Buciumul – Publicaţie de informaţie şi atitudine naţionalistă
Author Archive
Stories written by Florin Dobrescu

Tiberiu Hentea – Om de un caracter ireproșabil

Tiberiu Hentea

„Vouă tineri, născuţi în acest sângeros sfârşit de veac şi mileniu, mă adresez cu rugămintea de a nu fi nepăsători faţă de obligaţiile pe care trebuie să le aveţi faţă de existenţa neamului pe coordonate creştine.”

Hentea Tiberiu. Legionar din Ardeal. Foarte credincios. A fost imposibil să îl convingem să nu mai postească vinerea şi mai ales de Paşte, când timp de trei zile a făcut post negru cu toate că muncea din greu în mină. Era extrem de slăbit de anii lungi de puşcărie, pe care îi executase. Era întotdeauna înconjurat de mai mulţi tineri din organizaţiile Frăţiilor de Cruce, ocupându-se de educaţia lor religioasă. Om de un caracter ireproşabil.

(Ion Ioanid – Închisoarea noastră cea de toate zilele, Vol. I, Editura Albatros, p. 154)

via Fericiţi cei Prigoniţi

9 octombrie 1937: Generalul Cantacuzino-Grănicerul trecea în veşnicie

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Ziarul Bunavestire din oct. 1937 anunţă moartea generalului.

cantacuzinoGheorghe Cantacuzino s-a născut la 25 decembrie 1869, la Paris, ca fiu al lui inginerului I. G. Cantacuzino, profesor la prestigioasa “Şcoală de poduri, şosele şi mine” din Bucureşti, constructor al gărilor Râmnicul  Sărat şi Focşani. A rămas memorabil gestul său de a cheltui, ca antreprenor, inclusiv o mare parte din averea personală pentru finalizarea acestor lucrări de interes public. Fapt inimaginabil pentru oamenii de afaceri de astăzi.

În cadrul marii familii imperiale a Cantacuzinilor, Gheorghe Cantacuzino este descendent al ramurii Şerban Vodă Cantacuzino, domnitor al Ţări Româneşti între 1678 şi 1688.

Zizi Cantacuzino, cum era alintat de apropiaţi, a urmat studiile liceale în Franţa, mai întâi la Şcoala română de la „Fontenay-aux-Roses”, lângă Paris, iar ulterior la  Liceul „St. Georges”, pe care îl absolvă în 1881.

În 1883 intră la Școala militară din Craiova, iar în 1890 îl găsim la Școala de infanterie din București.

În această perioadă se căsătoreşte cu Elena Kalinderu, devenind proprietar al unui imobil în str. Imprimeriei nr 3, devenită str. Gutenberg. (mai mult…)

DAN PURIC, DUPĂ REFERENDUMUL PENTRU FAMILIE

„Astăzi nu ni s-au mai luat teritorii, ci ultima redută care ne-a apărat mii de ani: sufletul creștin!

Ce am avut mai bun ne-a murit în pușcărie, nu avem dreptul să-i jignim cu „libertatea” noastră născută din ocultarea jertfei lor și din apostazia credinței! Iar daca ei au murit pentru Hristos și pentru demnitatea noastră, noi nu avem dreptul să „trăim” mințind, uitându-i, pentru penibilul confort din lumea asta si din viața asta fără de Dumnezeu!

Să-i urmăm cu capul plecat, și să-l rugăm pe Dumnezeu să ne dea în timpurile astea noi, puterea veche a jertfei lor!”

 

Petre Țuțea – un geniu cu suflet de copil

Petre Țuțea

„Am apărat interesele României în mod eroic, nu diplomatic. Prin iubire şi suferinţă. Şi convingerea mea este că suferinţa rămâne totuşi cea mai mare dovadă a dragostei lui Dumnezeu.”

O namilă de om, cu verb potopitor de gigant. Nu exagerez. Cei care l-au ascultat 3, 4, 5 ore vorbind încontinuu de toate cele, fără să dea voie altuia să strecoare vreun cuvînt, vor recunoaște că n-am exagerat cu nimic în caracterizarea de mai sus. Petre Țuțea era un geniu verbal, singular în generația lui, care n-a dus lipsă de vorbitori străluciți. El și-a revărsat cu generozitate geniul, fără nici un gînd de răsplată materială. Nu numai prin saloane cu doamne admirative – care îl priveau cu ochi holbați ca la o minune -, dar și prin reuniuni de cărturari unși cu toate alifiile, și pe care îi uluia. Mircea Eliade – alt potop -, încercînd o întrecere cu Țuțea, s-a dat bătut într-o seară la taifas într-o casă de pe strada Cîmpineanu. Eliade – după ce l-a ascultat cîteva ore în șir pe conu Petrache, divagînd cu caracteristica lui impetuozitate și cu verva lui îndrăcită despre probleme de metafizică, despre poezie și teatru, despre politică și cîte altele – a spus că ar fi onorat să-i fie secretar. Poate și în glumă, dar și în serios.

Omul acesta era un cuceritor și palpitant spectacol. Nu e domeniu în care să nu fi avut ceva de spus. Cap enciclopedic, el a acumulat, cu o răbdare de benedictin, cunoștințe temeinice în materie de drept și de economie – discipline ale specialității lui, aprofundate la Berlin, dar și în filozofie, literatură, medicină și fizică, ori chimie, în astrologie și geografie…

Tip polivalent de Renaștere, tot ce s-a sedimentat în memoria lui colosală, servea nu ca un simplu depozit de obiecte moarte, ci ca sursă inepuizabilă pentru strălucitoarele lui speculații ale unui verb incandescent. Era un om în aproape permanentă ebuliție verbală. Te întrebi chiar, când a avut timp să-și însușească atâta bogăție de cunoștințe. Dar nu mulțimea cunoștințelor îl deosebeau de alții ca el, ci darul de a transfigura aceste cunoștințe, trecându-le printr-o proprie alchimie, cristalizându-le în forme surprinzătoare, împletindu-le cu metafore foarte la locul lor.

Sorin Pavel – unul dintre spiritele cultivate și alese ale generației lui, sortit să se sfârșească în anonimat – a închinat, pare-se, un portret amplu al lui Petrache Țuțea, proslăvindu-l. Laudă pe care o merita cu prisosință și care constituie una din puținele satisfacții la care ținea. Lauda era un imbold pentru Țuțea: îl excita, îl îmbăta, îl întărea sufletește. Vanitatea și orgoliul îl locuiau pe acest Socrate al nostru, care-și dădea totuși seama de o candoare de copil, de zădărnicia laudelor ce i se aduceau și a trufiei care-l îmbățoșa. Pe cât de inaccesibil ți se părea când îl vedeai pe piedestal sau predicând ca din amvon, pe atât de copil, de naiv și de dezarmat era în contactele lui cotidiene cu lumea1. Capabil de mari, neclintite prietenii, el era de o fidelitate de la care nu se abătea cu prețul nici unei tranzacții, oricât de ispititoare. Tot ce avea împărțea cu nemaipomenită dărnicie. Și au fost epoci când el a avut din plin și n-a precupețit să-și ajute prietenii în nevoie sau să-și uimească prietenii cu generozitatea lui.

Lăcomia lui de bucate ale gurii era la nivelul arderilor care aveau probabil loc în organism. Mânca pantagruelic, fără nici o preocupare de conveniențe, de mediu. Chiar cînd mânca, atenția lui nu era acaparată de bucate, era concentrată la ce gîndește și urmează să spună. El înfuleca mecanic, aș spune că mînca ca să-și umple burduhanul, fără altă plăcere. Unii – care nu mai pot de subțirime – strâmbau din nas văzîndu-l mâncând, și spuneau: „Ce prost crescut!”. Numai că oamenii de calibrul lui Țuțea nu pot fi măsurați cu măsură obișnuită, după clișeu, cu elemente de judecată normală. E adevărat că uneori, furat de beția vorbei, era gata să apere cauze străine de el, pe care în mod obișnuit le dezaproba. Când voia să se amuze sau să contrazică cu orice preț pleda – cu egală elocință – cauze contrarii, cu titlu de exercițiu. L-am auzit spunînd la un moment dat că nu e inteligent acela care – cu tot arsenalul de argumente necesar – nu poate apăra, egal de convingător, două cauze ce se bat cap în cap2. Veți spune: era un sofist. O asemenea etichetare era departe de a-l defini pe Țuțea. Jocul acesta intelectual și verbal la care se preta bucuros în anumite momente ori sub imperiul anumitor presiuni, nu-i întina puritatea lăuntrică și nu-i falsifica sinceritatea. Sufletul lui rămînea în adînc nesofisticat.

A făcut studii strălucite la Berlin, unde-și petrecea orele libere cu Petre Marcu-Balș (Petre Pandrea), cu Sorin Pavel, cu Emil Cioran, cu Ion Victor Pavelescu, pe care îi domina cu statura lui atletică, ca și cu cascada lui verbală. Am uitat să subliniez că Petre Țuțea a desfășurat și o vie activitate publicistică. Te întrebai, ascultându-l vorbind mai tot timpul, când a mai avut timp și pentru așa ceva. A început prin a scrie la revista „Stânga”, militînd de pe poziții marxiste și scriind pagini întregi pe care de preferință și pentru rapiditate le dicta unui scrib.

Combativ, polemic, cunoscând învățătura marxistă mai bine decât oricine în acea vreme, scrisul lui Țuțea căuta să denunțe carențele politicii românești de atunci. A părăsit această poziție, luând atitudine de unul singur (chiar dacă semnau câțiva prieteni buni alături de el, erau semnături de omagiu mai mult decât de colaborare) și a redactat un Manifest al Revoluției Naționale. Era un rechizitoriu fulminant al peisajului politic românesc dinainte de al doilea război mondial, la care se adăugau – minuțios și vast alcătuite – soluțiile de îndreptare a vieții economice și politice românești. Bineînțeles că acest Manifest n-a avut ecoul sperat. Se cuvine să subliniez că scriitorul Țuțea era departe de a avea strălucirea cu care-și uimea auditorii vorbitorul Țuțea.

(Arșavir Acterian – Portrete și trei amintiri de pușcăriaș, Ediția a II-a, Editura Ararat, București, 2004, pp. 148-150; evocare republicată în Intelectualitatea interbelică între ortodoxie și tradiționalism, ediție îngrijită de Fabian Anton, Editura Vremea, București, 2008, pp. 35-38)


1. La rândul său, fostul deținut politic Ioan Ianolide, relatează în memoriile sale că deși formurările lui Petre Țuțea erau savante, totuși ”în intimitate era simplu, cald sufleteşte şi blând ca un copil.”

2. Un astfel de exercițiu didactic, desfășurat în timpul reeducării de la Aiud din perioada 1962-1964, este descris de memorialistul Octavian Voinea:

”Într-o bună zi, cine credeţi că urcă la această tribună? Tocmai PETRE ŢUŢEA în persoană. Atenţia tuturor deţinuţilor s-a îndreptat asupra vorbitorului. Acesta nu era un „nimeni” sau un „ştiu cine”, ci era unul din tăriile pe care se baza moralul miilor de deţinuţi din închisoarea Aiudului.

Colonelul Crăciun a luat cuvântul înaintea lui PetreŢuţea, făcând introducerea în subiect:

– Acum vă va vorbi domnul profesor Petre Ţuţea despre ce este socialismul şi care sunt urmările lui benefice pentru omenire.

A fost pentru prima şi ultima oară când am auzit o adevărată lecţie asupra marxismului. Obiectivă, fără lozinci şi laude răsuflate şi fără vreo hulă împotriva acestei doctrine. A fost o lecţie ţinută de un pedagog talentat care a ştiut să se joace cu focul fără să se ardă. A ştiut să calce în mlaştină fără să se afunde în ea. În încheiere a zis:

– Acestea sunt teoriile care au fost impuse în ţară, la care noi trebuie să reflectăm şi să tragem concluzii.” (cf. Masacrearea studențimii române, ediție îngrijită de Gheorghe Andreica)

Petre Ţuţea – Un colos intelectual

Un colos intelectual într-un suflet de copil. Un enciclopedist care nu a reuşit să scrie mai nimic. Un filozof care şi-a rotunjit concepţia în focul temniţelor. A vorbit toată viaţa strălucitor, conştient că se dăruie. Adesea îşi citea prin reviste ideile expuse şi era mulţumit, căci nu pe el, ci credinţa lui voia să o răspândească.

Întâlnind la Jilava mai toate vârfurile culturale şi politice româneşti, ca M. Manoilescu, Bejan, Bentoiu, Istrate Micescu, Petre Pandrea, Ţuţea s-a impus între ei cu autoritate necontestată. Dacă s-ar putea reproduce discuţiile dintre zidurile Jilavei, ar rezulta o nemaipomenită şi ascuţită întâlnire de opinii.

Gândirea sa era profund creştină. Formulările lui erau savante. Şi totuşi în intimitate era simplu, cald sufleteşte şi blând ca un copil. El nu făcea simplă teorie filozofică, ci îmbrăţişa toată viaţa într-o viziune optimistă şi maiestuoasă.

A suferit cu demnitate ani mulţi de temniţă, apoi a trăit ca un fel de nimeni, al nimănui, un nimic. Nu numai neamul românesc, ci toată lumea a pierdut în el un mare gânditor.

Trăiască Petre Ţuţea!

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Editura Bonifaciu, București, 2012, pp. 307-308)

Neamul și credința – cele două coordanate ale lui ”nea Petrache”

Petre Țuțea

Sunt alții mult mai indicați, mai competenți, cu mari posibilități de a evoca această excepțională personalitate a neamului nostru.

Am acceptat totuși. De ce?

A rânduit Dumnezeu ca să stau împreună cu dânsul în închisoare și, după aceea, să-l mărturisesc și să-l împărtășesc de câteva ori, ultima dată, cred, în preziua plecării sale. Asta nu înseamnă că i-am fost duhovnic. Un duhovnic este un director sufletesc. Nea Petrache a fost el însuși director sufletesc. […]

După instalarea ciumei roșii este anchetat de mai multe ori și până la urmă arestat în 1956 și trece prin închisorile de la Malmaison, Ocnele Mari,Jilava, Aiud. Eliberat în 1964.

L-am cunoscut personal în închisoare și am avut șansa să stau cu dânsul de mai multe ori în aceeași cameră sau celulă.

Jilava 1959, la Reduit, într-una din camerele mari. Condiții grele: lipsă de aer, căldură sufocantă, foame, zeamă de coji de cartofi cu nisip, fasole cu pietricele. Cartofi cruzi, seara mâncarea fierbinte, lipsă totală de igienă, hârdăul cu apă, tineta, perchezițiile afară, în ger, dezbrăcați.Ventilația făcută de ingineri mineri. Pedepsele: ”neagra”. Și totuși, oamenii rezistau. Preocupări duhovnicești: învățarea de rugăciuni, paraclise, acatiste, psalmi, Sfânta Scriptură. Preocupări intelectuale: conferințe și discuții pe diferite teme: filozofie, teologie, economie, istorie.

Nea Petrache excela.

Parcă-l văd: înalt, osos, slăbit, cu nişte ochi mari, ca de copil, mişcându-se, cât se putea, în spaţiul dintre priciuri, sau ghemuit turceşte pe un prici, într-un cerc de ascultători care punea întrebări şi la care Nea Petrache răspundea prin adevărate prelegeri. Se organizau şi conferinţe, mai ales după stingere, când vigilenţa caraliilor era mai scăzută. Universitatea din închisoare!

De fapt, nu aveai voie să vorbește tare, să stai grămadă sau să conferențiezi. Erai obligat să stai la marginea patului sau în picioare. Când erai prins că faci altfel, plăteai cu zile întregi de carceră, de unde să nu mai ieși. Nea Petrache a făcut multe zile de carceră.1 […]

Jilava era închisoare de trecere, depozit al Securității înainte de proces și sortare pentru celelalte închisori.

Prin februarie 1960, într-o zi am plecat împotrivă – cu un lot mai mare – la Aiud.

Aiud. Am stat cu Nea Petrache într-o cameră mare, cca. 50 inși, la ”secție”, în așteptarea repartizărilor. Continuam același program ca la Jilava.

Eram foarte slăbiți toți, dar într-un fel mulțumiți că s-a terminat perioada de anchetă și de acum ne vom așeza, liniștiți, pe pușcărie. […]

N-am stat mult împreună. Am fost trimiși în locuri diferite și vânturați din loc în loc – aceasta cu scopul de a fi introduși printre noi informatori.

Probabil pe la sfârșitul anului 1960 m-am întâlnit iarăși cu Nea Petrache, pe ”celular”, la etajul 2, pe coada T-ului, aripa de sud. Mai erau împreună cu noi în celulă Radu Trifan, student la Drept, coleg de lot și Moș Iștoc, un țăran ardelean foarte isteț. Eram aduși aici și cu celule alăturate ca bolnavi cronici, majoritatea foști tebeciști. În afara faptului că puteam sta lungiți în pat, am avut același regim dur ca și ceilalți din închisoare. Aceasta însemna totuși mult pentru noi

Ne-am făcut și un program: dimineața, după deschidere și raport, după curățenie, dusul tinetei, etc., urma o perioadă de liniște – rugăciune, meditații, repetarea celor învățate oral, în scris pe săpun sau pereți. Înainte de prânz – un rând de prelegeri, după masă alt rând. Trebuia să vorbim fiecare din domeniul nostru. Bineînţeles că cel care era exploatat la sânge a fost Nea Petrache. Îl mai şi păcăleam, ca să ne treacă rândul. O întrebare – şi Nea Petrache se pornea…… Filosofie, istoria filosofiei, istoria culturii, istoria şi câte altele.

Avea o memorie extraordinară. Cita nume şi texte din diferite opere, în traducere sau în limba originară (mai ales germană şi franceză).

Să nu se creadă că Nea Petrache ținea loc de enciclopedii şi dicţionare. Tot ce acumulase în toate domeniile de cultură se topea în creuzetele sale geniale, din care izbucneau, ca nişte fulgere, adevăruri şi sentinţe de o claritate uluitoare.

Cele două coordonate ale gândirii sale erau neamul şi credinţa. Acest ”fiu de popă”, al cărui fundament spiritual era acela al unui țăran din Muscel, spunea despre detenția noastră: ”Ni s-a făcut onoarea să suferim și să murim pentru poporul român”. Nu putea să nu spună așa unul care socotea că este ”de meserie român”. Tot el spunea că e “”confiscat integral de religia creștină” şi că ”„nu poţi fi om de cultură în Europa decât creştin””.

Incitante şi mult gustate de noi erau şi povestirile, amintirile, portretele diferiţilor oameni pe care Nea Petrache îi cunoscuse, oameni politici, scriitori, cântăreţi (Maria Tănase – ”„fă Mario””).

Nu mai spun de felul în care vorbea, de acel amestec de vervă şi umor, de jocul ochilor mari şi luminoşi de copil, de gestica şi mimica prin care sublinia adevărurile exprimate plastic – şi care astfel puteau fi uşor înţelese. La el cuvântul era mai mult decât colorat, era sculptat. Parcă îl pipăiai.

Prefera anumite expresii şi cuvinte pe care le pronunţa într-un mod inconfundabil. De pildă, cuvântul absolut: pustnicii sunt nişte personalităţi absolute, aromânul nu este român, este românul absolut ş.a.m.d.

Oricum, vorba lui Petre Țuțea captiva.

Asta l-a făcut pe Moș Iștoc, care nu prea înțelegea el ce vorbea Nea Petrache, dar care era numai ochi și urechi, să-i spună că atunci cân vom scăpa din pușcărie o să vorbească el cu primarul comunei ca să-i îngăduie să țină conferințe la săteni. Să nu credeți că Nea Petrache n-a luat în serios oferta.

Nea Petrache lua parte la toate aspectele vieții de celulă. Prin alfabetul Morse aveam legături nu numai cu celulele vecine, ci cu toată pușcăria, calea de transmisie fiind țevile de calorifer. Așa aflam știri și noutăți interne și externe, așa se transmiteau informații politice, științifice, lecții, texte religioase. […]

Noi, tinerii de atunci, care am stat în închisoare între aceiași pereți împreună cu Petre Țuțea, am putut să-l cunoaștem mai îndeaproape și să ne înfruptăm din darurile cu care l-a hărăzit Domnul. Dar și el ne-a cunoscut mai îndeaproape pe noi, generația care se dezvolta pe aceleași coordonate, preluate, filial, de la generația lui.

Îl interesa mult viața noastră, mai ales în ce privește experiențele spiritual-religioase.

Ca să avem folos și noi și dânsul, ne-am gândit să ne îmbogățim cunoștințele de limba franceză, făcând retroversiuni pe care să ni le corecteze Nea Petrache. Am ales anume textele evanghelice pe care le știam pe dinafară. […]

A fost un prilej de cunoaștere și aprofundare a Sfintei Scripturi, din care am câștigat și noi și – mai ales – Petre Țuțea. Prilej de meditații, de exegeze, de corelări și comparații cu valorile culturii și filozofiei în special. Nu puține au fost clipele când Petre Țuțea își exprima profunda uimire față de adevărurile redate de aceste sfinte texte. Socotesc această perioadă de mare importanță pentru gândirea creștină a lui Petre Țuțea. Nu e nici pe departe vorba de o convertire la creștinism a lui Petre Țuțea în închisoare2. A fost o dezvoltare și aprofundare a unor adevăruri legate de concepția de viață a generației care a gravitat în jurul lui Nae Ionescu.

În 1962 am fost iarăși risipiți prin alte secții ale Aiudului. În 1964 am fost eliberați.

L-am revăzut pe Nea Petrache după Revoluție, în anul 1990, când părintele Anania m-a trimis să-l spovedesc și să-l împărtășesc. În perioada aceasta a stat cu el, zi și noapte, Radu Preda. Cartea lui Jurnal cu Petre Țuțea socotesc că este de mare folos pentru cei ce vor să-l cunoască pe marele gânditor creștin și român Petre Țuțea.

În 1991 a fost internat la Geriatrie, unde nu a stat mult, și apoi la spitalul ”Christiana”, în două rânduri. A fost în atenția personalului spitalului, începând cu domnul dr. Pavel Chirilă, a preoților și maicilor de acolo. Toți avut câte ceva de învățat de la Petre Țuțea. Era asaltat de prieteni, de ziariști, de foto-reporteri etc., încât era nevoie, pentru odihna lui, să fie protejat.

A suferit mult. Încleștarea durerilor însă îl lăsa atunci când se antrena într-o discuție cu cineva, când, de fapt, monologa. L-am împărtășit ultima dată în preziua morții, care s-a petrecut la 3 decembrie 1991. A fost depus în paraclisul de la ”Christiana” și împreună cu pr. Constantin Mihoc i-am făcut slujbă de prohodire.

A fost înmormântat la Boteni, purtat pe ultimul lui drum pământean de un car cu boi. Înmormântare simplă, cuviincioasă.

Ca un mesaj din partea lui Nea Petrache pentru tinerii de azi, pentru generația aceasta pe care o socotea ”cea mai potrivită pentru o prefacere fundamentală și pentru o ieșire în universalitate”, iată câteva îndemnuri de la el: ”Mergeți la biserică, scotociți bibliotecile, stoarceți pe câte unul ca mine, dacă aveți norocul să-l întâlniți…”

Iată ce ați putea afla de la mine, parcă ne-ar zice el, comunicându-ne din ultimele sale gânduri: ”Libertatea ți-o dă numai Biserica, considerându-te fiu al lui Dumnezeu. Fără nemurire și mântuire, libertatea e de neconceput.”

”Cea mai consolatoare propoziție din istoria lumii este aceasta: Dumnezeu a făcut omul după chipul și asemănarea Sa”.

”Nu mă pot sprijini decât pe Dumnezeu, care niciodată până acum nu a fost atât de prezent. Mă văd trăind într-un spațiu sacralizat de atotstăpânitoarea Biserică creștină. Nu mă jenez să consider toate disciplinele minții umane roabe ale teologiei, fiindcă în ele nu apare Absolutul”. […]

Sunt afirmații care ne arată că avem de-a face cu un mare gânditor creștin.

” (Pr. Contantin Voicescu – Un duhovnic al cetăţii. Editura Bizantină, Bucureşti, 2002, pp. 94-100)


1. Despre un astfel de episod, Petre Țuțea avea să-și aducă aminte astfel: ”Am stat în fort la Jilava și țineam conferințe. M-au izolat într-o cameră, iarna, cu geamurile deschise. Am fost adus în celulă abia când îmi dăduse sângele pe nas, de frig. M-au frecționat băieții și m-am încălzit. La un moment dat, în frigul ăla, doream atâta să mor…” (Radu Preda – Jurnal cu Petre Țuțea, Editura Humanitas, București, 1992, p. 13)

2. Afirmație parțial eronată. E adevărat că cel puțin cât privește detenția de la Jilava și Aiud, Petre Țuțea era deja un profund trăitor creștin, dar convertirea lui la credință a avut loc tocmai pe fondul detenției. În ultimul său an de viață, marele filozof va mărturisi la ceas de taină că ”adevărata lui convertire a fost rezultanta chinurilor din închisoare”. Radu Preda, discipolul care i-a purtat de grijă până în ultima clipă a vieții, va nota în jurnalul din 19 februarie 1991: ”Îl întreb iarăși cum s-a apropiat de Dumnezeu. Spune că înainte de închisoare, și mai ales atunci, a simțit acut, organic, biologic chiar, inutilitatea construcțiilor umane. De aici și furia manifestată împotriva comuniștilor, a ateilor în general? – Ateii s-au născut, dar s-au născut degeaba – ”. (Radu Preda – Jurnal cu Petre Țuțea, Editura Humanitas, București, 1992, pp. 24, 99)

„Nea Petrică Țuțea Românul”

Petre Țuțea cu fratele Ion și mama sa

Așa-l cunoșteau cei mai mulți dintre oamenii simpli, deținuți la Aiud, în perioada reeducării sau a autoanalizelor critice: Nea Petrică Românul. Mai ales după ce, odată, întrebându-l careva dintre detinuții mai puțin școliți, de la țară, probabil, „Ce profesie aveți dumneavoastră, domnule Țuțea?”, acesta îi răspunsese simplu: „Român! Român de profesie!”. Și „porecla” de atunci, transformată în renume, așa-i rămăsese: „Petre Țuțea, Românul”.

Altă dată, tot în Aiud, în timpul unei plimbări în cerc, alături de părintele profesor Dumitru Stăniloaie, când acesta îl întrebase serios cum s-ar defini el însuși în fața unui public de intelectuali, Nea Petrică, plin de umor, îi spusese:

– În fața intelectualilor? Nişte proşti care caută neaflând? Pentru ei… „Popă de ţară”.

– Şi atunci, unde aveţi parohia? îl întrebă Dumitru Stăniloaie.

– Unde să am parohia, părinte? Unde apuc: la catedre improvizate oriunde şi chiar şi de la vreun amvon, dacă mi se oferă.

După aceea, explicaţia dată părintelui profesor se adăugă poreclei, amplificându-i faima de „Român şi popă de ţară”.

Cine să se mai fi îndoit de asta, când, deseori, era văzut în curtea penitenciarului prinzându-l întâmplător pe câte un ţigan sau pe un amărât de rob de mână pe care-l întreba:

– Ştii tu, mai Niță, ce-i Adevărul?

Iar amărâtul, aproape răstignit pe vreun perete, sau proptit de ceva, cu găleata sau unealta pe care-o avea în mână şi cu ochii holbaţi, dădea din umeri a mare şi nevinovată neştiinţă. Şi vreme de zece, cincisprezece, douăzeci de minute, o oră chiar, după aceea, omul nu scăpa nelămurit, aflând, pentru prima dată în viaţa lui ce este Adevărul. Şi încă într-o manieră socratică.

Mulţi zâmbeau sau se mirau, ascultându-l pe Nea Petrică, neîndrăznind să-l întrebe ceva ce ei n-ar fi înţeles. Dar asta doar pe loc, căci în celule, pe unde mai putea fi zăgăzuit, discuţiile continuau la nesfârşit şi-ntotdeauna în termenii cei mai adecvaţi mediului, circumstanţelor şi auditoriului. Iar când – în faţa oamenilor simpli şi săraci cu duhul – înţelegerea nu era totuşi deplină, ea se transforma în admiraţie.

– Ce înţelegeţi voi, mă, din ce spune Țuțea? îi întrebase o dată colonelul Crăciun, directorul închisorii, pe nişte ţărani care-l ascultaseră pe Țuțea vorbind prin cine ştie ce colţuri sau cluburi despre indiferent ce subiect.

– Nimic, domnule colonel, da-i năprasnic când vorbeşte! îi răspunseseră în cor ţăranii.

– Şi de aceea căscaţi gura la el?

– D-aia, da! întăriră ţăranii.

Colonelul, ca să se poată achita onorabil de sarcina Reeducării deţinuţilor politici din Aiud – inclusiv de cea a lui Țuțea, habar neavând el cu cine avea să aibă de-a face – primi „indicaţii de sus” care, conform spuselor lui, cu mulţi ani după eliberarea deţinuţilor, sunau aşa:

„Tu fost de-al lor şi ei de-ai tăi, aşa că tu trebuie educi la ei, cum spunem noi, şi baţi la cur la ei, da’ ei nu trebuie ştie că noi pus la cale asta”. Aşa că îi organizase pe cei mai „concesivi” în cluburi: club pentru intelectuali şi club pentru ţărani.

Or, la clubul pentru ţărani, cei care-l ascultaseră pe Petre Țuțea nu voiseră să vină. Că doar fusese „năprasnic” popa care-i „spovedea pe unde apucă”!

Cu intelectualii, era altfel: lor le putea vorbi şi le vorbea chiar complicat, după prea complicata lor înţelegere. Clar însă. Şi atât de clar încât, nu o dată, ţinu să asiste şi colonelul la discuţii.

Tema pentru autoanaliza nu ştiu cărui „conştient” era: greşeala politicii legionare.

După expunere însă, când Nea Petrică luă cuvântul, „acuzând” – chipurile! – Legiunea, îi făcu acesteia un elogiu de rămase Crăciun cu gura căscată. Şi nu se putu abţine să nu zică:

– Domnule Țuțea, până a nu te cunoaşte, tare aş fi vrut să te omor. Dar acum, n-aş mai putea-o face!

– Riscurile cunoaşterii adânci, domnule colonel! îi răspunse Țuțea zâmbind. Ce să-i faci, dacă suntem amândoi Români?

Şi Crăciun mai făcu ceva: îi dădu voie să umble liber prin închisoare, la orele când cei „înţelegători” erau aşteptaţi la cluburi. Ba-i dădu şi un secretar, pe nea Ghinea, ca să-l ajute să scrie tot ce-i trecea prin cap. Ceea ce Țuțea nu refuza făţiş, dar nici nu scrise un rând.

– De ce ne stai împotrivă, domnule Țuțea? îl întrebă o dată colonelul Iacob, adjunctul lui Crăciun. Dumneata care ştii atât de multe şi-ţi umblă limba-n gură de pici tot în picioare?

Atât aştepta şi nea Petrică: să-l provoace cineva la discuţie şi mai ales să-i pună întrebări. Răspundea de nu-l mai putea uita niciodată cel care-i punea întrebarea.

Şi, nevoind să-i scape nici Iacob fără un răspuns, începu – motivându-şi neconformismul, opoziţia şi neadaptarea la împrejurări – să-i spună că „cei ce se scaldă cu plăcere în fluviul evenimentelor, o fac fie din orgoliu, fie din capacitatea de adaptare la circumstanţe, adică din conformism, domnule Iacob, atitudine specifică ploşniţelor. Aşa se numeşte asta!”.

– Numai că atunci suferi şi consecinţele inadaptabilităţii, domnule Țuțea! îi zise Iacob, adresându-i-se politicos – conform indicaţiilor superiorilor, care înlocuiseră cuvântul „bandit” cu cel de „domn”.

– Da, domnule. Din pricina orgoliului, recunosc, dar de asta mă opun şi intru în temniţă. Că altfel, ce-aş fi? Un simplu animal adaptabil. Şi nu mi-ar fi convenit. De altfel, în lupta politică majoră, omul care se angajează în ea oscilează între eroism şi laşitate, ajungând apoi unde am ajuns şi eu, adică la carceră, la izolare şi la douăzeci de ani de temniţă: preţul candidării la postura istorică de erou. Dar nu vă fie teamă de eroi, pentru că şi ei dispar în fluviile imanente ale istoriei!

– Şi atunci?

– Atunci îţi mai rămâne o singură posibilitate pentru ieşirea din anonimat: sfinţenia. Şi Sfântul nu se topeşte decât în absolut.

– Aha! D-aia dumneavoastră, legionarii, căutaţi să ajungeţi acolo!

– Dacă ne dă mâna, domnule colonel! încheie Tutea.

Administraţia penitenciarului de la Aiud avea să mai vadă şi să mai audă multe! Mai ales din gura lui Petre Țuțea! Ocaziile se iveau la tot pasul.

Acuzându-l cineva, o dată, de genialitate – din pricina căruia îşi permitea să spună tot ce spunea, pe la toate colţurile -, el dădu din umeri.

– Mare brânză şi geniile! În faţa lui Dumnezeu nu există genii; geniile sunt veri primari cu idioţii, beneficiind de aceleaşi considerente şi unii, şi alţii.

– Şi noi? Noi, domnule Țuțea? Noi, Crăciun şi Iacob, ce-om fi?

– Ca şi noi, doar instrumentele Sale.

– Şi atunci, de ce vreţi să ne distrugeţi? întrebă imprudent un adjutant din administraţie, care asistase la discuţie.

– Nu noi pe dumneavoastră, ci invers: dumneavoastră pe noi! îi răspunse Țuțea. Şi ar fi bine să nu uitaţi încă un lucru: că dumneavoastră vă definiţi prin noi, nu noi prin dumneavoastră.

– Cum vine asta?

– Cum v-am spus; pentru că, într-o relaţie de adversitate, un termen – ca dumneavoastră, de pildă – nu capătă dimensiunea dorită decât în funcţie de cea pe care o are adversarul cu care se luptă.

– Adică, domnule?

– Adică, simplu: nu eşti mare decât în măsura în care adversarul e şi mai mare decât tine. Altfel, ce merit ai mai avea, în competiţie cu unul mai mic decât tine? Aţi înţeles?

Dar pentru ca să nu se nască cine ştie ce resentimente, tot el îi asigură pe cei ce-l ascultaseră că-n pofida celor pătimite în urma neconformismului său istoric, el n-ar fi în stare să acuze pe nici un frate al său de etnie că l-a asuprit.

– Şi ştiţi de ce, domnilor? Ca să nu fie jignit poporul român. Iar dacă asta s-a întâmplat totuşi, eu nu voi spune niciodată că am fost torturat ca român, ci ca ungur, neamţ sau jidov; ca orice, doar ca român nu!

Şi mulţi râdeau de el, nu însă şi cei ce-i înţelegeau slăbiciunea pentru neam, sau mai exact pentru felul de a fi al poporului român. De aceea, în desele sale elanuri, îl considera şi ca„marşul triumfal al lui Dumnezeu pe pământ”.

Deși, uneori, după ani și ani, mai mult sau mai puțin bolnav fiind, se căina cumplit c-a suferit treisprezece ani de temniță pentru ”un popor de idioți”. La ananghie, câte nu-i scapă omului! Și nea Petrică Țuțea nu se excludea din categoria de om. Dar cum își revenea, își aducea aminte că fără un Ștefan cel Mare sau un Vlad Țepeș, România, în istoria ei, n-ar fi fost decât ”o pajiște cu miei cuminți”. Lui Țepeș, revenindu-i meritul de a fi coborât morala absolută în viața românilor, prin țepele înfipte în fundul infractorilor. ”Că dormeai – mai ziceai el râzând – cu punga de bani de aur la cap și-ți era frică să nu ți-o furi singur de la ceafă”.

Mureau de bucurie țăranii, auzindu-l; mureau și intelectualii de oful a cine știe ce păcate nemărturisite… Ce-i păsa lui de ei, din moment ce erau toți români, frați de-un sânge cu el? (…)

[În urma decretului nr. 411/1964, de eliberare generală a deținuților politici], în faţa podiumului ridicat în curtea penitenciarului, de pe care Petre Țutea trebuia să-şi ţină cuvântarea de adio – care, pentru alţii, era autoanaliza – fuseseră aduşi, în zeghe, toţi deţinuţii Aiudului. Şi cei din Zarcă, cu zeghea-n cap, şi cei pregătiţi pentru eliberarea înainte de termen, cu bocceaua în spinare.

Nelipsită de la „spectacol” nu putea fi nici administraţia închisorii, prezentă pe podium, cu tot alaiul „educatorilor”: colonelul Crăciun, Iacob, adjunctul lui, ofiţerii politici, toţi gardienii şi doctorul închisorii.

– Domnilor! îşi începu Petre Tutea discursul. Aş vrea să se ştie – şi vă rog, domnule colonel, să comunicaţi asta şi celor de la minister – că nu noi, cei robiţi aici, facem cinste poporului român cu suferinţa noastră, ci el ne face nouă cinstea de a suferi pentru el. Şi are acest drept, pentru că-i încărcat de glorie. E marşul triumfal al lui Dumnezeu pe pământ.

Toate şi toţi au trecut peste el şi el a rămas acelaşi. Are cea mai unitară limbă, expresie a firii sale unice între popoarele ce l-au înconjurat, călcat, şi-l înconjoară încă.

A fost sub turci şi nu s-a turcit. A stat cu slavii şi nu s-a slavizat. Păgânii l-au năpădit şi nu s-a păgânit. Împănat a fost cu nemţi şi cu unguri şi pe toţi i-a înghiţit. Şi nimănui care i-a călcat pragul nu i-a rămas dator.

I-a împrumutat Romei antice columna de susţinere, sângele şi limba, vorbindu-i frăţeşte, dar de la obraz. O limbă cu virtuţi complete poate fi un vehicul pentru tot ce se întâmplă spiritual în specia Om. Prin ea, noi, cei de azi, putem fi vulturi sau cântăreţi în strană. N-am marcat universalitatea cu cine ştie ce născociri şi isprăvi, dar, datorită lucidităţii, ne-am dat foarte bine seama atât de limite, cât şi de neputințe. Prin fire şi limbă, L-am primit însă şi pe Dumnezeu şi tot prin ele L-am înţeles. De aceea, azi şi un simplu popă de-al nostru de ţară, din Bărăgan de pildă, atunci când se armonizează cu dangătul clopotelor liturgice, face cât o întreagă Academie. Şi tot de aceea şi elitele noastre morale, ca legionarii lui Corneliu Codreanu, sunt mai presus decât cele intelectuale. De unde şi problema Bisericii noastre pe care, dacă nu o situăm deasupra statutului intelectual, zadarnic încercăm să facem ce vrem, de unii singuri. După cum şi dacă-n marea noastră Poveste, am despuia scuturile voievozilor de crucile de pe ele, zero ne-ar fi Istoria. Că doar nu pentru ridicarea nivelului de trai s-au bătut ei! Aşa că la noi, Istoria s-a făcut odată cu Biserica. Şi nimeni, în această Istorie a noastră, n-a sprijinit şi susţinut Biserica precum a sprijinit-o şi a susţinut-o Mişcarea Legionară. Ştiau ei, legionarii, ce ştiau! Că orice am face noi, cei de azi, fără Ea, ar fi mai puţin important decât ceea ce am face trăind prin Ea şi pentru Ea. De aceea am eu certitudinea invincibilităţii poporului nostru. Căci aşa cum a ieşit din impasurile trecute, tot aşa va ieşi şi din cele prezente şi din cele ce vor mai veni. Virtuţile sale, daruri cereşti, îl vor ajuta. Şi când mulţi dintre cei de azi nu vor mai fi împrejur, noi încă vom dăinui, chiar murind acum pentru el.

– Mai ştii?! îi făcu colonelul Crăciun un semn discret adjunctului său. Că ăştia…

– S-o creadă ei! răspunse Iacob. Să moară mai întâi, cum zice bătrânul, şi-o să mai vedem noi…

– O să vedem, o să vedem, Iacobe! Dar ăştia nici morţi nu se învaţă minte…

– Da, dar cu toate autoanalizele făcute, ce mai sunt ei pentru noi? Cadavre vii! Strigoi! Și de strigoi, cine să se teamă?

– Hm… Mai știi?… răsuflă Crăciun, nu prea sigur pe sine.

Și ”ședința” cu camarazii legionari luă sfârșit.

Într-un W.C. comun, dintr-un cotlon din curtea închisorii, câțiva preoți tot mai vorbeau pe șoptite:

– Grozav, Țuțea ăsta! zicea unul.

– Da, frate! Și ce curaj pe el! Pentru asta, patriarhul ar trebui să-i facă statuie.

– Statuie, nu cred. Dar o icoană mare, da. Că mie, pe când vorbea, mi s-a părut, ba am și văzut, un porumbel ce i se pogorâse deasupra capului.

– Păi atunci, chiar că merită! întări altul părerea colegului său.

(Marcel Petrișor – Trecute vieți de domni, de robi și de tovarăși, Editura Vremea, București, 2008, pp. 149-153, 164-166)

Petre Țuțea în dialog cu prigonitorul Gheorghe Crăciun

Altă dată, tot aşa într-una din întâlnirile organizate de putere cu deţinuţii, în vederea reeducării, în careul care se făcea în curte, Crăciun ”trecea în revistă” însoțit de un grup de ofițeri, careul.

La un moment dat s-a oprit în fața unui om înalt, slab, puțin adus de spate.

– Ce faci, filosofule?

Îl cunoscuse. Era Petre Țutea. Era aşa de slab că-l susțineau doi camarazi.

Crăciun l-a privit satisfăcut. Şi către mulțime:

– Mă! Aţi rămas în urmă! V-aţi prostit! Că dacă eraţi deştepţi nu ajungeaţi aici! Vi-l închipuiti pe Christos cu un crucioi în spate prin New York? Ar râde şi curcile. Uite am ajuns în Lună şi n-am dat de niciun Dumnezeu!

Se depărtase câtiva paşi. Țuțea a ridicat mâna.

– D-le Colonel! O clipă. Vreau să vă întreb ceva!

– Da! Ia zi, mă, filosofule!

– Nu vă supărati, aţi crescut la oraş sau la ţară?

– La ţară, mă! Nu se vede? şi-şi bombează pieptul.

– Şi ati avut porci?

– Auzi vorbă? Cum să nu! Care gospodar de la ţară nu creşte porci?

– Şi… aţi văzut dvs. porc să privească în sus?

Tăcere scurtă. Priviri speriate. Crăciun nu era prost, a schiţat un zâmbet şi către cei de faţă:

– Îl ştiţi că e nebun! Tâmpenii…

S-a stăpânit pe cât se putea râsul general ce ameninţa să invadeze mulţimea şi Crăciun cu suita sa s-au grăbit să scurteze întâlnirea cu ”nebuni ca Țuțea”.

De când ne băgaseră în celulă din 1959 nu mai văzusem „bomba” în care puţină vreme a stationat la un loc atâta mulţime de oameni. Dar iată… mari și minunate sunt lucrurile tale Doamne!

(Ilie Tudor – De sub tăvălug, Ediția a III-a, Editura MJM, Constanța, 2010, p. 85)

Una din cele mai mari personalități contemporane

În compartimentul mare al dubei ne aşezăm lângă domnul Pupeza. Este o încântare să-l asculţi vorbind. Ne spune că s-a despărţit de curând de Petre Ţuţea, despre care vorbeşte în termeni superlativi. Auzisem vag până acum despre Ţuţea. Acum aud vorbindu-se despre el, ca despre una din cele mai mari personalităţi contemporane. Timpul va confirma ceea ce admiraţia domnului Pupeza îi acorda cu anticipaţie. (…)

Ne apropiem de închisoare. Când apare în raza noastră vizuală, o privim cu toată atenţia. Privind-o din exterior, închisoarea nu pare aşa fioroasă. De la distanţă, nici nu-ţi poţi imagina iadul din interior. Într-adevăr, chinul acestui infern nu-l cauzează nici zidurile şi nici gratiile, ci răutatea şi cruzimea gardienilor şi a politrucilor. Or, acestea nu se văd, ci numai se simt. Trecem peste podul pe care îl vedeam, cu ani în urmă, în zilele de Duminică, pe colonelul Koller, mergând în ţinută de paradă şi şchiopătând, spre stadion. Era, cică, invalid de război. Din războiul civil din Spania. Ca zelos ucenic al Talmudului şi bun bolşevic, a luptat în Spania pentru dărâmarea Creştinismului.

Când ajungem în curtea închisorii, suntem încunoştinţaţi de către colonelul Crăciun că am fost aduşi în penitenciar ca să-l ascultăm vorbind pe Petre Ţuţea.

– Te-am adus în special pe dumneata – zice Crăciun, adresându-se mie – ca să vezi şi să auzi că şi Ţuţea s-a convins de adevărul celor spuse de noi.

Mă înclin zâmbind, copleşit – chipurile – de atâta onoare. Nu pot să nu mă întreb: de ce caută colonelul Crăciun atât de stăruitor să mă determine să vorbesc şi eu. Până la urmă ajung la concluzia că insistenţa lui ţinteşte departe. Legionarii bătrâni pe care i-a convins să-şi facă ”mea culpa” vor dispare, unul câte unul, cât de curând, sub acţiunea implacabilă a timpului. În schimb, noi, tinerii, deşi ne-a trecut prin furcile caudine ale Zărcii, vom rezista mai mult în viaţă şi vom constitui o primejdie în viitor. (…)

Discursul lui Petre Ţuţea, deşi lung de cel puţin două ore, nu aduce mult aşteptata dovadă că s-a convins de “adevărurile” lui Crăciun. Dimpotrivă, Crăciun a trebuit să recunoască profunzimea adevărurilor rostite de marele gânditor român. Nu pot decât să regret că nu a existat un mijloc de a înregistra ceea ce a spus în faţa noastră acest vorbitor neîntrecut. A fost o pledoarie mascată a destinului nostru de “români absoluţi”.

(Pr. Liviu Brânzaș – Raza din catacombă)

Petre Ţuţea în încercuirea Securităţii

Despre Petre Ţuţea s-a rostit, în orice timpuri, de către contemporani, prieteni sau duşmani, informatori sau anchetatori ai poliţiei politice, cuvântul „geniu”. S-a vorbit ca despre un legiuitor al economiei naţionale şi în anii ’40, tot ca despre un geniu se exprima în pledoaria sa Petre Pandrea în anii ’50 când Petre Ţuţea intra în şirul martirilor temniţelor comuniste; un geniu îl socoteau şi contemporanii lui de după 1964 şi până la moarte, când fractura destinului său îl obligase la schimbarea bruscă a legiuitorului cu studii înalte de drept şi specializări în economie, în filozoful orator ce umbla neobosit adunând în jurul său tineri cărora le vorbea despre libertate şi demnitate tranşând cu obstinaţie problema comunismului privit, până la urmă, ca o boală inoculată, ucigătoare.

Pentru cei ce nu l-au cunoscut sau, poate, au auzit prea puţin despre el, deschid documentarul cu datele cele mai importante scoase din declaraţia scrisă de mâna sa la 6 aprilie 1960, declaraţie aflată la fila 48 a Dosarului Işnformativţ 149821, volumul I din Arhiva CNSAS, când era internat politic în lagărul de la Ocnele Mari. Acest Dosar Işnformativţ însumează 20 de volume.

Absolvent în 1929 al Universităţii din Cluj – Facultatea de Drept, doctor în Drept la 27 de ani, în timpul doctoratului îşi începe activitatea jurnalistică devenind colaborator al ziarului tineretului naţional ţărănesc alături de Bazil Gruia. Practică avocatura doar un an în judeţul Hunedoara, pentru ca în 1932 să întemeieze împreună cu Mircea Grigorescu şi Petre Pandrea revista „Stînga” din care apar numai câteva numere.

Anul 1933 este anul decisiv pentru cariera de economist a lui Ţuţea. Este trimis la Legaţia Română din Berlin ca ajutor al consilierului economic, unde va rămâne până în 1935. Rechemat în Ministerul Economiei Naţionale, centrala Industrie şi Comerţ, funcţionează aici până la data arestării – 12 aprilie 1948. Deşi doctor în Drept, se specializează în economie, conform vocaţiei sale reale.

În 1940, luna noiembrie, pleacă la Moscova, ca negociator al unor acorduri economice, unde rămâne până în 1941. După întoarcerea din URSS, funcţionează ca director în Ministerul Industriei şi Comerţului până la 23 august 1944. Până la data arestării sale rămâne în minister cu următoarele funcţii: director în Ministerul Economiei Naţionale, Direcţia încurajării Exportului, funcţionar în Direcţia Studii şi Documentare, pentru ca în final să lucreze în Direcţia Acorduri. Mă opresc la acest episod important pentru cunoaşterea personalităţii lui Petre Ţuţea. Este vorba despre un document aflat la fila 1 a dosarului de urmărire informativă: „Referat al Serviciului II/ Biroul 2 din 4.04.1948 – Direcţiunea Generală a Siguranţei Statului – Dosar 58035 indşividualţ- în prezent Petre Pandrea nu activează politiceşte păstrându-se într-o rezervă totală şi ostilă faţă de munca sindicală şi politică a salariaţilor ministerului Industriei şi Comerţului. De la instalarea la conducerea ministerului a D-lui Gheorghe Gheorghiu Dej, Petre Ţuţea a fost ţinut la o parte, neîncredinţându-i-se lucrări importante sau şdeţ confidenţialitate. în evidenţele personalului, Petre Ţuţea figurează pe lista alcătuită în ianuarie 1948 de către sindicat, pentru lista de epuraţie a aparatului de Stat.”

Îndepărtarea lui Petre Ţuţea din structurile Ministerului Economiei Naţionale se încerca încă din 20 februarie 1948 când, paradoxal, Direcţiunea generală a Siguranţei Statului emite un Referat din care reiese intervenţia acesteia pe lângă organele de conducere ale Ministerului Economiei Naţionale pentru evitarea epurării lui Petre Ţuţea – probabil în vederea supravegherii lui la locul de muncă – dar şi datorită calităţilor excepţionale ale înaltului funcţionar de stat: „Neîncadrându-se actualului regim şPetre Ţuţeaţ nu este întrebuinţat la lucrări prea secrete şi este propus de organele acestui minister pentru comprimare. Luându-se contact cu organele în cauză ale Ministerului Economiei Naţionale, s-a stabilit să nu se treacă la îndepărtarea acestuia din serviciu pentru moment.”

În felul acesta Petre Ţuţea mai rămâne în Ministerul Economiei Naţionale câteva luni ale anului 1948, retrogradat din funcţia de director în aceea de simplu funcţionar.

Implacabil, însă, intervine fractura destinului. La 12 aprilie 1948 este arestat de la domiciliu de către organele Siguranţei generale şi încarcerat la Rahova în arestul Siguranţei, (ce devenea Securitatea Statului în august 1948), unde este anchetat şi reţinut până în 2 iulie 1948, dată la care, transferat la Sşerviciulţ Sşpecialţ şdeţ Işnformaţiiţ, rămâne până la 18 iulie 1948 când este readus în arestul din Rahova de unde, transportat în septembrie 1948 la Ministerul de Interne este anchetat şi reţinut de către organele Siguranţei generale până la 10 noiembrie 1948 când va fi depus la penitenciarul Jilava. Pe 23 aprilie 1949 este ridicat şi internat în lagărul de la Ocnele Mari.
în 1953 Petre Ţuţea era pus în liberatate. Avea să declare mai târziu într-o „Declaraţie” luată la Securitate în legătură cu o serie de manuscrise confiscate: „Nu cunosc care au fost motivele acestei internări în lagăr şla Ocnele Mariţ, bănuind doar faptul că am fost de dreapta până în 1944” (Dosar I/49821/ vol. 7, fila 139, ACNSAS).

în 1956 Petre Ţuţea este din nou arestat, judecat şi condamnat la 18 ani muncă silnică. Citim „Sentinţa nr. 241 din 20 decembrie 1957 (a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militară – colegiul de Fond – Dosar 2828/ 957), la fila 201 a volumului 7 al dosarului de urmărire informativă: „Petre Ţuţea este judecat, arestat preventiv (de la 22 decembrie 1956, trimis în judecată pentru crimă de uneltire contra ordinei sociale.” La fila 204 – Hotărârea: „Tribunalul în numele poporului hotărăşte ş…ţ cu unanimitate de voturi, condamnă pe Ţuţea Petre la 10 (zece) ani închisoare corecţională şi 5 (cinci) ani interdicţie corecţională pentru uneltire contra ordinei sociale.”

Dosarul I 149821 ACNSAS, vol. I. Fila 44 reflectă influenţa iradiantă a lui Petre Ţuţea asupra oricărui tip de interlocutor, mai cu seamă când se implică, tranşant în probleme de stat. Documentul este o relatare nesemnată şi se intitulează „Dr. Petre Ţuţea negociator economic al României la Moscova, Berlin şi Budapesta”. Suntem puşi în temă cu o discuţie de la Restaurantul „Modern” dintre doi negociatori economici, unul german şi celălalt maghiar, „intelectuali de mare clasă”, dornici să cunoască intelectuali români. Cei doi evocă elogios intervenţiile strălucit-intimidante pe teme economice şi nu numai ale lui Petre Ţuţea: „Să nu vă miraţi. în actualul moment istoric Germania este o colonie a României. Aţi început un război imprudent pe două fronturi. Ce v-aţi face fără petrolul şi grânele noastre? în calitatea mea de delegat patriot v-am prins la strâmtoare, am dreptul să vă impun condiţiuni feniciene. Vă pun cizma mea pe masă. Plătiţi, altfel nu dau.”

De altfel, fragmente întregitoare ale portretului lui Petre Ţuţea alcătuit de Petre Pandrea ca avocat al apărării celui ce devenise deţinut politic odată cu instaurarea comunismului în România găsim în acest volum I: „Ce este Dr. Petre Ţuţea? Un filosof aproape genial care se ocupă după pilda lui Socrate (cunoaşte perfect filosofia Eladei) şi de treburile cetăţii, în mod dezinteresat şi fără a râvni sau vâna demnităţi sau onoruri ca politicienii sordizi. Ţuţea are perspectivă europeană şi istorică. ş…ţ Până azi, viaţa lui este curată ca cristalul. (Fila 23)

Inocenţa lui Petre Pandrea care spera să-i înduplece pe călăii comunişti se reflectă în fragmentele textului aflat la fila 42 a volumului I din dosarul informativ: „Având în vedere capacitatea intelectuală excepţională şi pregătirea europeană a acestui filosof, fecior de ţăran şi proletar intelectual, deci un bun, o valoare, a poporului nostru, de la care putem aştepta o mare carte, acum când se află în pragul maturităţii, după ce a terminat efervescentele şi căutările de sine ale tinereţii, îmi îngădui să dau următoarele sugestii anchetatorilor noştri:

1. un proces politic cu Petre Ţuţea ar fi o copilărie a acuzării fiindcă nu pot exista elemente, fapte, intenţii, organizare, în afară de trăncăneli greşit auzite şi înţelese de informatori inculţi şi zeloşi, o condamnare a lui echivalând cu uciderea acestui temperament hipernervos şi a unei filosofii precare, ca la toţi filosofii de ocazie.

2. tratament de favoare în penitenciar cum se cuvine pentru poeţi şi filosofi, adică aer, plus de hrană cam insuficientă, cărţi de lectură pentru narcotizarea nervilor, duşuri reci dese, politeţe extremă.

3. domiciliu forţat la casa părintească, lângă bătrâna sa mamă şi la surori (neavând familie ca toţi filosofii) în comuna Boteni, judeţul Muscel.
Avocat Petre Pandrea”.

Petre Ţuţea a fost o conştiinţă implicată în destinul naţiunii, a gândit efervescent şi constructiv până în ultima clipă a vieţii sale, conturându-şi, prin alocuţiunile sale, un autoportret lăuntric demn de aducere aminte, alcătuit din fragmente tulburătoare prin veridicitatea lor: „Cine şi ce poate împiedica o conducere luminată şi dârză să civilizeze complet litoralul Mării Negre aşa ca paşii noştri să coboare pe trepte de marmură spre mare? Care sunt obstacolele de neînvins puse în calea realizării unei puternice industrii de nivelul celei mai avansate din lume sau în calea dezvoltării unei agriculturi care prin cantităţi şi calităţi să poată concura pe cea mai bine organizată şi utilată? ş…ţ Un Stat naţional se desăvârşeşte lăuntric pentru a putea privi încrezători în afară. Viaţa românească se desfăşoară în spaţiul românesc, viaţa Statului Românilor trebuie să se desfăşoare peste frontierele acestui spaţiu, dacă vrem să poarte titlul de Stat.” (fila 3, volum 3, Dosar I 149821 ACNSAS).

Volumul 7 al dosarului de care ne ocupăm, cuprinde documente ale urmăririi informative a lui Petre Ţuţea din anii de după eliberarea sa din detenţia politică. Petre Ţuţea este prins acum într-o altă formă de privare de libertate, aceea a urmăririi lui continue, cu ochiul vigilent al Securităţii pironit în ceafă ca o armă. Pentru o mai logică urmărire a evenimentelor, le vom cerceta în ordine cronologică şi nu în ordinea aşezării lor în dosar. De asemenea, pentru sistematizarea informaţiilor din documente vom proceda la clasificarea, pe cât este posibil, a acţiunilor Securităţii în cazul Petre Ţuţea ca obiectiv. Ele ar fi următoarele:

– limitarea anturajului;

– izolarea obiectivului;

– compromiterea obiectivului;

– curmarea relaţiilor obiectivului;

– alcătuirea unei vaste reţele informative;

– dirijarea reţelei informative prin filaj şi prin Tehnica Operativă;

– contactări pentru influenţare şi avertizare a celor din anturajul obiectivului;

– cercetarea obiectivului până în cele mai mici amănunte ale vieţii acestuia;

– compromiterea celor mai apropiaţi colaboratori ai obiectivului;

– anchetări periodice ale obiectivului la Securitate, în cadrul cărora au loc şi avertizări repetate;

– percheziţii domiciliare;

– control şi confiscare a lucrărilor personale aflate la domiciliul obiectivului;

– preconizarea urmăririi penale a obiectivului;

– preconizarea intervenţiei asupra mijloacelor de subzistenţă ale obiectivului (verificarea autenticităţii actelor şi eventuala intervenţie în acordarea în continuare a pensiei de la Uniunea Scriitorilor);

– preconizarea efectuării unei expertize medico-psihiatrice (care de obicei se solda cu o internare bazată pe un diagnostic fals precum şi eventualitatea unui tratament aplicat în vederea anihilării victimei).

În primăvara lui 1968, lui Petre Ţuţea i se întocmeşte o „fişă personală” (în cadrul unui „Referat cu propuneri de avertizare a numitului Ţuţea Petre”): „Dar, fire de boem, dominat puternic de eul său, n-a acceptat să intre în câmpul muncii pe lângă faptul că nu este dispus „să se bage slugă la dârloagă” (sic!) autocaracterizându-se ca om „inadaptabil la situaţia politică şi economică actuală””. Tot aici se propune: „a se aproba avertizarea numitului Ţuţea Petre de către organele noastre, fără audierea unor martori deoarece poziţia sa duşmănoasă a fost semnalată de mai mulţi informatori.
Semnat locotenent major
Gheorghe Gheorghe”.
(fila 2 volumul 10). De altfel, în Procesul verbal din
30.03.1968 citim că a fost „invitat” la sediul organelor de Securitate „pentru a i se atrage atenţia asupra următoarelor fapte: organele noastre sunt în posesia unor date verificate din care rezultă că în discuţiile pe care le purtaţi abordaţi teme şi idei ce contravin ideologiei marxiste, că teoretizaţi curente depăşite de timp chiar atunci când plecaţi de la premise juste, întreţinând o atmosferă neloială regimului socialist prin aluzii la unele stări de lucruri.
I s-a subliniat şfaptulţ că se face purtătorul unor idei reacţionare în anturajul pe care-l cultiva.
Faţă de această situaţie, organele de securitate avertizează pe cetăţeanul Ţuţea Petre că în cazul când va repeta sau va comite alte fapte împotriva Securităţii statului, va fi tras la răspundere penală.
Drept pentru care s-a încheiat prezentul proces verbal.
Semnătura celui avertizat că a luat la cunoştinţă
Petre Ţuţea
Nu recunosc cele imputate”.

încă din 1969 Petre Ţuţea aduna în jurul său adepţi ai învăţăturii pe care o furniza sau simpli admiratori. în aceste împrejurări începe să devină periculos şi sub acest aspect pentru regimul comunist. în „Raportul privind rezultatul discuţiilor purtate în ziua de 23 ianuarie 1969 cu Ţuţea Petre, fost şef de cuib legionar, fost director general în Ministerul Economiei, condamnat şi graţiat în 1964”, ş…ţ „reies clar concepţiile sale idealiste antimarxiste. ş…ţ” Se remarcă „faptul că în discuţiile purtate Ţuţea Petre abordează problemele de pe o poziţie idealistă ieşind în evidenţă caracterul naţionalist al ideilor sale.

De fapt şi din unele materiale informative rezultă că Petre Țuţea are unele manifestări anticomuniste şi speră într-o schimbare a regimului.

În concluzie apreciem că Ţuţea Petreş,ţ în discuţiile ce le poartă cu studenţiiş,ţ colportează idei filosofice opuse marxismului din care cauză nu este oportun ca el să mai continue astfel de legături, mai ales că, aşa după cum rezultă şi din materialul informativ, el exercită influenţă asupra acestora având o mare erudiţie şi capacitate de a domina în discuţiile pe care le poartă.

Chiar şi în discuţiile cu noi şi-a etalat concepţiile sale idealiste neascunzând faptul că el nu este adeptul marxismului.” (fila 269, vol. 11)

Dirijarea reţelei informative şi diversificarea ei în cazul Petre Țuţea este spectaculoasă. Problema se acutizează chiar în iulie 1971, când faţa comunisto-şaşa-zisţ-umană, pe care vroia s-o afişeze regimul, se modifică monstruos o dată cu vizita lui Nicolae Ceauşescu în Coreea. La 29 iulie 1971 Securitatea alcătuieşte un „Plan de măsuri în dosarul de urmărire informativă privind pe Țuţea Petre” (volum 12, fila 26):

I. Dirijarea reţelei informative după cum urmează:

1) Dirijarea informatorului „Crăiniceanu” din legătura tov. locotenent colonel Spiridon pentru a stabili natura relaţiilor dintre Țuţea Petre şi unii scriitori precum şi conţinutul scrierilor sale de sertar.

2) Dirijarea informatorului „Dobrogeanu” din legătura tov. maior Stanciu Constantin pentru a stabili anturajul sau relaţiile cu persoane din străinătate.

3) Se va cere şSecurităţiiţ judeţului Ilfov dirijarea informatorului „Vlăsceanu” pentru a stabili ş…ţ atitudinea sa faţă de evenimentele interne şi internaţionale.ş…ţ

Deoarece Țuţea Petre este cunoscut de mulţi informatori ai organelor noastre se va face o selecţie, iar cei cu posibilităţi vor fi instruiţi în consecinţă.
Termen: permanent
Răspunde: locotenent Teacă C.

II. Se va pune sub control corespondenţa lui Țuţea Petre pentru a descoperi legăturile sale din ţară şi străinătate (timp de 6 luni).
Termen: 15.08.1971
Răspunde: locotenent Teacă C.

III. Se vor continua contactările lui Țuţea Petre în vederea prevenirii influenţei sale în rândul tineretului.
Termen: permanent
Răspunde: locotenent Teacă C.

IV. Se va lua legătura cu şVictor Achimţ ofiţerul care deserveşte informativ Uniunea Scriitorilor pentru a vedea posibilităţile existente şi cooperarea pentru documentarea activităţii lui Țuţea Petre.
Termen: 1.09.1971
Răspunde: locotenent Teacă C.”

Măsurile luate în urma planului eşuează în parte. Securitatea abordează o nouă etapă, mai drastică, deoarece „Țuţea Petre datorită legăturilor pe care le realizează şi le permanentizează şi mai ales prin comportarea şi discuţiile pe care le face prin ideile pe care le răspândeşte în anturajul său, prezintă un pericol social.” (fila 15, volumul 11, din Nota sinteză din 15.03.1974 semnată de căpitan Dragnea Vasile de la Işnspectoratulţ şdeţ Mşiliţieţ Bşucureştiţ – Securitate).

Concomitent se concepe o „Notă de măsuri în dosarul de urmărire informativă „Economistul”. Şurubul se strânge. „Pericolul” trebuie anihilat. La fila 16 citim: „Având în vedere situaţia operativă existentă prezentată în nota-sinteză alăturată se impune continuarea urmăririi informative a numitului Țuţea Petre pentru a realiza următoarele sarcini:

I. De stabilit toate elementele pe care le vizitează la domiciliu sau le contactează în alte împrejurări şi fac parte din anturajul său şi de documentat manifestările ostile pe care le are faţă de acestea, în scopul luării unor măsuri de curmare a acestor activităţi.ş…ţ

II. De verificat ce preocupări scriitoriceşti are în general şi dacă scrie un roman privind viaţa din detenţie sau alte lucrări duşmănoase.
– Pentru realizarea acestor obiective vom întreprinde următoarele măsuri:
ş…ţ
2) în cazul când (!) obţinând o nouă locuinţă (în care sens are de făcut demersuri) va primi vizita unor tineri sau (sic!) altor persoane faţă de care exercită o influenţă duşmănoasă, se va analiza oportunitatea instalării mijloacelor T/ehnicii/ Oşperativeţ pentru a cunoaşte şi documenta această activitate.

3) Pentru a stabili dacă este preocupat să redacteze scrieri duşmănoase se vor lua măsuri de dirijare cu continuitate a informatorului „Fănică” de la Direcţia I (locotenent colonel Rădulescu Petrică) faţă de care şi-a exprimat asemenea intenţii.

În acest scop, iniţial se vor lua măsuri de interpunere în localurile pe care Țuţea Petre le frecventează (inclusiv Casa Scriitorilor – n.n.).

4) Cu sprijinul conducerii serviciului se va analiza la Direcţia I şi la Serviciul 120 din unitatea noastră ca informatori din rândul scriitorilor să fie dirijaţi pe lângă Țuţea Petre în scopul verificării preocupărilor lui literare, urmând a se stabili sarcini concrete în acest sens.
ş…ţ

6) Periodic, în raport de evoluţia situaţiei operative, va fi pus în filaj, pentru a documenta legăturile pe care le are, întocmindu-se şi acte premergătoare corespunzătoare, folosind aceste împrejurări şi pentru interpunerea unor informatori.
ş…ţ

9) în cazul că se vor obţine informaţii că la domiciliul său deţine unele manuscrise personale sau este în curs de redactare a unor asemenea lucrări, vom organiza o percheziţie secretă sau legendată pentru a verifica conţinutul lor.ş…ţ

10) Pentru a împiedica la timp continuarea activităţii lui de influenţare negativă, vom proceda la documentarea preocupărilor ce le are în acest sens, urmând să adoptăm următoarele soluţii:
– chemarea periodică la organele de Securitate ca pe această cale să-l determinăm să renunţe la activitatea ostilă concomitent cu contactarea unora dintre legăturile lui, adâncind astfel procesul de destrămare sau, în caz oportun, luarea unor măsuri penale.”

Să recapitulăm: până aici (suntem în anul 1976) avem de a face, în ceea ce-l priveşte pe Petre Țuţea, cu „adâncirea unui proces de destrămare” a relaţiilor, luarea unor măsuri penale, racolarea prietenilor, încercarea de suprimare a mijloacelor de trai.

Anul 1978 este, pentru Țuţea, un an înţesat de măsuri sporite împotriva lui, absurde prin număr şi iraţionalitate. Se „lucrează” pe trei direcţii „se continuă operaţiunea de „destrămare” a anturajului în mod special al celui alcătuit din tineri, este „lucrat ş…ţ” prin mijloace speciale şi reţea şde informatoriţ, activându-se pe linia de influenţare şi a renunţa la a scrie lucrări cu caracter antimarxist şi de a refuza chiar restul de lucrări pe care le scrie” (fila 88, Nota informatorului „Inginerul” din 7.03.1978, Dosar 149821 Țuţea Petre şi alţii volum 9). Din nota informatorului „Vrânceanu” de la fila 96 a volumului 9 al dosarului, nota din 13.12.1977, aflăm că „informatorul a fost instruit ca în relaţiile cu Țuţea Petre să-l tempereze de a-şi mai exterioriza intenţiile în diferite medii pentru a evita consecinţele de care abia a scăpat.” Adnotarea marginală semnată indescifrabil pe această notă informativă confirmă interogarea, anchetarea, hărţuirea de către organele de Securitate a tinerilor din anturajul lui Petre Țuţea: „Pentru a contracara influenţa nocivă a lui Țuţea Petre pe plan idealist, antimaterialist asupra unor tineri ş…ţ treceţi la executarea ordinului dat deja de a se relua discuţiile la securitate cu toţi tinerii care continuă să-l viziteze fără a descoperi T.O.” La fila 99 a aceluiaşi volum aflăm dintr-o observaţie la Nota informativă a informatorului Emil din 15.11.1977 cum era introdus un apropiat, racolat de Securitate, în casa lui Petre Țuţea, pentru a-i afla părerile ce urmau să fie aduse la cunoştinţa organelor operative: „Pentru viitor discuţiile se vor referi la cele două evenimente importante din viaţa politică a ţării noastre, alegerile şi Conferinţa Naţională a Partidului Comunist Român pentru a cunoaşte poziţia lui Țuţea Petre. Informatorul a fost instruit asupra modului de abordare a acestor subiecte.

O copie a notei se va da la Işnspectoratulţ şdeţ Mşiliţieţ Bşucureştiţ, Serviciul 1.
Semnat colonel Cristea Adrian”.

Tot în 1977, lui Petre Țuţea i se ridica de la domiciliu, lucrările şi este chemat la Securitate pentru „audiere”. De asemenea se continuă audierea tuturor persoanelor din anturajul său – prieteni şi tineri intelectuali – este „adâncit” procesul de izolare a lui Petre Țuţea, cât şi timorarea tinerilor ce-l înconjurau.

„Societatea socialistă bate pasul pe loc din cauza slabei productivităţi a muncii, aglomerării cadrelor administrative şi a aparatului neproductiv excesiv. într-o lume în care realitatea este ignorată în favoarea unor abstracţiuni planificate nu se poate vorbi de progres, entitate socială bazată în primul rând pe stabilitate. La noi nimeni nu e sigur de nimic şi acest factor de instabilitate vertical către poziţiile cele mai de sus se amplifică de la indivizi la întreaga societate.ş…ţ Sunt suficient de bătrân ca să nu îmi mai pese de nimic, astfel că pot privi cu detaşare cum o lume ce îşi zice materialistă se îngroapă zi de zi în propriile sale reziduuri. Asta după ce a îngropat şi chinuit vieţi omeneşti în favoarea a ceea ce prezenta drept ideal şi care de fapt nu era decât un biet izvor de favoruri şi pricopseli personale de abia ajungând pentru cei aleşi.” Sunt fragmente din nota informatorului „Fănică” din 10.04.1981, idei dezvoltate de Petre Țuţea printre cei ce-i formau auditoriul şi care, poate, înlocuiau un public în faţa căruia, într-o societate normală, el ar fi conferenţiat de la o tribună sau de la o catedră. în lipsa acestora, „tehnica operativă” a Securităţii, a păstrat în arhive, desigur în cu totul alte scopuri decât le-am fi avut noi, fragmente din discursurile sale ad-hoc.

Anii ^80 se anunţă catastrofici şi pentru Petre Ţuţea. în faţa locuinţei sale se plasează lucrători ai Securităţii care îl supraveghează atât pe el cât şi pe cei ce-l vizitează: „în ziua de 6 martie a.c. ş1980ţ l-am întâlnit pe stradă pe Petre Țuţea. Era foarte răvăşit. Mi-a spus că în faţa blocului său exista un post fix: sunt legitimaţi toţi cei care intră sau ies din blocul în care locuieşte. într-o zi a fost legitimat cumnatul său şi întrebat pe cine a vizitat.” (Notă informativă fila 40 vol. 9). (urmare din pag. 31)

în sfârşit ajungem la anul ultim al regimului comunist din România, 1989, când urmărirea lui Petre Ţuţea este neîntreruptă prin reţea informativă, până în luna mai şi verificată prin mijloacele tehnicii operative. Volumul 9 al Dosarului Işnformativţ 149821 ACNSAS Ţuţea Petre şi alţii se deschide cu o „Notă de analiză” din ianuarie 1989 (numele de cod ca obiectiv vor fi „Economistul” şi „Ţone”), aflată la fila 2, emisă de Securitatea Municipiului Bucureşti. Pe verso citim: „Este preocupat de redactarea unor lucrări filosofice idealiste pe care le-a difuzat în rândul unor legături ale sale. Scrie o lucrare intitulată „Antropologia creştină”” şi pe care o prefigurează în cinci volume din care numai trei sunt terminate şi anume „Omul”, „Sistemele”, „Stilurile”ş…ţ

– Este nemulţumit de faptul că scrierile sale filosofice şnuţ sunt apreciate şi publicate şi de aceea le dă spre studiere unor legături mai apropiate, în manuscris sau dactilografiate.

– Este o persoană cu o solidă cultură filosofică idealist mistică, jonglând cu termeni şi concepţii filosofice şi reuşind prin modul în care ştie să analizeze diferite evenimente internaţionale, să stârnească interesul auditoriului şi, prin aceasta, considerându-se una dintre cele mai luminate minţi.

Având în vedere situaţia operativă existentă se impune continuarea urmăririi informative a sus-numitului, pentru rezolvarea următoarelor probleme:
ş…ţ

2) Asigurarea controlului asupra lucrărilor sale, prevenirea multiplicării şi difuzării în ţară sau în străinătate a lucrărilor cu caracter duşmănos.

3) Intensificarea măsurilor preventive asupra legăturilor sale în vederea izolării obiectivului şi reducerii posibilităţilor acestuia de a lua legătura cu elemente legionare şi reacţionare din Occident.
Pentru realizarea acestor sarcini se vor întreprinde următoarele măsuri:

1. Instruirea şi dirijarea în continuare a informatorilor „Emil”, „Inginerul”, „Murgu” şi „Velicu” în vederea clarificării următoarelor aspecte:
ş…ţ
– cine sunt persoanele care îi dactilografiază lucrările;
– cine sunt persoanele care îi facilitează scoaterea sau introducerea în sau din exterior de publicaţii sau diverse obiecte;
– ce intenţionează să facă cu lucrările sale şi ce persoane au cunoştinţă de ele; cui a promis că îi dă câte un exemplar.
Termen: permanent
Răspund: colonel Ardelean Valeriu
colonel Ghinet Virgil

2. Anchetarea, împreună cu Direcţia I, a elementelor legionare care îl vizitează pe obiectiv şi anume: Marcel Petrişor şi Boeru Adrian. Audierea tuturor persoanelor care vin în contact cu obiectivul: Aurel Dragoş Munteanu,/…/, Neagu Mihai Basarab, Nicolae Mărgineanu precum şi studenţii care-l vizitează pe obiectiv.
Termen: 25.02.1989
Răspund: colonel Ardelean Valeriu
colonel Ghinet Virgil
ş…ţ

4) Se va continua controlul informativ prin mijloacele special Tşehniciiţ Oşperativeţ care se afla instalate la domiciliul obiectivului şi se va avea în vedere o mai operativă exploatare a acestora, în scopul stabilirii şi identificării persoanelor care îl vizitează, natura discuţiilor purtate cu aceste persoane, cunoaşterea activităţilor ostile şi intenţiilor pe care le are în continuare obiectivul.
Termen: permanent.
Răspunde: colonel Ardelean Valeriu

5). în vederea limitării extinderii legăturilor şi a izolării sus-numitului, se vor organiza măsuri complexe de prevenire, între care, contactări pentru influenţare pozitivă, cercetări informative, atenţionări, avertizări.
Termen: permanent
Răspunde: colonel Ardelean Valeriu

6) Pentru identificarea tuturor persoanelor, îndeosebi şaţ acelora din rândul tineretului, care fac parte din cercul său de relaţii şi nu au fost încă cunoscute, se va lua măsura filajului pe momente operative.
Termen: 30.01.1989
Răspunde: colonel Ardelean Valeriu
ş…ţ

8) Încadrarea informativă a tuturor persoanelor care apare ca legături apropiate ale obiectului pentru a cunoaşte reacţia acestora ce ar putea apare (sic!) ca efect al influenţei suportate din partea obiectivului.
Termen: permanent
Răspunde: colonel Ardelean Valeriu
în funcţie de evoluţia situaţiei operative din Dşosarulţ şdeţ Uşrmărireţ Işnformativăţ prezentul plan se va completa cu noi măsuri.
Colonel Ardelean Valeriu”.

Volumul 20 al dosarului păstrează elemente de tehnică operativă ca ultime interceptări făcute lui Petre Ţuţea, precum ultime acte din 1989 referitoare la caz. La fila 77 este înregistrată o informare din 20 octombrie 1987 conform căreia Petre Ţuţea primise prin intermediar un volum al lui Emil Cioran „unde sunt atacate colectivizarea şi Securitatea”.
Una din ultimele interceptări de tehnică operativă ce constituie unul dintre ultimele documente ale dosarului, are loc pe 25 februarie 1989: „T. O. / Ţone – 25.02.1989 – ora 11,40 – la Ţşuţeaţ se afla Iliescu care (sic!) îi relatează unele probleme din ţările socialiste şi poziţia URSS faţă de România.

Ţ arată că primul ministru francez a folosit expresia „nefericitul popor român”.

Ţ susţine că la noi se vor schimba lucrurile.

Iliescu crede că numai dacă va exista o situaţie favorabilă.

Se discută despre situaţia din URSS. şIliescuţ pleacă la ora 12,20.”

Micul dicţionar enciclopedic despre Petre Ţuţea: „Ţuţea Petre (1902-1991 n. Boteni jud. Muscel) gânditor şi orator român. Reflecţii în maniera socratică, asupra unor teme filozofico-religioase: omul, cunoaşterea, iubirea, Dumnezeu („Philosophia perennis”, „între Dumnezeu şi neamul meu”, „Omul. Tratat de antropologie creştină”). Deţinut politic.” Scurt şi cuprinzător…

(Ioana Diaconescu – România Literară)

via Fericiti cei Prigoniti

Temniţa – Catedra de teologie a părintelui Dumitru Stăniloae

Pr. Dumitru Stăniloae

„Iubirea e tare pentru că poate merge până la moarte.”

Părintele Dumitru Stăniloae la biroul său

Colonelul Crăciun vorbea celor prezenţi cu obişnuitul lui aer plin de importanţă. Peste puţin timp, mai apar doi – ultimii. Unul este un tip solid, cu o figură masivă, cu trăsături parcă de tătar, bronzat (adus, probabil, de la muncă în plin soare), contrastând cu paliditatea şi debilitatea majorităţii celor prezenţi.

Celălalt este un om înalt, cu păr cărunt, cu un chip blajin, zâmbind cu sfiiciune. Colonelul Crăciun îi prezintă:

– Domnul Petre Pandrea, marxist de-al nostru, ajuns printre dumneavoastră datorită unei erori. Dânsul, adaugă Crăciun, arătând spre celălalt, este Părintele Stăniloae.

Numele Părintelui Stăniloae mi-a izbit timpanul cu rezonanţa unui tunet. Acum câţiva ani, când a sosit vestea că Părintele Stăniloae a fost arestat şi condamnat, şi că se află la Aiud, a fost o mare emoţie în toată închisoarea. Marele teolog român în lanţuri! Pătimeşte împreună cu cei mai hotărâţi creştini care se împotriviseră Fiarei apocaliptice! Prin 1960, când eram în celulă cu Daniel Roman şi Mircea Dumitrescu, am aflat că Părintele Profesor este într-o celulă la parter, cu nişte ţărani. Atunci le-am spus celor doi prieteni cât de mult doream să ajung în aceeaşi celulă cu Părintele Stăniloae. Acum, dorinţa mea s-a împlinit. Ce bucurie pentru mine! Inima îmi bate cu putere. Este neîndoielnic că Dumnezeu a auzit dorinţa mea fierbinte şi a rânduit împlinirea ei în chiar ziua Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. (…)

După încheierea întâlnirii cu colonelul Crăciun se face repartizarea pe celule. Întrucât nu pot încăpea toţi într-o celulă, o parte vor rămâne la 321, iar ceilalţi vor merge la 322. Marea mea bucurie este că Părintele Stăniloae este repartizat la 322, unde sunt şi eu. El se aşează pe partea dreaptă, ultimul rând de paturi suprapuse spre fereastră, deasupra lui se aşează Cristofor Dancu, iar pe patul al treilea, sus, eu. Zic în sinea mea: “La parter, preotul, la etajul întâi, diaconul, iar la etajul al doilea, nepotul clopotarului”. (…)

Vine un gardian şi ne anunţă:

– Toată lumea la plimbare în curte!

Oamenii încep să iasă. Eu mă îndrept spre Părintele Stăniloae care rămâne ultimul şi îi spun:

– Sărut dreapta, Prea Cucernice Părinte, sunt Liviu Brânzaş, fost elev la liceul “Samuil Vulcan” din Beiuş şi mă bucur foarte mult că am ajuns cu dumneavoastră, căci vreau să urmez teologia.

Părintele îmi întinde mâna, zâmbind cu bunătate. Se reflectă pe chipul lui bucuria prilejuită de faptul că, un tânăr din fundul temniţei visează să urmeze teologia. Mă priveşte cu încredere şi zice:

– Neamul românesc a trecut prin multe momente grele în istoria sa, dar a răzbit şi a biruit întotdeauna prin credinţa în Dumnezeu şi prin speranţa în triumful final al binelui. Aşa se va întâmpla şi acum. Să răbdăm cu tărie şi smerenie suferinţa ce ni s-a dat.

Această mărturisire a Părintelui sună ca un testament. (…)

Trebuie să beneficiez la maxim de prezenţa Părintelui Stăniloae. Părintele se oferă să-mi ţină în fiecare seară un curs de teologie. Participă şi ceilalţi tineri, îndeosebi Gil Ioanid. În jurul patului Părintelui Stăniloae, celula ia aspectul unui amfiteatru. Toţi ne aşezăm, unii sus, alţii jos, şi ascultăm cu atenţie. Părintele Stăniloae nu procedează ca Părintele Ageu care mi-a predat teologia în cel mai pur stil didactic, ci ne prezintă diverşi teologi, de la Sfinţii Părinţi clasici, la teologii ruşi. Deşi acum, reţin mai puţine amănunte, în schimb, îmi măresc viziunea teologică. Sigur că nu lipsesc momentele filocalice. Traducătorul Filocaliei în limba română este, desigur, cel mai competent în acest domeniu al nevoinţei spre desăvârşire. Acum am înţeles, ceea ce până în acest moment am intuit doar, faptul că gândirea şi simţirea Sfinţilor Părinţi este forma autentică a Creştinismului.

Cine vrea să cunoască despre Hristos, trebuie să citească Sfânta Evanghelie. Cine vrea să-L urmeze pe Hristos, trebuie neapărat să citească scrierile Sfinţilor Părinţi. Ei te învaţă din propria lor experienţă cum se obţine mântuirea.

Nimeni nu poate fi creştin adevărat dacă nu cunoaşte învăţăturile Sfinţilor Părinţi. Ei sunt exploratorii căii spre Hristos. Ei au interpretat corect harta evanghelică şi au atins polul mântuirii. Cheia renaşterii creştine este urmarea lui Hristos după modelul patristic.

A încerca să fii creştin ocolind învăţăturile Sfinţilor Părinţi, înseamnă să fii neînţelept, vanitos şi mândru. Lumea protestantă este atât de săracă fără comoara patristică.

“Ajung sfintele şi de Dumnezeu insuflatele Scripturi spre vestirea adevărului. Dar sunt şi multe scrieri alcătuite despre acestea de fericiţii noştri dascăli şi cel ce le citeşte pe acestea va cunoaşte tâlcuirea Scripturilor şi va putea dobândi cunoştinţa pe care o doreşte.” (Sf.Atanasie cel Mare – Cuvânt împotriva elinilor, pag.29).

Dacă nu te răscolesc scrierile Sfinţilor Părinţi, dacă nu întind în tine resortul interior spre renaştere, înseamnă că nu ai nici o adeziune interioară la desăvârşirea pe care au realizat-o ei.

“De aceea se pune atâta preţ în scrierile Filocaliei pe baza gândurilor. Patimile pot fi topite şi faptele externe pot fi îmbunătăţite numai după ce omul s-a deprins să-şi urmărească atent orice gând, ca dacă e rău, să-l alunge îndată sau să-l cureţe şi să-l îmbrace în pomenirea lui Dumnezeu. Când astfel toată desfăşurarea vieţii lăuntrice se va face curată, luminoasă, bună, pătrunsă de lumina pomenirii lui Dumnezeu, omul va deveni bun cu adevărat şi în viaţa externă şi slobod de patimi. De aici înainte va creşte în dragostea de semeni şi va cunoaşte tot mai mult tainele adânci ale vieţii spirituale, pătrunzând în centrul de lumină şi de fericire dumnezeiască.

Dar până atunci, trebuie să ne conducem viaţa sufletului după prescripţiile cele mai precise, cele mai amănunţite, în chipul cel mai statornic. Sfinţii Părinţi sunt maeştrii neîntrecuţi într-o ştiinţă, pe care noi am lăsat-o să ne fie răpită, în ştiinţa sufletului, care e cea mai scumpă realitate după Dumnezeu, şi cunoştinţa aceasta a lor ne-o pun la dispoziţie în aceste scrieri.” (Pr.Prof.Dumitru Stăniloae– Cuvânt înainte la Filocalia, vol.II).

“Dacă ne-am aminti, fraţilor, de cuvintele sfinţilor bătrâni, dacă am cugeta la ele totdeauna, cu greu am păcătui, cu greu am cădea în nepăsare.” (Avva Dorotei – Să nu judecăm pe aproapele, Fil.IX, pag.537)

(Liviu Brânzaş – Raza din catacombă)

„Neamul românesc a trecut prin multe momente grele în istoria sa, dar a răzbit şi a biruit întotdeauna prin credinţa în Dumnezeu şi prin speranţa în triumful final al binelui. Aşa se va întâmpla şi acum. Să răbdăm cu tărie şi smerenie suferinţa ce ni s-a dat.”

Părintele Dumitru Stăniloae

La izolare cu părintele Stăniloae

Bătrânelul despre care am amintit, am aflat repede că este părintele Stăniloaie (!) Marele teolog, care ne vorbise în fiecare seară. Era slăbit, glasul i se auzea greu şi de aceea când vorbea se făcea linişte desâvârşitâ. Erau acolo cu noi 8 preoţi, printre care și un episcop greco-catolic, care-i sorbeau frazele cu respect și religiozitate.

Mai putea fi vorba de foame sau de frig? De suferinţă sau de neîncredere în puterea credinţei? Mai putea fi vorba de răzbunare sau ură? Toate se topeau la glasul blând plin de Duh-Sfânt al slăbitului cu trup, în care numai sufletul era uriaş. Cel mai strălucit reprezentant al ortodoxiei își ducea şi el crucea întru slava lui Christos. Era ca un sfânt bizantin rătăcit printre atâţia osândiţi şi ei apărători ai bisericii străbune şi ai neamului răstignit de atei.

În conditiile acelea vorba lui era balsam, un neaşteptat dar pentru multimea de martiri ce aveau să umple cimitirul fără cruci din marginea Aiudului, unde locuitorii oraşului aruncau gunoaiele.

Dragostea, ce se revărsa din prelegerile sale, ne ţinea de foame, ne încălzea. Puteam eu, oare (şi nu numai eu) să-l las să spele pe jos cimentul înghetat, sau să ducă tineta! Eram încă in putere la cei 36 de ani și nu mi-aş fi permis o altă atitudine decât cea pe care mi-o indica educatia creştină şi morala legionară.

Am încercat să-i dau cojocelul să-l pună sub dânsul şi m-a refuzat cu o hotărâre a mâinii.

– Nu! Dragul meu! Ai pedeapsă mare! Nu te voinici! Păstrează-te cât poţi! Nu se ştie cât vom sta aici; eu … voia Domnului! Peste câteva zile ne vom întoarce in celular, acolo nu e aşa frig ca aici, suntem mai apăraţi.

Am insistat, nu l-am putut convinge. Noaptea ne apăram reciproc. Ba-l mai înveleam, ba simteam cum incearca să mă ocrotească. Aşa făceau toti. Grija pentru celălalt era trăsătura caracteristică a atitudinii ce o impunea dragostea creştină. Spiritul de sacrificiu nu era doar vorbă, in temnita cea mai blestemată in care ne topeam. Am stat acolo în izolările dintre Zarcă şi celular cam 10 zile, cât a durat curătenia generală.

Cât de mult doream să cad în celulă cu Părintele Stăniloaie! N-a fost să fie. Socotelile administratiei erau poate altele sau, cine ştie, întâmplarea.

La întoarcerea în celular părintele Stăniloaie a nimerit la 3 celule dincolo de noi. Aceasta nu însemna că pierdusem contactul cu întelepciunea sfinţiei sale. Prin morse ne comunica cu competență şi dragoste însemnătatea Evangheliei din duminica viitoare, un sfat, o maximă, o încurajare. Nu mai vorbesc de risc, atât pentru el cât şi pentru noi. Izvorul acesta de înțelepciune din care ne adăpam, urma să se întrerupă. Lumina din întunericul ce ne înconjura a fost stinsă. Hrana sufletească ce ne-o dăruise n-am mai avut-o. Preotul, martirul Dumitru Stăniloaie, n-a mai fost adus printre noi şi nici la reeducarea din 1962 n-a apărut.

Noi cei cu pedepse mari ulterior am fost scoşi la muncă în colonia de la Salcia din Balta Brăilei.

(Ilie Tudor –  De sub tăvălug, ediția a III-a, Editura MJM, Constanța, 2010, pp. 71,79-80)

„Hristos este pentru mine totul. Este modelul de Om care a învins suferințele pentru că le-a răbdat, și le-a răbdat nu pentru că ar fi fost obligat să le suporte, ci pentru că le-a luat de bunăvoie ca să le învingă pe Cruce pentru noi și ca să ne ajute și nouă să le învingem.”

Părintele Stăniloae – conferențiar în zarca Aiudului

La zarcă am stat între oameni așa de buni, ca părintele Beju, părintele Grebenea… Profesorul Manu, care era la vreo trei celule mai încolo de noi, făcea lecții de engleză și de istorie a Americii, pe care ni le transmitea și nouă. (…)

Tot acolo, părintele Stăniloae a ținut odată o conferință despre icoană. Ascultătorii notau pe săpun. Unii notau ceva, alții altceva, ca la urmă să poată reface întregul. Apoi cineva din celula lor a bătut-o prin morse și așa am auzit-o toți. Nicăieri după aceea, citind diferite studii teologice, n-am mai întâlnit o expunere așa de succintă și esențială.

Părintele spunea că sfântul din icoană este chipul lui Dumnezeu, dar un chip al lui Dumnezeu nu întunecat, ca al nostru, ci luminos. Deci când noi ne închinăm sfântului, ne închinăm defapt chipului lui Dumnezeu din el. Și orice s-ar întâmpla cu icoana – dacă arde, de pildă – chipul lui Dumnezeu rămâne în ea intact. Nu mai țin minte exact, însă a fost ceva extraordinar… Părintele nu ținea numai conferințe religioase. Odată, vorbind despre doctrine, a afirmat că mai ușor îi poți converti la credință pe comuniști decât pe liber-cugetători, pentru că ei cred cel puțin în existența materiei și deci nu trebuie să facă decât un singur pas. Pe când liber-cugetătorii nu cred nici în materie, nici în duh. Aici n-am fost de acord cu părintele Stăniloae. Nu poți să-i convertești pe comuniști, fiindcă sunt îndrăciți. Și ceilalți sunt îndrăciți, desigur. (…)

Părintele Stăniloae, nu mai vorbesc, era un sfânt.

(Pr. Gheorghe Calciu – Viața părintelui Gheorghe Calciu după mărturiile sale și ale altora, Editura Christiana, București, 2007, pp. 68,78)

via Fericiți cei Prigoniți

Atanasie Berzescu în temniţa comunistă

Mişcarea de rezistenţă armată anticomunistă a fost un fenomen naţional de refuzare a regimului impus de tancurile sovietice, începând mai ales cu anul 1948. Munţii României erau împânziţi de grupurile de rezistenţi în aşteptarea americanilor eliberatori, cei din satele împrejmuitoare fiind principalii susţinători. Un astfel de caz a fost Atanasie Berzescu, profesor la Slatina-Timiş, judeţul Severin.

Acesta s-a născut la 4 martie 1921, într-o familie de muncitori din Teregova. După absolvirea Şcolii Normale din Caransebeş şi Deva, a urmat Academia de teologie. Ca profesor la Slatina-Timiş s-a numărat printre cei care îi susţineau cu toate cele necesare pe cei din munţii Semenicului, grupaţi în jurul lui Spiru Blănaru. La 25 ianaurie 1949, tânărul Berzescu a fost arestat. Trei zile mai târziu, sub ameninţarea pistolului maiorului Aurel Moiş de la Securitatea din Caransebeş, a fost obligat să-l trădeze pe Spiru Blănaru.

Numai că operaţiunile Securităţii de la Teregova au dat greş, încât Berzescu a scăpat de această constrângere. A fost inclus într-un lot de 21 de tineri inculpaţi pentru aşa-zisă activitate în Frăţiile de Cruce. Atanasie Berzescu a fost condamnat prin Sentinţa nr. 1766 din 9 decembrie 1949 a Tribunalului Militar Timişoara la 10 ani muncă silnică, pentru infracţiunea de „uneltire contra ordinii sociale“. După o detenţie la Timişoara, la 18 februarie 1950, Berzescu a fost mutat în Penitenciarul Aiud. Aici a fost nevoit să reziste regimului dur impus de gardieni, după cum relatează în memoriile sale şi din care redăm o secvenţă: „În jurul prânzului, la atelierul de rotărie, unde lucram, îşi face apariţia un gardian şi întreabă:

– Cine-i Mitoiu Dumitru? Dar Berzescu Atanasie?

Aşa, îmbrăcaţi sumar, în pantaloni şi cămaşă, încălţaţi numai în galenţi de lemn, ne cere să-l urmăm. Ne uitam nedumeriţi unul la altul, nu mai înţelegeam nimic, nu făcusem nimic rău.

După el, cu inima tremurândă, mergem la Celular. Acolo coborâm pe scări în jos, la beci. Pe coridor, în faţa noastră, se deschide o uşă de fier. Cu satisfacţia vizibilă, gardianul ne împinge înăuntru şi trânteşte uşa după noi. Ne trezim în beznă. Camera nu avea nici o fereastră şi nici bec. Pe jos era apa până la gleznă… Toţi eram nedumeriţi. De ce ne-au adus aici? Ne rugam lui Dumnezeu să ne ajute să trecem cu bine şi peste această încercare. Părintele Mitoiu se ruga pentru noi toţi. Eram nouăsprezece oameni. Când s-a deschis uşa, la lumina becului de afară am văzut pereţii celulei. Erau tencuiţi cu ciment şi stropiţi cu pete mari de sânge. Cine ştie câţi or fi murit în chinuri, izbiţi cu capul de pereţi. Moartea îşi lăsase pictată faţa pe zidul celulei, care nu era altceva decât o cameră de tortură. În întuneric, cu feţele brăzdate de sudoare, cu gurile căscate după un pic de aer, ne rugam în tăcere să ne ajute Cel de Sus. Tot mai mult simţeam lipsa de aer. Nu mai puteam respira şi rezista. De la o vreme, începuseră să ne chinuie setea şi foamea, dar mai ales setea. Uşa se deschidea şi apărea câte un ofiţer, întrebându-ne ce mai vrem. Ceream apă. Pe loc, ordona unui gardian să aducă două găleţi cu apă. În faţa noastră, la ordinul ofiţerului, gardianul se apropia de uşă, cu vadra în mână, ca să putem bea. Când ne apropiam, arunca apa pe jos la picioarele noastre, înjurându-ne şi îndemnându-ne să bem apa de pe jos. Fripţi de sete, priveam cum apa era aruncată pe jos. Satisfăcuţi, ofiţerul şi gardianul, cu un sadism extrem, zâmbind, închideau uşa. Umiliţi, cu capetele plecate, ne rugam lui Dumnezeu să ne dea tărie. Şi ne-a dat. Am rezistat patruzeci de ore, fără apă, fără mâncare, fără aer, fără lumină. Am crezut şi am biruit. În ziua de 24 august 1952, la orele 7 dimineaţa, a venit directorul închisorii, căpitanul Dorobanţu, ne-a scos din cameră, ne-a aşezat pe un singur rând, a trecut prin faţa noastră, a fiecăruia, măsurându-ne de sus până jos, şi ne-a spus:

– Acum mergeţi în fabrică şi să le spuneţi deţinuţilor ce aţi păţit în ziua de 23 August!“

Atanasie Berzescu a fost eliberat din temuta închisoare la 27 septembrie 1957, însă numai în acte, deoarece avea să fie menţinut în universul concentraţionar comunist. A primit un domiciliu obligatoriu la Lăteşti pentru 24 de luni. Un an mai târziu, o comisie a Ministerului Afacerilor Interne hotărăşte ca Atanasie Berzescu să fie trimis în lagăr de muncă pe o perioadă de 36 de luni, la Culmea, apoi la Periprava. La 12 septembrie 1961, Berzescu primeşte o altă decizie pentru trimitere în lagăr de muncă, pentru alte 36 de luni. A fost eliberat la 6 mai 1964.

(Adrian Nicolae Petcu – Ziarul Lumina)

via Fericiţi cei Prigoniţi

Părintele Ştefan Marcu – Un simbol al rezistenţei anticomuniste din Vrancea

„Cine se pune în slujba binelui, adună puzderie de duşmani în jurul său. Aici satana îşi concentrează cohortele sale de diavoli. Uneori e bună şi sabia de la cingătoare, dar sabia spiritului e cea mai eficace împotriva răului.”

Părintele Ştefan Marcu s-a născut la 28 noiembrie 1906, în localitatea vrânceană Poiana, într-o familie cu tradiţie preoţească, unul dintre înaintaşii săi, preotul Ion Danţiş, din Nistoreşti, fiind cunoscut drept „patriarhul Vrancei”. A suferit martiriul puşcăriilor comuniste vreme de 15 ani şi a plecat la Domnul printr-o moarte violentă.

Părintele Ştefan Marcu, mare trăitor al ortodoxiei şi iubitor de neam, este încă unul dintre numeroşii preoţi ortodocşi care s-au jertfit pentru credinţă.

În iunie 1928, Ştefan Marcu a absolvit Seminarul Sf. Gheorghe din Roman, apoi s-a înscris la Facultatea de Teologie din Iaşi, pe care o va termina mai târziu, din cauza greutăţilor pe care le-a întâmpinat de-a lungul vieţii. La 1 noiembrie 1929 este numit profesor la Şcoala Normală de învăţători din Focşani, unde a funcţionat până la 1 decembrie 1931. La 11 ianuarie 1931 se căsătoreşte cu Elena Chifulescu, cununat fiind de liderul Mişcării Legionare, Corneliu Z. Codreanu. A avut trei copii: Gabriela, Mihaela şi Corneliu.

Ulterior, este hirotonit pe seama parohiei Nistoreşti, unde va sluji de la 1 decembrie 1931. Această parohie era compusă din satele Podul Nărujii, Rebegari, Nistoreşti, Ogoarele, Bâtcari, Găinari, Romaneşti şi Olăreşti, cu 336 familii, respectiv 1263 suflete, în anul 1936. Parohia avea o biserică cu hramul „Pogorârea Sf. Duh” şi filia „Sf. Nicolae”. Era ajutat de preotul iconom Ioan Danţiş, cel care contribuise mult la reclădirea celor două biserici din parohie.

Pr. Marcu se va angrena în curentele politice ale vremii şi se va remarca în cadrul organizaţiei legionare încă din 1929, devenind, mai întâi şef legionar de plasă, apoi şeful Mişcării pe judeţul Putna, până în 1938, când s-au desfiinţat partidele politice. În timpul valului de represiune pornit în decembrie 1933, la ordin politic, după uciderea lui I. Gh. Duca, preotul Ştefan Marcu este „depus în penitenciarul Focşani la dispoziţia organelor poliţieneşti” timp de peste o lună, fără mandat de arestare şi fără a i se da vreun fel de explicaţii. Activitate legionară, în viziunea organelor poliţieneşti, era considerată ridicarea unei troiţe, la 14 mai 1936, la Stroeşti-Năruja, „din proprie iniţiativă” a părintelui Marcu, la a cărei sfinţire a participat preotul Vasile Boldeanu şi alţi lideri legionari din zonă.

La 25 martie 1938, de praznicul Bunei Vestiri, părintele Marcu avea să fie anchetat şi percheziţionat de către şeful postului de jandarmi din localitate, în vederea găsirii de „material de propagandă legionară”, încheiat cu „rezultat negativ”. Demersul Jandarmeriei era determinat de gestul părintelui de a-i pomeni pe Ion Moţa şi Vasile Marin, legionarii căzuţi în războiul civil din Spania, la ieşirea cu Cinstitele Daruri în timpul Sfintei Liturghii oficiate de praznicul amintit.

În septembrie 1938, părintele Marcu va fi trimis în lagărul de internaţi legionari de la Vaslui, apoi, la mijlocul lunii noiembrie, la cel afectat numai preoţilor de la Sadaclia (judeţul Tighina, Basarabia). Aici, alături de ceilalţi preoţi închişi, părintelui Marcu avea să i se confişte cartea de rugăciuni, considerată drept material legionar.

La 22 decembrie 1938, preotul Ştefan Marcu avea să se înapoieze acasă din lagărul de la Sadaclia. Ulterior, obligat de autorităţi, ca orice funcţionar al statului, la 12 ianuarie 1939, va adera la „Frontul Renaşterii Naţionale”, partidul înfiinţat de regele Carol al II-lea. Însă, aceasta nu-l va scuti de şicanele Jandarmeriei, deoarece la fiecare eveniment politic, la toate provocările regimului la adresa legionarilor, părintele Ştefan Marcu va cunoaşte percheziţii şi reţineri.

Astfel, pe 26 ianuarie 1939, la întoarcerea sa de la Bucureşti, unde susţinuse cîteva examene la Facultatea de Teologie, avea să fie percheziţionat la domiciliu şi reţinut pe motivul că la plecarea din localitatea natală nu anunţase postul de jandarmi. Ulterior, la 21 septembrie 1939, pe fondul uciderii lui Armand Călinescu, părintelui nostru i se va efectua o percheziţie domiciliară, în vederea depistării de „material legionar sau armament”, dar iarăşi nu i s-a găsit nimic. Totodată, el avea să fie reţinut şi înaintat Legiunii de jandarmi Putna.

Preot şi lider politic

La 4 septembrie 1940, pe fondul tulburărilor politice de la Bucureşti care vor culmina cu abdicarea regelui Carol al II-lea, printr-un ordin telefonic de la Poliţia judeţului Putna, părintele Ştefan Marcu era percheziţionat la domiciliu şi reţinut.

După instaurarea regimului naţional-legionar, în septembrie 1940, la rugămintea preotului Vasile Boldeanu, Ştefan Marcu va primi conducerea organizaţiei legionare pe judeţul Putna, până în ianuarie 1941. În această calitate, s-a confruntat cu manifestările negative ale unor legionari, care susţineau că aveau ordine precise de la centru şi încercau să facă diverse acţiuni ocolindu-l. Dar nici rolul de preot „nu se împăca cu starea de comandă”. „Aveam impresia că există oarecare discordanţă în felul în care înţelegeam eu lucrurile şi felul cum căutau alţii să le rezolve”, spunea părintele într-o declaraţie autobiografică din 10 mai 1949.

Cum se împăca rolul său de preot cu postura de lider politic, aflăm din acelaşi document: „În tot timpul cât am făcut politică nu am pierdut din vedere faptul că sunt preot. Au fost două planuri de activitate cu caracter social: unul politic şi altul preoţesc. În concepţia mea de viaţă planul principal a fost acela al activităţii mele preoţeşti, cu care am căutat să mă identific, iar celălalt a rămas întotdeauna secundar. Din toate acestea am rămas însă cu constatarea că între felul meu de a judeca politic şi felul în care cei mai mulţi dintre legionari, cu care fusesem în contact, judecau lucrurile, şi astfel se produsese o discordanţă”.

În timpul aşa numitei „rebeliuni legionare” din ianuarie 1941, cu înţelepciune şi bunăvoinţă din partea autorităţilor statului, Pr. Marcu a reuşit să păstreze calmul legionarilor, pentru ca un conflict să nu izbucnească pe străzile oraşului Focşani. „Acelea au fost zile foarte dificile pentru situaţia mea de şef politic. Mulţi îşi pierduse judecata limpede şi se lăsau mânaţi de pasiuni. Din clipă în clipă puteau izbucni conflicte în judeţ sau în oraş, care puteau duce la inutile vărsări de sânge.

Peste tot era haos şi starea aceasta era amplificată de veştile fanteziste date la radio. Am făcut sforţări să-mi păstrez calmul. Am apelat la toată puterea mea de judecată ca să iau hotărâri prin care să pot depăşi momentele critice. Cu ajutorul lui Dumnezeu, am reuşit să treacă acele zile fără nici un incident şi am avut chiar mulţumirea să primesc felicitări publice de la prefectul de atunci […], care a spus că m-am purtat ca un preot” – mărturiseşte părintele.

După evenimentele din ianuarie 1941, părintele s-a retras în satul natal, la biserica la care slujea ca paroh, precum spune în declaraţia amintită: „Terminând onorabil cu situaţia gravă din ianuarie, am putut să mă retrag iar în satul meu şi să-mi caut de preoţie şi de poporul meu. De atunci n-am mai făcut nici un fel de politică. Am activat ca paroh, acolo unde mi s-a cerut şi mi-am căutat de gospodărie”.

Hărţuit de autorităţi

Avea să fie urmărit în continuare, suspectat întotdeauna că prin fosta sa poziţie în Mişcarea Legionară din judeţul Putna, ar putea atenta la siguranţa statului. Într-o notă din 7 aprilie 1941, aflăm că părintele Marcu se află „în strictă supraveghere”. Ulterior, acesta nu putea pleca din localitate fără acordul Jandarmeriei, deoarece se afla în stare de arest la domiciliu, situaţie faţă de care a protestat susţinând că nu este prevăzut în nici o lege. Totodată, părintelui i se intercepta corespondenţa.

La 14 decembrie 1941, domiciliul părintelui era percheziţionat din nou, ca o consecinţă a unui denunţ cum că ar deţine material de propagandă legionar. Rezultatul acţiunii jandarmilor poate fi considerat ca unul dintre cele mai ridicole, avînd în vedere obiectele considerate suspecte şi trecute în procesul-verbal: „Una pijama verde a Pr. Ştefan Marcu; una bluză verde a Dnei Elena Marcu […]. Arme şi muniţiuni nu s-au găsit”. Această situaţie se va opri aici. Însă numai pentru moment. Pe 14 iunie 1942, părintele era percheziţionat din nou pentru aceleaşi pijamale. Cu această ocazie, părintele va declara: „Pijamaua ce mi s-a confiscat este proprietatea mea şi am purtat-o aşa cum se obişnuieşte de toată lumea, în cadrul intim, familial”. Totodată, soţia acestuia adăuga în declaraţia sa că, „fiind proprietatea mea şi întrucât susţin ca o pijama nu poate să facă obiect de propagandă ilicită, sper că voi fi din nou în posesia ei”.

Pentru finalizarea acestei anchete, părintele a fost dus la Parchetul Militar al Diviziei 21 Galaţi, care, în referatul introductiv, susţinea că „din nimic însă nu s-a constatat că ar mai fi activat în mişcarea legionară şi după ianuarie 1941 şi de asemenea nu s-a putut stabili dacă ei au purtat pijamalele în public”. Astfel, cazul a fost clasat.

Totuşi, prin ordinul nr. 447 din 25 decembrie 1942 către postul de jandarmi din Năruja, în conformitate cu ordinul Preşedinţiei Consiliului de Miniştri şi al Ministerului Afacerilor Interne, părintele nostru a fost reţinut „cu tact” şi trimis la mănăstirea Tismana, devenit pentru o vreme lagăr de preoţi. De aici avea să fie eliberat în aprilie 1943.

După momentul 23 august 1944, părintele Marcu avea să fie urmărit în continuare cu mai multă insistenţă de către organele poliţieneşti, în conformitate cu prevederile Convenţiei de armistiţiu încheiate cu Uniunea Sovietică, care aveau în vedere anihilarea „grupărilor fasciste” bănuite că ar mai putea activa pe teren politic sau subversiv. Astfel, la 13 octombrie 1944 domiciliul părintelui Marcu era percheziţionat. În ianuarie 1945, părintele Marcu era verificat de „Comisiunea operativă de punere sub pază a legionarilor”, deoarece era învinuit „că a activat în mişcarea legionară ca şef al organizaţiei judeţului Putna, fără alte fapte la dosar”, drept pentru care s-a dat aviz de eliberare, deşi în toată această perioadă stătuse ascuns la mama sa, la Poiana şi la domiciliu.

Sprijin pentru rezistenţa anticomunistă

Până în 1948, părintele Marcu a fost lăsat în pace de autorităţile statului. Nici el nu s-a mai implicat însă în chestiunile politice şi, în plus, se bucura de preţuire şi ataşament printre credincioşii din parohia sa, după cum putem afla într-o notă informativă din 2 iulie 1948: „Nu i-a parte la adunările comunei ce au loc; se ocupă cu slujba de preot şi gospodăria […]; speră şi nutreşte ideea în noua schimbare; […] are priză mare; locuitorii comunei cred mult în el; are temeri şi este îngrijorat a nu fi arestat şi internat în lagăr. [Este] capabil să târască masele după el; foarte bun orator şi cu mult spirit de organizare”.

Era liniştea dinaintea furtunii.

În aprilie 1948, aflându-se la Focşani, în vizită la Octav Pavelescu, gazda fiicelor lui care urmau Liceul de fete din localitate, intră în contact cu doi studenţi din Bucureşti, originari din Panciu, implicaţi în grupul de rezistenţă din Vrancea. Aceştia din urmă i-au adus la cunoştinţă părintelui nostru că, în calitatea lor de legionari, sunt în legătură cu Comandamentul din Bucureşti cu dispoziţia ca el să nu activeze, ci doar, prin Costin Atanasiu, să păstreze legături foarte discrete cu cei tineri care aveau misiunea de a acţiona. Totodată, atunci când arestările sunt iminente, anunţate de Comandamentul din Bucureşti, cei vizaţi să poată fi găzduiţi de vechii legionari, prin grija părintelui. Părintele Marcu a dat indicaţii lui Costin Atanasiu să strângă bani de la mai multe persoane, pentru a-i ajuta pe cei bolnavi şi închişi.

Această stare de expectativă nu va dura prea mult, în vara lui 1948 Securitatea trecînd la arestări masive în zona Vrancei, situaţie care l-a determinat pe părintele Marcu, la 17 iulie, să se refugieze pe dealurile din apropiere, împreună cu Octav Pavelescu şi Costin Atanasiu, chiar cu câteva minute înaintea sosirii Securităţii acasă la el. O vreme a stat acasă, apoi, pe timpul iernii, la mama sa, la Poiana. Dacă el a reuşit să scapepentru moment de arestare, în schimb, soţia şi fiica sa Gabriela au fost reţinute.

În timpul refugiului, s-a întîlnit cu mai mulţi membrii ai mişcării de rezistenţă din Vrancea. În septembrie, apoi noiembrie 1948, studentul Cristea Paragină, din Panciu (fugar), i-a adus la cunoştinţă părintelui iniţiativa de a reorganiza Mişcarea Legionară în zonă, pentru care avea nevoie de sprijin. Părintele a refuzat să se implice. În martie 1949, prin fiica sa Gabriela, este înştiinţat că şeful legionar al judeţului Râmnic doreşte să vorbească cu el, mai ales că la nivel central s-a ajuns la un acord de colaborare anticomunistă între ţărănişti, liberali şi legionari. Întâlnirea nu a mai avut loc, deoarece liderul de la Râmnic a fost arestat.

În urma dispariţiei de la domiciliu a părintelui Ştefan Marcu, credincioasa Murgu Cucova, „obişnuind a face propagandă religioasă, a luat iniţiativa propunând în faţa sătenilor din acea comună care erau adunaţi în faţa Primăriei, să se întocmească un memoriu adresat către Prezidiul RPR, prin care să se ceară încetarea urmăririi susnumitului preot şi readucerea sa în comună pentru a sluji mai departe în biserică”. În nota citată, făcută către Direcţia Generală Securităţii şi datată 5 ianuarie 1949, se susţinea că, „după ce populaţia a aprobat această propunere, numita Murgu Cucova a întocmit acel memoriu, vizitând sătenii din casă în casă, pentru a fi semnat, fiind ajutată la colectarea semnăturilor de numitul Stoian Vasile din aceiaşi comună”. Evident că Securitatea a luat măsuri, dar cum şi când nu putem preciza.

La 25 aprilie 1949, părintele Ştefan Marcu era arestat de Securitate, după ce îi fusese percheziţionată casa. El a fost inclus de anchetatorii Securităţii în lotul „Comitetul Unic” din Focşani, format din 15 persoane şi condus de preotul Enache Graur, care, potrivit anchetei, era în legătură cu Comitetul de rezistenţă naţională din exil. A fost anchetat de la arestare şi până în noiembrie 1949, la dosar reţinându-i-se doar două declaraţii date în 10 mai şi 9 iunie 1949. Împreună cu părintele Ştefan Marcu, aveau să fie arestate soţia lui, Elena şi fiica cea mare Gabriela.

Un adevărat lider spiritual şi în temniţă

În referatul Securităţii de încheierii a anchetei penale asupra grupului de rezistenţă „Comitetul Unic” din Focşani, datat 3 noiembrie 1949, părintele Ştefan Marcu „se face vinovat de găzduire a legionarilor Octav A. Pavelescu şi Costin Atanasiu, pe care i-a ţinut ascunşi în locuinţa sa din Nistoreşti timp de 3 luni de zile, ştiind că sunt fugari. Se face vinovat de activitate legionară, că în toamna anului 1948 ţinea legături cu Octav Pavelescu, Costin Atanasiu şi cu alţi legionari, trasându-le sarcini de felul cum trebuie să ţină legătura cu legionarii fugari şi din munţi. Se face vinovat de felul cum trebuie să se organizeze foştii membrii legionari, de a da cotizaţii şi de a colecta sume pentru cei ce sunt în închisori (legionari)”.

La 14 august 1950, prin Sentinţa nr. 663 dată de Tribunalul Militar Galaţi, părintele Ştefan Marcu era condamnat la 15 ani muncă silnică şi 5 ani degradare civică, pentru uneltire contra ordinii sociale şi pentru favorizarea infractorului. La 26 octombrie 1950, prin Decizia nr. 3435, Curtea Militară de Casare şi Justiţie respingea recursul cerut de părintele Marcu.

După condamnare, părintele Marcu a suferit în penitenciarele gulagului românesc de la Galaţi (1950 şi 9 aprilie 1959), Jilava (1959), Aiud (1951, 1956 şi 1959) şi coloniile de muncă de la Valea Neagră (1950-1951), Peninsula (1951) şi Poarta Albă (1951).

Ca deţinut politic a muncit în mai multe rânduri la Poarta Albă 22 zile, în luna aprilie 1951; la Peninsula 164 zile, în perioada 1 mai-16 octombrie 1951 şi la Aiud 282 zile, în mai multe perioade. Totodată, pentru diferite anchete a fost mutat la Securitatea din Cluj (8-19 octombrie 1952), penitenciarul Aiud (aprilie 1952, 26 septembrie 1952 şi 12 ianuarie 1956-pentru a arăta legionarii din Focşani) şi Galaţi (12 aprilie 1959).

În puşcărie a avut probleme cu sănătatea şi aşa precară încă dinainte de 1948. Din documentele aflate în dosarul său de penitenciar aflăm că părintele Marcu a suferit de TBC pulmonar, pentru care, la 6 februarie şi 14 noiembrie 1956, era internat în spitalul penitenciar de la Aiud. La 27 septembrie 1956, pe când se afla tot la Aiud, era suspectat de o „distrofie gr. II”. De o „pleurezie […] dreaptă” avea să fie internat la 28 mai şi la 21 iulie ca „ameliorat”, pentru ca între 27 iulie 1961-17 martie 1962 să aibă o „epicriză” şi să fie internat din nou cu diagnosticul „TBC pulmonar […]”.

De la preotul Dimitrie Bejan, care l-a întâlnit pe părintele Marcu la Aiud, ne-a rămas un episod relevant pentru cum s-a purtat acesta în temniţă: „Dincolo, pe lădiţă îşi făcea rugăciunea preotul Ştefan Marcu, din munţii Vrancei. Andrei Ioan se apropie în vârful picioarelor, plecând de la mine şi-l lovi peste obraz: Ce-i cu semnele astea mistice? Nu ştii că sunt interzise? Vrei să fim pedepsiţi toţi pentru tine ? Marcu, în picioare, îi răspunde senin: Loveşte-mă şi pe obrazul celălalt. Şi Iuda loveşte. Loviturile cad peste cap şi în coastă. Pe faţa lui Marcu apare roşul sângelui. Rezemat de stâlpul patului, primeşte sălbaticele loviri. Iuda urlă şi loveşte: Te învăţ eu trăire creştină! Martir te fac! Când Iuda se opreşte gâfâind, cu sudori pe frunte, Marcu, tăcut îşi face semnul crucii. Iuda se îndepărtează, mârâind sudalmi, cu tot calendarul ortodox…”.

La 21 aprilie 1964, prin expirarea termenului de pedeapsă, părintele Ştefan Marcu era eliberat din penitenciarul de la Aiud.

Omorît de Securitate?

În urma condamnării părintelui Marcu, a suferit şi familia sa. Astfel, prin adresa Direcţiei Regionale Focşani către Biroul local de Securitate, din 8 februarie 1951, se cerea: „Luaţi măsura de a recruta o reţea informativă pe lângă familia preotului Marcu Ştefan din satul Nistoreşti, care este arestat. Interesează din ce trăieşte această familie, cine o ajută din punct de vedere material şi moral şi cu ce elemente are legături. Rezultatul acţiunii informative ne va fi înaintat în copie până la data de 20 februarie 1951”.

Faţă de acestea, la 16 februarie 1951, Biroul de Securitate răspundea că de aproximativ de trei luni soţia şi cei doi copii aflaţi în libertate s-au mutat în Focşani şi a fost dirijat un informator. În acest sens, la 22 martie 1951, sursa „Iscu” informa Securitatea despre soţia părintelui Marcu: „Ea a început a-mi povesti că trăieşte cumplit de greu. A dat divorţ de soţ […] a plecat din Vrancea ca să poată întreţine o fetiţă la liceu. Până acum a mai vândut ce a avut, dar de acum nu prea mai are ce vinde şi nici n-are cu ce să se îmbrace şi să se jeneze de lume. A fost şi a cerut serviciu la plasare, dar nu avut acte bune. E dispusă să facă orice fel de muncă, dar toţi se feresc de ea. Nu ştie nimic de la soţ. De la fetiţă nu are veşti din noiembrie [Gabriela, n. n.], când i-a trimis haine. Ea în Focşani stă în camera închiriată pe nume fetiţei de a liceu”.

După eliberare, părintele Marcu a fost supravegheat cu o indiscreţie intenţionată. Era chemat foarte des la Securitate, uneori numai pentru a fi văzut de oameni pentru a fi compromis. Deşi pus în situaţii delicate, a sfârşit prin a-şi stăpâni urmăritorii cu iubirea sa capabilă de jertfă, câştigându-le respectul celor mai mulţi dintre ei. Nu de puţine ori, unii dintre securişti, în special spre apusul regimului comunist, şi-l alegeau duhovnic, tocmai pentru că îi cunoşteau verticalitatea.

De la 1 octombrie 1964, şi până la pensionare, 1 ianuare 1975, a slujit la parohia Maluri, din Protoeria Focşani, judeţul Vrancea, fiind apreciat, respectat şi iubit de cei păstoriţi.

După treizeci de ani de la plecarea din parohie este încă viu şi des pomenit de cei păstoriţi. Timp de 15 ani a slujit la diverse biserici din municipiul Focşani, fiind un duhovnic de excepţie, întorcând pe mulţi la credinţă. Medici, profesori, ingineri, avocaţi şi procurori, precum şi creştinii de rând îl căutau, atât pentru competenţa sfaturilor sale cât şi pentru puterea rugăciunii, prin care i-a salvat pe mulţi de la pieirea veşnică. A fost o conştiinţă slujitoare autentică, un ascet desăvârşit, un trăitor sincer al mesajului Evangheliei. Putea fi surprins, în timpul Sfintei Liturghii, cu lacrimi ce-i spălau faţa, cu chipul transfigurat, cu o voce răguşită, dar cu un simţ al melosului bizantin deosebit. Era un sfânt din icoană şi o voce din adânc, chip al blândeţii şi ocean al smereniei. A suferit, nu doar din partea organelor de represiune, ci chiar din partea unor colegi, care, obedienţi regimului, stăpâniţi şi de o ascunsă invidie, i-au interzis să slujească, făcându-l să se simtă un străin printre ai săi. A fost necruţător cu păcatul şi înţelegător cu păcătoşii.

În seara zilei de 28 septembrie 1989, pe când se întorcea de la piaţă, pe trecerea de pietoni, din faţa scării blocului unde locuia, o maşină l-a lovit şi numai după câteva ore de chin şi-a dat obştescul sfârşit în mâinile Ziditorului. „Accidentul” poate fi suspectat de conotaţii politice, cu atât mai mult cu cât şoferul avea legături cu Securitatea, iar ochiul vigilent al partidului făcea verificări, în blocul în care locuia, cu o săptămână înainte de accident.

(Adrian Nicolae Petcu și Pr. Ionel Ene – Revista Rost, nr. 28 – iunie 2005)


Izvoare inedite:

ACNSAS, fond Documentar, dosar 74, vol. 6;

AMJDIN, fond Penal, dosar 12945, vol. 1, 3;

ANIC, fond DGP, dosar 76/1946;

ATMTI, fond Penal, dosar 143/Vrancea, vol. 2, 5.

Izvoare edite:

BEJAN, Dumitrie, Viforniţa cea mare, Editura Tehnică, Bucureşti, 1996.

Lucrări generale:

***Anuarul Eparhiei Romanului-1936, Institutul de Arte Grafice „Marvan”, SAR, Bucureşti;

***The Imprisoned Church. Romania 1945-1989, INST, Bucharest, 1999;

IVAN, Mihai Silviu, ENE, Ionel, Jertfă în spaţiul mioritic, Focşani, 2001;

MANEA, Vasile, Preoţi ortodocşi în închisorile comuniste, ed. a II-a, Patmos, 2001.

Preotul Marcu radia în jurul lui numai dragoste și har

Am fost introdus într-un salon1 în care mai erau internați 10 bolnavi. Printre cei internați aici, i-am întâlnit pe preotul Marcu din Vrancea, pe preotul Bumbac din Constanța, pe doctorul Cepii tot din Constanța, macedonean de origine, pe Fani Vlădoianu, poet, și el tot din Constanța.

Întâlnirea cu părintele Marcu a fost o mare bucurie reciprocă, am mai stat împreună la Galați unde ne-am legat mult sufletește unul de altul.

Era un preot deosebit, cum puțini am întâlnit în închisori. Preotul Marcu radia în jurul lui numai dragoste și har duhovnicesc. Era un mare preot și de o înaltă trăire sprituală. El era legionar. (…)

Prezența preotului Marcu în camera aceea din spital mă îndemna să nu am nici un fel de reținere. Într-adevăr erau îngroziți de ceea ce le povesteam2, nu le venea să creadă că e posibil ca așa ceva să se fi întâmplat în secolul acesta. (…)

Îl vedeam chiar și pe părintele Marcu, parcă și el era descumpănit, nu putea să creadă și să conceapă așa ceva că e cu putință. (…)

În orice caz, atmosfera din camera de spital, oamenii și climatul mă făceau să uit de boală și de tot coșmarul din Gherla. Începusem să mă hrănesc sufletește, părintele Marcu și părintele Bumbac, în fiecare duminică și în zilele de săbătoare, oficiau slujbe religioase.

Am învățat de la părintele Marcu ”acatistul Maicii Domnului” și foarte multe rugăciuni; toate acestea la un loc îmi dădeau o stare sufletească deosebită.

Și așa, în această atmosferă de vindecare fizică și morală, am petrecut în spital la Aiud șase săptămâni. (…)

După ce servisem masa de dimineață vine gardianul și-mi spune să mă pregătesc, să-mi fac bagajul, că voi pleca din spital. (…) Mi-am luat rămas bun de la cei din cameră și am plecat. Despărțirea de părintele Marcu în special mi-a fost foarte grea, în timp ce ne îmbrățișam am văzut că din ochii lui curgeau lacrimi și-mi șoptea: ”Curaj, Mihai, ai trecut peste multe, Dumnezeu te ocrotește, mă voi ruga în permanență pentru tine”. (…)

Cuvintele părintelui Marcu, de încurajare, rostite la despărțire, mi-au ținut drept hrană sufletească tot drumul.

(Mihai Timaru – Amintiri de la Gherla, Editura de Vest, 1993, pag. 121-125)


1. Acțiunea se petrece la închisoarea Aiud, după ce memorialistul a fost transferat de la Gherla.

2. Este vorba despre relatarea acțiunii de reeducare desfășurată la închisoarea Gherla, lucrul acesta fiind o noutate pentru deținuții din Aiud.

”Loveşte-mă şi pe obrazul celălalt”

Venind de la șantier1 în pas de marș, repetam în gând rugăciunea: Doamne al puterilor, fii cu noi, căci altul afară de tine, ajutor întru necazuri, nu avem! Doamne al puterilor, miluiește-ne pe noi!

… Și diavolul a intrat în Iuda. Iar Iuda era de astă dată un preot dobrogean, Andrei Ioan, ucenic al lui Hristos. Și l-a vândut pe Hristos și pe frații săi. (…)

Dincolo, pe lădiţă îşi făcea rugăciunea preotul Ştefan Marcu, din munţii Vrancei. Andrei Ioan se apropie în vârful picioarelor, plecând de la mine şi-l lovi peste obraz: Ce-i cu semnele astea mistice? Nu ştii că sunt interzise? Vrei să fim pedepsiţi toţi pentru tine?

Marcu, în picioare, îi răspunde senin: Loveşte-mă şi pe obrazul celălalt.2

Şi Iuda loveşte. Loviturile cad peste cap şi în coastă. Pe faţa lui Marcu apare roşul sângelui. Rezemat de stâlpul patului, primeşte sălbaticele loviri. Iuda urlă şi loveşte: Te învăţ eu trăire creştină! Martir te fac!

Când Iuda se opreşte gâfâind, cu sudori pe frunte, Marcu, tăcut îşi face semnul crucii. Iuda se îndepărtează, mârâind sudalmi, cu tot calendarul ortodox…3

(Pr. Dimitrie Bejan – Vifornița cea mare, Editura Tehnică, București, 1996, pag. 112-113)


1. Acțiunea se petrece într-unul din lagărele de muncă silnică de la Canalul Dunăre – Marea Neagră.

2. Iată un exemplu cât se poate de elocvent despre măsura duhovnicească la care a ajuns părintele Marcu, măsura iubirii de vrăjmași, măsura Lui Hristos Domnul care ne învață să ”Nu vă împotriviți celui rău; iar cui te lovește peste obrazul drept, întoarce-i și pe celălalt. Celui ce voiește să se judece cu tine și să-ți ia haina, lasă-i și cămașa. Iar de te va sili cineva să mergi o milă, mergi cu el două.” (Matei 5, 38-41).

3. Întâmplarea este demnă de un adevărat pateric al închisorilor.

via Fericiti cei Prigoniti

 

NEA COSTACHE ȘI REFERENDUMUL… De ce merg la vot.

de Florin Dobrescu

Am văzut în ultimele zile atât de multe opinii de genul „eu nu merg la Referendum!”. „Nu vreau să fac jocul lui Dragnea!” – spun unii. „Eu mă tem că în spatele întrebării ambigue se ascund alte modificări la Constituție” – ezită alții. Iar alții pur și simplu s-au săturat de democrație. Și nu mai participă de mult la scrutinurile electorale: „Politica e curvă… Oricum nu se schimbă nimic…” (mai mult…)

Părintele Adrian Făgeţeanu, mărturisitorul

„Înainte de venirea comunismului, românii erau mai credincioși. Marxismul a reușit să-l despartă pe om de Dumnezeu. Chiar și mulți dintre cei care nu credeau sau nu erau de acord cu marxismul au fost zdruncinați în credință. Iar cei născuți în comunism au fost cel mai mult distruși sufletește.”

Părintele Adrian Făgeţeanu, mărturisitorul

După cum se ştie, părintele Făgeţeanu a fost parte a grupului „Rugul Aprins” (…). Nu voi insista în mod deosebit asupra acestui fenomen, presupunându-l cunoscut. Expunerea ce va urma va părea unora uscată, incapabilă să ofere dimensiunea adevărată a personalităţii marelui duhovnic, precum şi suferinţele pe care le-a îndurat de-a lungul vremii. Aceste lucruri pot fi regăsite în cele câteva admirabile interviuri pe care părintele Făgeţeanu a binevoit să le acorde. Aici recurgem la documentul frust din dosarele Securităţii, periculos de interpretat în multe cazuri, dar în acelaşi timp şi foarte necesar pentru lămurirea unor date şi fapte precise.

Părintele Făgeţeanu (Alexandru pe numele de botez) s-a născut pe 16 noiembrie 1912, în comuna Deleni din preajma Cernăuților. Calitatea de preot a tatălui său, Mihai, l-a aşezat pe tânărul Alexandru de timpuriu alături de cele sfinte, dar deocamdată se simţea atras de un alt drum. Astfel, după ce termină liceul „Aron Pumnul” din Cernăuţi, se înscrie în 1931 la Facultatea de Drept din cadrul universităţii cernăuţene. Anii studenţiei sunt pentru Făgeţeanu o perioadă extrem de intensă din punct de vedere al activismului politic şi cultural. El face parte din Asociaţia Cultural-Națională „Junimea” şi participă la congresele studenţeşti de la Sibiu, Braşov şi Craiova. În acelaşi timp se simte tot mai apropiat de mişcarea legionară (fapt destul de firesc având în vedere zona de unde provenea), ale cărei idei le-a cunoscut pentru prima dată, conform propriilor mărturisiri, pe când era elev de liceu, din revista „Pământul strămoşesc”. Participă la un congres legionar la Suceava, în 1935, însă nu va deveni membru al mişcării, unul din motive fiind disciplina militară pe care legiunea o impunea şi cu care tânărul Făgeţeanu nu era de acord.

Agent al Siguranţei

După terminarea facultăţii şi o perioadă de timp petrecută acasă, Alexandru Făgeţeanu pleacă la Fălticeni, unde unchiul său avea o funcţie importantă în poliţie, ca să-şi facă stagiul în avocatură în cadrul Baroului Baia. Nu s-a adaptat vieţii de avocat stagiar şi atunci a preferat să dea concurs pentru unul din posturile din Ministerul de Interne. A reuşit printre primii şi a cerut să fie numit într-un post în oraşul Fălticeni. A fost comisar la Biroul Administrativ, a trecut apoi la Judiciar, pentru ca în 1939 să fie numit şeful biroului de Siguranţă, unde a lucrat până în anul 1941.

În acea perioadă Siguranţa avea un caracter accentuat de poliţie politică, urmărind fără excepţie pe toţi cei care erau consideraţi periculoşi pentru securitatea statului sau a regimului existent. Printre cei mai vizaţi erau cei bănuiţi că ar desfăşura activitate comunistă. Conform mărturisirilor pe care a fost nevoit să le facă la anchete, în calitate de şef al biroului de Siguranţă Făgeţeanu avea următoarele atribuţii: „de a aresta şi cerceta pe toţi cei ce activau pe linie comunistă şi muncitorească; de a face percheziţii la toţi cei suspecţi; de a face razii şi a raporta zilnic starea de spirit şi a face dare de seamă lunar; de a supraveghea şi fila pe cei suspecţi din raza poliţiei Fălticeni sau cei semnalaţi de forurile superioare că vor veni pe raza noastră; de a supraveghea activitatea pe care o desfăşoară unele elemente din fostele partide burgheze”. În ceea ce priveşte „persoanele urmărite de biroul de siguranţă pentru activitate comunistă şi muncitoreasca erau împărţiţi în două categorii, adică unii care fuseseră condamnaţi, iar alţii care fuseseră trimişi în judecată pentru activitate comunistă, dar nu fuseseră condamnaţi, astfel că aceste categorii de suspecţi ştiind că sunt urmăriţi şi că li se fac percheziţii domiciliare luau măsurile necesare ca organele de siguranţă să nu mai găsească la ei nimic compromiţător”. Pentru cei care ştiu cum acţionau organele poliţieneşti interbelice, nu reprezintă un secret metodele destul de dure care erau folosite şi controlul sistematic care era exercitat asupra unor persoane care erau bănuite de diverse infracţiuni contra ordinii sociale. Alexandru Făgeţeanu îşi exercita atribuţiile sale, trasate prin ordin, în rând cu alţi agenţi, aşa cum erau acestea atunci: anchetează, face percheziţii, trimite în judecată pe cei consideraţi vinovaţi. Aceste activităţi care, repetăm, nu erau câtuşi de puţin singulare şi erau parte a obligaţiilor de serviciu, ar putea fi un motiv de reproş la adresa sa, din perspectivă a ceea ce azi numim drepturile omului. În epocă, acţiunile sale numai din această perspectivă nu vor fi interpretate, ci, în funcţie de context, ele vor fi valorificate în diverse moduri pentru că viitorul monah să fie închis iarăşi şi iarăşi, pentru aceeaşi faptă.

Deşi a rămas un simpatizant legionar, Alexandru Făgeţeanu nu s-a înscris în mişcare cât a fost poliţist deoarece obligaţiile de serviciu îi interziceau (în timpul dictaturii carliste putea fi scos a doua zi din funcţie dacă se afla acest lucru). Însă nici după instaurarea regimului antonesciano-legionar în septembrie 1940 el nu va face acest gest, alţii fiind cei care vor prelua, din partea legionarilor, funcţii de conducere în cadrul poliţiei Fălticeni. Astfel, şef al poliţiei Fălticeni este numit de legionari un anume Emanoil Ţagară. Acesta, în ianuarie 1941, primeşte o sesizare că în Fălticeni s-a răspândit zvonul că guvernul Antonescu a căzut şi că ar fi revenit la putere Carol al II-lea, ordonând lui Făgeţeanu să aresteze şi să ancheteze un număr de unsprezece persoane, în majoritate evrei, cunoscute ca fiind simpatizante comuniste.

Alexandru Făgeţeanu face cele ordonate, anchetează pe cei arestaţi şi întocmeşte acte de trimitere în judecată pentru câţiva dintre ei, toate aceste lucruri suprapunându-se însă cu evenimentele legate de rebeliune, fapt care va avea consecinţe funeste mai târziu.

În linia întâi a frontului

În timpul desfăşurării rebeliunii el primeşte ordin de la subprefectul legionar să reţină în cadrul secţiei un număr de cadre de poliţie, fapt care va constitui motivul pentru arestarea şi trimiterea sa în judecată pentru motivul de „acte pregătitoare la rebeliune”. Pentru aceasta, el este condamnat de Tribunalul Militar al Corpului 4 Armata Iaşi, prin sentinţa 68 din 17 februarie 1941, la cinci ani de închisoare corecţională. Este deţinut până în iunie 1941, trecând prin închisoarea militară A.C.A., Galata, Văcăreşti şi Braşov. În urma cunoscutului decret al lui Antonescu prin care duşmanii politici aveau şansa să scape de închisoare luptând în linia întâi, Făgeţeanu alege să plece pe front. Este rănit grav la Stalingrad (este la un pas de moarte) şi revine în ţară, fiind internat în lagărul de la Târgu Jiu de unde este eliberat în 1943.

Se pare că experienţa traumatică suferită pe front l-a făcut pe Alexandru Făgeţeanu să apuce în mod hotărât calea credinţei. Imediat după eliberare el pleacă la Cernăuţi şi se înscria la Facultatea de Teologie. În plus, mănăstirea Putna devenea locul unde Alexandru Făgeţeanu se transforma în monahul Adrian. Perioada studiilor nu este deloc una lipsită de griji. În fața înaintării sovietice, universitatea cernăuţeană este evacuată, iar Făgeţeanu se retrage la Râmnicu Vâlcea, de unde va reveni la studii în momentul în care noul sediu al Facultăţii de Teologie este stabilit la Suceava. În vara anului 1945, monahul Adrian este arestat de autorităţi pentru activitatea sa de poliţist şi este internat în lagărul de la Slobozia-Ialomița de unde este eliberat în august 1946.

Lupta anticomunista de la Teologie

Revenind la Universitate, el o găseşte sub asediul forţelor „democratice” comuniste. Abia în aceste momente grele se produce înregimentarea lui Făgeţeanu în mişcarea legionară, prin înfiinţarea împreună cu alţi doi colegi a unui cuib, „Reînvierea”, care-şi propunea să lupte împotriva comunismului şi se opunea îndemnurilor făcute de unii lideri legionari de a găsi unmodus vivendi cu noua putere. În acelaşi timp, îndemna şi alţi studenţi să se implice în lupta anticomunistă. Conform mărturiei unui prieten, arestat la rându-i în 1958 „în cadrul Facultăţii de Teologie din oraşul Suceava, Făgeţeanu Alexandru a fost organizatorul unei echipe artistice religioase, ocupându-se personal de aprobările oficiale de funcţionare şi de ieşire în teren pe motive că luptă împotriva sectelor, însă după punctul său de vedere pe care şi-l afirma era (sic!) de a sustrage studenţii de la o activitate democrată, ca şi de la distracţii în societate s…t Acest lucru este întărit şi de faptul că în vara anului 1946, prin luna iunie, venind de la Iaşi o delegaţie se studenţi pentru a forma în cadrul facultăţii noastre organizaţia democratică (U.N.S.R.), Făgeţeanu, înainte de întrunire, a adunat studenţii într-un dormitor şi aproximativ două ore a căutat să-i convingă să lupte împotriva acestei organizaţii pentru a nu lua fiinţă. Îmi amintesc că a propus ca nici un student să nu se prezinte la adunare. Totuşi, văzând că nu reuşeşte, a participat şi el la adunare, unde, luând cuvântul a cerut reînfiinţarea asociaţiei studenţeşti «Academia ortodox㻄.

În cele din urmă „organizaţia democratică” nu s-a mai înfiinţat în acea şedinţă. Un alt coleg de facultate relata că Făgeţeanu îi avertiza pe ceilalţi studenţi că „dacă vor rămâne comuniştii la conducerea statului atunci facultatea de teologie nu va mai avea nici o valoare şi noi trebuie să împiedecăm venirea comuniştilor la putere”. Aşadar, tânărul monah intra ca militant în rândurile mişcării legionare nu pentru profit în momentele de triumf ale acesteia, ci atunci când era mai greu, luptând cu arma cuvântului împotriva pericolului comunist.

Sub influenţa lui Sandu Tudor

În februarie 1947, după absolvirea Teologiei, Adrian Făgeţeanu pleacă la Bucureşti ca să studieze filosofia. În lipsa unor mijloace materiale, el urmează cursurile acestei facultăţi până în iunie. La facultate îl întâlneşte pe Danciu Agenor, tânăr legionar care se va converti mai târziu la catolicism, cu care are numeroase discuţii despre rolul religiei şi misiunea preoţilor şi credincioşilor în rezistenţa împotriva comunismului. Eşecurile succesive ale luptei politice împotriva comunismului îl făcuseră pe Făgeţeanu să fie tot mai convins că doar religia poate fi acel element capabil să asigure supravieţuirea individului în mediul social din ce în ce mai sufocant, iar aceste discuţii îi întăreau convingerea. În iunie, primind acceptul stareţuluiVasile Vasilache să locuiască la manastiriea Antim, părintele Făgeţeanu are ocazia să asiste la celebrele conferinţe ale „Rugului Aprins” şi să-l cunoască pe Sandu Tudor, care va exercita asupra lui o influenţă covârşitoare. Viitorul martir a aflat de trecutul legionar al tânărului monah şi i-a spus că la conferinţele de la Antim vin numeroşi studenţi cu simpatii legionare, frământaţi de destinul pe care trebuie să şi-l asume. Sandu Tudor era convins că „pentru a continua lupta împotriva concepţiei materialiste nu-şi mai au rostul metodele folosite de mişcarea legionară pe plan organizatoric, iar singura posibilitate de a lupta împotriva concepţiilor materialiste este cea pe plan religios, iar în cadrul bisericii cea mai bună pregătire pentru o astfel de luptă se poate face în monahism”. După cum se vede, Sandu Tudor făcea saltul de la planul politic la cel spiritual, cerând tuturor, indiferent de opţiunile lor politice, să se înarmeze cu armele Sfântului Duh. Aşa s-a comportat cu acei tineri legionari amintiţi mai sus, cărora le-a spus să lase politica şi să aprofundeze calea lui Dumnezeu. Este o cale pe care va apuca cu entuziasm şi Făgeţeanu, chiar în iulie 1947 el participând la retragerea pe care Sandu Tudor a organizat-o la mănăstirea Govora. Au mai luat parte Virgil Stancovici, Valeriu Strainu, Andrei Scrima, Benedict Ghiuş, Sofian Boghiu şi Felix Dubneac. Retragerea a durat aproape o lună şi a constat în exerciţii spirituale. Cum încă din martie 1947 Părintele Făgeţeanu primise acceptul din partea Mitropoliei Bucovinei să se transfere la mănăstirea Govora, el alege în urma acestei experienţe să renunţe la facultate şi să se stabilească la această mănăstire începând cu data de 14 octombrie 1947. Înainte de aceasta, mai face un drum la Suceava, unde se întâlneşte cu un fost coleg de cuib, devenit profesor de religie şi limba româna la o şcoală normală. Înainte de despărţire, Părintele nu uită să-i ceară prietenului să educe elevii, viitorii învăţători, „în spiritul religiei creştine”, semn al asumării depline a spiritului „Rugului Aprins”.

La Govora a stat în preajma unui mare stareţ Gherasim Bâca, zăbovind până în martie 1950, când răspunde chemării lui Sandu Tudor de a veni la schitul Crasna, unde fostul ziarist intenţiona să creeze o mănăstire de monahi intelectuali „pentru a-i pregăti în scopul luptei pentru combaterea concepţiei materialiste”. Din păcate, visul lui Sandu Tudor va fi întrerupt brutal de intervenţia Securităţii, care-l arestează în iulie 1950. Adrian Făgeţeanu împărtăşea aceeaşi soartă în luna decembrie, fiind depus iniţial la închisoarea Făgăraş, de unde a fost transferat după o lună şi jumătate la Jilava.

Condamnat pentru crime de război

Pentru incriminarea celor doi monahi vor fi scoase de la naftalină fapte vechi, care primesc o nouă interpretare. Dacă în cazul lui Sandu Tudor sunt aduşi drept acuzatori doi soldaţi pretins democraţi care fuseseră pedepsiţi de acesta în timpul războiului pentru că erau hoţi, în cazul lui Adrian Făgeţeanu este reactivată chestiunea celor 11 presupuşi simpatizanţi comunişti care fuseseră anchetaţi de el în preajma rebeliunii legionare. Adrian Făgeţeanu era condamnat pe 31 martie 1952, prin decizia penală 1391, „pentru faptul prevăzut şi pedepsit de dispoziţiile articolului 3 lit. a,b,c din Decretul 207/1948 privitor la crime de război combinat cu articolul 4 din acelaşi decret la opt ani temniţă grea şi cinci ani degradare civică, dispunând totodată confiscarea averii acestuia”.

De la Jilava, în mai 1952, Părintele Făgeţeanu este transferat la Canal, unde a cunoscut mai mulţi legionari pe care i-a îndemnat să apuce calea monahismului. În 1953 este transferat laAiud, pentru că în iunie 1954 să revină la Făgăraş, este adus din nou la Jilava, de unde este eliberat pe 28 septembrie 1956. Halucinant este modul în care s-a justificat eliberarea sa. Astfel, „prin decizia nr. 766 din 22 martie 1956 tribunalul Suprem – Colegiul penal, a admis recursul în supraveghere introdus de preşedintele tribunalului Suprem şi a dispus desfiinţarea deciziei penale nr. 1391/1952 pronunţată de fosta Curte Bucureşti, secţia I, prin care Făgeţeanu Alexandru fusese condamnat la opt ani temniţă grea pentru crime contra umanităţii, prevăzută de art. 3 lit a,b şi c din Decretul nr. 207/1948 şi a trimis cauza pentru o nouă judecată, calificarea justă fiind aceia prevăzută de art. 193, alin. 1 Cod Penal”. Prin urmare, era greşit să fie acuzat Făgeţeanu că ar fi maltratat cetăţeni de naţionalitate evreiască şi era mai corect ca aceştia să fie încadraţi ca „luptători progresişti”, iar fostul poliţist să fie acuzat de acţiune împotriva mişcării muncitoreşti! Prin sentinţa nr. 1415/ 26 septembrie 1956, Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Militare care a judecat cauza „din neglijenţă” l-a achitat pe inculpat „pe considerentul că faptele lui nu întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de articolul 193, alin. 1 Cod Penal, deoarece cetăţenii respectivi au fost arestaţi în legătură cu lansarea zvonurilor despre căderea guvernului Antonescu şi niciunul dintre ei nu făcea parte din clasa muncitoare şi nu avea contingență cu mişcarea muncitorească”.

„Împotriva acestei sentinţe Procuratura Regiunii a II-a Militare Suceava a declarat recurs, care a fost respins prin decizia nr. 414 din 2 noiembrie 1956 a Tribunalului Suprem – Colegiul Militar, motivându-se că situaţia de fapt avută în vedere de Tribunalul Suprem – Colegiul Penal s-a schimbat şi că niciunul din cei arestaţi nu a avut legătura cu P.C.R.-ul, mişcarea revoluţionară sau alte organizaţii progresiste”. Vom reveni asupra acestor jonglerii judiciare în momentul în care vom discuta despre arestarea din 1958 a părintelui Făgeţeanu.

Arestat din nou pentru „Rugul Aprins”

Deocamdată acesta, din nou liber, doreşte să revină la mănăstirea Antim, însă interdicţia ce-o avea de a sta în Bucureşti l-a împiedecat să facă acest lucru. Atunci, el a plecat şi s-a stabilit la mănăstirea Lainici, loc care va juca un rol aparte în viaţa sa. În acest timp, a făcut călătorii la manăstirile Slatina şi Rarău, precum şi la Bucureşti, unde a luat legătura cu vechii prieteni din grupul „Rugul Aprins” şi cu foşti tovarăşi de detenţie care se hotărâseră să apuce calea monahismului. În tot timpul până la o nouă arestare părintele Făgeţeanu a militat pentru întărirea credinţei şi atragerea de noi oameni spre monahism motivând că „toate cazematele sunt cucerite, singura posibilitate de a lupta este în cadrul bisericii” iar „otrava materialismului” trebuia împiedecată să se răspândească. Un exemplu în acest sens este discuţia pe care a purtat-o cu preotul Moise Victor din comuna Strunga din judeţul Iaşi, căruia i-a repetat că singura posibilitate de a combate materialismul este linia bisericii, recomandându-i să-şi ia doctoratul în teologie „ca să poată avea o situaţie de influenţă asupra celorlalţi preoţi, prin cercurile pastorale, în cadrul conferinţelor şi la parohie prin predici”.

Întâlnindu-l la Rarău pe Sandu Tudor, devenit ieroschimonahul Daniil, acesta l-a convins pe Părintele Adrian să se stabilească la mănăstirea Slatina, unde nu a mai ajuns deoarece a fost arestat în ziua de 25 februarie 1958 şi depus pentru anchetă la penitenciarul Suceava fiind bănuit de „infracţiune contra ordinei sociale, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 209 pct. 1 C.P.P. al R.P R.”. Arestarea sa este în strânsa legătură cu măsurile care sunt luate împotriva foştilor legionari la începutul anului 1958 (printre altele decretul 89/17 februarie 1958). Securitatea îl urmărea deja pe Făgeţeanu în urma mărturisirilor unor foşti colegi de la Facultatea de Teologie care, la sfârşitul anului 1957 erau deja arestaţi, incluzându-l în baza de date cu legionarii care urau să fie arestaţi. Ilar este faptul că în aceeaşi perioadă cei de la procuratură lucrau şi ei la cazul Făgeţeanu, găsind o altă modalitate de a-l aresta, anume introducerea de către Procurorul General a recursului în supraveghere împotriva sentinţei nr. 1415 din 26 septembrie 1956 şi a deciziei nr. 414 din 2 noiembrie 1956. Se argumenta acest gest prin nepăsarea acestor instanțe de a aduce mai mulţi martori care să demonstreze că cei arestaţi au fost comunişti, cerându-se de urgenţă anchetarea tuturor persoanelor implicate. În urma şedinţelor din 20 şi 27 februarie 1958, plenul Tribunalului Suprem al R.P.R admitea recursul în supraveghere şi trimitea cauza Procuraturii Regiunii a II-a Militară „pentru completarea cercetărilor”.

Transformat în „conducătorul rebeliunii” din Falticeni

În tot acest timp Securitatea din Suceava îl ancheta netulburată pe Părintele Făgeţeanu, cu mijloace specifice (într-un interviu Părintele a mărturisit ce bătăi cumplite a primit în timpul anchetelor de la un anume Blehan, fiu de cantor bisericesc, fapt care evident nu se găseşte nicăieri în dosarul penal), fără a avea habar de preocupările procuraturii. Se trece uşor peste episodul celor 11 şi se insistă pe continuitatea activităţii legionare a lui Făgeţeanu de-a lungul întregii perioade. De altfel, ordonanţa de punere sub învinuire din 16 martie 1958, care încheie cercetările de la Suceava, nu aminteşte decât participarea lui Făgeţeanu la rebeliunea de la Fălticeni şi condamnarea de cinci ani. Tocmai pe 20 martie 1958 Procuratura Militară a Regiunii a II-a Militară trimitea anchetatorului penal de securitate de la Direcţia Regională M.A.I. Suceava ordinul de a completa cercetările în ceea ce priveşte cei 11 arestaţi, dar nici acum nu se preocupă cineva pentru a-i interoga pe cei implicaţi. Materialele care vin de la alte regionale şi care completează dosarul priveşte aceeaşi chestiune a continuităţii activităţii legionare a Părintelui Adrian, mai ales sub masca religiei (între timp fuseseră arestaţi Gherasim Bâca, stareţul de la Govora, şi Veniamin Nicolae, stareţul de la Polovragi, apropiat de Făgeţeanu, care au fost anchetaţi şi asupra activităţii „legionare” desfăşurate de acesta în perioada când a activat în Oltenia).

Abia în iunie, când se conturează ceea ce este cunoscut în general ca lotul „Rugul Aprins”, Părintele Făgeţeanu este trimis la Bucureşti şi este pus laolaltă cu Daniil Sandu Tudor şi ceilalţi arestaţi. Pentru că acuzaţiile erau extrem de şubrede, s-a găsit soluţia să se înnegrească excesiv unii dintre membrii lotului, iar infamia lor să se reflecteze şi asupra celorlalţi. Unul dintre cei vizaţi a fost Părintele Adrian. În perioada 23-24 iulie o parte din cei 11 arestaţi erau convocaţi la Securitatea Fălticeni şi „rugaţi” să spună ce s-a întâmplat. În declaraţii parcă trase la indigo, toţi s-au declarat mari „luptători progresişti”, pentru a justifica astfel recursul în supraveghere, deşi ei scăpaseră în 1941 de tribunal pentru că negaseră vehement calitatea de comunist. Dar acest lucru nu a fost de ajuns, apărând noutăţi. Făgeţeanu devenea conducătorul de facto al rebeliunii din Fălticeni, un antisemit însetat de sânge, care este în stare să se lupte cu garnizoana pentru a executa pe evrei.

După cum se poate vedea, anchetatorii, ca să fie siguri, subliniază deopotrivă dimensiunea antisemită dar şi cea antimuncitoreasca a presupuselor acţiuni ale lui Făgeţeanu. Din cele prezentate în dosarul penal din 1958 este imposibil să stabileşti ce s-a întâmplat de fapt la Siguranţa din Fălticeni în ianuarie 1941. Este foarte posibil ca acei oameni să fi avut de suferit, dar nu suferinţa aceasta interesa pe comunişti. Ei au fost puşi să dea declaraţii nu pentru a li se face dreptate, iar cel vinovat să fie pedepsit în mod just, ci pentru a înfunda cât mai mult o persoană percepută ca un pericol pentru regimul comunist, care este condamnat pentru aceeaşi faptă (reinventată) de mai multe ori, lucru care desfide orice principiu de drept. Este încă un exemplu despre ce a însemnat „justiţia” comunistă care, după cum am văzut, aplica mai mult decât dialectic prevederile legii.

Încă șase ani de închisoare

Pe baza acestor date lui Adrian Făgeţeanu i se pune în faţă o nouă ordonanţă de învinuire pe 1 septembrie 1958 în care toate acuzaţiile vechi dispăreau ca prin farmec, locul articolului 209 fiind luat de 193, deoarece „din materialele de anchetă penala rezultă că numitul în perioada 1937-1940 fiind şeful Siguranţei Fălticeni, a filat, percheziţionat şi arestat persoane progresiste, pe care le-a bătut şi schingiuit, pentru că aceştia să denunţe legăturile cu organizaţiile muncitoreşti”. La proces însă cele două învinuiri vor fi alăturate:

Prin sentinţa 125/ 1958, Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Militare condamna pe Făgeţeanu Alexandru (Adrian) la „20 (douăzeci) ani muncă silnică şi 10 (zece) ani degradare civică, pentru infracţiunea p.p. de art. 209, pct. 2, C.P., art. 58, pct. 2-5, C.P.” mai era condamnat la „20 (douăzeci) ani detenţiune grea pentru crimă de activitate intensă contra clasei muncitoare şi mişcării revoluţionare, p.p. de art. 193/1, alin. 2 C.P., prin schimbarea de calificare, conf, art. 292 c.j.m., art. 193/1, al. 1 C.P. Conf. art. 25, pct. 6, se dispune confiscarea totală a averii”. Potrivit art. 101 C.P., părintele Adrian urma să execute 20 ani muncă silnică, 10 ani degradare civică, cu confiscarea totală a averii. Această hotărâre a rămas definitivă, prin respingerea recursului, conform deciziei nr. 42, din 21 ianuarie 1959, a Tribunalului Suprem, Colegiul Militar. Majoritatea anilor de detenţie i-a petrecut la Aiud, unde, în pofida torturilor la care a fost supus, l-a purtat permanent pe Dumnezeu în suflet. Iarăşi este un aspect asupra căruia nu insist, ci îi invit pe cei interesaţi să caute interviurile Părintelui. Este eliberat în urma Decretului Consiliului de Stat al R.P.R., nr. 411/1964 şi va încerca să revină în viaţa monahală.

Activitatea sa de după 1964 nu este limpede expusă în diversele documente consultate. Se pare că a slujit la Turda şi în parohia Piatra Fântânii, Bistriţa, trecând şi pe la mănăstirea Cheia din judeţul Prahova. Un sprijin deosebit l-a găsit în monahii de la mănăstirea Lainici (închisă în 1961 şi redeschisa în 1970) şi de la schitul Locurele, fiind un apropiat al stareţilor Caliopie Georgescu şi Calinic Caravan. Mai târziu va reveni în Bucureşti la mănăstirea Antim, unde a slujit ani îndelungaţi, înconjurat de dragostea a mii de credincioşi. În 2003 s-a retras la schitul Locurele, în vârful muntelui, unde speră să găsească liniştea de care atât de puţin a avut parte în viaţă.

(George Enache – Revista Rost, numărul 42-43 din august-septembrie 2006)

Părintele Adrian Făgețeanu, cel mic de statură dar tot mare la suflet

Într-una din brigăzile ce lucrează la Năvodari sub conducerea inginerului Ion Nicola, constructor priceput, dinamic și om de suflet, am remarcat, înainte de a-l cunoaște, un bărbat mic de statură, cu un zâmbet blând, cu ochi ce privesc mereu în jos, ascunzându-se, parcă, de lume, cu ceva misterios în ființa sa și care impune respectul, un respect cucernic și înfiorat, transparent chiar din felul cum tineri ori vârstnici îi pronunță numele: părintele Adrian Făgețeanu.

Cei tineri mă prezintă părintelui și în preajma dânsului mă simt bine: cuvintele îi sunt puține, dar mângâietoare. La câtăva vreme, simțind că am un ascendent asupra celor de o vârstă cu mine din cauza poeziilor pe care le știu ori le scriu, părintele mă îndeamnă să-mi întăresc credința: în orele când mă simt gol și pustiit, să rostesc în gând o rugăciune scurtă: ”Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, milostiv fii mie, păcătosul!”, pe care să o repet ca o trecere a câte unui bob de chihlimbar pe un șirag de mătănii.

Mult mai târziu aveam să aflu că aceasta era ”rugăciunea inimii” din practica isihastă și că părintele Adrian Făgețeanu, după ce terminase o primă condamnare, făcuse parte din grupul mistic ”Rugul Aprins” ce ființase în jurul Mănăstirii Antim din București, până la 14 iunie 1958, data arestării membrilor lui, când grupul a devenit lot, întru anchetă și judecată. […]

Am avut bucuria ca la Brașov, în octombrie 1991, la cel de-al doilea congres al A.F.D.P.R., să pot sta de vorbă cu Prea Sfinția Sa părintele Adrian Făgețeanu, care, mai mic de statură, parcă și gârbovit de ani, dar tot mare la suflet, și-a luat ca temei al vieții sale reconstruirea și redarea în viața monahală a Mănăstirii Piteșteanu. Omul resfințește locul…

(Gheorghe Stănescu – Jurnal din prigoană, Editura Venus, București, 1996, pp. 108-110)

Părintele Adrian Făgeţeanu – „liniştea plină de evlavie”

Calm şi blajin, deschis la suflet, de o linişte plină de evlavie pe care nimeni nu i-o putea clătina, puţin la trup, meditativ, aşa l-am cunoscut pe Părintele Adrian Fageţeanu, monahul de la Mănăstirea Putna, Ciorogârla iar în momentul când scriu la Mănăstirea Antim Ivireanul.

Obrajii supţi, de o paloare discretă, sugera sublima taină a unei frumuseţi interioare deosebite. L-am întâlnit la colonia de muncă Peninsula-Canal. Originar din Bucovina, tatăl său a fost preot.

Ne-am împrietenit repede şi ne-a legat sufleteşte pentru totdeauna. Avea facultatea de drept şi înainte de preoţie din ordin a lucrat ca ofiţer de poliţie.

Părintele Adrian povesteşte că în timpul războiului sfânt pentru Basarabia şi Bucovina a fost concentrat şi trimis pe câmpul de luptă. Era logodit. La retragerea armatelor noastre, unitatea sa a fost încercuită la cotul Donului, iar el cade rănit grav. Un avion german aterizează chiar în preajma sa pentru a culege răniţii. Este urcat şi el în avion. Părintele încă nu-şi pierduse cunoştinţa. Lucid şi stăpân pe judecată, conştient de situaţia gravă în care se afla, considera că aterizarea avionului e o minune şi dacă se va însănătoşi se hotărăşte ca restul de zile să-l trăiască în Biserică, slujind la altar fiindcă sunt zile date de la Dumnezeu pentru a le trăi în biruinţă, în slujba lui Hristos.

Intră în comă şi după zece zile se trezeşte şi vede că se află internat într-un spital din Bucureşti. Îşi aminteşte de tot prăpădul prin care a trecut, precum şi de hotărârea sa. După restabilirea totală va fi externat şi conform hotărârii pleacă la Mânăstire.

Se va preoţi. Logodnica îl aştepta cu devoţiune şi trimite pe fratela său la Mânăstire pentru a-i comunica că îl aşteaptă. Părintele mulţumeşte pentru gestul şi statornicia cu care l-a aşteptat, cere iertare şi spune că a luat o hotărâre sfântă într-un moment de mare cumpănă pentru viaţa sa şi a depus un vot sacru pe care nu-l mai poate încălca. La plecare, fratele logodnicei vrea să-i lase portretul feţei -o fotografie mare- pentru a medita la întoarcerea sa. Părintele refuză cu tărie să primească tabloul cu chipul fetei, căci nimic nu-i mai poate clătina hotărârea.1 Acestea au fost împrejurările când mort fiind, şi adus iar la viaţă, s-a hotărât să îmbrace haina monahală.

Tatăl său murise. Când a venit la casa părintească ca să-şi vadă mama, îmbrăcat în haină preoţească, aceasta l-a privit cu mare bucurie spunându-i: ”Sunt fericită pentru drumul ales şi cred că sufletul părintelui tău se bucură acolo în cer”. Când era copil mărişor tatăl lui l-a bănuit că fumează în ascuns şi l-a mustrat cu cuvinte aspre. Băieţanul de atunci fiind de o sensibilitate deosebită, învinuit pe nedrept, a intrat în conflict cu tatăl îndepărtându-se temporar de biserică. Acum săvârșitu-s-a mare împăcare. Am discutat mult şi de toate cu Părintele Adrian. El îmi spunea:

„Frate Petrică, trăim vremuri grele şi cu urmări deosebit de rele. Surghiunul nostru e de lungă durată. Noi legionarii am stat în bătaia tuturor uraganelor. Mulţi camarazi şi tineri au trecut în odihnă veşnică. Astăzi Biserica lui Hristos e smulsă din matca virtuţilor strămoşeşti. Omul buimăcit, nu mai are personalitate, nu mai are voinţă, e scos din cumpătul firesc. Puţin câte puţin lunecăm în abisul marilor anulări a tot ceea ce a fost odată, necinstind şi pângărind altarul.”

Când voia să cunoască aprecierile mele despre cineva care caută să intre în anturajul nostru îmi spunea: „Frate Petrică, ce poţi să-mi spui despre cutare om, îl cunoşti? Dar să-mi dai răspunsul repede căci primul gând vine de la Dumnezeu, după aceea intervine omenescul şi subiectivismul.” A venit apoi timpul despărţirii. Eu am plecat spre vaiete necunoscute la capul Midia, Părintele a rămas la Peninsula. O certitudine stăpâneşte de atunci inima mea: ori de câte ori vin bezne peste om, Dumnezeu îi vine în ajutor. Părintele Adrian a fost un trimis scump. Din multa bogăţie a inimii sale şi din marea lui înţelepciune m-am înaripat cu noi puteri sufleteşti pentru bătălii viitoare.

(Petru Baciu, Răstigniri ascunse. Mărturii, vol. I, pag. 274-276)


1. „Iisus a răspuns: „Adevăr vă grăiesc: Nu este nimeni care să-şi fi lăsat casă sau fraţi sau surori sau mamă sau tată sau copii sau ţarine pentru Mine şi pentru Evanghelie şi să nu primească însutit – acum, în vremea aceasta de prigoniri – case şi fraţi şi surori şi mame şi copii şi ţarine; iar în veacul ce va să vină, viaţă veşnică.” (Ev. Marcu 10: 29-30)

Părintele Adrian Făgeţeanu – de şapte ori mort şi înviat

adrian-fageteanu-in-arest

Nu e uşor să-l întâlneşti şi să vorbeşti cu părintele Adrian Făgeţeanu. Trebuie mai întâi să ajungi la Mănăstirea „Lainici”, pe valea strâmtă şi prăvălita a Jiului. Apoi, după câteva ceasuri de odihnă, porneşti de cu dimineaţa spre sihăstria, unde părintele s-a retras brusc, neaşteptat, fără alte explicaţii. Bolnav şi aproape nevăzător, şi-a găsit în coliba muntelui loc de meditaţie şi rugăciune, îndepărtând cu un singur gest de renunţare tot confortul bucureştean de care se bucura în chilia sa călduroasă de la Mănăstirea Antim. (…)

Pierdut în rasa lui largă şi cenuşie, părintele pare şi mai mic – o mână de om. Cu un gest scurt şi lipsit de ezitare îşi retrage mâna. Nu ne dă voie să i-o sărutăm. În schimb, ne binecuvântează şi ne mângâie cu mare dragoste pe creştet. Ne cercetează o clipă cu privirea sa abia văzătoare şi, puţin emoţionat, se aşează cu multă cuviinţă pe stinghia patului. Nu ştie prea bine cine suntem şi ce dorim de la dânsul. Nici nu contează. Părintele se poartă de parcă i-ar fi intrat în chilie Hristos. Tresare uşor doar când îl întrebăm de ce a părăsit Antimul. De ce la 92 de ani s-a retras într-un loc pe care mai mult ca sigur nu-l va mai părăsi niciodată? Ochii lui albaştri şi bătrâni caută nehotărât în depărtarea peretelui. Cunoaşte bine răspunsul, dar nu găseşte cuvântul potrivit. „Pentru linişte”, zice el într-un târziu. „Pentru suflet.” În chilia părintelui miroase frumos, ţărăneşte – a gutui şi tămâie. Tot aşa arată şi camera – simplă şi fără lucruri de prisos: o sobă de lut spoită cu văr, o dormeză, o icoană deasupra ferestrei şi o masă pe care odihnesc o Psaltire, un Acatistier. Cărţile fac parte din decor. Când şi când, părintele Adrian întinde mâna, le atinge copertele tari şi uşor zgrunţuroase, de parcă ar vrea să se convingă că se afla la locul lor. Nu le deschide însă niciodată. Chiar şi la 92 de ani, părintele cunoaşte toate rugăciunile pe de rost.

“Aşa a vrut Dumnezeu – să mă întorc de unde am plecat“, zice părintele, amintindu-şi cum, eliberat din închisoarea Aiudului (20 de ani de temniţă grea, pentru că făcuse parte din mişcarea ortodoxă “Rugul aprins”), a vrut să intre în obştea monahală de la Crasna Gorj, în chiar schitul în care fusese arestat Sandu Tudor, sufletul şi iniţiatorul “Rugului aprins” de la Antim. Stareţul Crasnei nici nu a vrut să audă. Nu numai că nu a vrut să-l primească, dar l-a şi ameninţat strigând: “Dacă în cinci minute nu pleci, îţi rămâne capul pe tocător“. Bolnav şi slab ca o stafie, părintele s-a clătinat. Viaţa era pentru el o fundătură, un tunel fără capăt. Nu ştia încotro să o apuce. A strigat în gând ajutorul lui Hristos, când un călugăr mai bătrân s-a apropiat de el şi, trăgându-l deoparte, i-a şoptit la ureche: “Du-te la Mănăstirea Lainici. Acolo e omul lui Dumnezeu“.

După o zi petrecută în tren, a ajuns. La mănăstire nu a trebuit să caute pe nimeni. Omul lui Dumnezeu i-a ieşit în cale, de parcă l-ar fi aşteptat de când lumea. Era stareţul Calinic Caravan – un sfânt şi un munte de smerenie. Văzându-l pe părintele Adrian cum arată, stareţul nu l-a întrebat nimic. L-a primit ca pe un frate, cu dragoste şi cutremur. I-a dat bani de haine şi de medicamente, l-a oblojit cu mâna lui vreme de un an de zile, l-a pus apoi la muncile cele mai uşoare, să-i înveţe pe cei tineri tainele istoriei şi ale limbilor străine, literatură şi gramatica. Om simplu, cu doar două clase, Calinic Caravan nu avea lecturi filocalice. El le trăia doar, le punea în faptă. Deşi era stareţ, el muncea la grădină, el zidea sobe, el pregătea masa, bucurându-se ca un copil când fraţii îi lăudau bucatele. În tot acest timp, le cerea călugărilor să înveţe, să urmeze studii teologice, dându-le bani de cărţi sau bani de tren, pentru a-şi susţine examenele la Craiova. “Ceea ce m-a impresionat la părintele Calinic era bunătatea fără margini şi, mai ales, rugăciunea necontenită. Se ruga mereu, oriunde, zi şi noapte. Se ruga pentru noi, pentru toată ţara, pentru cei prigoniţi pentru dreptate. Se ruga chiar şi pentru duşmanii văzuţi şi nevăzuţi, pentru comunişti, spunând: “Toţi sunt fraţii noştri. Dragostea noastră o să le înmoaie inima. Roagă-te şi tu pentru ei”. Sincer, am zâmbit în sinea mea, după câte pătimisem de pe urma lor. Aş fi făcut orice, dar să mă rog pentru comunişti era peste puterile mele. Stareţul Calinic nu a zis nimic – doar a zâmbit. Nu a trecut mult timp şi în fața mănăstirii a oprit un alai de maşini negre şi luxoase. Era mare agitaţie, grozavă, la poartă şi din maşină a coborât Nicolae Ceauşescu. Îndreptându-se spre mine, m-a întrebat: “Dumneata eşti preot?… Am venit cu părinţii mei şi aş vrea să le citeşti nişte rugăciuni pentru sănătate”. Cine ar fi putut crede aşa ceva? Căutând a nu mă pierde cu firea, am intrat în biserică împreună cu ei şi mi-am împlinit menirea de preot. M-am rugat pentru Ceauşescu şi, deci, pentru comunişti. Atunci, am înţeles zâmbetul părintelui Calinic. Părintele ştia totul. Avea rugăciunea văzătoare.”

De şapte ori declarat mort

(…) De şapte ori a trecut părintele pe lângă moarte. De şapte ori i-a simţit răsuflarea grea, urâtă, de necuprins în cuvinte. O dată, a murit la modul cel mai concret cu putinţă. Avea cinci ani şi era în timpul refugiului din Bucovina. Suit într-o căruţă împreună cu părinţii şi tot avutul lor de ţărani mijlocaşi, se purta de parcă ar fi plecat la târg, într-o excursie. Copil şi fără minte, nu înţelegea ce se întâmplă, ce tragedie trăiau familia şi oamenii din satele învecinate. Avea chef de joacă şi, atras de zgomotul prundişului peste care călcau caii, s-a aplecat mai mult peste coviltirul căruţei. O clipă de neatenţie şi nenorocirea s-a produs: “Fără să-mi dau seama ce se întâmplă, roata carului mi-a trecut peste burtă“, povesteşte părintele. “Am murit pe loc. Spre groaza părinţilor, nu mai suflam. Aveam abdomenul spart şi mi se vedeau intestinele risipite pe prundiş. Mama, săraca, era disperată. Plângea tânguindu-se de durere, în timp ce ceilalţi refugiaţi, oprind căruţele în dreptul nostru, o acuzau că totul se petrecuse din vina ei, că nu avusese grijă de mine. Tot ei au sfătuit-o să nu mai poarte cadavrul cu ea, ci să mă înmormânteze în primul sat. Satul se numea Hlinita. Aşa a făcut. Răvăşită de durere, a oprit în dreptul bisericii, dar pentru că preotul paroh de acolo era plecat, m-a lăsat în seama unui diacon şi a plătit o babă să mă spele, să facă toate cele necesare pentru înmormântare, ea plecând mai departe, de teamă să nu piardă convoiul refugiaţilor.

Într-adevăr, bătrâna s-a apucat de treabă după datină. M-a spălat, m-a îmbrăcat în straie curate, m-a aşezat pe masă, mi-a pus lumânarea sub formă de colac pe piept şi a început să-mi citească din Psaltire. Trecuse deja o zi, noaptea se înstăpânea peste încăpere şi, cum bătrâna continua să citească rugăciunile pentru mort, cineva a zis: “Babo, închide fereastra”. Femeia s-a mirat. Fereastra era închisă, uşa, la fel. “Atunci de ce clipoceşte lumânarea pe pieptul mortului?”, a mai întrebat omul care priveghea în încăpere. Apropiindu-se de mine, a văzut că respirăm.

Nu ştiu dacă a fost cu adevărat o minune sau că baba, frecându-mă apăsat, mi-a pus inima în mişcare. Ştiu doar că oamenii au trimis vorbă prin alţi refugiaţi să o găsească pe mama şi să-i transmită că băiatul ei a înviat. Să nu vă spun ce bucurie au trăit părinţii mei. Pentru că nu puteau întoarce căruţa din cauza puhoiului ce venea din spate, s-au întors în Hlinita pe jos, m-au dus la Suceava şi, la spital, un medic m-a cusut, spunând că în viaţa lui nu mai văzuse aşa ceva.”

***

O altă moarte clinică avea să-l aştepte pe părintele mulţi ani mai târziu, la Stalingrad. Plecase voluntar pe front şi, plin de elanuri tinereşti, dorea recâştigarea Basarabiei. Tot voluntar s-a prezentat la generalul Dragalina, oferindu-se pentru o acţiune plină de primejdii. Nu a mai revenit la unitate. Din nou, viaţa lui a rămas suspendată de un iluzoriu fir. Explozia unui şrapnel l-a rănit grav. Era plin de sânge şi toată falca de jos abia se mai ţinea într-un rest de cartilaj. Era desfigurat şi cu greu mai respira din cauza hemoragiei. Medicii îi dădeau două-trei ore de supravieţuire. Nu aveau cum să-l ajute. Nu aveau cu ce. Singura şansă erau un spital şi un chirurg priceput. Acolo, în câmp deschis, nu se putea face nimic. Atunci, s-a petrecut minunea. În aer s-a auzit un zgomot întrerupt, de motor cu probleme şi, câteva secunde mai târziu, un avion nemţesc de vânătoare a aterizat, oprind chiar lângă părintele. Avionul nu mai putea zbura. Avea o defecţiune la rezervorul de benzină. Nu era ceva grav, căci neamţul a şurubărit o vreme pe sub burta avionului şi motorul a pornit. Văzând că vrea să plece, un ofiţer român, Ciurea (maramureşean), l-a rugat pe pilot să ia rănitul, să-l ducă la un spital. Neamţul a refuzat. Nici un regulament din lume – nici omenesc, nici militar – nu-l putea obliga să transporte un rănit. Era un avion de două locuri (pentru pilot şi observator) şi orice kilogram în plus reprezenta o catastrofă. Atunci, fără să mai stea pe gânduri, ofiţerul Ciurea a scos pistolul şi l-a pus la tâmplă aviatorului. Ori îl lua şi pe părintele, ori îl împuşca. Situaţia era pe muchie de cuţit. Cei doi nemţi s-au tras deoparte şi s-au sfătuit. Voiau să suie rănitul în cabină, să ruleze câteva sute de metri şi apoi să-l arunce din mers. Într-adevăr, rănitul a fost urcat cu chiu cu vai în carlingă, observatorul s-a chircit (numai el ştie cum) pe scaunul din dreapta şi avionul a pornit. După câteva minute, părintele l-a auzit pe observator spunându-i pilotului să nu-l mai abandoneze pe câmp. Avionul îşi recâştigase stabilitatea şi motorul funcţiona bine. Zborul a decurs fără probleme. În două ore, avionul a parcurs 600 de kilometri, după care rănitul a fost dus repede la un spital, unde aştepta deja pregătită sala de operaţie şi toate cele necesare. “În tot acest timp, m-am gândit la multe“, îşi aminteşte părintele. “Mi-am revăzut viaţa, mi-am pus întrebări. Nu era vorba de frica morţii, de durere fizică sau altceva. Era vorba de Dumnezeu. Mi-am dat seama că şi dacă aş fi fost împărat său celebru şef de stat, nimeni nu m-ar fi putut salva în pustietatea câmpiei ruse. Această întâmplare mi-a schimbat viaţa din temelii. După ce am ieşit din spital, în concediu fiind, primul meu drum a fost la Putna, unde în faţa altarului mi-am închinat viaţa lui Dumnezeu, salvatorul meu.”

”Hristos a înviat!” în temniţă

Părintele Adrian a trecut prin multe. Îşi aminteşte, dar nu insistă. Despre suferinţă şi moarte vorbeşte cumva în treacăt, ca despre o prietenă din copilărie. Arestat în 1958, la interogatoriul de la Suceava, un securist pe nume Blehan (fiu de cantor bisericesc) l-a bătut cu bocancul în cap, încât cheagurile de sânge i-au afectat iremediabil nervul optic. La Aiud, gardienii nu s-au mulţumit să-l pedepsească băgându-l la carceră. Deşi era un ger de crăpau pietrele, au turnat două găleţi cu apă peste trupul lui plăpând. În câteva ore, apa a îngheţat transformând pielea într-o coajă, până la os. Din toate, părintele îşi alege amintirile cele mai frumoase: figura serafica a părintelui Sofian, fineţea absolută şi de neegalat a părintelui Ghiuş, ţinuta morală şi fără cusur a ţăranului Ilie din Săcele (pe care părintele îl pomeneşte şi astăzi la rugăciune, dimpreună cu soţia, Păuna, şi copilul, Toader), dârzenia teologică a lui Sandu Tudor, care a murit asasinat chiar în celulă.

“Nu o să mă crezi, frate, dar în închisoare am fost cel mai aproape de Dumnezeu“, zice părintele Adrian. “Acolo, preţuiai tot darul lui Dumnezeu. Preţuiai aerul, pe care, într-o celulă suprapopulată, îl căutai câteva secunde, cu rândul, stând cu nasul sub crăpătura uşii. Preţuiai pâinea (două felii prin care întrezăreai lumina soarelui), alături de mierea unei vorbe bune. Eram slabi, dar ne ajutam între noi. Lui Vasile Voiculescu i-am dat din porţia mea. Firav şi abia ţinându-se pe picioare, era pus să ducă nişte hârdaie mai mari decât el. Nu putea să le ridice şi atunci gardienii îl pedepseau tăindu-i raţia de mâncare… În închisoare, aveai nevoie de hrană, dar, mai presus de toate, de cuvântul lui Dumnezeu. Prin El ne-am arătat puterea. Îmi amintesc că la Aiud îmi făcusem un calendar pe degete, după metoda Gauss. Am calculat data Paştelui şi mi-am dat seama că era exact în acea noapte. Fără să mă mai gândesc la urmări, am început să strig: “Hristos a înviat!” şi imediat din toate celulele a început să răzbată spre cer cântarea cea minunată: “Hristos a înviat din morţi cu moartea pre moarte călcând şi celor din morminte viaţa dăruindu-le!“. Răsuna Aiudul de chemarea speranţei, de strigătul nostru de bucurie, spre disperarea gardienilor, care credeau că am început o revoltă. Alergau nebuneşte prin curte şi trăgeau focuri de avertisment, dădeau telefoane şi cereau întăriri. Erau speriaţi de glasurile noastre reunite, de forţa spirituală a credinţei, pe care nici o fereastră zăbrelită nu o poate opri.

Sunt multe lucruri pe care nimeni altcineva nu le poate înţelege. Tăria pe care ţi-o dă Dumnezeu ar fi una din ele… Când am fost arestat, anchetatorul mi-a smuls crucea de la gât şi a aruncat-o în lada de gunoi. Eu am luat-o de acolo. El m-a bătut crâncen şi a aruncat din nou crucea la gunoi. Eu nu m-am lăsat. Iarăşi, am ridicat crucea şi el m-a călcat în picioare. După 8-9 încercări, ofiţerul a cedat. M-a lăsat în pace… Fiind în camera de tortură, îmi spuneam: “Rezistă! Nu-L face de râs pe Hristos” şi poate nu o să mă crezi, frate, dar după 60 de lovituri nu mai simţeam nici o durere. Corpul singur lucra fără voia mea, parcă se autoanestezia.

În închisoare încetezi să exişti, doar Hristos te ţine în viaţă. La ieşirea din Aiud, am aflat că sărmana mea mamă, atunci când scria acatistul pentru preot, îmi trecea numele şi la vii, şi la morţi, neştiind nimic despre mine. Avea mare dreptate – în puşcărie, eram şi viu, şi mort, deopotrivă.”

(Sorin Preda – Extrase din articolul „La ceas de Înviere, în sihăstria unui mare duhovnic”, apărut în revista „Formula AS”, nr. 611/2004)

via Fericiti cei Prigoniti

Antim Ivireanul sau străinul care ne-a învăţat limba română

Una dintre cele mai importante rugăciuni ale dumnezeieştii Liturghii, rugăciunea anaforalei, mărturiseşte despre Dumnezeu astfel: „căci Tu eşti Dumnezeu necuprins de gând şi de cuvânt“. Şi, totuşi, noi ne folosim de cuvinte pentru a comunica cu Dumnezeu. Aceste cuvinte, deşi neputincioase, exprimă ceea ce trăim în interiorul nostru. Rostim, prin ele, dorul de Dumnezeu.

antim

Prin cuvinte ne unim, cler şi mireni, în rugăciune, formând o adevărată obşte euharistică, popor al lui Dumnezeu. Dintotdeauna, credincioşii s-au rugat împreună cu preoţii lor, în limba pe care au vorbit-o în viaţa de toate zilele, născându-se astfel limba liturgică.

Creştinismul, propovăduit în părţile noastre încă din vremea Sfântului Apostol Andrei şi de către ucenicii Sfântului Apostol Pavel, a prins aici rădăcini adânci. Cum era firesc, dumnezeiasca Liturghie s-a oficiat în limba poporului încă de la începutul organizării Bisericii în aceste părţi.

O dată cu creştinarea popoarelor slave, limba slavă a fost introdusă în administraţie şi în Biserica din Ţările Române. Apoi, a apărut influenţa limbii greceşti ca limbă liturgică, cu precădere în perioada fanariotă. Cu toate acestea, nu s-a încetat niciodată a se ruga româneşte, a se trăi româneşte. Începând cu mitropolitul Dosoftei în Moldova, diaconul Coresi – care a activat atât în Ardeal, cât şi în Ţara Românească şi mitropolitul Antim Ivireanul a dorit ca poporul să se roage în limba strămoşilor.

Aşa scria mitropolitul Antim Ivireanul, în prefaţa unei cărţi: „românii noştri în biserică stau ca boii, neînţelegând ce se citeşte şi ce se cântă şi ies din biserică fără nici un folos, am hotărât a preface cărţile din limba slavonească şi grecească în limba noastră proastă românească, dar a noastră şi a le da la lumină!“.

Un georgian cu suflet de român

Pentru mulţi dintre noi, patria este acolo unde ne găsim alinarea şi liniştea. Acolo unde ne simţim acasă. Aşa a fost şi pentru un tânăr georgian, născut acolo unde Marea Caspică se întrepătrunde cu Munţii Caucaz. Viaţa i s-a schimbat tânărului Andrei, aşa cum fusese numit la Sfântul Botez, atunci când a fost prins de către un corp de oaste otomană şi vândut în piaţa de sclavi. Destinul l-a dus în marea capitală a imperiului, la Istambul. Aici, observându-se calităţile, a fost răscumpărat de către Patriarhia Ecumenică şi dat la învăţătură. Constantinopolul a fost locul în care a deprins meşteşugul tiparului, al  sculpturii în lemn, caligrafia, pictura, broderia, precum şi limbile greacă, arabă şi turcă. Tot aici a murit pentru lume, devenind monahul Antim.

În jurul anului 1690, domnitorul Constantin Brâncoveanu l-a adus în Ţara Românească. Aici a găsit un adevărat spaţiu cultural, unde activau străluciţi oameni de cultură italieni şi greci, alături de renumiţi cărturari şi ierarhi ortodocşi. Sevastos Kiminites, fost profesor şi rector la Marea Şcoală a Patriarhiei Ecumenice, Ioan Cariofil, Ioan Comnen, medic şi filosof, contele Bartolomeo Ferrati, Giovanni Candido Romano, Antonio Maria del Chiaro, secretar adus tocmai din Florenţa, sunt doar puţine nume de care era înconjurat tânărul Antim.

În anul 1691, a ajuns conducătorul tipografiei din Bucureşti, iar în anul 1696 era egumen al Mănăstirii Snagov, unde a întemeiat o nouă tipografie. Râvna de care a dat dovadă a făcut ca, în scurt timp, să fie ales în scaunul istoric al Mitropoliei Ungrovlahiei. La începutul anului 1708, a fost ales mitropolit al Ţării Româneşti, asumându-şi o mare responsabilitate în vremuri de încercare pentru poporul român.

Mitropolitul tipograf, ctitor al limbii literare româneşti

Deşi treburile mitropoliei erau solicitante, ierarhul Antim nu şi-a uitat prima sa dragoste: tipărirea cărţilor. Până la el, cărţile de slujbă aveau în limba română doar explicaţiile liturgice, partea propriu-zisă a slujbei fiind în slavonă ori greacă.

În decursul unui sfert de veac (1691-1716) a tipărit  63 de cărţi, dintre care 39 au fost lucrate de el însuşi. După limba în care au apărut, 30 erau în greceşte, 22 în româneşte, una în slavoneşte, 6 slavo-române, 2 greco-arabe, una greco-română şi una greco-slavo-română. Tipăriturile prezintă o mare diversitate: cărţi de slujbă, cărţi biblice, cărţi de doctrină teologică ortodoxă, cuvântări bisericeşti, cărţi de învăţătură pentru preoţi, lucrări de filosofie, formându-se astfel o adevărată mişcare intelectuală.

Prin activitatea sa tipografică a sprijinit şi alte popoare ortodoxe, imprimând cărţi pentru slavi, greci şi arabii din Patriarhia Antiohiei. Pentru românii din Ardeal a tipărit primul Abecedar românesc, intitulat „Bucoavnă“. Este şi autorul unei premiere mondiale în tipărit, Liturghierul greco-arab din 1701, prima carte tipărită cu litere mobile din lume, având caractere arabe. În ţara sa de origine, Georgia, a pus bazele primei tiparniţe cu caractere georgiene, unde au fost tipărite mai multe cărţi în această limbă.

Prin cele 63 tipărituri în limbi diferite şi de o mare diversitate şi prin numeroşii ucenici pe care i-a format, Antim Ivireanul este considerat cel mai mare tipograf din cultura medievală românească.

Meritul mitropolitului Antim pe tărâm liturgic este introducerea limbii române în cultul Sfintei Biserici. Însă, prin această activitate, a contribuit şi la crearea unei limbi literare româneşti. Când deschidem astăzi una dintre cărţile mitropolitului Antim, suntem uimiţi de corectitudinea limbajului. Dacă astăzi nu mai pronunţăm „beserică“ ci „biserică“, „ceti“ – „citi“, „inemă“ – „inimă“ este rodul mitropolitului Antim.

Normele lingvistice folosite în tipăriturile sale au determinat prima uniformizare a limbii române. Mai mult, el este primul care a tipărit un Abecedar românesc şi o Gramatică. Tot el este primul care tipăreşte primele cărţi de literatură. În anul 1700 ieşea de sub teascurile  tipografiei  „Floarea darurilor“,  apoi „Alexandria“, cărţi de mare popularitate în epocă.

Meritele mitropolitului Antim sunt cu atât mai mari, cu cât el n-a fost român. Deşi georgiana era limba sa nativă şi greaca era limba în care a fost educat, el a reuşit să creeze o limbă  românească limpede, care a fost înţeleasă de contemporanii săi şi este folosită până astăzi.

Moarte martirică pentru neamul românesc

Deşi din ţinuturi îndepărtate, Antim a fost mai român decât mulţi dintre contemporanii săi. După moartea sfântă a domnitorului Constantin Brâncoveanu, protectorul său, au venit pentru ţară vremuri tulburi.

În anul 1714, o panică îngrozitoare a cuprins străzile Bucureştiului, la auzul veştii că vin austriecii, dimpreună cu ruşii. Atunci „înspăimântat, Nicolae vodă Mavrocordat adună la curte pe oştenii şi pe negustorii turci, pe câţiva boieri şi pe mitropolitul Antim Ivireanul, îşi fac în pripă bagajele şi chiar în faptul serii, împunge fuga spre Giurgiu“. Obosiţi, fugarii se opresc peste noapte în satul Odăile, loc în care mitropolitul Antim se hotărăşte să se întoarcă: „nu îmi las turma fără păstor, chiar dacă m-ar aştepta şi moartea“. Şi, moartea l-a aşteptat.

Întorcându-se în a doua domnie, Nicolae Mavrocordat a trimis la Mitropolie să-l aducă degrabă pe părintele Antim „Târât de barbă şi de păr, el vede însă, în loc de obrazul domnului, mucedul întuneric al unei temniţe“. La cererea domnului, patriarhul ecumenic şi sinodul său l-au caterisit sub acuzaţia că s-a făcut vinovat faţă de Imperiul Otoman. Toate acestea, pentru că a spus un nu puternic noilor biruri pe spinarea ţăranilor români.

În martie 1716 a fost condamnat la închisoare pe viaţă la Mănăstirea Sfânta Ecaterina din Sinai. Pe drum însă, ostaşii turci l-au omorât şi i-au aruncat trupul în apele râului Tungia, lângă Adrianopol, în Bulgaria de astăzi.

Georgian prin naştere şi grec prin cultură, Antim Ivireanul a fost un român desăvârşit. Prin activitatea pastorală, tipografică şi predicatorială, Sfântul Antim a întruchipat pe adevăratul păstor – care-şi pune sufletul pentru credincioşii săi români. Doar trecând superficial peste smeritele informaţii pe care le avem despre ce a făcut el pentru poporul nostru, s-ar impune să îl numim, aşa cum credem că şi el şi-ar fi dorit, nu Ivireanul, ci Sfântul Antim Românul.

de Nicolae Pintilie Doxologia

Legături utile

    Caută în arhivă

    Caută după dată
    Caută după categorie
    Caută cu Google

    Acţiuni

    | © Copyright 2012 Buciumul | css.php