra sfintelor vase, în timp ce noi ne mărturisim dreapta credință.

Un mare actor (liturgic!). Acest aspect este deosebit de evident, mai ales, în felul în care cuvântează. De altfel, în studenția sa a făcut teatru. Gesturile-i, de la cele ale capului la cele ale mâinilor, maniera în care urcă și coboară glasul țin nu numai de arta elocinței, ci și de cea a scenei. Adevărul este că practica această artă cu talent și farmec. Chiar dacă, cel mai adesea, monologurile sale sunt de o lungimewagneriană. Acest talent a fost, pentru el, ca pescar de oameni, mreaja cu care a prins spre mântuire mulți peștișori, unii chiar de aur. În același timp, este destul de clar că părintelui îi place să iasă nu numai solar pe solee, dar și la rampă. Însă este o rampă de pe care să fac lansări spre ceruri, spre Treimea Sfântă Care le locuiește, așteptându-ne tandru.

Garda Argentiniană. Ca orice preot de mir, cu toată constituția și aparența sa călugăroasă, părintele Galeriu are în preajmă (de o viață!) o preoteasă, pe aceea pe care cei apropiați o numesc duios și cu un zâmbet plin de (sub)înțeles ”Coana Argentina”. Coana Argentina este, pe bună dreptate, exasperată de avalanșa de solicitări ce cad zilnic pe capul (parcă prea) plecat al părintelui. Ea încearcă să salveze ceea ce eventual s-ar mai putea salva din puterile și timpul lui, încearcă să pună o barieră cât de cât filtrantă în fața fanilor abuzivi. Bilanțul este plăpând. Numai cei ce n-o cunosc deloc țin seama de preoteasă. Ceilalți o tratează ca pe un element component firesc al peisajului, cu rolul și cu farmecul său, dar știu că, cu puțină persistență, se poate trece de ea. În plus, invadatorii beneficiază de complicitatea părintelui, care pare s-o saboteze din interior, în această privință, pe soția sa. Când doamna preoteasă spune că nu se poate, părintele zâmbește încurajator din spatele ei și te îndeamnă să insiști și să ajungi la el. Un ”Lasă-l Argentino!” pecetluiește capitularea grijuliei preotese. Dar, am impresia că și dumneaei a realizat de mult că, până la urmă îmbulzeala aceasta sufocantă ajunge să dea, în chip paradoxal, viață și forțe părintelui.

Un om fără timp, care are totdeauna timp. Paroh adulat, profesor universitar, cap de familie (din ce în ce mai numeroasă), conferențiar și interlocutor suprasolicitat, duhovnic cercetat, probabil, de mii de credincioși. Te miri cum poate face față părintele la atâtea cerințe, mai ales dacă ții seama și de vârsta sa, și de faptul că sănătatea i-a fost mai tot timpul pe muchie de cuțit (din fericire tăria duhului a compensat fragilitatea trupului). Nu știe sau nu vrea să refuze pe nimeni. Găsește un timp pentru fiecare. Partea dramatică este că destui dintre cei care susțin că-l iubesc nu înțeleg să-l protejeze în nici un fel, îl copleșesc cu toate mărunțișurile lor. Sau, cine știe, poate că, așa cum aminteam, tocmai aceste asalturi continue îi dau forță. În orice caz, când vrei să păstrezi o legătură mai apropiată continuă cu părintele, se cere să-ți exersezi în grad înalt abdicarea. E mereu coadă la el!

Un mare ”risipitor”. Părintele nu ține nimic pentru sine. Împarte totul și mai ales își împarte viața cu toate ale ei. Nu există pentru el ”viață privată”, totul e pe față și pentru toți, pentru cei sărmani cu starea socială și pentru cei sărmani cu viața duhovnicească, pentru că, până la urmă, într-un fel sau altul, toți suntem sărmani și avem nevoie de iubire și moștenire părintească. Când era deținut laCanal, povestea cineva, împărțea de îndată, de obște, întreg conținutul pachetului primit de acasă, în timp ce toți ceilalți tot căutau să mai țină câte ceva numai pentru sine.

O slăbiciune tot are și părintele: cărțile! Cei ce i-o știu, ori o iau ca atare și îi vin în întâmpinare, considerând fiecare carte ce i-o ”împrumută” ca pe un dar deja  făcut, ori evită să mai facă.

Un om ”enervant”. Pentru unii, mai ales pentru destui confrați (gelozie de breaslă?), părintele Galeriu poate fi enervant. Enervează prin toate calitățile sale, pe care aceștia le pot considera, în unele situații, defecte: prin calm, prin disponibilitate, prin străruința la rugăciune, prin împăciuitorism, prin lipsa de apologism afișat, etc.

Este drept, părintele fiind un om care încearcă să fie (bine) cu toată lumea, ceea ce nu totdeauna se poate, se ajunge să se profite de el, fiind pus, nu o dată, în companii nepotrivite, care-l expun într-un fel.

Un om paradoxal. Se întâmplă ca părintele să rezolve simplu lucruri foarte complicate, mai ales pe cele cu conținut accentuat spiritual, dar să se complice foarte tare în soluționarea altora extrem de simple, de natură evident formală. Ca atare, trebuie căutat îndeosebi pentru cele dintâi.

Un om al iubirii neprecupeținte. Ceea ce așteaptă omul de la un alt om este mai ales un pic de atenție. Când atenția vine din partea unui pret receptat ca a fi de mare valoare, cu punga încărcată de talanți, omul ce-i stă în față realizează că are și el o importanță pe lumea aceasta, în care cel mai adesea se poate simți pierdut și insignifiant. O memorie fabuloasă îl ajută pe părinte să poată chema pe nume mii de oameni și să-și amintească la momentul potrivit, detalii din viața lor. Lucrul acesta este flatant și mângâietor pentru orice om care ține să conteze nu ca simplă oiță fără nume într-o turmă prestigioasă, ci ca o persoană unică și importantă, dacă nu prin fapte mărețe, măcar prin faptul că și pentru răscumpărarea lui s-a vărsat o picătură din sângele lui Hristos.

La rândul lui, părintele are nevoie și el de iubire, și știe că nimeni altcineva nu-ți poate aduce o brumă de iubire decât o mare investiție de iubire. Dar chiar și așa, nu ești niciodată în pierdere.

Un om al rugăciunii, ascultat de Dumnezeu. Sunt lucruri tainice (câteodată și mistice) pe care le realizezi numai prin experiență personală, despre care trebuie apoi să dai mărturie. Până la urmă, asta așteptăm fiecare de la marii duhovnici: ca atunci când suntem la anaghie să ne sară cu eficiență în ajutor și să ne scoată din belele. Să ne fie o ”pilă” la Dumnezeu. Or, întru această lucrare s-a revelat atât de adesea părintele Galeriu credincioșilor, în primul rând, dar și mai puțin credincioșilor, în destule ocazii. Punctul său cel mai tare este acela că este un om al rugăciunii permanente, o rugăciune făcută cu precădere pentru alții. S-ar putea culege mii și mii de mărturii despre felul în care părintele i-a atras pe atâția din prăpastie cu funia rugăciunii sale cu putere multă. (…)

Un părinte în sensul autentic al cuvântului și al Cuvântului. Dintre persoanele Sfintei Treimi, nu atât Hristos pare să fie modelul prim al părintelui Galeriu, cât Tatăl ceresc. Este părintele prin definiție. Este un părinte bun pentru toată lumea, pentru cei simpli, ca și pentru intelectuali de rasă. Cuvântările sale au, după modelul celor ale lui Hristos, straturi pentru toată lumea. Ele conțin atât citate savante, cât și istorioare general accesibile. Nici când se repetă, discursul său nu ajunge să fie obositor, și asta datorită trăirii autentice și intense care-l generează și-l nuanțează.

Un prieten al lui Dumnezeu. Ceea ce contează, până la urmă, este faptul că părintele a parcurs acest drum de la slugă la prieten al lui Dumnezeu (cf. Ioan 15,14-15), rămânând pe tot acest parcurs existențial un slujitor exemplar al Bisericii (ceea ce înseamnă al lui Hristos și al oamenilor, în același timp).

Prietenia părinteli înlesnește prietenia fiilor săi duhovnicești. Ca atare, e bine să te însoțeșt cu el!

(Costion Nicolescu – Sarea pământului – încrucișări, întâlniri, însoțiri, Editura Doxologia, Iași, 2011, pp. 180-183; material publicat inițial în foaia parohiei ”Sfântul Ilie” Gorgani, din București)

Părintele Galeriu, „Mesia bucureştenilor”

Părintele CONSTANTIN GALERIU (Costachi Galeri) s-a născut în comuna Răcătău, satul Răzeşi, judeţul Bacău, în pragul Zorilor Unirii celei Mari, la 21 Noiembrie 1918, din evlavioşii săi părinţi Elisabeta şi Neculai. După copilăria încărcată de tradiţii, urmează 8 ani cursurile Seminarului „Sf. Gheorghe” din Roman, apoi încă 4 ani pe cele ale Facultăţii de Teologie din Bucureşti (1930-1942), susținând sub îndrumarea marelui teolog-poet Nichifor Crainic, Teza de licenţă cu titlul Îndumnezeirea omului.

Primeşte hirotonia la Biserica „Zlătari”, iar ulterior ajunge preot în satul Podul Văleni, comuna Poenarii Burchii din Prahova (1943-1947). Între 1947-1973 slujeşte la Biserica „Sf. Vasile”- Ploieşti, încheindu-şi misiunea, vocaţia şi apostolatul cu un ciclu de 3 decenii la renumita Biserică din capitală, „Sf. Silvestri” (1973-2003).

Hărăzit de Bunul Dumnezeu cu har peste har, cu bunătate de sfânt, cu dreaptă credinţă mucenicească şi cu dragoste de martir, Părintele profesor Constantin Galeriu a urcat toate treptele ierarhico-didactico-pedagogico-spirituale: preot-spiritual, profund-pedagog, lector-universitar, profesor-titular, profesor-consultant şi conducător de doctorat, vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, mărturisitor. […]

Părintele Profesor Constantin Galeriu a fost arestat prima dată între 7 August – 7 Octombrie 1950, urmând a doua arestare între August 1952 – Octombrie 1953.

Bunul Dumnezeu m-a binecuvântat să-l cunosc pe marele Duhovnic al Ortodoxiei, mai întâi ca Dascăl, fiindu-i student la Facultatea de Teologie din Bucureşti şi ulterior colaborator al misiunii spirituale, la rândul meu, ca profesor.
Ca student am fost între cei apreciaţi de Părintele Galeriu îndeosebi pentru atitudinea şi zelul meu creştin ortodox privind valorile fundamental-divine ale Neamului protodac şi ale Bisericii lui Hristos.

Eram spre finalul anului IV la Teologie, când Părintele Profesor Constantin Galeriu îndeplinind şi funcţia de Vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor mi-a propus recomandarea sa spre o parohie din Bărăgan. Trebuia doar să mă decid şi să mă grăbesc. Nu m-am decis, dar m-am grăbit cu răspunsul: Părinte drag, nu-mi place zona aridă şi zdrenţuită de vânturi a Bărăganului. Dacă era muntele mă hotăram pe loc! Marele Duhovnic a înţeles imediat, acceptându-mi motivaţia.

Am debutat în învăţământ ca profesor teolog la Şcoala Normală din Bucureşti. În cadrul manifestării Zilei Colegiului, Directoarea a propus câtorva profesori mai remarcaţi să-şi invite un profesor colaborator din afara Colegiului. Încântat de propunere l-am ales pe cel mai semnificativ Profesor şi poate cea mai aleasă personalitate spirituală a Capitalei şi a Ţării: Părintele Galeriu.

Între alţi invitaţi de onoare s-au aflat: poetul Ştefan Augustin Doinaş, criticul literar Nicolae Manolescu, Inspectorul General din Învăţământ Vasile Molan, un reprezentant al Ministerului Educaţiei, e.t.c.

Aula Colegiului era arhiplină, fremătând de sărbătoare. Conducerea şcolii la cererea expresă a invitaţilor a făcut imprudenţa de a-i acorda primul cuvânt Părintelui Galeriu. Într-o linişte de simfonie, Marele Duhovnic a vorbit 3 ceasuri electrizând şi fascinând întregul auditoriu.

Ceilalţi invitaţi s-au rezumat doar la cele câteva minute care au mai rămas, după care Cadrele Didactice ne-am retras la o Cină festivă.

În toiul agapei, i-am provocat pe invitaţii de onoare să răspundă la următoarea întrebare:

– Dacă aţi fi forţaţi de împrejurări ultimative să părăsiţi ţara pentru totdeauna, ce cărţi aţi considera necesare să vă însoţească în necunoscut?

Primul a răspuns Nicolae Manolescu, care arzând în cenuşa sa critică a exclamat: I. L. Caragiale şi orice critică… A urmat, Ştefan Augustin Doinaş: Eminescu, Coşbuc. Alecsandri… Inspectorul Vasile Molan a răspuns: Biblia şi Istoria Literaturii Române a lui George Călinescu. Invitatul din Ministerul Educaţiei a spus doar că: se mai gândeşte…

Părintele Constantin Galeriu a fost total şi categoric: Biblia, Scrierile Sf. Părinţi: Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz, Ioan Gură de Aur, Clement Alexandrinul, Maxim Mărturisitorul, Grigore Palama, Ioan Damaschin, Simion Noul Teolog, Serafim de Sarov, Dumitru Stăniloae, Vladimir Lossky, N. A. Berdeaev, Jacques Maritain, Dosoftei, V. Pârvan, N. Paulescu, Eminescu, Coşbuc, Alecsandri, Goga, L. Blaga, ş.a. […]

Un Român absolut a fost / este şi Părintele Constantin Galeriu, care odrăslind din Logosul divin s-a făcut Cuvânt crucificat, prefăcând Biserica „Sfântul Silvestru”din Bucureşti în Amvonul Marii Cetăţi-Jertfă pilduitoare şi răscumpărătoare întru Învierea celor mulţi. Cuvântul său de folos, de lumină, de înnoire, rostit din amvon, de la catedră, dintr-un amfiteatru anume sau dintr-o aulă oarecare, strălucea, binecuvânta, electriza, fascina, armoniza, încununa, încânta, rodea.

L-am ascultat de multe ori şi de fiecare dată în toate momentele, evenimentele, sărbătorile creştin-naţionale aducea ceva nou. O mireasmă de duh plutea deasupra tuturor. Am ascultat sute de preoţi în predicile lor: 98 % nu adăugau un cuvânt la predică, nu puneau o virgulă, se mulţumeau cu pericopa evanghelică rostită de 2000 de ani şi atât… Ba, mai cereau câte un ajutor pentru acoperiş, pentru pictură, pentru veşminte, pentru praznicar, rareori pentru sărmani…

1 % din preoţi mai adăugau la cuvânt câte o spoială pe ici pe colo, ceva nesemnificativ slab şi cu bule…, ca sifonul îmbuteliat prost. Restul de 1 % erau Marii Predicatori: Arsenie Boca, Arsenie Papacioc, Teofil Pârâianu, Ilie Moldovan,Ilie Cleopa, Daniil Tudor, Constantin Galeriu, Ioan Iovan, Nil Dorobanţu, Milan Şesan ori Mitropoliţii: Antonie Plămădeală, Bartolomeu Anania, Serafim Joantă, Teofan Savu, Patriarhul Înţelepciunii Petre Ţuţea, etc.

Ca toţi Românii absoluţi Părintele Galeriu l-a iubit enorm pe Luceafărul Ortodoxiei româneşti, Mihail Eminescu-Voevodul Limbii Române. Iată ce ne mărturiseşte Marele Părinte Galeriu: „Mihai Eminescu a aparţinut vremii în care s-a născut, format şi afirmat ca geniu al spiritualităţii neamului. Ca geniu deosebit de sensibil şi receptiv la prodigioasa emisie de idei din vremea sa-filosofice, artistice, ştiinţifice – a receptat neîndoielnic o anume influenţă a lor, dar nu s-a lăsat, şi nici nu o putea face, impregnat de acestea în profunzimea lui, în identitatea care i-a rămas nealterată. Cu puterea geniului său a asimilat ideile şi valorile epocii, ca şi cele ale trecutului, a surprins esenţa, partea de adevăr din fiecare şi le-a tezaurizat în vistieria inimii şi cugetului său”1.

Autoritatea duhovnicească a Părintelui Constantin Galeriu a strălucit pe zenitul secolului al XX-lea copleşindu-l de emoţie spirituală, însuşindu-şi cel mai sublim act creator: jertfa ca dăruire tuturor şi de împlinire întru Hristos şi întru sine, ca Apostol al Creştinismului social pe care l-a promovat cu osârdie.

Jertfa a fost sinonimul conştiinţei sale morale. A suferit prigoană, persecuţie, temniţă, purtându-şi crucea şi renăscând strălucitor de fiecare dată ca Marele Trac şi Apostol Pavel, predicând în marile Cetăţi ale Neamului. Pe toţi îi asculta cu mare atenţie şi cu multă răbdare îi aducea pe mulţi la isihia şi dragostea lui Hristos. Dacă în Vechiul Testament Frica era începutul Înţelepciunii, în Testamentul Iubirii lui Hristos, dragostea şi isihia (liniştea) aduc Înţelepciunea veşnică. Dragostea ortodoxă înseamnă a-l iubi pe celălalt întru Hristos, întru liniştea dumnezeiască ce te renaşte, renăscându-l.

Isihia vine de la cuvântul protodac: sihastru = cel ce trăieşte în pacea Domnului, în lumina clară a Adevărului, în dorinţa şi dorul după Dumnezeu. Iată ce sublinia marele Părinte Galeriu într-o rostire duhovnicească: „Sincer, pot mărturisi că în Evanghelie, în Hristos, în comuniunea cu El simt că mă aflu în adevăr, în lumina adevărului şi nici o filosofie din lume nu mă poate sminti, nimic din lume; n-am nici un argument împotriva adevărului de la Dumnezeu, toate argumentele sunt pentru Dumnezeu şi dimpotrivă toate celelalte sunt „arginţii” căderii, ai prăbuşirii omului din adevăr (cum a căzut satana ca un fulger din cer). Şi atunci poţi da această mărturie că în Iisus Hristos te afli în Adevăr. Căutaţi acest timp pentru isihasm, veţi dobândi negrăita bucurie a isihiei care vine din adevăr, pentru că neliniştea vine din lupta ta lăuntrică pentru adevăr”2.

Părintele Galeriu ca un mare vizionar şi ziditor al Cetăţii şi Bisericii Dumnezeului-Om Hristos a promovat cu mare zel în cadrul Apostolatului Social, ecumenicitatea culturală şi spirituală a omenirii: „Ar trebui toţi, şi iudeul şi musulmanul, şi şintoistul şi confucianistul, şi hinduistul şi budistul şi oricare din lumea aceasta, să recunoască cum că printre oameni nu găsim desăvârşirea. Desăvârşirea este în Dumnezeu şi la Dumnezeu ajungem prin Dumnezeu-Omul, Hristos. Şi El Singurul e Cel Care ne-a învăţat Iubirea. A iubi înseamnă a trăi viaţa celuilalt. El singur a coborât din cer, a părăsit cerul ca să trăiască viaţa acestei omeniri. El n-a jertfit pe nimeni pentru El, ci numai pe El s-a jertfit pentru toată lumea. Deci aceasta este calea înţelegerii între oameni”3.

Desigur în viziunea sa amplă, ca: toţi să fie una, adică: pace, iubire, crez, adevăr, isihie, nădejde, jertfă, mântuire, marele Predicator n-a ocolit nici sfera politică:„Harisma întâi a conducerii implică negreşit modelul. Fiul Omului nu a venit să I se slujească, ci El să slujească, să-şi dea viaţa Lui preţ de răscumpărare pentru cei mulţi. Al doilea – ca tu să slujeşti pentru mulţi. Să ai conştiinţa şi modelul. Dar cum slujeşti pentru cei mulţi? Al treilea punct al omului politic: a sluji pentru cei mulţi înseamnă a-i cunoaşte pe cei mulţi, a şti categoriile sociale, a cunoaşte situaţia lor economică, să pleci de la aceste obiective de realizare. Totodată, ce e şi mai profund, sunt trei factori care zidesc o societate, cel spiritual, de schimbare a mentalităţii, adică o conştiinţă clară, cel moral, comportament în raport cu crezul pe care îl ai; o morală nefăcută de un crez precis nu-i morală. Deci morala e în legătură cu crezul. Iar al treilea, cel economic-social. Deci aceşti trei factori trebuie să-i aibă în vedere omul politic. Un conducător politic dacă nu se identifică cu crezul oamenilor pe care îi conduce, cum să-i reprezinte”?4

Prinosul înţelepciunii sale l-a făcut pe Părintele Profesor Constantin Galeriu să abordeze toate problemele omului, ale societăţii, printre altele şi rolul presei. Întrebat fiind de un reporter oarecare, Părintele îi răspunde cu profundă autoritate:

„- Are şi ziaristul o harismă?

– Are harisma împărtăşirii cuvântului, dar cuvântul Adevărului.

– Care este rolul presei?

– Rolul presei? Unii au spus că dacă ar fi fost presa şi mass-media pe timpul Sfântului Apostol Pavel, precis că el ar fi fost şi ziarist. El, care a mers 40 000 km pe jos. După Mântuitorul şi Maica Domnului, pentru noi, e cel mai mare om din istorie…

– Aveţi un mesaj de adresat publiciştilor?

Un mesaj ca, într-adevăr să slujească adevărului, adevărului care să-l zidească pe om. Eu socotesc că adevărul, iubirea, credinţa, libertatea, creativitatea sunt însuşiri fundamentale care-l definesc pe om: acestea sunt chipul lui Dumnezeu în om, sunt firea omului, sunt sănătatea omului şi când cazi din ele, te-ai îmbolnăvit. Ori mesajul este ca ziaristul să slujească aceste valori, să zidească adevărul, iubirea, credinţa, libertatea, care înseamnă eliberare de tot răul”.5

Neocolind nici pe cea mai sublimă dimensiune-taină a condiţiei creştinului ortodox în drumul său spre urcuşul mântuirii, Crucea, pe care Părintele Dascăl Constantin Galeriu a purtat-o hristic: „Mântuirea înseamnă: iubirea Tatălui Care răstigneşte; iubirea Fiului răstignită; iubirea Duhului Sfânt Care triumfă în puterea de neînvins a Crucii, cum tâlcuieşte un ierarh ortodox. Tatăl este reazemul fundamental al Crucii: Părinte, în mâinile Tale încredinţez Duhul Meu. Fiul este Jertfa; Duhul, Porumbelul Care rămâne mereu peste Fiul, este pacea Crucii lui Hristos şi puterea Învierii. Crucea descoperă astfel iubirea Treimii în manifestarea ei concretă, în plinătatea şi în întâlnirea ei decisivă cu păcatul”.6

Evocându-l pe marele Pandur, pe primul Domn al Dreptăţii Sociale al epocii moderne, care s-a jertfit pentru Dumnezeu şi Neam, pe Tudor Vladimirescu şi Revoluţia de la 1821, condusă de el, Părintele Galeriu consemnează că: „… această mişcare revoluţionară purcede din străfundurile setei de echitate şi dreptate socială a unui neam bun, răbdător şi blând, dar nu mai puţin conştient de vocaţia şi demnitatea sa umană; conştient de dreptul fiecărei persoane şi al fiecărui popor de a-i fi respectate şi împlinite în egală măsură cu ceilalţi semeni, inşi sau naţiuni, aspiraţiile şi interesele legitime fundamentale. Iar când aceste drepturi sunt încălcate brutal, sistematic şi timp îndelungat, şi altă cale de obţinere a lor nu mai există, se impune revolta cu toate suferinţele şi jertfele implicate în ea, ca expresie a dreptăţii divine înseşi. – La acest ceas al istoriei, Tudor Vladimirescu a întrupat, a dat glas, a luptat înfruntând toate ororile luptei şi s-a jertfit, tocmai pentru dreptatea celor năpăstuiţi şi fără glas.”7 […]

Parafrazându-l pe Ioan Slavici, care l-a numit pe cel mai mare Mitropolit al Transilvaniei (aş putea spune al tuturor Românilor fără să greşesc), Şaguna – Mesia ardelenilor, pot afirma cu certitudine: Părintele Galeriu – Mesia bucureştenilor.

Marele Duhovnic, Mărturisitor şi Jertfitor întru Hristos a urcat la ceruri la 10 August 2003. Slăvit să fie Domnul, întru şi cu Aleşii Săi!

(Gheorghe Constantin Nistoroiu – Mari jertfitori și mărturisitori ai filocaliei ortodoxe române în Confluenţe Literare, Ediţia nr. 1422, Anul IV, 22 noiembrie 2014)


1. Studii Teologice…, Seria a II-a, an. XLIII, nr.1 Ian.-Feb., 1991, Pr. Galeriu, Chipul Mântuitorului Iisus Hristos în gândirea lui Mihai Eminescu, p. 45

2. Pagini de Pateric Românesc. Ed. Anastasis, 2009, p. 38

3. Ibidem, p. 39

4. Ibidem, p. 43

5. Ibidem p. 44

6. Glasul Bisericii – Revista Oficială a Sfintei Mitropolii a Munteniei şi Dobrogei, An. L, nr. 3-4, Iulie-Decembrie, 1992, Bucureşti, p. 59

7. Glasul Bisericii…, Anul XL, nr. 3-5, Martie-Mai 1981, p. 426

Suferinţele neştiute ale părintelui Galeriu

Cele mai multe amintiri legate de o persoană le poţi afla de la cei lângă care a stat mai mult. Un portret spiritual al părintelui Galeriu nu-l putea schiţa mai bine decât un alt slujitor al altarului de la Sfântul Silvestru, alături de care a ostenit mai bine de 20 de ani, părintele Nicolae Bordaşiu. Cuvintele lui ne pun înainte un om identificat deplin cu misiunea sa, aceea de a fi chip al smereniei şi iubirii lui Hristos pentru lume, de a asculta neputinţele ei şi a dărui vindecare celor doborâţi de patimi şi nevoi.

Părintele Galeriu a avut în viaţa sa o sănătate destul de robustă. Aşa a reuşit să învingă cerbicia comuniştilor când l-au dus la Canal şi când i-au făcut atâtea rele după aceea.

Cu toate astea, el nu i-a urât niciodată, îndurând suferinţa în tăcere. Acestea sunt suferinţele neştiute, nespuse ale lui. Când suferi cu trupul, mai scapi un oftat, câte o vorbă, nu poţi rămâne neobservat şi cel de lângă tine te va întreba: „Ce te doare?“ Dar când ai ceva pe suflet, atunci destul de greu te va descoperi cineva. Din pricina aceasta, părintele Galeriu suferea mult. Suferea în tăcere. Suferea cu cei săraci pentru că nu putea să aline atâta durere câtă vedea la cei necăjiţi, mai ales când mergea în vizite pastorale sau ajungeau la dânsul diferiţi sărmani. Suferea de nedescris când avea de lucru cu tinerii care se drogau. Încerca să-i convingă pe cei aduşi fie de părinţi, fie veniţi din proprie iniţiativă. Şi nu erau puţini cei care-l vizitau, ştiindu-l un mare duhovnic. Stătea uneori de vorbă ceasuri întregi cu câte un tânăr din acesta pierdut şi când constata că mesajul nu a avut ecou în sufletul lui, fiindcă cel aflat în faţa lui fie se revolta sau nu primea ceea ce i se oferea, atunci suferinţa părintelui era nemărginită. Dar nu dezarma niciodată. Relua cu acelaşi tânăr discuţia şi tot nu se descuraja.

Mereu nădăjduind în mila lui Dumnezeu

Şi-a exprimat între noi durerea când veneau mulţi tineri care făceau parte din MISA (Mişcarea de Integrare Spirituală în Absolut) şi a avut discuţii directe cu conducătorul acestei mişcări. A acceptat ca acesta să vină în biserică la noi, ba chiar l-a primit să fie naş la un botez alături de alţi naşi valizi, cu gândul că ar putea să-l reîntoarcă pe drumul cel bun. Şi când a constatat că totul este în zadar, mi-a spus cu tristeţe: „Acesta este un om definitiv pierdut“. Şi ţin minte, când omul acesta cu o doză de obrăznicie la un botez programat la o anumită oră a întârziat câteva ceasuri, părintele a aşteptat, a aşteptat întoarcerea lui. Noi am început botezul cu naşii buni, pentru ca într-un final respectivul să apară, nesocotindu-l oarecum pe părintele. Şi am simţit amărăciunea din sufletul părintelui în acele clipe, văzând că egoismul şi rătăcirea lor sunt atât de puternice. Cu toate acestea, era nădăjduind în Dumnezeu că şi pentru ei El va avea milă.

Aş vrea să evoc acum o clipă de şi mai mare durere, care nu a fost numai sufletească, ci şi fizică. Îmi amintesc cum zicea părintele: „nimic nu e întâmplător, totul e proniator“. În chiar ziua când am aflat de adunarea tinerilor din ASCOR pentru comemorarea la Mănăstirea Oaşa a 10 ani de la mutarea în veşnicie a părintelui Galeriu, ieşind din biserică, pe treptele de la intrare, m-am întâlnit cu o doamnă pe care o ştiam oarecum, dar nu o mai văzusem demult. Am intrat în vorbă cu ea şi i-am spus că nu am mai văzut-o pe la noi. Mi-a răspuns că merge la slujbă în altă parte. M-am gândit că oriunde ar participa la slujbă, tot în casa lui Dumnezeu este, dar am repetat întrebarea: „De ce nu mai vii totuşi pe la noi?“ Răspunsul a fost unul total neaşteptat: „De frică!“ „Cum adică ţi-e frică?“ „Mi-e frică, pentru că eu ştiu cine l-a bătut pe părintele Galeriu.“

Probabil femeia a vrut doar să-mi reamintească ceva petrecut prin anii 1990. I-am spus: „Îmi amintesc de clipele de atunci, dar ştiu şi că părintele i-a iertat pe cei ce i-au făcut rău, fiindcă era bun“. Însă femeia a spus: „Dar nu cei pe care i-a văzut părintele la tribunal sunt autorii, ci autorii au rămas şi vor rămâne mereu necunoscuţi. Şi s-ar putea întâmpla, zicea ea ca să-şi justifice frica, ca ei să se răzbune într-o zi pe mine, dacă ar şti că îi divulg pe cei care l-au bătut pe părintele“. Şi atunci am întrebat-o: „Cine l-a bătut?“ „Cum, nu ştiţi? Securitatea.“

Vizita neaşteptată

Mi-am adus aminte atunci de noaptea când s-a întâmplat faptul. Părintele avea o doamnă în vârstă dactilografă care îl cunoştea de mulţi ani, de când părintele slujea la Ploieşti, la Biserica „Sfântul Vasile“. I-am şi uitat numele. Ea venea de la Ploieşti şi stătea zile întregi dactilografiind din cuvântările şi scrierile părintelui. Părintele Galeriu avea un început de Parkinson şi nu putea să caligrafieze. Era o noapte de vară, se dormea cu geamurile deschise, şi părintele, care nu se gândea niciodată că oamenii pot fi atât de răi, nu şi-a luat nici o măsură de siguranţă. În acea noapte, câţiva indivizi au intrat în casă, au ajuns într-o cameră unde era biblioteca părintelui şi au început să arunce totul pe jos. Dactilografa s-a trezit, dar bărbaţii i-au pus o pernă pe faţă şi au ameninţat-o, spunându-i că, dacă scoate vreo vorbă, o omoară. Erau patru inşi. Au mers apoi în camera părintelui şi, fără să-i spună un cuvânt, i-au dat mai multe lovituri cu un ”box”, o armă metalică din aceea care intră pe degete şi se loveşte cu ea având pumnul strâns. L-au bătut atât de rău, încât i-au scos dinţii din gură. Părintele avea dantura cam slabă. Dar nu a fost destul. L-au silit să spună unde are lucruri de preţ. Părintele nu avea nimic al lui. Dar în casă se afla ceea ce rămăsese de la preotul Chiriac Bidoianu, ctitorul Bisericii „Sfântul Silvestru“. Acesta îşi lăsase toate ale lui bisericii, un lanţ de aur cu care purta crucea pectorală de iconom stavrofor. Mai era încă o cruce de aur. Iată toată averea pe care părintele, ca paroh, o păstra de la înaintaşul său. Pe acestea le-au luat cei veniţi în noapte. Însă nu s-au oprit din bătaie şi cu o lovitură de box i-au rupt arcada, încât sprânceana îi căzuse peste ochi. După ce au plecat ei, cineva a dat telefon, iar eu am alertat oamenii şi când l-am văzut pe părintele, avea un chip atât de îndurerat, încât m-a impresionat profund. Nu pot uita niciodată cu câtă durere mă privea cu un singur ochi, pentru că celălalt era acoperit de sprânceană, încât, ca să văd dacă nu îi scoseseră ochiul, cu greu am ridicat pleoapa pentru a observa dacă ochiul se mişcă. Cu greu a articulat câteva cuvinte. Gura toată era tumefiată, dinţii căzuţi, ochiul acoperit de pleoapa zdrobită. Am chemat pe doctorul Moise, un ucenic al părintelui, stomatolog, care i-a făcut toaleta feţei însângerate şi după ce şi-a mai revenit părintele, şi-a exprimat durerea faţă de ce sunt în stare oamenii. Acestea sunt suferinţele necunoscute ale părintelui Galeriu. Ele au fost mult mai grele de purtat decât cele de la Canal sau din altă parte, fiindcă atunci ştiai la ce anume să te aştepţi. Dar aici, la oameni cărora nu le făcuse nimic şi cărora, dacă ei i-ar fi cerut, el le-ar fi dat orice ar fi dorit ei, de unde atâta cruzime?

Venea oriunde era chemat

Părintele nu avea averi, bietul de el nu avea adunate bunuri pământeşti. El era cu bogăţia sufletească pe care o împărţea cu mult drag tuturor, oricui ar fi vrut să ceară de la el un ajutor. Durerile sufleteşti pe care nu le poţi descrie, în urma suferinţelor fizice, au fost cele care au lăsat urme în viaţa părintelui.

Cu toate acestea, când a fost la proces, pe cei pe care i-au prezentat autorităţile ca autori ai furtului şi agresiunii, el i-a iertat şi a spus în faţa tribunalului că nu are nici o pretenţie. Însă realitatea spune că nu cei prezentaţi au fost de fapt autorii, ci ei au fost puşi condiţionat pentru a recunoaşte faptele săvârşite de alţii ca să-l intimideze pe părintele.

Dar nici aşa nu au putut să-i închidă gura niciodată, fiindcă a continuat să vorbească cu aceeaşi dragoste, cu acelaşi patos, cu aceeaşi convingere, propovăduind adevărul şi dragostea. Mergea cu avionul de la Bucureşti la Baia Mare, la Timişoara, la Iaşi, oriunde era chemat, mai ales când era solicitat de tineretul de la ASCOR. Nu ţinea seamă de nimic, de oboseală, de timp. Ştia să-şi potrivească lucrurile în aşa fel încât să propovăduiască ceea ce purta în suflet, credinţa în Iisus Hristos ca Mântuitor al lumii.

„Avea de la Dumnezeu darul cuvântării“

Prin tot ceea ce făcea cu fiinţa lui, părintele Galeriu reuşea să-şi exprime cât mai plastic ideile pentru toţi ascultătorii şi să fie convingător. Au existat mari oratori creştini din timpuri străvechi: Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Vasile cel Mare,  şi toţi aveau obiceiul să-şi întărească prin gest cuvintele. De aici şi expresia „degetul omiletic“, degetul care punctează ideea. În viaţa mea am ascultat mulţi predicatori, dar nici unul nu avea o gestică atât de expresivă şi îţi dădeai seama câtă convingere exprima toată fiinţa lui.

Părintele vorbea cu toată fiinţa. La el nu vorbea numai gura şi nu elabora numai creierul, ci părintele vorbea şi cu ochii, şi cu barba, şi cu mâinile, şi cu întreg trupul. Îl vedeai la un moment dat când avea tetrapodul cu cărţile pe el, cu documentarea lui, sărind ca o zvârlugă şi vorbind puternic, gesticulând cu mâinile, accentuând ideile, încât toată lumea era uimită de felul cum vorbea. Un pictor, Nelu Grădeanu, care a fost impresionat de felul cum predica părintele, a venit de mai multe ori să-l audă, să-l vadă şi a creionat el anumite feluri de a gesticula ale părintelui. Au ieşit 17 tablouri care alcătuiesc o serie numită „Gestica mâinilor părintelui Galeriu“. Şi deşi chipul părintelui apare în penumbră, mâinile aflate în diferite poziţii sunt cele care ies în relief. Despre pictorul Grădeanu spunea părintele că „ne dezvăluie acest tâlc şi acest har al icoanei şi de aceea am o preţuire sacră şi o dragoste întru Hristos pentru dânsul!“.

Chipuri de mari oratori creştini din secolul trecut

În contrast cu părintele Galeriu păstrez în memorie bunăoară figura părintelui Gala Galaction de prin anii 1945-1946, când Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti organiza în timpul Postului Mare o serie de conferinţe ţinute de diferiţi profesori, în fiecare săptămână. Conferinţele aveau loc la Sala Dalles. Ca student la Teologie mă ocupam de recuzita conferinţei, adică aveam grijă să fie un scaun, o masă acolo în faţă, un pahar cu apă. Când a venit rândul părintelui Gala, care a vorbit despre Sfântul Apostol Pavel, ilustrul profesor a tras un ochi din culise înainte de începerea conferinţei, să vadă cum e scena, după care mi-a spus: „Du-te şi ia masa şi scaunul de acolo“. În mijlocul scenei a stat părintele Gala, care între noi primise porecla „Moş Dumnezeu“, fiindcă avea o barbă mare, era pleşuv şi semăna oarecum cu Dumnezeu Tatăl din picturile acestea neoficiale, unde este reprezentată Sfânta Treime. M-am executat, am luat repede masa şi scaunul, deşi mă miram cum va putea omul acesta să stea câteva ore în picioare şi să mai şi vorbească.

Părintele purta întotdeauna două anterie, adică reverenda şi suprareverenda, iar în picioare, nelipsitele cizme. Când a început conferinţa, şi-a adunat mâinile, şi le-a pus în mânecile largi ale suprareverendei şi, timp de un ceas şi ceva, cât a ţinut conferinţa, în afară de barbă şi de poala reverendei, nu s-a mişcat nimic din cuta hainelor lui şi nu s-a clintit din locul pe care a stat. Aceasta era la romani socotită culmea oratoriei, să poţi comunica convingător prin puterea gândirii şi a rostirii fără să faci nici o gesticulaţie.

Se poate pune în contrast imaginea acestor doi mari oratori creştini, părintele Gala şi părintele Galeriu. Acesta, prin toată dăruirea în cuvânt însoţit de gesticulaţie totală, electriza mulţimea. Când vedeam cum stă lumea nemişcată timp de peste o oră, rămâneai fără cuvinte. Aşa era de fascinant, aşa era de plin de putere cuvântul părintelui Galeriu, încât nimeni nu îndrăznea să tulbure cu un gest sau cu o tuse atmosfera cuvântărilor părintelui. La suita aceasta de 17 tablouri realizate de pictorul bârlădean Nelu Grădeanu, când a studiat fiecare mişcare a mâinilor sau a chipului, e impresionant când treci de la un tablou la altul, pentru că îţi imaginezi cum vorbea şi parcă vrei să auzi în amintire graiul plin de putere, de convingere şi-ţi explici de ce lumea era atât de apropiată şi ascultătoare în timpul predicilor lui.

Părintele Galeriu avea darul acesta, al cuvântării, de la Dumnezeu şi nu putem spune că el este rezultatul unei pregătiri. Deşi a fost ucenic al unui mare vorbitor, părintele Toma Chiricuţă, în ajutorul căruia părintele Galeriu a fost ca student şi redactor la revista Ortodoxia pe care o tipărea predicatorul de la Biserica Zlătari, totuşi discipolul şi-a întrecut cu mult maestrul. Părintele Toma Chiricuţă a fost un mare orator bisericesc, cu toate acestea, nu a fost de talia părintelui Galeriu în ceea ce expunea. La Zlătari veneau o mână de oameni să-l asculte pe predicatorul slujitor acolo, dar la Sfântul Silvestru, unde l-am ascultat pe părintele Galeriu vreme de peste 20 de ani când îi venea rândul la predică, aici era un auditoriu mult mai select decât ce era la Zlătari, chiar dacă ultima biserică se afla situată în centrul Bucureştiului. În memoria mea îl pot pune în comparaţie cu mai mulţi profesori pe care i-am avut la Facultatea de Teologie. Bunăoară, părintele Grigore Cristescu, un om cu mintea luminată şi ascuţită ca un brici, vorbitor cu un discurs temeinic şi bine documentat.

Alt orator vestit a fost părintele Haralambie Rovenţa, care avea un alt stil de a vorbi, cu o voce blândă care îţi picura ca mierea în suflet ideile sale, cu o capacitate deosebită de expunere. Sau mă gândesc acum la episcopul martir Nicolae Popovici, un predicator extraordinar, care a vorbit cu mult curaj despre schimbările politice de la noi, când în oraşul de reşedinţă al Preasfinţitului cineva a avut neruşinarea să expună într-o vitrină un tablou cu Sfântul Andrei Şaguna, la care a adăugat un comentariu de unde reieşea că el ar fi contribuit la arestarea revoluţionarei Ecaterina Varga. Se vehicula astfel ideea că Mitropolitul Şaguna ar fi ademenit-o pe aceasta promiţându-i că o va scăpa şi că a luat-o în caleaşca sa predând-o autorităţilor maghiare. De aceea, episcopul Nicolae Popovici a ţinut câteva discursuri, câteva filipice în catedrala din Oradea în care cu mult curaj se adresa pe deasupra mulţimilor celor care erau autorii acestei fapte, absenţi atunci din biserică, numindu-i „pigmei ai vremii mele“, descoperindu-le personalitatea marelui ierarh transilvănean. Nicolae Popovici era un orator desăvârşit, ştia să parcurgă toate etapele cuvântării, încât mergea de la captatio benevolentiae către dezvoltarea subiectului, pentru a expune învăţătura care dorea să rămână în sufletul oamenilor. La fel ca şi părintele Galeriu şi părintele Gala, încât vorbeau toţi ca la un ceas. Şi oriunde vorbeau şi slujeau ei, la Sfântul Silvestru sau la catedrala din Oradea, nu mişca nimeni când vorbeau aceşti oameni.

În cuvântul său aflai informaţii din diverse domenii

Era atâta varietate în cuvântările părintelui încât în cadrul aceleiaşi predici care pornea de la o pericopă evanghelică te ştia purta fără să te obosească prin toate ramurile ştiinţelor care aveau oarecare tangenţă cu tema dezvoltată. Şi mai era ceva. Venea totdeauna însoţit de documentaţie. Pe analogul aşezat la predică pe solee erau mereu trei sau patru cărţi şi nu ştiai de unde îşi începea discursul, cu ce argument. Dacă vreodată se „lupta“ cu Freud, atunci punea în faţa mulţimii teoriile lui, citând chiar din volumul autorului. Sau dacă avea ca temă nemurirea sufletului îţi venea cu alte dovezi ştiinţifice. Astfel, pentru orice om din biserică părintele avea ceva care-l făcea să fie atent, să urmărească ideea şi argumentul adus chiar din domeniul lui.

Uneori aceste argumente erau din fizică moleculară, altă dată din medicină, altă dată din filosofie. Îmi aduc aminte că vorbea odată despre relaţia interumană, despre acest dialog între Eu şi Tu, pomenind de filosoful evreu Martin Buber care considera că această relaţie Eu-Tu reprezintă un dialog al dragostei. De aici părintele concluziona: „Atunci când îţi spun ţie Tu, de fapt îţi spun «te iubesc»“. Şi voia să demonstreze cât de mare legătură este între fiinţele umane care-şi comunică ideile prin cuvinte şi că dacă aceste cuvinte îmbracă forme alese sunt încântătoare pentru sufletul oricărei persoane fie că ea se află la un nivel ridicat ca pregătire intelectuală, fie că este mai simplă. Aşa că toţi puteau să culeagă ceva plăcut din cuvântările părintelui Galeriu.

Acum, când după zece ani nu mai auzim vocea clocotitoare, tablourile ce amintesc gestica mâinilor părintelui Galeriu ne fac să simţim, ca de dincolo de lume, graiurile sale pline de înţelepciune.

(Articol realizat în urma înregistrării făcute de Augustin Păunoiu cu părintele Nicolae Bordaşiu – Ziarul Lumina, ediția online de 7 august 2013)

„Părintele Galeriu, unul dintre cei mai cunoscuţi şi mai iubiţi preoţi din Biserica noastră”

Cu numele său simplu, neîncărcat de povara titlurilor universitare, academice şi administrative, „Părintele Galeriu” a fost unul dintre cei mai cunoscuţi şi mai iubiţi preoţi din Biserica noastră, datorită valorii şi unicităţii sale de nerepetat.

Pe numele său adevărat şi frumos de Galeri Costachi, pe care n-am înţeles niciodată de ce nu şi l-a păstrat decât în acte, s-a născut pe frumoasele plaiuri moldovene, în satul Răcătău, comună Horgeşti din judeţul Bacău, la 21 noiembrie 1918, în familia unor oameni cu credinţă puternică în Dumnezeu şi respect faţă de semeni, ţărani moldoveni, care au sădit şi în sufletul tânărului Costachi dragostea faţă de Biserică şi slujirea lui Dumnezeu.

Erau urmaşii răzeşilor Dreptcredinciosului domnitor Ştefan cel Mare şi Sfânt, care au păstrat şi lăsat, din generaţie în generaţie dragostea faţă de țară, de credinţă şi de neam şi dârzenia în apărarea idealurilor sfinte ale poporului român.

După absolvirea şcolii elementare, a urmat cursurile Seminarului Teologic „Sf. Gheorghe” din Roman (1930-1938), apoi pe cele ale Facultăţii de Teologie din Bucureşti, între anii 1938-1942. Între anii 1957-1960 a urmat cursurile de doctorat la Institutul Teologic Universitar din Bucureşti, la specialitatea Teologie. Dogmatica şi Simbolica, sub îndrumarea ştiinţifică a marelui profesor Nicolae Chitescu. Şi-a finalizat studiile de doctorat cu lucrarea Jertfă şi răscumpărare, pe care a susţinut-o în anul 1973, teza fiind elogios apreciată de profesorii de atunci ai celor două Institute Teologice din Bucureşti şi Sibiu.

După o experienţă bogată, dobândită în preajma cunoscutului preot bucureştean Toma Chiricuţă şi în asociaţiile creştine ale timpului, tânărul absolvent de Teologie Costachi Galeri a fost hirotonit preot pe seama parohiei Podul Văleni, din judeţul Prahova, în anul 1943, unde a păstorit cu frumoase roade până în anul 1947, când a fost transferat la parohia „Sfântul Vasile” din Ploieşti, care a constituit locul şi mediul de afirmare al Părintelui Galeriu, ca un excelent slujitor, predicator şi păstor de suflete. Slujea mereu cu mare plăcere, cu multă prestanţă şi distincţie, cu vocea sa frumoasă, bine timbrata şi caldă, cu modulaţii baritonale greu de imitat, fiind pătruns de măreţia şi inefabilul misterului liturgic, aureolând slujirea cu predica sa întraripată şi convingătoare. Numele şi faima sa de preot de excepţie s-au răspândit cu repeziciune, devenind tot mai cunoscut. Acesta a fost şi motivul pentru care vrednicul de pomenire Patriarhul Justinian l-a adus, în 1971, ca preot duhovnic la Institutul Teologic Universitar din Bucureşti şi în acelaşi timp slujitor la parohia „Sf. Silvestru” din Capitală, al cărei paroh a devenit la scurtă vreme şi unde a desfăşurat o admirabilă lucrare pastorală şi gospodărească.

Numele său se lega acum de această parohie şi de Institutul Teologic unde, după numai un an de slujire ca duhovnic, a trecut la catedră, la disciplinele Teologie Fundamentală şi Istoria religiilor, până în 1977, când a fost numit ca profesor titular, prin concurs, la disciplina Omiletică şi Catehetică cu noţiuni de Pedagogie, la care a predat până la pensionarea sa la limita de vârstă, în 1988, rămânând apoi în învăţământ cu calitatea de profesor consultant şi îndrumător de doctorat, la disciplina pe care a predat-o, până în anul 2002. Mulţi dintre ucenicii săi s-au laureat cu titlul academic de doctor în teologie. 18 doctoranzi au rămas cu lucrările începute1 .

Dacă Părintele Constantin Galeriu a desfăşurat o frumoasă şi rodnică activitate pastorală la parohia „Sf. Silvestru”, unde a reuşit să adune lume de calitate şi mai ales intelectuali, biserica sa devenind neîncăpătoare şi punct de referinţă în Capitală, nu mai puţin importantă i-a fost activitatea de la catedră.

Cu chipul său cu adevărat preoţesc, purtând permanent haina preoţească, nevăzându-l niciodată şi neimaginându-mi-l cum ar fi apărut în costum civil, cu figura sa tolstoiană, cu barbă mare, îngrijită şi inconfundabilă, cu privirea ageră şi răscolitoare, dar totdeauna caldă şi iubitoare, cu părul şi ţinuta vestimentară îngrijite, cu vocea lui bărbătească, baritonal timbrată, asemănătoare glasului de tunet al profeţilor, cu bogăţia stilistică a limbii sale literare, care amintea de frumuseţea vorbirii Sfântului Ioan Gură de Aur, cu talentul său oratoric, rar întâlnit, cu temeinica să pregătire, ancorată în cele două izvoare inepuizabile de inspiraţie, Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi, Părintele Galeriu a vorbit mereu atât de frumos cum puţini ca el au făcut-o, atrăgând în jurul său studenţii şi credincioşii şi sporindu-şi zilnic auditorii.

Vorbea atât de uşor şi de firesc, ca şi când cuvântul său ar fi curs asemenea unei ape de la izvor. Nu căuta niciodată expresiile încâlcite şi bombastice ca să epateze, ci totul venea de la sine. Avea o memorie fenomenală, citând cu uşurinţă din Sfânta Scriptură, Filocalie şi Sfinţii Părinţi. Avea o cultură enciclopedică şi putea să discute pe teme din orice domeniu. Îmi aduc aminte că, într-o vară, l-am însoţit la Păltiniş, unde se află marele om de cultură şi filosoful Constantin Noica. Eram curios să văd cum o să decurgă întâlnirea. Totul a fost o încântare, participând la dialogul dintre cei doi. Părintele Galeriu era la el acasă în domeniul filosofiei. Era aşa de bine documentat, încât dădea impresia că în acel moment lăsase din mână dicţionarul, volumul de enciclopedie sau un izvor bibliografic.

Era o mare plăcere să-l provoci la o discuţie şi să descoperi câte lucruri ştia. Păcat că nu şi-a scris memoriile, fiindcă deţinea uluitoare date şi informaţii din viaţa personalităţilor marcante ale neamului şi culturii româneşti şi despre evenimentele de seamă care s-au succedat în timpul vieţii sale, în istoria poporului român. Părintele Galeriu i-a învăţat pe studenţii săi omiletica şi catehetica sau predica şi cateheza, nu atât teoretizând despre ele, ci vorbind el însuşi. Atât la „Sfântul Silvestru”, cât şi la Paraclisul „Sfânta Ecaterina”, ca şi la catedră şi în mai toate oraşele mari din ţară, sau la radio şi televiziune, Părintele Galeriu a vorbit mereu despre Dumnezeu şi credinţa creştină. Avea convingerea şi plăcerea de a vorbi despre Dumnezeu şi lucrurile sfinte. Chiar şi la examenele cu studenţii, vorbea de multe ori tot el ca să fie sigur că măcar, acolo, în ultima clipă, studentul a auzit ceea ce trebuia să audă şi să ştie. Cât priveşte notarea studenţilor, a făcut-o mereu cu generozitate, fără să se târguie sau să cântărească prea mult notele. A trecut mereu de la el şi niciodată nu a încercat să umilească pe studenţi sau să arate cât de multe ştie faţă de ei, ci a fost permanent stăpânit de gândul că adevărul şi cuvântul lui Dumnezeu trebuie propovăduite.

Aşa se explică faptul că mereu a vorbit cu convingere şi convingător şi s-a entuziasmat până la transfigurare ori de câte ori a vorbit despre Dumnezeu. Cuvântul său n-a fost niciodată superficial şi anost, ci înflăcărat şi dinamizator. De aceea a fost foarte iubit şi apreciat de către studenţii şi de credincioşii care l-au ascultat.

(Pr. prof. univ.dr. Constantin Necula, cuvânt la Slujba înmormântării Părintelui Galeriu, 13 august 2003 – Vestitorul Ortodoxiei, anul XV (2003) nr. 318-319, p. 2; Cf. Și eu am fost ucenicul/ucenica părintelui Galeriu, ediție îngrijită de Argentina Grămadă Dragu, editura Reproexpres, Valencia, pp. 104-107)


1. Din cuvântul pr. prof. dr Vasile Gordon la pomenirea de 3 luni din Aulă Facultăţii de drept

Părintele Galeriu mi-a schimbat viața!

Pictor de rang înalt, membru corespondent al Academiei Romane, publicist respectat şi creator al editurii „Anastasia”, Sorin Dumitrescu este un practicant al ortodoxiei. O devenire spectaculoasă, care a pornit din „infernul” indiferenței

„Rolul esenţial în educaţia mea religioasă l-a jucat bunica”

– Celebritatea dvs. de mare pictor este împărţită frăţeşte cu aceea de „om al lui Dumnezeu”. Aţi fost totdeauna credincios?

– Nu-mi aduc aminte să fi fost vreodată necredincios. Dar după mine, a fi credincios înseamnă să şi practici credinţa. Or, asta mi s-a întâmplat mai târziu, n-am fost niciodată antireligios, dar indiferent, da. Şi anume, pe toată întinderea „dulcii păsări a tinereţii” (este titlul unui film celebru)… Păcatele de tinereţe sunt cumplite. Când le-am făcut, eram indiferent, şi faţă de cultura bisericească, şi faţă de instituţia Bisericii…

– Totuşi, în vremurile acelea, încă se mai făcea o educaţie religioasă în familie, părinţii îşi duceau copiii la biserică… De ce eraţi indiferent?

– Rolul esenţial în educaţia mea religioasă l-a jucat bunica. Bunica, în general, este un factor de o importanţă uriaşă pentru nepoţi. Bunica m-a dus la biserică, fără să mă constrângă însă să mă port într-un anume fel. În copilărie am învăţat să merg cu lumânărica la altar, să mă duc la miruit, să mă mărturisesc, să mă împărtăşesc. Mai târziu, în tinereţe, lucrurile acestea au rămas în urmă, aveam alte preocupări şi am devenit indiferent, dar niciodată un adversar al credinţei. Tinereţea fără o educaţie religioasă este instabilă. Vorba lui Eminescu, lipseşte aracul pe care îl pui la vrejul viţei de vie. Fără aracul ăsta, tânărul nu mai are verticală, se prelinge pe pământ. Pe urmă, tinereţea are marele păcat al unei insolențe cosmice, al unor îndrăzneli nesăbuite, motivate de vigoarea fizică specifică vârstei. Tinereţea poate să fie, şi uneori a şi fost, locul unde se nasc sfinţii, dar şi locul unde se fac marile fărădelegi, pe care le regreţi toată viaţa. Cred că o educaţie religioasă, chiar făcută la orele de religie, unde doar auzi despre Dumnezeu, este foarte necesară.

„Dumnezeu nu tropăie în făptura nimănui”

– Ce v-a determinat să treceţi de la indiferentă la trăire, să intraţi în Biserică?

– Lumea vrea să ştie momentul, se aşteaptă să fi fost abrupt, inegalabil şi de neuitat. În realitate, aproape nici nu ştii când ţi-a dăruit Dumnezeu credinţa. Dumnezeu nu tropăie în făptura nimănui. În cazul meu, „momentul” a fost o întâlnire cu Părintele Galeriu, pe care îndrăznesc s-o calific drept proniatoare, căci mi-a schimbat viaţa. Atunci mă interesau toate religiile extrem-orientale, călătoream cu cărţile prin lumea largă, cu întreaga emotivitate mistică pe care o provoacă lecturile de noapte. Dar nu citeam critic, ci destins. Nu-mi puneam problema dacă sunt sau nu credincios. Nu eram necredincios. Atât. Întâlnirea cu Părintele Galeriu s-a petrecut oarecum lent. Într-o duminică, pe strada unde aveam atelierul, lângă Biserica Silvestru, a trecut Nicu Steinhardt, cu care mă cunoşteam. Şi se întâmpla să fiu afară, în curte, cu treabă. Mi-a spus: „Ce faci, frate, nu vii la biserică? Predică unul dintre cei mai mari teologi, Părintele Galeriu”. Pe vremea aceea nu mergeam la biserică. Steinhardt n-a mai aşteptat să-i răspund, a plecat mai departe. Era ca un foc sârmos, tremura de nerăbdarea întâlnirii cu omiletica părintelui Galeriu.

– V-aţi dus?

– Bineînţeles că nu m-am dus imediat. E greu să intri într-o biserică atunci când eşti tânăr şi înconjurat de toate frumuseţile şi bunătăţile acestei lumi. Şi atunci când mergi, o faci cu o oarecare rezervă. Toţi intelectualii intră în biserica temându-se că-şi vor pierde identitatea lor critică şi vor începe să cânte pe nas. Aşa m-am dus şi eu, la un moment dat. Şi-am găsit acolo, la Silvestru, un preot cum nu mai văzusem, care vorbea credincioşilor răcnind, ca proorocii Vechiului Testament, cu glas mare. S-a întâmplat să vorbească atunci despre ce face omul în biserică. Am aflat, în mai puţin de un sfert de oră, că ce trebuie să facă omul în biserică nu coincide deloc cu ce consideram eu. Eram ca la un curs în care ni se explicau toate gesturile preotului din timpul slujbei şi cum trebuie să reacţioneze credincioşii prezenţi. La finalul slujbei, am mers la miruit, iar părintele, care şi-a dat seama că nu sunt din parohie, că nu mă mai văzuse, m-a întrebat ce profesie am. Când a aflat că sunt pictor, zice: „Aaaa, păi să ştiţi că artiştii vin imediat după preoţi în axiologia eclezială…”. Şi odată mi-a strâns capul în mâini şi m-a binecuvântat. Am plecat de acolo ameţit. De atunci, am revenit mereu.

– În ce an se întâmpla asta?

– Nu ştiu exact. Cred că prin 1978.

– Ştiu că aţi fost foarte apropiat de părintele Galeriu. Ce anume v-a făcut să vă ataşaţi de el atât de mult?

– Pe lângă faptul că era tobă de carte şi un foarte bun vorbitor, avea mare tact în abordarea celor mai delicate probleme. Era foarte înţelept, te cunoştea repede şi ştia cum trebuie să se poarte ca să te câştige. M-a influenţat foarte mult şi mi-a deschis drumul către icoană şi către Biserică. Mi-a fost duhovnic. Avea geniul de-a lua oamenii cu binişorul. Exact cum face Domnul. Fiindcă iubea oamenii. Iar la el iubirea însemna respectul.

– Cum îl simte artistul pe Dumnezeu? Altfel decât muritorul de rând?

– Pentru mine, creştinismul este, în mod eminent, o credinţă în puterile şi energiile divine. Alte energii decât cele fizice. Energia dumnezeiască, harul increat este inconfundabil. Şi anume, nu doar pentru cei care „prind undele scurte”! Oricine simte această energie dacă este puţin atent. Unii o realizează pe loc, alţii în timp – după cinci zile, după cinci ani, după 50 de ani… Şi-ţi spui: „Uite, atunci a lucrat Domnul!”. Datorită acestei energii, drepţii Vechiului Testament au putut face mari minuni. Gândiţi-vă că le-au făcut fără să se împărtăşească cu trupul şi sângele Domnului, că Hristos nu se întrupase încă. Vă daţi seama ce am putea face noi, care ne împărtăşim, dacă am fi vrednici? Dacă am avea credinţă, măcar cât un bob de muştar? Adevărul este că credinţa noastră face caz doar de morală creştină. Puterile credinţei ne-am obişnuit să le lăsăm exclusiv în seama sfinţilor. Iar sfinţi nu vrem să fim în ruptul capului. Fiindcă e incomod…

– Are intelectualul o datorie în plus către Dumnezeu, faţă de omul obişnuit?

– Da. Intelectualul trebuie să se îmbisericească. Mulţi intelectuali cred în Hristos, dar nu în Biserică. Şi de aici pleacă multe rătăciri. Biserica e văzută ca o creaţie de „după Hristos”, făcută de oameni şi fără legătură cu Mântuitorul, cu Dumnezeu. E o incultură gravă. Numai prin Biserică, prin „metodologia” ei teandrica, se poate salva omul, poate ajunge la Hristos şi la Dumnezeu. Este o imbecilitate crasă să ai nişte puteri extraordinare lângă tine şi să nu le foloseşti. Iar aceste puteri îţi sunt accesibile numai în Biserică. Dacă eşti intelectual, ai capacitatea de a înţelege aceste lucruri mai lesne decât alţii, şi deci şi datoria de a-ţi trăi viaţa în lumina Adevărului.

(Interviu realizat de Claudiu Târziu – Revista Formula AS, anul XVII, nr. 766, 30 aprilie – 7 mai 2007)

”Eu nu eram chinuit de loviturile pe care le-am primit. Sincer, eram chinuit de decăderea umană”

Părinte Profesor Galeriu, multă lume va cunoaşte şi vă preţuieşte, dar puţini ştiu că în 1952 aţi fost deportat de comunişti la Canal, la muncă forţată. Ce vină au putut găsi unui om ca dumneavoastră?

Slujeam pe vremea aceea la Biserica Sf. Vasile din Ploieşti, predicând şi, mai ales, făcând ceea ce noi numim cateheză, adică împărtăşirea învăţăturii Mântuitorului Hristos, a învăţăturii Bisericii către popor. Aş vrea să precizez că Biserica a fost foarte umilită în acea perioadă, iar noi, slujitorii ei ortodocşi, n-am beneficiat de libertatea de a face cateheza religioasă. Toate celelalte culte au avut acest privilegiu, prevăzut chiar în statutul lor, potrivit credinţei fiecăruia; pe când noi trebuia toate să le concentrăm doar în cadrul slujbei de dimineaţă a Sfintei Liturghii. Şi n-aveai răgaz. După Sfânta Liturghie, era fie un parastas, fie un botez, fie o cununie, încât practic noi am fost lipsiţi de putinţa de a face acest învăţământ religios.

Eu însă, trecând peste dispoziţiile autorităţilor, ţineam aceasta cateheză duminică după-amiaza, când participa foarte multă lume. Şi atunci, în 1952, la 15 august, am fost ridicat şi, după două luni de şedere în penitenciar, am fost dus la Canal, la Valea Neagră.

Părinte Profesor, de ce frica asta de cuvânt la autorităţile comuniste? De ce în primul rând cuvintele au fost pângărite?

Două aspecte aţi implicat aici: întâi taina şi apoi puterea Cuvântului. De altfel, noi ştim: şi sub aspect religios, şi sub aspect ştiinţific, omul se distinge de celelelalte făpturi prin gândire şi cuvânt. Acesta este specificul, aceasta este condiţia umană, iar pentru noi, creştinii, Cuvântul este Însuşi Dumnezeu. Şi omul, chiar după chipul lui Dumnezeu, este fiinţă cuvântătoare. Logos-ul este numit în Evanghelie: „La început era Cuvântul (Logos-ul)”. Cuvântul era de la Dumnezeu, şi Dumnezeu era Cuvântul. Grecul zice Logos înţelegând deodată şi raţiune, şi cuvânt. Noi am tradus prin Cuvânt ca expresie a raţiunii, iar Cuvântul este calea aceasta divină şi umană de a comunica, de a ne împărtăşi unul celuilalt taina noastră lăuntrică… Şi atunci aşa am împărtăşit, în acest spirit, Cuvântul, Cuvantul-Creator. Spuneau Părinţii: „Zi-mi mie cuvânt!”. Dar ce fel de cuvânt?. „Cuvânt care să mă zidească”. Cuvântul lui Dumnezeu e Cuvânt creator: toate prin Cuvântul Lui s-au făcut.

Părinte Profesor, ce rol a jucat Biserica în moralitatea noastră publică?

Eu sunt încredinţat că poporul român este un popor profund creştin. Temeiul moralei noastre este, deci, temeiul creştin. Dragul meu – îmi îngăduiţi să mă pronunţ aşa faţă de dumneavoastră -, poporul român este un popor creştin din leagănul lui. În etnogeneza noastră intră şi botezul creştin, pentru că ne-am născut totdeodată ca români şi creştini, în acea fuziune daco-romană. Evanghelia, iubirea creştină, a servit ca un liant între românii care veniseră aici şi daco-geți… Și avem o credinţă apostolică, întrucât aici a propovăduit Sf. Apostol Andrei… Deci morala noastră este o morală fundamental creştină. Însăşi morala europeană este o morală creştină, pentru că Europa este creştină şi toate curentele care au mai apărut, de pildă de la Renaştere încoace, se resimt de aceasta: chiar dacă umanismul Renaşterii a făcut apel la lumea de dinainte de Mântuitorul Hristos, ea nu putea fugi de această viziune umanistă de tip creştin. A fost o îngemănare. Se avea în vedere, în antichitate, acel principiu zis Kalokagathia, care este unitatea între bunătatea interioară şi frumuseţea fizică. Dar Kalokaghatia a devenit după Hristos Philocalia, adică iubirea de frumuseţe duhovnicească, şi aceasta a rămas în istorie…

În noua democraţie care, sperăm, a început în România, ce rol va juca Biserica? Mă gândesc la educaţie în primul rând.

Da, educaţia morală este un factor fundamental. Eu aş face aici următoarea precizare: moralitatea publică, aţi spus dumneavoastră; dar, mai întâi, ce înseamnă moralitate? Reprezintă comportamentul uman, iar la nivel social, comandamentele sociale. Altfel spus, conţinutul [moralei] sunt acţiunile şi faptele omeneşti. Dar acţiunile şi faptele omeneşti, moralitatea, trebuie să aibă un fundament sau teologic, sau filosofic… Noi, creştinii, nu putem întemeia o adevărată morală decât pe Absolutul divin. Altfel spus, nu putem vorbi de iubire, de bunătate, de dreptate, de toleranţă, decât dacă le ancorăm şi le fundamentăm în divin. De pildă, e simplu că eu să cred în dumneata şi dumneata să crezi în mine. Dar nici unul dintre noi nu putem fi Absolutul, nu putem fi de un credit absolut. Eu cred în dumneata şi dumneata crezi în mine, adică eu am încredere în dumneata şi dumneata în mine, când amândoi credem în acelaşi adevăr şi ne referim la aceeaşi poruncă, la aceeaşi ordine sau armonie divină, care este mai presus şi de mine, şi de dumneata. Moralitatea publică, dacă nu se raportează la un fundament stabil, absolut, este niţel suspendată, fragilă…

Vreau să vă invit să ne referim puţin la realitatea imediată în care trăim. Am impresia că, în afară haosului economic, am moştenit şi un haos moral, un haos social. Ce trebuie făcut ca să punem ordine în această lume, să găsim o ieşire?

Aveţi dreptate, desăvârşită dreptate… Am dobândit libertatea, dar ce facem cu ea? Întărim păcatul, răul, dezvăluim deodată şi afirmarea libertăţii, şi pierderea ei? Altfel spus, noi avem libertatea, dar dacă o folosim rău, atunci răul va domni. Libertatea de a face rău nu e libertate, ci robie. Ne înrobim răului. Şi atunci, gândiţi-vă, în ceea ce ne priveşte pe noi trebuie să restaurăm omul aşa cum îl mărturiseşte Revelaţia, după chipul lui Dumnezeu. Purtăm adânc, fiecare, chipul lui Dumnezeu în noi. Şi suntem chemaţi la o continua asemănare cu El, cu Dumnezeu, iar această asemănare ne-a descoperit-o deplin Mântuitorul Hristos. Aş vrea să precizez aici: noi toţi vorbim de umanism în ziua de astăzi, dar dacă vorbeşti de umanism trebuie să dai un model de umanitate. În toată istoria umanităţii, putem noi descoperi, dintre oameni, un model absolut la care să te referi şi despre care să spui: „Iată un om nepătat şi fără slăbiciuni”? Nu. Şi atunci pentru noi, în mod concret, modelul uman nu e un simplu om, ci e Dumnezeu-Omul, este Hristos, adică Fiul lui Dumnezeu făcut Om; şi atunci la El ne referim pentru zidirea noastră, El este modelul suprem… Am căutat o viaţă întreagă un criteriu fundamental care să definească Binele şi să distingă Binele de Rău. Mi-aduc aminte, acum aproape vreo 30 de ani, prin anii ’60, era şi pe la noi un film Zorba grecul, după romanul lui Kazantzakis, şi acolo Zorba, pe de o parte, se laudă că el pe la 60 de ani era în stare să facă nu ştiu ce la nivelul biologic, dar nu la nivel spiritual, şi spunea zeflemisitor: „Ei, ce e Binele, ce e Raul?”. Eram atât de chinuit şi căutăm un criteriu fundamental, mergeam pe drum, la serviciile mele, şi eram permanent chinuit de acest gând. Până când am descoperit în freamătul meu lăuntric acest criteriu, şi anume sensul creator al gândului meu, al cuvântului meu, al acţiunilor mele, adică totul să fie călăuzit în lumea aceasta a creaţiei de un sens creator. Şi mi-am dat seama de ce mănâncă omul. Mâncarea, băutura, toate sunt, dacă vreţi, materiale de construcţie din care îmi zidesc făptura mea umană, prin care mi-o menţin. Ce e căsătoria? Leagănul generaţiilor. Pe când desfrâul este ruinarea mea şi a generaţiilor. O bucată de pâine mă zideşte, lăcomia mă ruinează… Un pahar de vin mă zideşte, beţia mă distruge… Bine e tot ceea ce zideşte, ce dă viaţă, ce salvează; răul este tot ceea ce-i lipsit de sens creator, bunăoară patimile, poftele, plăcerile, adică acele lucruri în care nu mai guvernează raţiunile, ci simţurile… Deci, Binele creează, iar Răul distruge… Cum putem noi restaura ordinea în sânul neamului nostru? Să facem aşa încât neamul nostru să rămână creştin, să rămână în acel cuvânt al omeniei noastre, care a fost lezat [de comunism]. Cuvinte pângărite. Noi visăm să rămână fundamental iubirea, bunătatea între oameni, pacea, dreptatea socială… Trebuie să cred în puterea biruinţei Binelui. Am fost agresat de tâlhari în noaptea de 7 spre 8 iulie 1989. Eu nu eram chinuit de loviturile pe care le-am primit. Sincer, eram chinuit de decăderea umană. Cum poate cineva să lovească pe unul care nu i-a făcut nici un rău şi care îi spune: „Ia tot ce vrei!”?!… Aici e toată tragedia pe care o simţeam în fiinţa mea. Cum putem vindeca dacă s-au produs, să mă ierte oricine ar auzi, şi monştri la noi? Ei, cum facem să vindecăm neamul nostru? Să nu se mai întâmple. Neamul nostru este atât de bun în istorie încât, precum ştiţi, noi nu aveam călăi, se importau călăi, adică cei ce trebuiau să execute pedeapsa cu moartea, într-atât de buni eram! Cândva călăii erau de origine străină, iar acum noi, fraţii, ne tâlhărim şi ne ucidem, sau ne vrem moartea unii altora!… Facă Dumnezeu ca orice cuvânt al nostru smerit să fie un cuvânt de balsam şi de vindecare, ca toţi să resimţim unitatea noastră în credinţă, în adevăr şi în dragoste, ca să ne întoarcem la bunătatea noastră dintâi şi să zidim o Românie liberă în Bine, iar nu în Rău. Cu adevărat zice undeva în Apocalipsă ca neamurile îşi vor aduce [în faţa lui Dumnezeu] cinstea şi slava lor. Să aducă neamul nostru românesc slava lui cu adevărat, nu haosul, să descopere lumii unitatea şi sănătatea spirituală, morală şi fizică, după firea cea nepervertită, iar această stare să ne ducă mereu la o mare conştiinţă şi vrednicie creatoare! Aşa să ne ajute Dumnezeu. Amin.

(Interviu realizat de Vartan Aracheliat – Cuvântul care zidește, Editura Roza Vânturilor, București, 1993, pp. 5-12)

”Părintele Galeriu este viu”

Au trecut 10 ani de la mutarea la cele veşnice a părintelui Constantin Galeriu, unul din cei mai de seamă duhovnici ai Bucureştilor. Dragostea sa neasemuită de Dumnezeu şi de aproapele, cuvântul plin de înţelepciune şi de mângâiere, viaţa trăită pe deplin întru Hristos, nu pot fi date nicicum uitării… Căsuţa modestă de la biserica Sf. Silvestru, în care a locuit părintele, a avut mereu uşa deschisă, atât pentru fiii săi duhovniceşti, cât şi pentru credinciosul de rând, ori pentru cei aflaţi întru nevoi. Tot astfel a rămas şi astăzi. În pragul ei, te întâmpină doamna preoteasă Argentina, care a împlinit de curând venerabila vârstă de 88 de ani. “Bunica” Argentina, după cum o mângâie “familia” credincioşilor de la Sf. Silvestru, ne-a împărtăşit câteva gânduri, la sfârşitul lunii iulie, cu puţin înainte de comemorarea a 10 ani de la plecarea părintelui la Cer.

– Sărut mâna, doamnă preoteasă Argentina. Nici nu îndrăzneam să vă deranjăm. Am venit la părintele, la mormânt… Ştiam că aţi trecut de curând printr-o operaţie. Dacă nu era doamna Iulia (secretara pr. Galeriu, astăzi, profesoară de religie), să ne spună că sunteţi mai bine…

Mă bucur că aţi venit. Am ieşit de două zile din spital. Fii şi fiicele duhovniceşti mi-au fost mereu alături. Copiii mei. Ei îmi poartă de grijă. E aproape şi părintele Cristian. Foarte atent. Apoi, duhovnicii. Cu sfatul părinţilor duhovnici am trecut peste toate. Ce ne-am face fără duhovnici! Poate nu ştiţi, dar în 3 ani şi jumătate am pierdut trei copii. În 2010, pe Marius, în 2012, pe Rodion, iar de Paşte, anul acesta, pe Serafim. Dacă nu erau duhovnicii… Am învăţat mereu din suferinţă. Mult învaţă omul din suferinţă. Dacă omul nu pătimeşte, nu-L cunoaşte pe Dumnezeu.

– Cu adevărat. Însă nu e uşor…

Deloc uşor, însă, cu sfatul părinţilor duhovnici m-am liniştit. Când l-am pierdut pe cel de-al doilea băiat, pe Rodion, eram aproape căzută în deznădejde. Mă întrebam: ce-aş mai putea face pentru a purta povara vieţii? Nu ştiam pur şi simplu încotro să mai apuc. Am vorbit atunci cu Înaltpreasfinţitul Ioan (al Covasnei şi Harghitei). Mi-a spus vorbe pline de mângâiere, care mi-au readus pacea în suflet: “Fiica mea, nu fi tristă, căci nu l-ai îngropat, ci l-ai aşezat în leagăn, ca pe un prunc care îşi începe o nouă viaţă – cea a Învierii”. Doar cu sfatul părinţilor duhovnici, doar dacă ţinem legătura cu aceştia, mai ales la vreme de nevoie, ne liniştim sufletul, rămânem lângă Dumnezeu.

– Părintele Constantin Galeriu a fost unul dintre marii noştri duhovnici…

Viaţa părintelui a fost una jertfelnică, pătimitoare. Duhovnicii ne sunt de mare folos. Nici nu ne dăm seama. Adesea, credem că sunt oameni obişnuiţi, oameni de rând, dar ei nu sunt oameni de rând. Să cerem părinţi duhovniceşti buni, după cuvântul care spune “ Cereţi şi vi se va da”. Şi aşa va fi.

– Dar şi pentru o preoteasă trebuie să fie destul de greu. E nevoie de jertfă. Părintelui Galeriu, din acest punct de vedere, nu cred că nu i-a fost prea greu, avându-vă alături.

Omul, fără suferinţă, nu-L cunoaşte pe Dumnezeu. În suferinţă e ascunsă cunoaşterea Lui. Când părintele era foarte preocupat de ceva dintru cele ale lui Hristos şi părea că-l încurc, îmi spunea “femeie”, nu cum îmi spunea de obicei – Argentina. Mă mai supăram când îmi spunea aşa. Nu prea îmi plăcea. Acum, copiii duhovniceşti mă alintă spunându-mi “bunica”. Abia astăzi însă dacă încep să înţeleg multe din cele neînţelese până în aceste clipe. Şi asta doar prin suferinţă.

– Mântuitorul a urcat Golgota…

Până la 88 de ani, nu am fost la spital. Nici măcar o zi. Suferinţa m-a trezit la viaţă. La adevărata viaţă. Medicii, când operează, sunt cuprinşi de Duhul lui Dumnezeu. Dumnezeu lucrează prin ei. Suferinţa celor din jur e cea care îi apropie mult de Dumnezeu pe medici. Până la trecerea prin suferinţe mai mari, până a ajunge la spital, parcă nici nu L-am cunoscut pe Dumnzeu… Fără suferinţă, e cu neputinţă să-L cunoşti pe Domnul. Suferinţa e o lecţie care ne ajută să retezăm răul şi să facem binele.

– Părintele Constantin Galeriu vorbea adeseori despre Duhul Sfânt. Despre bucuria Duhului Sfânt…

Duhul Sfânt, Cel care este împreună şi cu medicii la operaţie, se dobândeşte prin multă nevoinţă, prin multe pătimiri şi necazuri. Doar prin suferinţă, prin a sta alături de cei aflaţi în multe nevoi, căpătăm adevărata bucurie a Duhului Sfânt de care vorbea părintele.

– Poate fi omul liniştit în suferinţă? Crucea, uneori, nu e chiar atât de uşor de purtat.

Prin Cruce, prin cruce, omul capătă pacea… Îi mulţumesc lui Dumnezeu. Prin Cruce, prin duhovnicii noştri, sunt foarte liniştită.

– Doamnă preoteasă Argentina, o ultimă întrebare: familia duhovnicească de la Sf. Silvestru a rămas, după zece ani de la trecerea la cele veşnice a părintelui Galeriu, una unită, apropiată de Biserică, cu multă dragoste faţă de aproapele, faţă de orice om care calcă pragul acestui sfânt locaş. Deloc uşor, astăzi. Cum vă explicaţi aceasta?

Să ştiţi un lucru, pentru noi, părintele este viu. Părintele Galeriu este viu…

– Doamnă preotesă Argentina, în numele cititorilor revistei Lumea credinţei, vă mulţumim din suflet pentru dragostea cu care ne-aţi primit şi pentru cele împărtăşite. Cu adevărat, părintele Galeriu este viu.

(Interviu realizat de Gheorghiţă Ciocioi – Revista Lumea Credinței, nr. 121, august 2013)

Testamentul părintelui Galeriu

Multe şi minunate sunt cuvintele pe care marele duhovnic, Părintele Constantin Galeriu, le-a lăsat fiilor săi duhovniceşti, dar şi întregului neam omenesc, creştinesc şi românesc. Neamului omenesc pentru că în toată învăţătura împărtăşită ne vorbea despre tot omul din lume, «omul creat după Chipul lui Dumnezeu», citându-l adesea pe indianul contemporan care a spus: “ Creştinismul este al lui Hristos, dar Hristos nu este doar al creştinilor”…Neamului creştinesc pentru ca acesta îi era crezul:
“Creştinii sunt vizionarii lumii”; iar acest crez era cules din Evanghelie, era Cuvântul Mântuitorului asumat şi trăit viu: “Voi sunteţi lumina lumii…”

Şi nu în ultimul rând, neamului românesc, pe care l-a iubit şi la slujit cu iubire şi dăruire sfânta, până la ultima clipă a petrecerii pe acest pământ. Acestui “neam sfânt”, cum îl numea Părintele, i-a pregătit, generaţii întregi de: episcopi, preoţi, călugări; dar şi profesori, doctori, avocaţi, pictori, artişti, muncitori, oameni luminaţi, cu conştiinţa trează care slujesc semenilor şi vieţii după Cuvântul Evangheliei, aşa cum au văzut şi au învăţat de la Duhovnicul lor.

În seara de dinaintea înmormântării, văzând cum oamenii de ordine pun oprelişti în calea celor ce urmau să ia parte la slujba de înmormântare, o mare greutate îmi apăsa sufletul şi atunci l-am rugat pe Părinte să vegheze pentru a fi mângâiaţi toţi oamenii care rămân în spatele gardurilor… Iar Părintele nu a întârziat să răspundă.

Astfel că, în momentul purtării trupului Părintelui spre locul de odihnă din curtea bisericii, deasupra mulţimii prezente la procesiune, în jurul soarelui s-a arătat un frumos curcubeu – semn biblic ce revelează legământul, arătându-ne cât de trainic şi viu este legământul între Părintele duhovnic şi fii săi duhovniceşti, dar şi între Dumnezeu Creatorul şi creaţia Sa.

Puterea mărturiei

Cuvântul care mi-a luminat “cerul inimii” a fost rostit de Părinte în împrejurări deosebite şi are valoare de Testament. Era cu trei luni înainte de adormirea sa întru Domnul.

Am fost plecată din Bucureşti şi, în jurul prânzului, când am revenit am mers, să văd ce mai face Părintele… Imediat cum am păşit în curte am înţeles că se întâmplase ceva grav. Toţi cei ramaşi erau marcaţi de o mare tensiune… Fără să întreb ce s-a întâmplat m-am alăturat celor prezenţi, pentru a ne ruga împreună.

După schimbarea antibioticului, Părintele făcuse o reacţie alergică puternică şi fusese chemată Salvarea, care dusese de urgenţă la spital. Prin simţirea lui vie şi delicată, înţelegând, dincolo de cuvinte, ce este în sufletul meu, diaconul Cristian Galeriu, m-a invitat să-l însoţesc la spital, acolo unde erau de veghe Ioana şi Gabriel (cei nelipsiţi în toată perioada de suferinţă a Părintelui). Încercam din răsputeri să alung din suflet orice spaimă, orice apăsare, Îl rugam pe Dumnezeu să-mi umple sufletul de credinţă, de nădejde… M-am apropiat de pat… Avea ochii închişi, chipul îi era obosit, dar scăldat într-o lumină neobişnuită. Totul era parcă încărcat de gravitate, de taină…

Era pentru prima dată, de când ne cunoşteam, când nu spunea nici un cuvânt de întâmpinare… Părintele, care întotdeauna ne mângâia şi ne îndrepta privirile spre lumină, a prins deodată să ne grăiască, rostind şi rostuind înţelesuri abia dibuite:

«De acum am înţeles, nu mai încape îndoială… Erau momente în care mă întrebam: cum va fi?… Şi nu găseam răspunsul potrivit… Astăzi l-am primit… Începusem să mă desprind… şi, înainte de a înţelege limpede ce se petrece, când am ridicat ochii… Maica Domnului împreună cu Fiul ei aşteptau cu braţele deschise spre întâmpinare»

Au urmat câteva clipe de tăcere… clipe încărcate de rugăciune, de har… Şi după acele câteva clipe de tăcere, şi-a adunat puterile şi ne-a zis:

«M-am străduit să vă aşez în suflet credinţa, voi să o mărturisiţi!».

Te rugăm din adâncul sufletului, Prea bunule Părinte, să veghezi cu rugăciunea către Mântuitorul şi Sfânta Sa Maică, Cei ce pot face ca viaţa noastră să fie o mărturie vie a jertfelniciei în care ţi-ai petrecut întreaga ta viaţă… Amin!

(Iulia Chirea – Și eu am fost ucenicul/ucenica părintelui Galeriu, ediție îngrijită de Argentina Grămadă Dragu, editura Reproexpres, Valencia, pp. 142-144)

via Fericiţi cei Prigoniţi

 

 

Maica Teodosia – „era un rug aprins, un rug de iubire”

Există în viaţa omului întâlniri providenţiale fără de care viaţa acelui om ar fi fost mai săracă, lipsită de iluminare, ar fi luat alt curs. O astfel de întâlnire a fost pentru mine apariţia Zoricăi, la ceas de răscruce în viaţa mea. Ea a fost cea care mi-a spus:

– Din stradă până în curtea lui Pilat nu este decât un singur pas. Pasul acesta să nu-l faci niciodată tu, prietena mea!

Zorica era dăruită cu harul de a aduce  prin arta sa pe alţii la întâlnirea cu Dumnezeu. Ea întindea cărări de simpatie de la o inimă la alta cu o prietenie care mărturisea că cine iubeşte poate totul. Cuvântul ei era un cuvânt de iubire izvorât din dumnezeire. Exemplul ei de viaţă ne arată că suferinţa acceptată, înţeleasă şi purtată cu iubire în numele lui Iisus Hristos, era, de fapt, cel mai frumos act de iubire şi singurul capabil să transceadă încercarea crudă, să înlăture tentaţia şi să poarte spre liman de lumină sufletul îndurerat.

Poezia Zoricăi Laţcu ne aşează în misterul iubirii iar harul ei versificator este el însuşi un miracol. Stilul ei inconfundabil este de o frumuseţe clasică, desăvârşită. Tot ce ne spune este clar, limpede, simplu, pe înţelesul tuturor şi în acelaş timp, încadrat în frumuseţe; în fiecare metaforă, câtă profunzime, cât mister care cucereşte şi înalţă! Totul este scânteietor, îmbrăcat în strălucire, în armonie celestă. Totul e frumuseţe şi cântec în poezia sa.

Mărturisesc că nu am cunoscut suflet mai clocotitor ca al Zoricăi. Era un rug aprins, un rug de iubire ce se mistuia, dar prin harul poetic, focul acesta interior se calma în versul ei atît de perfect. Forţa ei de a iubi se potolea într-un efluviu liniştit şi calm asemeni fluviului de iubire divină ce curge fără întrerupere printre locuri şi printre oameni.

Poezia Maicii Teodosia ne duce pe căi de frumuseţe la întâlnirea cu Dumnezeu. Ne arată cât de sublime este să trăieşti din iubire, pentru iubire. Ne arată ce înseamnă să poţi iubi cu inima lui Iisus, să iubeşti cum iubeşte Iisus”.

(Aspazia Oţel Petrescu – In Memoriam Spice, Ediția Elisavaros, Bucureşti, 2008, p. 128)

Handicapul fizic pe care îl avea a făcut din maica Teodosia cel mai frumos exemplu de viaţă creştină

Apariţia Zoricăi Laţcu în viaţa mea a fost providenţială pentru faptul că ea m-a introdus în raiul ce împresura Mânâstirea Brâncovenească de la Sâmbăta de Sus, unde marele părinte duhovnic Arsenie Boca mi-a binecuvântat sfânt şi blând intrarea mea în gura iadului ce se deschidea flămândă pentru întreaga ţară. Ea m-a dus la Sâmbăta, a împărţit cu mine chilia din care a plecat direct în monahism. Handicapul fizic pe care îl avea a făcut din maica Teodosia cel mai frumos exemplu de viaţă creştină. Exemplul ei de viaţă mi-a arătat că suferinţa acceptată, însuşită şi purtată cu iubire în numele Domnului Iisus Hristos este cea mai sublimă dovadă de iubire şi singura capabilă să transfigureze în lumină şi bucurie întunericul unei suferinţe de neînlăturat. Era şi una din lecţile F.O.R.S. (Frăţia Ortodoxă Română Studenţească)-ului.

Zorica era dăruită cu harul de a aduce prin arta sa şi pe alţii la întâlnirea cu Dumnezeu. Ea ştia să întindă cărări de simpatie de la o inimă la alta, adeverind că cel ce iubeşte poate multe. Poezia ei ne aşează în misterul iubirii, stilul său, inconfundabil este de-o frumuseţe clasică. Tot ce ne aduce versul ei este clar, simplu, limpede, inundat în frumuseţe. În poezia sa totul este cântec, splendoare şi mister.

Zorica Laţcu, în ipostaza sa de maica Teodosia, a trecut prin iadul închisorilor comuniste. Numai o doctrină scelerată ca aceasta a putut să supună supliciilor un trup deja chinuit. De sufletul ei însă nu s-au putut atinge călăii. Ea ştia ca nimeni alta să se aştearnă la picioarele singurului Mântuitor:

„Învelită-n haina marilor dureri
Suflet plin de taina lumilor divine,
Să păşesc pe calea grelelor tăceri,
Către Tine, Doamne, numai către Tine”.

Când retrăiesc amintiri legate de F.O.R.S o regăsesc printre icoanele lui pe maica Teodosia şi sunt extrem de recunoscătoare Domnului că mi-a făcut acest mare dar, să cunosc un suflet minunat, creatoarea unor poezii cu totul excepţionale. Sunt cu totul de acord cu părintele Teofil Părăianu care spune că „fiecare dintre poeziile scrise de Zorica Laţcu, Teodosia, este o minune prin ea însăşi”.

(Aspazia Oțel Petrescu – fragment reprodus din Revista Veghea)

Teodosia-Zorica Laţcu, monahia cu suflet de poezie

Poezia Zoricăi Laţcu, afirmată încă din anii ’40 ca o lirică valoroasă, a început să fie cunoscută mai mult abia după 1990, an care a şi coincis cu trecerea poetei la Domnul. Redescoperirea ei s-a făcut datorită unui mare admirator al ei, părintele Teofil Părăian. Cunoscutul duhovnic de la Mănăstirea Sâmbăta, în nenumăratele lui conferinţe şi dialoguri prin ţară, a găsit mereu timp să recite din poeziile maicii Teodosia (numele primit de Zorica Laţcu, la intrarea în mănăstire).

Zorica Laţcu s-a născut pe 17 martie 1917 într-o familie de ardeleni refugiaţi în Ungaria, în timpul Primului Război Mondial. Copilăria şi tinereţea şi le-a petrecut la Braşov. Între anii 1936-1940 a făcut facultatea la Cluj, studiind filologie clasică – limba greacă şi latină – şi, pe lângă aceasta, a urmat cursurile Facultăţii de litere, limba şi literatura franceză. După terminarea studiilor, a lucrat ca preparator principal la Institutul Român de Lingvistică din Cluj. Aici a colaborat la Dicţionarul Limbii române al Academiei Române, coordonat de Sextil Puşcariu.

Părintele Teofil Părăian: „Îmi era frică să o întreb ceva“

Zorica a început să scrie încă din perioada adolescenţei, iar din 1941 ajunge să publice la revista Gândirea, întâi poezii inspirate din mitologia greacă şi, mai târziu, cu tematică creştină, pline de vibraţie mistică. Primul său volum, intitulat Insula Albă, a apărut în 1944, la Editura Dacia Traiană din Sibiu. Patru ani mai târziu apare Osana Luminii, Editura Episcopiei din Cluj şi, în 1949, Poemele Iubirii, la Editura Ramuri din Craiova. Ultimul volum de versuri i-a fost dedicat părintelui Arsenie Boca, stareţ până în 1948 la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, pe care poeta l-a preţuit foarte mult şi l-a avut ca povăţuitor. Cu dânsul a corespondat şi păstrat legătura şi după intrarea ei în monahism, la Mănăstirea Vladimireşti de lângă Tecuci, în 1948, sub numele de Teodosia. Dar aici nu a putut sta decât până în 1956, când mănăstirea a fost închisă, o parte din maici arestate, iar celelelte silite să renunţe la monahism. Teodosia s-a numărat printre cele arestate, făcând trei ani detenţie într-un penitenciar din Miercurea Ciuc.

După eliberare, a stat în localitatea Gurguieşti de prin părţile Brăilei, cu maica Mihaela, o fostă colegă de mănăstire. Teodosia Laţcu avea nevoie mereu de cineva în preajma ei, pentru că era afectată de o infirmitate congenitală, care nu îi permitea coordonarea mişcărilor; din cauza aceleiaşi afecţiuni vorbea foarte greu, întâmpinând dificultăţi în comunicare.

Părintele Teofil, povestind despre prima întâlnire cu maica Teodosia, spune: „Când am întâlnit-o eu pentru prima dată, în anul 1954, parcă îmi era frică să o întreb ceva, pentru că aveam impresia că face nişte eforturi peste fire ca să răspundă“. Suferinţa ei fizică a fost însă acoperită de frumuseţea şi adâncimea iubirii ei pentru Domnul, de la care a primit daruri alese din care au izvorât atâtea poezii, poate pentru a se împlini încă o dată cuvântul Apostolului Pavel care zice că „puterea lui Dumnezeu întru neputinţe se desăvârşeşte“ (II Corinteni 12, 9).

Traduce opere ale Sfinţilor Părinţi

În 1970, monahia Teodosia s-a mutat la Braşov. Din perioada 1949-1970 datează patru volume de poezii: „Icoane pentru paraclis”, „Din pribegie”, „Grădina Doamnei” şi „Alte poezii”. Mutându-se în Braşov continuă să scrie poezie, dar lucrează şi ca traducător, colaborând cu părintele profesor Teodor Bodogae de la Sibiu. Traduce astfel din Origen şi Sfântul Grigorie de Nyssa, lucrări apărute în colecţia „Părinţi şi scriitori bisericeşti“ la Editura Institutului Biblic a Patriarhiei Române, dar şi Cuvântările ascetice ale Sfântului Isaac Sirul, apărute postum (Editura Bunavestire, 1997) şi ale Sfântului Simeon Noul Teolog, traduceri aflate încă în manuscris.

În februarie 1990, odată cu redeschiderea mănăstirii de metanie, se numără printre monahiile care se reîntorc, pentru a-şi continua „la ea acasă“ viaţa călugărească pe care fusese nevoită să o ducă până atunci în lume. S-a întors pentru a-şi da obştescul sfârşit, la 8 august 1990, în mănăstirea în care şi-a făgăduit viaţa lui Hristos.

Scrisoarea din Rusia

Legat de poezia Epitalam, părintele Teofil ne-a spus acest amănunt: „Maica Teodosia a reţinut în memorie o scrisoare, nişte rânduri scrise pe o carte poştală cu nişte aprecieri pe care le-a făcut cineva de pe front, în timpul războiului, citind poezia Epitalam, care a fost publicată mai întâi într-o revistă. Revista a ajuns la cei de pe front, şi unul dintre cei care a citit poezia aceasta i-a scris autoarei, poetei Zorica Laţcu, următoarele rânduri: «Într-un fund de Rusie, într-o zi cu viscol şi furtună, amestec de iarnă şi început de primăvară, mi s-a luminat gândul în colţul de insulă greacă evocat de caldele, limpezile şi desăvârşitele versuri închinate nunţii lui Kalliroe. Vă mulţumesc pentru clipa senină şi pură pe care mi-aţi dăruit-o într-o vreme şi într-un cadru de tristă şi murdară animalitate». Nici maica Teodosia n-a ştiut, nici eu nu ştiu cine le-a scris, dar în orice caz sunt aprecieri care merită să fie luate în seamă“.

Epitalam

Iată, fecioare din Chios, răsare Luceafărul serii.

Marea e lină, văzduhul e greu de miresmele verii.

Torţele ard luminos şi răsună de cântece casa;

Doris, frumosul pescar, în iatac îşi aşteaptă mireasa.

Vântul suspină prin ierburi, şi murmură marea căruntă,

Mândre fecioare din Chios, să ziceţi cântarea de nuntă.

Tu erai cea mai frumoasă din hora fecioarelor noastre.

Mulţi cunoscut-au puterea privirilor tale albastre,

Mulţi au dorit trupul alb şi buzele dulci ca o floare,

O, Kalliroe; tu ştii că pe mulţi azi în suflet îi doare.

Vântul suspină prin ierburi, şi murmură marea căruntă,

Mândre fecioare din Chios, să ziceţi cântarea de nuntă.

Doris, frumosul pescar, are-o luntre cu zece vintrele

Albe – şi mrejele lui totdeauna de peşte sunt grele.

Glasul lui dulce în noapte departe pe apă răsună,

Părul lui moale luceşte, când trece sub raza de lună.

Vântul suspină prin ierburi, şi murmură marea căruntă,

Mândre fecioare din Chios, să ziceţi cântarea de nuntă.

Doris, deschide, deschide, să intre mireasa în casă.

Tu ai să-i smulgi de pe faţă frumosul ei văl de mătasă.

Noi o să ducem la temple miresme curate şi miere,

Pentru Hymen Hymenaios, Athene şi vajnica Here.

Vântul suspină prin ierburi, şi murmură marea căruntă,

Mândre fecioare din Chios, să ziceţi cântarea de nuntă.

Zeus, stăpânul cel drept, să vă dea din belşug fericire.

Zile senine de muncă să cereţi, şi nopţi de iubire.

Braţele albe să fie un leagăn de dulce-alintare,

Pentru micuţul ce vine ca preţ al durerii amare.

Vântul suspină prin ierburi, şi murmură marea căruntă,

Mândre fecioare din Chios, să ziceţi cântarea de nuntă.

Nu vei mai merge cu noi în câmpiile ude de rouă,

O, Kalliroe, de-acum vei intra în viaţa cea nouă.

Buzele noastre surâd, dar de lacrimi ni-s genele pline,

Când vă urăm cu iubire un ultim: rămâneţi cu bine.

Tace şi vântul în ierburi şi tace şi marea căruntă.

Haideţi, fecioare din Chios, sfârşit-am cântarea de nuntă.

„Căsuţa mea de scânduri s-a aprins“

Inspiraţia harică cu care Zorica Laţcu lucra transpare din poeziile sale, versurile uneori asemănându-se cu cele ale Sfântului Simeon Noul Teolog. Un exemplu, poezia Focul:

Căsuţa mea de scânduri s-a aprins.

Ardea în noapte. Focul a cuprins

Şi tindă, şi odăi, şi coperiş.

Voiam să plec din casă pe furiş,

C-o legătură-n mână. N-am putut.

În val de flăcări albe m-am zbătut;

Vecinii toţi dormeau; şi de-n zadar

Plângeam, închisă-n grinzile de jar.

Şi, ca să pot scăpa din casa mea,

Am lepădat şi haina, căci ardea

Şi-am aruncat şi legătura-n foc.

Mă-năbuşeam şi nu vedeam deloc;

Cuprinsă de uimirea morţii, stam

În oarbă nemişcare. Aşteptam

Să ardă-n mine tot, să fiu un scrum

Şi vântul să mă vânture pe drum.

Am auzit un zvon de prăbuşiri,

Şi casa mea pieri; subţiri, subţiri,

Se ridicară palele de fum…

În goliciunea mea pornii la drum.

Cerşeam lumini şi-n pragul nopţii reci

S-au fost deschis zări albe de poteci.

Curată ca o candelă-n altar,

Cu trupul plin de răni şi greu de har,

M-am pomenit urcând pe scări cereşti,

Spre miezul dragostei dumnezeieşti.

Ştiam acum că focul fost-a pus

În casa mea, de mâna lui Iisus.

File de acatist

Părintele Teofil Părăian: „Îmi spunea maica Teodosia că atunci când a scris poezia Fila de acatist a venit de la biserică într-o vineri seara acasă (se afla atunci la Cluj) şi s-a aşezat să scrie. Şi a scris patrusprezece poezii, patrusprezece variante de poezie, care ar fi putut fiecare avea titlul Filă din acatist. Şi aşa a trecut vremea, a uitat să se culce, a trecut o zi după vineri, iar duminică dimineaţă, fără să ştie că-i duminică, s-a dus la serviciu. Şi când a vrut să intre, portarul a întrebat-o: « Domnişoară, ce vreţi să faceţi? » şi ea a răspuns : « Am venit la serviciu » şi portarul i-a spus: « Dar, astăzi e duminică ». Şi atunci şi-a dat seama cum a trecut vremea, pe neştiute, de vineri seara până duminică dimineaţa. Aşa a apărut poezia aceasta“.

Filă de acatist

Bucură-te, leagăn alb de iasomie,

Către care-n roiuri fluturii coboară,

Bucură-te, raza stelei din vecie,

Şipot care curge lin cu apă vie,

Bucură-te, Maică pururea Fecioară,

Dulcea mea Marie.

Bucură-te, floare fără de prihană,

Albă ca argintul nopţilor de vară,

Spicul cel de aur veşnic plin cu hrană,

Mirul care vindeci orice fel de rană,

Bucură-te, Maică pururea Fecioară,

Ploaia cea de mană.

Bucură-te, brazdă plină de rodire,

Munte sfânt, în care s-a-ngropat comoară,

Bucură-te, cântec tainic de iubire,

Clopot de chemare, cântec de mărire,

Bucură-te, Maică pururea Fecioară,

Blândă fericire.

Bucură-te, mărul vieţii care-nvie,

Pomul greu de roadă-n plină primăvară

Bucură-te iarăşi, ţărm de bucurie

Dintru care curge miere aurie,

Bucură-te, Maică pururea Fecioară,

Sfânta mea Marie.

(Bogdan Scorțea – Ziarul Lumina)

Maica Teodosia – „A fost o poetă de valoare unică”

 

 

Era prin octombrie 1955. Mă aflam încă din ianuarie, singur, într-o celulă din subsolul Ministerului de interne (devenit mai târziu sediul C. C. al P. C. R. iar după 1989 sediul Senatului României).

Devenisem subiectul unei anchete înscenate a Securităţii (…) Am fost torturat o zi şi o noapte; în acest timp am leşinat de mai multe ori şi pentru a-mi reveni în fire eram udat cu apă. Neputând să mă ţin pe scaun, am fost legat de el. Spre seară – sunt dus într-o celulă unde însă nu reuşesc să aţipesc. Eram o masă inertă şi incapabil de a mai lega un gând.

Noaptea târziu am fost din nou scos la anchetă. Vestitul Brânzaru, călăul de la interne, m-a prins de piept şi m-a trântit la podea. Mi-a legat mâinile peste genunchii încovoiaţi, trecându-mi pe sub ei şi pe sub braţe o bară de fier, apoi m-au ridicat punând capetele barei pe două birouri. A început bătaia clasică la tălpi cu o ţeavă de locomotivă de doi metri; simţeam până în creier fiecare lovitură care se transmitea prin sistemul osos. Am leşinat de mai multe ori.

Se lumina de ziuă; am fost târât în celulă. Nu-mi mai doream decât moartea pe care o aşteptam ca pe o binefacere. Mintea îmi sărise peste pragul normalului, iar eu intrasem într-o semialienare unde râsul se împletea cu plânsul. Din când în când mă ameninţau cu reeditarea acelei nopţi de groază. Încercam să încheg o rugăciune dar nu reuşeam să invoc ajutorul divin; simţeam cum forţe diavoleşti se jucau cu sufletul şi cu spiritul meu.

În această stare de degringoladă psihică, aud din celula vecină un glas cristalin de femeie. Nu se înţelegea ce spune, totul fiind şoptit dar în acelaşi timp sunând a un clopoţel, ca o strună de harfă, luând în mintea mea sugestia unei voci de heruvim! Poate cerea ceva, poate era bolnavă sau, cine ştie, suferise acelaşi tratament ca şi mine.

Am pus urechea de uşa metalică; n-am descifrat nimic, dar din unduirile şi inflexiunile vocii se putea constata că nu era tremurătoare, nici desnădăjduită şi nici plângătoare, ci părea mai degrabă o rugă stenică şi reconfortantă. La un moment dat am simţit un fior care îmi stăbătea tot trupul, când am auzit cuvântul „DOAMNE”. M-am trezit pe loc făcându-mi cruce, automat, mâna mişcându-mi-se ca provocată de un stimul de „reflex condiţionat”. Făcusem corp comun cu uşa, simţind inconştient că dincolo de ea străbate un glas de înger de la care acum aud din nou cuvintele: „MAICA DOMNULUI”.

M-am aşezat pe marginea patului de beton şi m-am trezit cu lacrimi odihnitoare în ochi. Ora era târzie. În timp ce gardianul era ocupat, am ciocănit uşor în perete improvizând un alfabet „sui generis”, greoi, neştiind Morse. Litera „a”- o bătaie, „b”- două şi aşa mai departe. Mi s-a răspuns. Am aflat că vecina mea se numeşte TEODOSIA şi că esta călugăriţă la Mănăstirea Vladimireşti. Nu ştiam că Mănăstirea fusese desfiinţată iar o parte din maici au fost arestate împreună cu Părintele Ioan Iovan, iar celelalte au fost alungate din Mănăstire.

Ciocăniturile din perete erau acum pentru mine acorduri muzicale, sunete venite din Cer, simţind că numai de acolo îmi poate veni un licăr de speranţă!

În seara următoare am reluat tentativa mea „spunându-i” că mă aflu într-o situaţie disperată din care nu mai am nici o ieşire. În acea seară şi în cele care au urmat mi s-a transmis să mă rog fiind întrebat ce rugăciuni ştiu. Am răspuns că Psalmul 50 şi Rugăciunea inimii – pe care o învăţasem de la Valeriu Gafencu – dar acum nu o mai puteam rosti. „Hai să încercăm acum să ne rugăm împreună! – a fost mesajul de dincolo de perete. Am ciocănit disperat: „Măicuţă, rugaţi-vă şi pentru mine, eu nu mai pot, sunt sfârşit!”
Seara sunt scos la „program”, toaleta fiind lângă camera ofiţerului de serviciu. Pe sub ochelarii maţi, de tablă, văd figura lui Brânzaru – călăul care mă torturase- şi aud cum îi spune cuiva că la noapte este nevoie de el. În clipa aceea am fost convins că a sosit momentul fatal cu care eram ameninţat şi căruia nu-i mai puteam face faţă, necum să mă mai pot împotrivi.

Întors în celulă, înfiorat de spaimă, deznădăjduit, descompus, am spus murmurând: „Doamne iartă-mă! Mamă, iartă-mă! Nu mai pot suporta!” Am înghiţit optzeci de hidrazide, comprimate strânse cu grijă, iar cu un ciob de sticlă de la un bec spart găsit la WC cu câteva zile mai înainte, mi-am tăiat venele! Dumnezeu nu a vrut să mă „elibereze” din viaţă, salvându-mi astfel sufletul care şi-ar fi pierdut şansa mântuirii.

Au trecut anii cu cele bune şi cele rele ale lor, iar după anul 1990 am aflat un lucru care m-a uluit. Maica Teodosia care încercase atunci să mă luminize şi ale cărei rugăciuni sigur au fost ascultate de Cel de Sus care m-a salvat, nu era alta decât poeta creştină Zorica Laţcu, formată în cadrul spiritual al revistei „Gândirea”.

A fost o poetă care poate fi considerată un nume de valoare unică în ce priveşte împletirea talentului artistic cu trăirea profundă religioasă. Devotamentul ei monahal era al duhului ortodox şi poezia a avut de câştigat de la adânca ei cucernicie, impunându-se astfel ca o poetă mistică prin excelenţă.

 

(Traian Popescu – Revista Permanențe, iulie 2002)

via Fericiţi cei Prigoniţi

 

Andrei Ciurunga – o făptură pe cât de plăpândă, pe atât de generoasă

Nu-s vinovat faţă de ţara mea

La ora când cobor, legat în fiare, să-mi ispăşesc osânda cea mai grea, cu fruntea-n slavă strig din închisoare: – Nu-s vinovat faţă de ţara mea.

Nu-s vinovat că mai păstrez acasă pe-un raft, întâiul meu abecedar şi că mă-nchin când mă aşez la masă, cuviincios ca preotu-n altar.

Nu-s vinovat că i-am iubit lumina, curată cum în suflet mi-a pătruns, din via dată-n pârg sau din grădina, în care-atâţia şerpi i s-au ascuns.

Nu-s vinovat că-mi place să se prindă rotundă ca o ţară hora-n prag, sau c-am primit colindători în tindă, cum din bunic în tată ne-a fost drag.

Nu-s vinovat că toamnele mi-s pline cu tot belşugul, de la vin la grâu, şi c-am chemat la praznic pe oricine, cât m-am ştiut cu cheile la brâu.

Dac-am strigat că haitele ne fură adâncul, codrii, cerul stea cu stea şi sfânta noastră pâine de la gură – nu-s vinovat faţă de ţara mea.

Nu-s vinovat c-am îndârjit şacalii când am răcnit cu sufletul durut că nu dau un Ceahlău pe toţi Uralii şi că urăsc hotarul de la Prut.

Pământul meu, cum spune şi-n izvoade, l-a scris pe harta lumii Dumnezeu, şi câţi prin veacuri au venit să-l prade îl simt şi-acum pe piept cât e de greu.

De-aceea când cobor legat în fiare, împovărat de vina cea mai grea, cu fruntea-n slavă gem din închisoare: – Nu-s vinovat faţă de ţara mea.

Lângă mine dormea o personalitate emblematică a temniţelor româneşti Robert Eisenbraun, cunoscut ca Robert Cahuleanu sau Andrei Ciurunga. Mic de statură, firav, cu o bucăţică de nas, în schimb cu o pereche de ochelari cu lentile ca fundul a două borcane, avea 22 de dioptrii, de abia i se mai vedeau ochii, care când îşi pierdea ochelarii se comporta ca un nevăzător, această făptură era pe cât de plăpândă, pe atât de generoasă, având un suflet mare de artist.

Purta permanent un cojocel, blana mângâindu-i rănile trupeşti, iar prietenia mea -rănile sufleteşti, cum zicea el. Într-o noapte mă trezeşte şi, culmea, mă roagă să-l scarpin pe spate. Buimac din somn, bag mâna sub cojoc şi când vreau să-l scarpin dau de ceva moale, hidos. Il iau în mână: era un şoricel refugiat la căldură, strivit de zvârcolelile lui, la care-mi spune că nu peste mult timp va creşte şi vipere la pieptul lui.

L-am iubit enorm pentru intransigenţa lui, el excludea orice compromis în viaţă, martor fiindu-i conştiinţa. Fusese condamnat pentru creaţiile lui patriotice, la insistenţele mele recitându-mi din „Nu-s vinovat faţă de Ţara mea”, poezie în care răbufnea toată ura unui popor sugrumat, care nu era vinovat că iubea o ţară mare, rotundă ca o horă, ca o pâine. Redau doar o strofă: „Nu-s vinovat  c-am îndârjit şacalii, Şi c-am strigat cu sufletul durut, Că nu schimb un Ceahlău pe toţi Uralii, şi că urăsc Hotarul de la Prut”.

Era strigătul disperat al unui om smuls de pe meleagurile lui natale, Cahul, obligat să trăiască departe de mormintele lui sfinte. El este şi autorul poeziei despre Canalul Dunăre-Marea Neagră, în care spune că Dunărea se scurge-n mare, pe un nou braţ, prin care curge sânge. Poet de mare sensibilitate, compunea poezii scurte, un nou gen, decastihul, pline de mult duh, de o frumuseţe neîntâlnită, care explodau de un lirism sublim, dar atât de căutat, de natural, încât ne cutremurau mai ales pe noi, care eram înfometaţi de hrană sufletească. El şi-a câştigat un loc veşnic în inima mea. Mi-e dor de tine, Robert.

(Aurelian Gulan – Victime și călăi. Amintiri din gulag, Editura Criterion Publishing, București, 2010, pp. 307-310)

via Fericiti cei Prigoniti

Schimbarea la Faţă a Domnului: Noi toţi suspinăm după lumină

Hristos S-a schimbat la faţă şi pentru a schimba „faţa” sufletelor noastre. Pentru că noi toţi suspinăm după lumină. Dar nu vom putea intra în lumină, de nu vom fi fii ai luminii. Nu vom putea vedea pe Iisus Hristos Mântuitorul, şezând pe foc de serafimi şi pe aripi de heruvimi, dacă nu ne vom schimba şi noi „faţa” sufletelor noastre. Nu ne vom putea mântui, dacă mai întâi nu ne vom pocăi aici pe pământ, adică dacă nu ne vom schimba viaţa, faptele şi cugetele minţii şi ale inimii.

Imagini pentru Schimbarea la Faţă a Domnului: Noi toţi suspinăm după lumină

Iubiţi credincioşi,

Astăzi S-a schimbat la faţă pe Tabor Domnul nostru Iisus Hristos, ca să întărească în credinţă pe ucenici că El este Fiul lui Dumnezeu, iar în vremea patimii de bunăvoie să înţeleagă taina mântuirii lumii prin Cruce şi prin Înviere. Dar Hristos S-a schimbat la faţă şi pentru a schimba „faţa” sufletelor noastre. Pentru că noi toţi suspinăm după lumină. Dar nu vom putea intra în lumină, de nu vom fi fii ai luminii. Nu vom putea vedea pe Iisus Hristos Mântuitorul, şezând pe foc de serafimi şi pe aripi de heruvimi, dacă nu ne vom schimba şi noi „faţa” sufletelor noastre. Nu ne vom putea mântui, dacă mai întâi nu ne vom pocăi aici pe pământ, adică dacă nu ne vom schimba viaţa, faptele şi cugetele minţii şi ale inimii.

Deci să ne prefacem din răi în buni. Din oameni mândri şi desfrânaţi, să ne schimbăm prin căinţă, în creştini smeriţi şi curati. Din oameni lacomi, nepăsători şi zgârciţi, să ne schimbăm în creştini înfrânaţi, milostivi şi râvnitori la fapta bună. Din oameni stăpâniţi de patimi şi de ură către aproapele, să ne schimbăm în creştini blânzi şi iubitori de Dumnezeu şi de oameni.

Să ne facem fii ai luminii şi ai nădejdii, fii credincioşi ai Bisericii, ai dragostei, ai lui Dumnezeu. Şi cum ne putem schimba faţa sufletelor noastre, adică cum ne vom putea pocăi şi lumina mintea şi inimile? Prin părăsirea păcatelor făcute până astăzi. Şi aceasta se face numai prin Spovedanie şi Sfânta Împărtăşanie luată cu mare evlavie şi pregătire. Apoi, ne putem lumina cu darul Duhului Sfânt, dacă vom urca şi noi cu Hristos pe Muntele Tabo­rului. Taborul închipuieşte Biserica. Prin participarea la slujbele Bisericii, urcăm sigur spre vârful Taborului, creştem duhovniceşte din putere în putere şi ajungem sus, în lumina lui Hristos Celui înfăşurat în focul dumnezeirii. Spre această lumină taborică au alergat toti sfinţii şi înaintaşii noştri. Pe aceasta s-a căutăm şi noi.

Dar să ne întrebăm: când S-a schimbat Hristos la faţă? În clipa când Se ruga pe Tabor. Să ne rugăm mai mult, fraţii mei. Să ne rugăm mereu, neîncetat şi, mai ales, să ne rugăm cu căinţă, cu lacrimi şi din inimă. Rugăciunea stăruitoare, statornică, făcută dininimă înfrântă şi smerită, cum spune David proorocul, curăţă min­tea şi inima, scoate lacrimi din adânc, alungă mânia, pofta şi mândria, naşte lacrimi, coboară peste noi harul Duhului Sfânt şi ne schimbă la faţă. Adică, ne dă pace în inimă, nădejde în mântuire, răbdare în ispitele vieţii şi ne iluminează conştiinţa. Şi dacă, pe lângă rugăciune, smerenie şi spovedanie curată, mai adăugăm blândeţe, milostenie şi iertare către toţi, atunci devenim fii ai lui Dumnezeu după har, devenim fii devotaţi ai Bisericii şi moştenitori ai împărăţiei cerurilor. Atunci vom urca şi noi cu apostolii pe Taborul cel de sus, să-L vedem pe Hristos şezând pe tronul slavei Sale. Atunci vom putea să cântăm şi noi cu îngerii şi cu sfinţii această cântare pe care o cântă astăzi Biserica: Schimbatu-Te-ai la faţă în munte, Hristoase Dumnezeule arătând ucenicilor Tăi slava Ta pe cât li se putea. Strălucească şi nouă, păcătoşilor, lumina Ta cea pururea fiitoare, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, Dătătorule de lumină, slavă Ţie. Amin.

extras din Predica la Schimbarea la Faţă

(Arhimandrit Cleopa Ilie, Predici la praznice împărăteşti şi la sfinţi de peste an, Editura Episcopiei Romanului, pp. 51-53)

via Doxologia

Teofil Mija – „doctorul fără de arginți”

În ziua de 3 august 2010, cu o lună şi câteva zile înainte de a împlini venerabila vârstă de 87 de ani, s-a săvârşit din viaţa aceasta, după o grea suferinţă, prietenul şi camaradul nostru de doruri şi de ideal, „doctorul fără de arginţi” Teofil Mija.

Teofil Mija

Teofil Mija s-a născut la 11 septembrie 1923, în comuna Bratei, judeţul Sibiu. Studiile liceale şi le-a început la Dumbrăveni (unde a intrat în Frăţiile de Cruce) şi le-a terminat la Sighişoara. În 1942 se înscrie la Facultatea de Medicină din Iaşi, pe care o frecventează doi ani, iar după eliberarea Ardealului de Nord îşi continuă studiile la Cluj. Aici l-a avut coleg pe Ion Golea, fratele mai mic al cunoscutului şi neobositului luptător anticomunist din exil, Traian Golea (cf. Teofil Mija, Am fost coleg şi prieten cu Ion Golea, Col. „Omul Nou”, Miami Beach, 1993; reed. Braşov, 2003). Între cei doi s-a legat o strânsă şi de nezdruncinat prietenie şi, împreună cu alţi membri ai Centrului Studenţesc Legionar din oraşul de pe malurile Someşului, au încercat să pună bazele luptei de rezistenţă împotriva comunismului care stătea să se înstăpânească peste ţară. Au strâns arme care se găseau pretutindeni prin Ardeal, pe unde trecuse războiul, şi au construit, în pădurea Fetea din judeţul Sibiu, un buncăr şi adăposturi în care să se refugieze în caz de primejdie. Dar, încă din primele luni ale anului 1946, grupul s-a risipit, deoarece Siguranţa statului, care trecuse în serviciul noilor stăpâni, era pe urmele lor. Unii dintre ei au reuşit să fugă în străinătate, îngroşând rândurile exilului, iar alţii au încercat să-şi continue studiile în ţară. Teofil Mija, împins de dorinţa desăvârşirii interioare, în ultimii ani de studii medicale se înscrie şi la Facultatea de Teologie. Nu a apucat să facă decât doi ani, deoarece în 1948 a împărtăşit şi el soarta camarazilor de generaţie, fiind arestat şi condamnat la ani grei de închisoare pentru convingerile sale legionare şi pentru participarea la lupta împotriva comunizării ţării. Din acel moment, viitorul doctor Mija începe o lungă călătorie interioară care a durat 16 ani, timp în care se structurează sufleteşte şi se desăvârşeşte din punct de vedere spiritual. El s-a numărat printre acei deţinuţi politici pe care suferinţa nu i-a degradat, ci i-a făcut mai buni şi mai umani. Amintirile sale din lupta anticomunistă şi din închisorile succesive – concentrate în volumul Noi nu am avut tinereţe, Ed. Lux Libris, Braşov, 2005 (cartea a fost scrisă în 1992 şi avusese o primă ediţie în 1993) – rămân referenţiale în vasta memorialistică a unei generaţii mucenicite.

Pus în libertate (31 iulie 1964), el s-a dedicat cu trup şi suflet, până la moarte, alinării suferinţelor semenilor săi. În 1968 reuşeşte să-şi termine studiile medicale, absolvind Institutul Medico-Farmaceutic din Cluj şi Facultatea de Biologie, dar de-abia în 1982 i se permite să-şi susţină teza de doctorat în Ştiinţe Medicale. În acelaşi an obţine şi titlul de medic primar – în specialitatea „Boli infecţioase şi epidemiologie”.

Dar adevărata vocaţie de „doctor fără arginţi” şi-a putut-o manifesta de-abia după 1989, când posibilităţile de a activa pe tărâm social au crescut considerabil. În 1993, din iniţiativa şi prin strădaniile sale, a luat fiinţă filiala Braşov a Asociaţiei Filantropice Medicale Christiana (AFMC-Braşov). Sub egida acestei Asociaţii, al cărui preşedinte local a fost până în ultima clipă a vieţii, a luat fiinţă, în centrul Braşovului, o policlinică fără plată pentru nevoiaşii urbei, cu următoarele secţii: laborator de analize medicale; cabinet stomatologic; cabinet de boli interne şi cardiologie (dotat cu ecograf şi electrocardiograf); cabinet de fizioterapie; sală de gimnastică medicală; farmacie; birou administrativ etc. În această policlinică lucrează zece medici (pensionari sau încă în activitate), care dau consultaţii şi prescriu tratamente gratuit, iar beneficiari sunt membri a circa 400 de familii sărace recomandate de parohiile din oraş, dar şi foşti deţinuţi politici sau veterani de război.

Teofil Mija

În 1999, Asociaţia Christiana-Braşov, prin strădania lui, a reuşit să încheie un contract de închiriere cu Grupul Şcolar de Construcţii-Săcele, pentru un imobil cu patru etaje (ce urma să fie dezafectat sau vândut), pe care l-a consolidat şi amenajat exemplar, transformându-l într-un cămin ultramodern, în care au fost internaţi aproape 100 de bătrâni rămaşi singuri pe lume, cărora li se asigură cazare, masă, activităţi recreative, asistenţă medicală şi asistenţă spirituală.

Începând din 2001, aceeaşi Asociaţie Filantropică, tot prin strădania şi perseverenţa doctorului Mija, a realizat, în parteneriat cu Primăria Braşov şi cu Asociaţia greco-catolică din Blaj, o cantină socială curentă, unde se pregăteşte masă caldă pentru circa 100 de persoane nevoiaşe din oraş.

Bineînţeles, doctorul Mija nu a realizat toate acestea de unul singur. El a fost ajutat în întreprinderea sa, în primul rând, de foşti colegi de detenţie, de rude , de prieteni, precum şi de alţi oameni de omenie. Meritul lui este de a fi ştiut să aleagă oameni potriviţi pentru asemenea misiune, să le insufle încredere şi putere de dăruire, făcând o echipă care să acţioneze unitar şi eficient. Se spune (şi, din păcate, este foarte adevărat) că România de astăzi duce lipsă de modéle, de oameni care să constituie pentru ceilalţi, mai ales pentru tineri, exemple de urmat. Un asemenea model a fost însă – şi rămâne, fără îndoială, în conştiinţa tuturor celor ce l-au cunoscut – doctorul Teofil Mija.

Activitatea sa profesională s-a împletit cu activitatea civică şi mărturisitoare: a fost membru-fondator al Partidului Pentru Patrie (cu bunul său prieten de o viaţă Ion Gavrilă Ogoranu), vice-preşedinte al Centrului Rezistenţei Anticomuniste, vice-preşedinte al A.F.D.P.R.-Braşov şi Cetăţean de Onoare al Municipiului Braşov.

Doctorul Teofil Mija, rugătorul

Eu am stat în celulă, ani de zile, cu doctorul Teofil Mija, deși ne pitroceau am căzut împreună. Noi făceam și-un fel de Miezonoptică, nu aveam ora exactă. După ce făceam o parte din somn ne trezeam unul pe altul, am încercat să facem împreună. Eram în izolare la Gherla și un milițian ne-a văzut că ne sculam noaptea, îngenuncheam și ne rugam, eram mai mulți în celulă. El ne-a oprit, n-aveam voie să facem în grup, la asta s-a referit.

Cum v-am spus, cu Teofil Mija ne trezeam noaptea, el pe mine sau el pe el și intram în rugăciune. Ședeam culcați. Căutam cu aproximație ca în jur de 12 să ne rugăm.

(Interviu dat de Virgil Totoescu – Aiudule, Aiudule, ediție îngrijită de Dragoș Ursu și Ioan Ursu, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2001, p. 78)

 

via Fericiți cei Prigoniți

Sfânta Cruce – Altarul iubirii lui Dumnezeu

Cuvânt al Părintelui Galeriu la Sfânta Cruce.

Biserica a văzut în acest semn crucea Domnului. Către această înțelegere ne conduc mărturisirile Sfintei Scripturi. Așa de pildă, “semnele săvârșite de Moise prin toiagul lui (Iesire IV, 8-18), care e o preinchipuire a crucii. Sau semnul din viziunea lui Iezechil, când proorocul aude : “…Treci prin mijlocul cetății, prin Ierusalim, și însemnează cu semnul tau – adica al crucii (litera “I tau“ în alfabetul vechi grec avea exact forma crucii), pe frunte, pe oamenii care gem și care plâng din cauza multor ticăloșii care se săvârșesc în mijlocul lor“ (Iez. IX, 4).

În Noul Testament de asemenea, dreptul Simeon întâmpinând pe Iisus în templu rostește către Maica Lui, Prea Sfânta Fecioară : “Acesta este ca un semn care va stârni împotrivire“ (Luca II, 34). “Semn de împotrivire“, adică ceea ce va numi Sfântul Pavel : “sminteala crucii“. Către același înțeles ne conduc și cuvintele Domnului rostite în sinagoga din Capernaum. La întrebarea mulțimii: “Ce semne arăți ca să credem în Tine ? Părintii noștri au mâncat mană în pustie…“ Iisus le răspunde : “Eu sunt pâinea vieții. Cel ce mănânca trupul Meu și bea sângele Meu are viață veșnică…“ (Ioan VI, 30, 31, 54). Hrana Lui era deci viața Lui, viața de jertfă, de cruce împărtășită și nouă prin trupul și sângele Său“ în Sfânta Euharistie. În sfârșit, tot atât de evident este “semnul lui Iona“. Cum istoriseste Sfântul Evanghelist Luca ; în drum spre Ierusalim, Iisus se adresează celor de față și zice : “Neamul acesta cere semn, dar semn nu i se va da, decât semnul proorocului Iona. Căci precum a fost Iona semn Ninivitenilor, așa va fi și Fiul Omului semn acestui neam“ (Luoa XI, 29-30). Trimiterea, încercarea prin care trecuse proorocul și propovăduirea lui erau un “semn“ pentru Niniviteni, pentru pocăința lor. Cu atât mai mult Fiul Omului, prin tot ceea ce este și înfăptuiește El, este pentru noi “semn“, și ființă a semnului ; sursa a tuturor semnelor care au călăuzit spre mântuire și care toate duc ca și către o culme a lor, la cruce și înviere. Căci mai zice Domnul : “Precum a fost Iona în pântecele chitului trei zile și trei nopti așa va fi și Fiul Omului în inima pământului, trei zile și trei nopti“ (Matei XII, 40).
Astfel această luminoasă unitate a mărturisirilor Sfintei Scripturi arată crucea drept “Semnul Fiului Omului“ , semnul vieții, al iubirii, al slujirii Lui, a strălucirii și puterii Lui creatoare, căci “în puterea crucii“, a jertfei, stă tăria creației și a înnoirii ei.

Tâlcuind împreună cuvintele profetice ale Domnului : “Soarele se va întuneca și luna nu va mai da lumina ei, iar stelele vor cădea. Și atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului“ (Matei XXIV, 29-30), Sfântul Ioan Gură de Aur observă cu adâncă pătrundere : “Vezi cât de mare este puterea semnului crucii ? Crucea este mai stralucitoare și decât soarele și decât luna… Și să nu te minunezi că Domnul vine purtând crucea ! După cum a făcut cu Toma arătându-i semnul cuielor și rănile… tot astfel și atunci va arăta rănile și crucea, ca să arate că Acesta a fost Cel răstignit“.

Semn al “Fiului Omului“, crucea este desigur și semn al creștinului. Ea descoperind iubirea lui Hristos trebuie să reveleze și iubirea noastră ca chemare și răspuns. Este semnul schimbului de iubire între Dumnezeu și noi. Hristos nu se rușinează de crucea Sa, pentru că ne-a mântuit prin ea, ne-a iertat păcatele, ne-a arătat astfel cea mai înaltă iubire a Sa față de noi, dar prin aceasta ne-a și câștigat-o pe a noastră. De aceea în Sfintele Evanghelii, se vorbește deopotrivă de “Crucea lui Iisus“ și de crucea celui ce-L urmează pe Iisus. Crucea este semnul și locul în care ne întâlnim cu Iisus.

Purtând și numele lui Hristos, creștinul se însemnează cu semnul crucii ca și cu o pecete a lui Hristos, care arată că face parte din trupul Lui, din Biserică. Și pecetluirea cu acest semn în Biserică începe încă din pruncie. La a opta zi după naștere, când în legea veche se făcea tăierea împrejur, acum preotul merge și binecuvintează pruncul în chipul crucii, rostind asupra lui : “Să se însemneze Doamne lumina feței Tale peste robul Tău acesta… și să se însemneze crucea Unuia-Născut Fiului Tău în inima și în cugetul lui“. La Botez și îndeosebi la ungerea cu Sfântul Mir se însemnează toate simțurile și încheieturile, rostindu-se : “Pecetea darului Sfântului Duh“ ; a Sfântului Duh care-L pecetluiește pe Hristos în noi, viața, crucea și învierea Sa. “Pune-mă ca o pecete pe inimă“ invocă sufletul în Cântarea Cântarilor (VIII, 6). Împărtășirea însăși cu Trupul și Sângele Domnului este tot o mărturisire a crucii, a jertfei. Și apoi de-a-lungul întregii vieți, creștinul dreptmăritor se însemnează cu acest semn dumnezeiesc: când începe rugăciunea, în timpul ei și când o termină ; la ieșirea din casă, la plecarea în călătorie, ca și la întoarcere , la începutul ca și la sfârșitul lucrului; înainte de culcare, pentru a ne încredința grijii lui Dumnezeu, și la trezirea din somn, spre a ne agonisi binecuvântarea Lui, în toată ziua , când ne așezăm și ne ridicăm de la masă ; la vreme de mâhnire, primejdie sau gânduri rele… Și în atâtea împrejurări așa cum făceau cei dintâi creștini, după cum ne dă mărturie scriitorul bisericesc Tertulian (160-240) care spune : “înainte și în timpul treburilor, intrând și ieșind, îmbrăcându-ne, înainte de somn, în toate lucrările noastre, la fiecare pas și la fiecare faptă, noi ne însemnăm cu semnul sfintei cruci“ (P.L. II, col. 99).

În chipul crucii preotul binecuvintează credincioșii; cu aceasta începe săvârșirea Sfintelor Taine, sfințește darurile aduse la Altar, ca și apa, holdele, zidirea toată. Și tot crucea stă pe Altar, ea însăși fiind Altar, precum și deasupra Sfintelor locașuri, cele mai multe fiind zidite în forma ei. Crucea se zugrăvește pe sfintele vase, pe odăjdii, pe cărțile de cult; se vede ridicată la unele răspântii de drumuri, se așază la căpătaiul celor adormiți întru nădejdea învierii și a vieții de veci. Cuprinde astfel întreg orizontul vieții noastre, este semnul prin definiție al creștinului drept-credincios și aceasta pentru că esențial e semnul iubirii.

Spun însă oarecare dintre credincioși că totuși, nu ar fi cuviincios să ne închinăm Domnului făcând acest semn al crucii, întrucât Mântuitorul a zis către femeia samarineancă : “Vine ceasul și acum este, când adevărații închinători se vor închina Tatălui în duh și în adevăr, că și Tatăl astfel îi dorește pe cei ce I se închină Lui. Duh este Dumnezeu și cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh și în adevăr“ (Ioan IV, 23-24).

Iar Apostolul învață că : “Dumnezeu… nu este slujit de mâini omenești, ca și cum ar avea nevoie de ceva, El dând tuturor viață și suflare și toate…“ (Fapte XVII, 25).
Aceste cuvinte ale Sfintelor Scripturi nu opresc însă, în nici un chip semnul crucii. Când Mântuitorul spune : “Cei ce se închina lui Dumnezeu trebuie să I se închine în duh și în adevăr, ne învață că rugăciunea, închinarea, întreg cultul și întreaga noastră slujire trebuie să purceadă din adânc, din inima ființei noastre, din “duh“. În vorbirea cu samarineanca, Domnul îi avea în vedere, îndeosebi pe acei credincioși din Vechiul Testament a căror închinare se transformase în forme goale, uscate, fără viață ; smochinul uscat le era o pildă (Matei XXI, 19). Încă și Profetul spusese : “Milă voiesc, iar nu jertfă și cunoașterea lui Dumnezeu mai mult decât arderile de tot“ (Osea VI, 6). Prin Hristos se încheie însă un Nou Testament de care vorbește Sfântul Pavel când zice : “Acesta este Testamentul pe care îl voi întocmi casei lui Israel : pune-voi legile Mele în cugetul lor și în inima lor le voi scrie…“ (Evrei VIII, 10). Cuvintele legii vechi fuseseră scrise pe piatră și pecetluite cu sângele animalelor ; legea Noului Testament pecetluită cu sângele lui Hristos trebuie să se înscrie în inima, în duhul nostru. Rugăciunea, închinarea, nu au sens și putere dacă nu trec în interiorul conștiinței, în minte, în inimă. Nu există cult adevărat, ziditor, acolo unde conștiința e moartă. Prin duhul comunicăm cu Dumnezeu care este “duh“ ; el, duhul ne deschide circulației iubirii, harului.

Mântuitorul mai atrage de asemenea atenția femeii samarinence că această închinare adevărată nu mai este legată de un anumit loc (templu) sau localitate, nici numai de un anume neam (iudei sau samarineni). Dumnezeu este pretutindeni, fiind “duh“, și deci, închinarea, slujirea Lui nu poate fi mărginită de nimic. Este al tuturor și cu egală iubire se deschide tuturor.

Cât privește învățătura Sfântului Pavel că “Dumnezeu… nu este slujit de mâini omenești, ca și cum ar avea nevoie de ceva“, apare evident că aceste cuvinte nu au nici o legătura cu facerea semnului crucii. Înțelesul lor corect este acela că noi nu-I putem oferi lui Dumnezeu ceva, “lucru al mâinilor noastre, care să-I împlinească cumva “lipsa“, întrucât El este plinătatea, e Absolutul.

Închinarea, cultul extern și intern, sunt însă cu totul altceva ; țin de condiția noastră de făptură și Mântuitorul însuși S-a rugat. Iar această închinare trebuie să fie integrală, să cuprindă făptura noastră în totalitatea ei, cum o arată Sfântul Pavel: “Duh, suflet și trup“ (I Tes. V, 23), încât așa cum îndeamnă același Apostol: “Să înfățișăm trupurile noastre ca pe o jertfă vie, sfânta, bine plăcută lui Dumnezeu, ca închinarea noastră cea duhovnicească“ (Rom. XII, 1). Deci întreaga noastră ființă trebuie să participe la actul de adorare.
Pentru a pătrunde încă și mai profund acest înțeles, să observăm că Mântuitorul, în cuvintele rostite către femeia samarineancă, nu cere simplu închinarea în duh, ci “în duh și în adevăr“. Dar adevărul viu este Hristos, este Cuvântul care s-a făcut trup. Și astfel adevărul ni se descoperă a fi unitatea deplină între cuvânt și trup, între duh și viață, între credință și faptă, între actele, gesturile, semnele pe care le facem și semnificația, înțelesul lor. Suntem suflet și trup, nu duhuri fără trup. “Preamăriți dar pe Dumnezeu în trupul și în duhul vostru, ca unele care sunt ale lui Dumnezeu“, învață Apostolul (I Cor. VI, 20); pentru că toate trebuie să se sfințească. De aceea nu e de conceput cultul intern al inimii, al “duhului“ fără cel extern, al întregii noastre făpturi. De altfel, ne stau pildă a unei astfel de închinări și slujiri, Mântuitorul, profeții, apostolii. Mântuitorul a binecuvântat cu mâinile Sale pe copii. “…Și luându-i în brațe i-a binecuvântat, punându-și mâinile peste ei“ (Marcu X, 16). Și de asemenea pe Sfinții Apostoli: “…I-a dus afară până spre Betania și, ridicându-și mâinile, i-a binecuvântat“ (Luca XIV,50).

În Vechiul Testament, patriarhul Iacob a binecuvântat cu mâinile încrucișate pe fiii lui Iosif, așa cum citim : “Și a întins Israel (Iacob) mâna sa cea dreaptă și a pus-o pe capul lui Efraim, deși acesta era mai mic, iar stânga și-a pus-o pe capul lui Manase. Înadins și-a încrucișat mâinile, deși Manase era întâiul-născut. Și i-a binecuvântat…“.(Fac. XLVIII, 14-15). Credincioșii de atunci se rugau și ei cu mâinile ridicate, cum zice psalmistul: “Să se îndrepteze rugăcinea mea, ca tămâia înaintea Ta, ridicarea mâinilor mele jertfă de seară…“ (Ps. CXL, 2).

În Noul Testament, Sfinții Apostoli au ridicat diaconi, preoți, episcopi, prin punerea mâinilor, deodată cu rugăciunea (Fapte VI, 6; XIV,23; I Tim. IV, 14). Împărtășirea Sfântului Duh celor botezați se făcea de asemenea prin punerea mâinilor: “Atunci își puneau mâinile peste ei și luau Duh Sfânt“ (Fapte VIII, 17 ; XIX, 5-6). Iar pe credincioși Sfântul Pavel îi învăța : “Vreau, așadar, ca bărbații să se roage în tot locul, ridicând mâini curate, fără de mânie și fără de gâlceavă“ (I Tim. II, 8). Iată dar, din Sfânta Scriptură, câteva mărturii ale unei adevărate și depline închinări.

Semnul Sfintei Cruci

Dar, în sfârșit, să amintim acum puțin și despre semnul însuși al crucii și despre mărturia pe care o dă creștinul prin ea. Știm că semnul sfintei cruci se face astfel: împreunăm primele trei degete ale mâinii drepte, iar celelalte două le lipim de podul palmei; și așa, cu vârful celor trei degete unite ne însemnăm la frunte, la piept, pe umărul drept și pe cel stâng, rostind deodată cu el: în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, amin; și anume: când zicem “în numele Tatălui“, ne însemnăm la frunte ; când zicem “și al Fiului“, ne însemnăm la piept; când zicem “și al Sfântului Duh“, ne însemnăm umărul drept și apoi cel stâng, încheind cu “Amin“.

Săvârșit astfel, se poate spune că semnul crucii concentrează în el cum s-a spus, esența credinței noastre, “este oarecum o învățătură pe scurt a legii creștine“. “Făcându-mi dimineața semnul sfintei cruci, spunea un credincios preotului lui, simt că îmi mărturisesc ceea ce este fundamental în credința noastră ortodoxă și mă simt “prins în Hristos, în Biserica Lui ca mlădița în viță“.

Aceasta o simte orice creștin dreptmăritor, fie făcându-și semnul crucii, fie când se închină în fața chipului ei. Simte legătura lui cu Hristos ; simte că prin Duhul Sfânt se împărtășește din viața, din lumina și din iubirea lui Dumnezeu Care în marea-I iubire de lume ne-a dăruit pe Unul-Născut Fiul Său… (Ioan III, 16) ; simte surparea distanței, a despărțirii de Dumnezeu provocată de păcat și împăcarea prin Cel ce “ne-a împăcat prin cruce“ (Efes. II, 16) ; simte credinciosul cu o nădejde vie că în el însuși, începând de la botez, de la “nașterea lui cea din apă și din duh“ și prin voia statornică de a crucifica păcatul, egocentrismul, acesta se biruie. “Cei ce sunt ai lui Hristos Iisus și-au răstignit trupul împreună cu patimile și cu poftele“ (Gal. V, 24) ; și se simte totdeauna întărit, păzit de cel rău prin acest semn, după cum și cântă Biserica : “Doamne, armă asupra diavolului, crucea Ta o ai dat nouă“ ; se simte tot mai mult părtaș Duhului crucii lui Hristos, înnoirii prin ea ca o arvună a învierii, și îndemnat să iubească și el cu iubirea lui Hristos, în chipul Lui : și înălțându-se către Dumnezeu și dăruindu-se îmbrățișând pe semeni, lumea, așa cum îmbrățișează brațele crucii.

Și toate aceste daruri și puteri le simte venind din partea Crucii lui Hristos care o sfințeste pe a noastră, așa cum se și roagă Biserica la sfințirea chipului crucii : “Caută cu milostivire Doamne spre acest semn al crucii pe care credincioșii robii Tăi, din osârdie și din credința cea tare și dragostea cea către Tine, au făcut-o spre însemnarea biruinței Fiului Tău… Binecuvinteaz-o și o sfințește pe ea, și o umple de puterea și binecuvântarea lemnului aceluia, pe care a fost pironit prea Sfântul Trup al Domnului nostru Iisus Hristos, Unul-Născut Fiul Tau, prin care puterea diavolului s-a călcat, și noi pământenii slobozenie am dobândit și vieții ne-am învrednicit“.

(Părintele Constantin Galeriu)

sursa: Doxologia

„Din duhul dacilor nemuritori”… ALEXANDRU ASMARANDEI – 7 ani de la marea despărţire!

S-au împlinit  şapte ani de la tragica despărţire de bunul şi integrul nostru camarad Alexandru Asmarandei. Postăm mai jos două materiale, unul aparţinând ziaristului Eugen Cişmaşu, din 2013, şi distribuit pe Facebook, ştirea lui Victor Roncea din chiar ziua următoare teribilului accident, şi un alt articol mai vechi, scris de Florin Dobrescu.

Eugen Cişmaşu: copy-of-dsc_60482-179x300ALEXANDRU ASMARANDEI! PREZENT!

În urmă cu doi ani, în duminica acelui trist 31 iulie, Alexandru a început să urce treptele către cer… Un accident cumplit l-a răpit dintre noi, lăsând un gol imens în sufletele camarazilor, ale prietenilor şi ale celor apropiaţi. Avea doar 39 de ani şi, de ceva vreme, îmbrăcase cămaşa multora dintre martirii acestei ţări.
Deşi ani de zile am dialogat pe blogurile noastre, n-am avut privilegiul să-l cunosc personal decât în urmă cu două veri, în ziua în care ne-am întâlnit pentru a-mi înmâna contribuţia lui şi a camarazilor pentru campania „Carte pentru Frate” din Basarabia. Câteva ore am discutat însufleţit apoi ne-am strâns mâinile şi ne-am promis că ne vom revedea… Divinitatea, însă, a avut alte planuri…
Vă chem, pe toţi cei ce citiţi aceste rânduri, să înălţaţi, la vreme de răgaz sufletesc, şi o rugăciune pentru cel ce a fost Alexandru Asmarandei, tânărul integru, de mare caracter, loial, altruist, neclintit în convingerile sale. Pomenit la mănăstirile Petru Vodă, Paltin, Diaconeşti, ori la schitul Aiud, pentru credinţa şi lupta lui pentru ortodoxie şi românism, numele lui Alex merită a fi amintit în orice catedrală municipală ori bisericuţă de ţară…

ALEXANDRU ASMARANDEI! PREZENT! (mai mult…)

Marea minune a Sfântului Pantelimon, mărturisită de un medic

Profund mâhnit de moartea femeii și gândindu-mă fulgerător la sărbătoarea Sfântului Panteleimon, care avea să se prăznuiască în acea zi, am apucat defibrilatorul și l-am rugat în taină pe Sfântul Panteleimon, spunându-i: „Sfinte Panteleimoane, ești medic, ajută-o de ziua ta pe această tânără femeie!”. Îndată am făcut, din punct de vedere medical fără sens, defibrilarea, în timp ce femeia era conectată la monitor fără nici un semn de viață. Și totuși, dintr-odată, a început să se arate pe monitor electrocardiograma și mai ales cu imaginea infarctului anterior.

Vasilios Karoghianis, cardiolog, Atena

În rândurile de mai jos vă istorisim o altă dovadă cutremurătoare a credinței noastre vii și a prezenței intense a Sfinților în viața noastră.

Cardiologul Vasilios Karoghiannis ne mărturisește o experiență cutremurătoare și o mare minune a marelui Doctor sfânt al nostru, Sfântul Panteleimon.

Vă menționez cu exactitate una din multele minuni săvârșite în spațiul nostru medical, pe care mulți dintre colegii noștri le-au trăit în cariera lor medicală, fără ca totdeauna să le facă cunoscute public.

Era vara anului 2000 sau 2001 – nu-mi aduc aminte exact anul – și eram de gardă, ca medic cardiolog, la Spitalul Sotiria. Totdeauna luam orarul supranumit german, 3-6 dimineața. Cu toate serviciile de gardă erau istovitoare, chiar dacă era vară, după ora 5 dimineața nici un bolnav nu venea la urgență. Se lumina de ziua de 27 Iulie și de la ora șase începea concediul meu de vară. La ora 5:55 am început, supra-obosit, dar și bucuros că aveam să încep concediul, să-mi pregătesc lucrurile și să închid registrul de gardă și să plec.

Atunci a apărut un caz cu ambulanța. Era o femeie, așa cum mi-a spus șoferul ambulanței, femeie de serviciu de la Spitalul Ghenimata din vecinătate, care avea o durere în piept și care a cerut să fie mutată la spitalul nostru care era de gardă pentru a fi consultată de un cardiolog. A spus șoferului să o ducă direct la gardă. Îmi aduc aminte că șoferul m-a liniștit, spunându-mi:

– Doctore, nu te neliniști, nu are nimic. Are 45 ani și cred că are ceva neurovegetativ.

După ce a adus-o în birou, infirmiera m-a strigat:

– Doctore, repede! A suferit un atac de cord.

Am alergat și am început reanimarea, masajul etc. Am încercat destulă vreme, însă electrocardiograma bolnavei era o linie izoelectrică, adică o linie dreaptă, fără nici o funcționare a inimii, plămânilor și creierului femeii. Femeia era moartă și infirmierele se pregăteau s-o ducă la morgă.

Profund mâhnit de moartea femeii și gândindu-mă fulgerător la sărbătoarea Sfântului Panteleimon, care avea să se prăznuiască în acea zi, am apucat defibrilatorul și l-am rugat în taină pe Sfântul Panteleimon, spunându-i: „Sfinte Panteleimoane, ești medic, ajută-o de ziua ta pe această tânără femeie!”. Îndată am făcut, din punct de vedere medical fără sens, defibrilarea, în timp ce femeia era conectată la monitor fără nici un semn de viață. Și totuși, dintr-odată, a început să se arate pe monitor electrocardiograma și mai ales cu imaginea infarctului anterior.

Îndată ambulanța a luat-o și a dus-o la unitatea infarcturilor. Menționez că femeia, pe toată durata întâlnirii noastre, niciodată nu m-a văzut, deoarece fie era în întrerupere cardio-pulmonară, fie în comă.

După aceasta am plecat acasă extrem de obosit și cazul mi s-a șters din memorie pe toată perioada concediului de vară. M-am întors la 14 August la serviciu la orele 8:00 dimineața. Numai când le-am salutat pe infirmierele primei ture, dintr-odată mi-am adus aminte de acel caz. Am întrebat dacă bolnava acelei gărzi, al cărei nume nici astăzi nu-l cunosc, mai trăiește, mai este internată sau a ieșit din spital. Atunci ele mi-au spus:

– Astăzi pleacă. Se află în salonul cutare.

Fără să-mi pun bluza, am alergat la salonul pe care mi l-au indicat. Fără să spun ceva, am văzut o femeie care mânca micul dejun stând pe pat. De îndată ce m-a văzut, îndată s-a luminat la față și mi-a spus:

– Vă mulțumesc că mi-ați salvat viața!

– Nu eu, ci altcineva te-a salvat, i-am spus eu.

Atunci ea, cu lacrimi în ochi, mi-a arătat o icoană pe noptiera ei. Era icoana Sfântului Panteleimon.

Emoționat și tulburat de cele petrecute, am ieșit din salon fără să mai spun vreun cuvânt. Nici astăzi nu știu numele acelei femei.

Aceasta este încă o dovadă a prezenței vii a lui Dumnezeu și a Sfinților Săi în viața noastră.

sursa: MarturieAthonita

Legături utile

    Caută în arhivă

    Caută după dată
    Caută după categorie
    Caută cu Google

    Acţiuni

    | © Copyright 2012 Buciumul | css.php