Buciumul – Publicaţie de informaţie şi atitudine naţionalistă
Author Archive
Stories written by Florin Dobrescu

16 DECEMBRIE 1949. Zoe Rădulescu, venită pe lume în timpul execuţiei camarazilor tatălui său.

12794461_1588964521389395_3727901430502715782_n-572x600Zorii zilei de 16 decembrie 1949…

Este în jur de ora 6 dimineaţa. Într-o închisoare din România comunistă, într-o celulă rece şi umedă, se naşte un copil. Nimic din jur nu este obişnuit locului unde un copil trebuie să vină pe lume. Zidurile mucede, întunecate, nu poartă nici o lumină care să întâmpine noul născut. De pe priciurile acoperite cu paie şi învelite cu rogojini privesc, asemeni unor fantome, femei cu obrajii supţi şi ochii stinşi, înveşmântate în zdrenţe şi albite înainte de vreme. De dincolo de uşa de fier, zăbrelită, gardieni cu pecetea răutăţii pe chip şi arma la picior veghează, când şi când naşterea. Iar prin zăbrelele ferestrei întunecate, printre scândurile oblonului, pătrund la răstimpuri fulgi. Sunt florile îngerilor, rătăcite prin subteranele iadului, reamintind arătărilor ce-şi aşteaptă  osânda că se află în preajma Naşterii Domnului. Că şi El, asemenea pruncului din această dimineaţă, s-a născut în frig şi mizerie… Acum o mie nouă sute patruzeci şi nouă de ani…

S-a întâmplat. Uşor ca o geană a zorilor, a venit pe lume. Dar plânge, plânge în spasme de nepotolit.  (mai mult…)

10 DECEMBRIE 1933. CÂND STATUL DE DREPT A MURIT… Dizolvarea Gărzii de Fier şi arestarea a 10000 de legionari.

NOTĂ: În special celor mai tineri, vă recomand acest articol, pentru o bună înţelegere a Istoriei recente, pentru a înţelege mai bine contextul care a stat la baza unui eveniment tragic: asasinarea premierului I Gh Duca. Abuzurile fără precedent ale guvernului condus de acesta, care practic au suprimat pentru un timp statul de drept, încălcând Constituţia şi Legea, mergând până la suprimarea unor membri ai Gărzii de Fier, au generat răspunsul unor legionari, care a fost pe măsură.
Rostul Istoriei este acela de a ne învăţa, pentru a nu repeta greşelile trecutului. Cu atât mai actual este articolul azi, când statul de drept se clatină, când furia străzii tinde să înlocuiască funcţiile Parlamentului, când corupţia a devenit endemică, iar guvernanţii tind să schimbe legislaţia după interese de moment, când încrederea poporului în democraţie a ajuns la cea mai scăzută cotă… Dumnezeu să ne lumineze, să înţelegem că violenţa şi abuzul nu rezolvă probleme, ci deschid spirale greu de controlat…

de Florin DOBRESCU

În 1933, Guvernul liberal condus de I Gh Duca dizolvă, printr-un decret, Partidul Garda de Fier, pentru a împiedica participarea acesteia la alegeri.

În acea noapte au fost arestaţi, în întreaga ţară, peste 10000 de legionari, sediile partidului naţionalist au fost sechestrate, arhivele confiscate, iar buletinele de vot, care erau deja tipărite, date la topit, în locul lor tipărindu-se altele noi, în care listele Gărzii de Fier nu mai figurau. Deşi ridicaţi fără forme legale de arestare, majoritatea legionarilor au fost depuşi la Fortul 13 Jilava, în condiţii improprii de detenţie. Publicaţiile Gărzii de Fier au fost suprimate. (mai mult…)

6 DECEMBRIE 1949, PITEŞTI, ROMÂNIA

4_195de Elena RĂDULESCU

Ziua de Sfântul Nicolae, începând cu anul 1949, a căpătat o semnificație sumbră pentru România: a fost ziua care a marcat începutul reeducării din penitenciarul studenților – Pitești. Despre „Experimentul Piteşti”, sau „Fenomenul Piteşti” s-au scris mii, zeci de mii de pagini, cu toate acestea, ororile petrecute în acel penitenciar trebuie amintite ca o datorie morală, istorică și spirituală față de cei ce le-au trăit, față de memoria lor și față de România, cu atât mai mult cu cât niciunul dintre autorii ororilor petrecute în timpul reeducării nu a fost adus în fața legii și condamnat.
Poate că și serviciile de informații ale Statului Român ar putea avea că sursă de inspirație departamentul Metsada, ce funcționează sub motto-ul „Cei care nu uită niciodată” și să îi aducă în față Legii pe consilierii bolșevici care au gândit și controlat cel mai barbar experiment pus în scenă pe teritoriul Europei, fie că se ascund în America de Sud, Israel sau Germania, fie că sunt în viață sau nu. Dar, probabil că mucenicii și martirii noștri s-au obișnuit că, în România, dreptate să le aducă nu aparatul de stat ci conștiința și sufletul celor care încă mai simt și gândesc românește. Şi sunt mulți. Din ce în ce mai mulți.
Prin acest experiment s-a dorit distrugerea oricărei valori morale, creștine și naționale a deținuților, care în proporție de peste 85% erau exponenți ai Mișcării Legionare, și transformarea lor în adepți ai comunismului ateu.


Unul dintre supraviețuitorii Experimentului, George (Gogu) Cușa, susține că reeducarea din Pitești, apoi Aiud, Gherla, Târgşor şi Canal „nu se poate numi experiment, nici măcar fenomen, ci a fost un masacru”. Acesta afirmă că o educație primită și însușită în ani de zile, niște principii și valori în care se credea cu ardoare nu au putut fi clintite prin tortură, prin „bătaia animalică” administrată în timpul încercării de reeducare: „Pe ei îi interesa să ne compromită, să ne distrugă, să ne transforme în informatori, nu reeducarea” (George Cușa).
George Cușa povestește că a fost vecin de celulă cu Eugen Ţurcanu. Student la drept, Eugen Ţurcanu a fost transformat de către Securitate în unealtă de represiune, care, cu 7 luni înainte de începerea reeducării a studiat ce se întâmpla în închisoarea de la Pitești: voia să afle care sunt vârfurile Mișcării Legionare, care erau relațiile dintre deținuți, care erau rude, care erau prieteni sau colegi de facultate. Odată începută reeducarea, Eugen Ţurcanu, deconspira unul dintre scopuri: „Am să va fac ca 4 generații de acum încolo să va fie rușine să va priviți în oglindă, bandiților, cu crezul vostru legionar”.
Deținuții erau obligați să își deconspire activitatea legionară și să își demaște camarazii, atât pe cei aflați în temnițe, cât și pe cei din libertate. În cele mai multe cazuri, cum a fost și cel al domnului Cușa, bătăile, torturile și mutilările nu i-au transformat pe deținuți în „omul nou” dorit de regim: „Am deconspirat 16 pe care îi știam afară din țară și pe care nu aveau cum să-i prindă, și încă vreo 3,4 pe care îi știam deja prin alte închisori din ţară”, ba chiar afirmă că fapta cu cea mai mare semnificație pentru dânsul este aceea că nu a deconspirat activitatea legionară din satul natal, Mihail Kogălniceanu, motiv pentru care a fost condamnat la 21 de ani de temniță.
Transferat la Gherla, Gogu Cușa urmă să își asume rolul de torționar. Însă, odată ajuns acolo, și-a avertizat colegii de celulă: „Nu vorbiți cu mine, eu sunt reeducat.” Pe cei crescuți și educați în același Crez îi lega o puternică și curată iubire de frate, care nu a putut fi distrusă nici prin tortura psihică permanentă la care erau supuși deținuții piteșteni, nici prin mutilările fizice.

Un alt supraviețuitor piteștean care a acceptat să ne ofere un interviu, este domnul Traian „Maca” Popescu și care a plecat Acasă în ianuarie 2010. Ne-a mărturisit că nu și-a format Credința, conștiința națională, ci că s-a născut cu ea. A fost frate de cruce, motiv pentru care arestarea a venit în 1949. În Pitești i s-a cerut să îl bată pe cel mai bun prieten al său. Răspunsul imperturbabil a fost: „Îmi pare rău, dar asta nu pot să o fac”. Un asemenea act de rebeliune nu putea rămâne nepedepsit, așa că domnul Popescu a fost bătut la tălpi cu o rangă de metal, bătaie ale cărei urme au rămas vizibile pentru totdeauna.
Detenția a petrecut-o ca și ceilalți deținuți: obligat să bea pe nerăsuflate ceaiul clocotit, bătut, schingiuit, umilit, forțat să scrie memorii false și înjositoare despre familia să, dar s-a dovedit un alt eșec al Experimentului: nu s-a transformat nici în călău, nici în informator.
În schimb, detenția l-a înzestrat cu un har: neavând niciun fel de studii în domeniu, a compus 20 de lucrări muzicale, dintre care 3 cu caracter simfonic, în condițiile în care în celulă în care era închis creion și hârtie nu existau, iar de profesie era inginer. A compus mental aceste opere, le-a memorat, iar ulterior eliberării le-a așternut pe hârtie. Domnul Popescu povestea că fiecare melodie pe care a compus-o a fost declanșată de câte un element pe care și-l aducea aminte, de cele mai multe ori înainte de culcare: mama sa, sora sa, un arbust care îmbrăca o parte din gardul casei părintești. Spunea că odată ce a compus mental acele versuri nu i s-au mai desprins din minte, și le-a transpus pe hârtie și instrumental când a fost eliberat.
Primele versuri ale acestuia au fost compuse și dedicate mamei sale cu trei zile înainte de ziua acesteia: „printre lacrimi și suspine/ te rog să-mi asculți chemarea/ în genunchi căzând la ține eu îți spun iartă-mă mama”. Pe fondul unei căderi psihice acute, chiar pe data de 19 octombrie, ziua de nume a mamei sale, acesta cade în genunchi „si în hohot de plâns repetăm fredonând versurile pentru mamă, însoțite de Doamne , Doamne, dacă exiști pentru ce m-ai părăsit? Fă ceva și ia-mi viață. Eu nu mai sunt în stare să mă mai rog, poate de aceea nu vrei să mă mai ajuți. Fă ceva și ia-mi viață […]. Seara, fiind scos la așa-zisul program pentru WC, am văzut pe sub ochelarii maţi pe Brânzaru. Întors în celulă mi-am spus că mi-a venit rândul, am avut un șoc, am luat 80 de hidrazide (strânse în ultimele săptămâni) și mi-am tăiat venele cu un ciob de sticlă de la un bec spart găsit în WC”. Dar a fost salvat de către slujitorii mărinimoși ai regimului, doar pentru a fi torturat din nou.
Domnul Traian Popescu a trăit convins de faptul că dacă nu ar fi trecut prin temnițele comuniste, talentul sau artistic ar fi rămas îngropat undeva în adâncurile ființei sale. Din acest motiv, ne-a mărturisit că nu ar fi schimbat absolut nimic din propria să istorie pentru a evita închisoarea.
Pe lângă faptul că închisorile comuniste „au umplut cerul de sfinti”, ele au dat naștere și unor creatori de geniu: poeți, muzicieni, sculptori.

A fost și cazul meșterului popular Nicolae Purcărea, care a fost declarat de către UNESCO „tezaur uman viu” și care a fost înzestrat cu harul sculpturii tot în anii de temnița. Domnul Purcărea ne-a onorat cu un interviu în 2008. În septembrie a.c. a plecat și el Acasă, acolo unde coșmarurile în care torționarul său, Eugen Turcanu, urlă satanizat – „Cruşoiul mamei voastre de bandiți!” – nu-i mai tulbură pacea.
Vârful ororilor Piteștiului a fost reprezentat de așa-zisa „camera 4 spital”, unde se derulau cele mai crunte torturi, era purgatoriul în care trebuia să te cureți de tot „putregaiul legionar”. Cei care au avut neșansa să ajungă aici erau dintre cei mai înverșunați opozanți ai Regimului, care au refuzat cu vehemență orice formă de demascare, orice ordin de a-și tortură colegii de celulă; erau indivizi cu personalități extrem de bine conturate și reprezentau dovezi vii ale nereușitei reeducării. Pentru că torturile erau direct proporţionale cu nivelul de rezistenţă al fiecăruia, studenții cei mai puternici au fost aduși în această sinistră „camera 4”. „Oaspeţii” camerei 4 au fost schingiuiți, mutilați, li se smulgeau bucăți de carne de pe corp, cum a fost cazul lui Pop Cornel, care era plimbat prin fiecare celulă, mutilat fiind, pentru că ceilalți deținuți să știe ce se întâmplă cu „bandiţii” ce se opun reeducării.
Camera 4 Spital a fost pentru o vreme gazdă domnului Nicolae Purcărea. Amintindu-și ororile trăite nu se putea abține să nu plângă. Ne-a mărturisit că adaptarea să socială nu s-a putut realiza nici măcar până în ziua de azi, motivând că repercursiunile mentalității comuniste sunt mult prea puternice și că mai este nevoie de câteva generații care să spele aceste consecințe. În urma detenției, și domnul Purcărea și-a dezvoltat o latură artistică, și anume sculptură în lemn. Această „devenită profesie”, cum o numește dânsul, i-a creat memorie, l-a ajutat să supravieţuiască morții soției sale, în 1984, „şi prin ea, mi-am găsit libertatea fizică și morală. Dar coșmarurile se mai țin lanț. Ce a fost nu se poate șterge din subconştient”. Ne-am permis să-i adresăm întrebarea dacă se consideră vindecat de „sindromul Piteşti”, iar răspunsul a fost crud: „de sindromul Pitești nu te vindecă decât moartea”.
Nicolae Purcărea s-a dovedit a face parte din categoria celor greu de înfrânt, greu de reeducat. Se cunoaște faptul că deținuții care opuneau rezistentă reeducării lui Ţurcanu au cunoscut abisul umilinței. Domnului Purcărea a fost unul dintre ei și a suferit un satanic botez: a fost băgat cu capul în tinetă cu murdărie. „ Atunci am simțit că ceva s-a rupt în mine. O singurătate m-a cuprins și în același timp și o nemărginită nepăsare. Am înlemnit”.
Nicolae Purcărea, presupus reeducat, a fost trimis la Gherla pentru a face la rândul sau reeducare. Numai că, aici a avertizat pe toți cei pe care îi întâlnea ce a însemnat reeducarea la Pitești și să se ferească de studenții veniți de acolo. Deci, nici măcar Camera 4 Spital nu l-a convins pe domnul Purcărea să se lepede de valorile creștine și de principiile în care fusese educat.
Sunt doar trei cazuri, din sute de alte exemple, care demonstrează că diabolicul Pitești nu și-a atins scopul, acela de a crea un „om nou”, reeducat, un fidel al comunismului. Privind istoria în față, este simplu să deducem că scopul experimentului era imposibil de realizat. Imposibil pentru că Omul Nou era deja creat, deja format. Oameni Noi erau toți deținuții ”cu sufletul de crin” care fuseseră animați de aceeași Credința, în același Duh, de spiritul național-creștin și care au ales să urce Golgota suferinței pentru Crezul lor. Au fost Oameni Noi, iar acum sunt Noii Mărturistitori, Martiri și Mucenici.
Fenomenul Pitești este perfect ilustrat de către bădia Purcărea: „Căci lupta n-a fost între oameni, ci între două lumi: lumea binelui și lumea răului, a lui satan. Şi dacă pentru o clipă surâsul lui satan ne-a înghețat inimile, Dumnezeu, în marea Lui dragoste, ne-a redat viață, ne-a încălzit, ne-a scos la lumină, ne-a dat puterea de a lupta cu cel rău…” (Nicolae Purcărea, Urlă Haita).

Ei au îndurat toate aceste atrocități pentru o Românie liberă. Nouă ne revine datoria istorică și moștenirea spirituală de a-i oferi României libertatea pentru care s-a murit în Aiud, Gherla, Canal, Periprava, Fortul 13. Ne-am născut în această țară, în această epocă, având deja o datorie și o interdicție: datoria de a păstra Linia Neamului și interdicția uitării.

Ziua Naţională a României

UNIREA TRANSILVANIEI CU ROMÂNIA

1291199786_ips-iuliu-hossu_vestitorul

Transilvania a fost a treia provincie care s-a unit cu patria-mamă. Unirea Transilvaniei cu România de la 1 decembrie 1918 reprezintă evenimentul principal al istoriei României şi totodată realizarea unui deziderat al locuitorilor graniţelor vechii Dacii.

La încheierea Primului Război Mondial, în contextul prăbuşirii Dublei Monarhii, Ungaria îşi proclamă independenţa, incluzând în teritoriul său şi Transilvania. În aceste condiţii, fruntaşii Partidului Naţional Român şi românii din Partidul Social Democrat înfiinţează Consiliul Naţional Român la Arad la data de 3 noiembrie 1918. La data de 13 noiembrie 1918, la Belgrad, guvernul Ungariei semnează armistiţiul cu Antanta, fixând o linie de demarcaţie, care lăsa sub controlul Ungariei nordul şi centrul Transilvaniei, iar Banatul sub controlul Serbiei. În aceste condiţii, românii organizează la data de 18 noiembrie / 1 decembrie 1918 o Adunare Naţională la Alba Iulia la care desemnează 1228 delegaţi.

Alba Iulia fusese aleasă de către Consiliul Naţional Român Central, pentru a adăposti între zidurile ei pe reprezentanţii poporului românesc din Transilvania, în cea mai mare zi din istoria acestui popor, pentru două pricini. La 1 noiembrie 1599, Mihai Viteazul, biruitor la Selimbăr, îşi făcuse intrarea triumfală în Alba Iulia în fruntea unui alai măreţ. Ea a fost Capitala strălucitului domn în timpul scurt cât el reuşise să săvârşească cea dintâi unire a Ţărilor Române. La 1784, pe acelaşi platou al Cetăţii, marii mucenici ai neamului, Horia şi Cloşca, sufereau supliciul frângerii pe roată, pentru că avuseră curajul să ceară o viaţă mai bună pentru neamul lor.

Amândouă aceste date istorice erau adânc săpate în inimile românilor. Erau două etape importante în drumul greu spre mântuire. Duhurile marilor înaintaşi şi mucenici ai libertăţii şi unirii românilor vor lumina gândurile celor strânşi aici si-i vor face vrednici de înalta lor chemare.

Pregătirea politică a Adunării a întâmpinat dificultăţi. Şedinţele preparatoare din cele două zile, care au precedat Adunarea, au fost foarte însufleţite. Discutându-se textul Rezoluţiei Unirii, redactat de Vasile Goldiş, unii susţineau ca Unirea să se facă pe baza proclamării autonomiei Ardealului. Tineretul, la care se adăugaseră şi delegaţii sosiţi din Bucovina şi Basarabia, susţineau unirea fără condiţii. Socialiştii, lucrând sub influenţa Budapestei, cereau republica şi-şi exprimau temerea de stările politice din vechiul Regat al României. În cele din urmă s-a stabilit o înţelegere, renunţându-se la toate părţile la punctele de vedere prea intransigente şi adoptându-se formula unei autonomii provizorii. Iuliu Maniu a explicat că e necesară o epocă de tranziţie, deoarece “nu se poate ca într-o singură zi, sau într-o singură oră, sau într-un moment dat, să punem la o parte o stare de lucruri veche şi să înfăptuim una nouă”. Deci, nu e vorba de a pune condiţii la Unire, ci a constata necesitatea unei epoci de tranziţie.

Adunarea de la Alba Iulia s-a ţinut într-o atmosferă sărbătorească. Au venit 1228 de delegaţi oficiali, reprezentând toate cele 130 de cercuri electorale din cele 27 comitate româneşti, apoi episcopii, delegaţii consilierilor, ai societăţilor culturale româneşti, ai şcolilor medii şi institutelor pedagogice, ai reuniunilor de meseriaşi, ai organizaţiilor militare şi ai tinerimii universitare. Toate păturile sociale, toate interesele şi toate ramurile de activitate românească erau reprezentate.

Dar pe lângă delegaţii oficiali, ceea ce dădea Adunării înfăţişarea unui mare plebiscit popular, era afluenţa poporului. Din toate unghiurile ţărilor române de peste Carpaţi, sosea poporul cu trenul, cu căruţele, călări, pe jos, îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, cu steaguri tricolore în frunte, cu table indicatoare a comunelor ori a ţinuturilor, în cântări şi plini de bucurie. Peste o sută de mii de oameni s-au adunat în această zi spre a fi de faţă la actul cel mai măreţ al istoriei românilor. Spectacol simbolic şi instructiv: cortegiile entuziaste ale românilor ce umpleau drumurile spre Alba Iulia se încrucişau cu coloanele armatei Mackensen care, umilite şi descurajate, se scurgeau pe căile înfrângerii spre Germania.

Mulţimea imensă urcă drumul spre Cetăţuie printre şirurile de ţărani români înveşmântaţi în sumanele de pătură albă şi cu căciulile oştenilor lui Mihai Viteazul. Pe porţile cetăţuii, despuiate de pajurile nemţeşti, fâlfâie Tricolorul român. Poporul trece pe sub poarta lui Mihai Viteazul şi se adună pe Câmpul lui Horea. De pe opt tribune, cuvântătorii explică poporului măreţia vremurilor pe care le trăiesc.

În acest timp, în sala Cazinei militare, delegaţii ţin adunarea. Pe podium, între steagurile tuturor naţiunilor aliate, care au contribuit cu sacrificiile lor de sânge la desăvârşirea acestui act măreţ, iau loc fruntaşii vieţii politice şi intelectuale a românilor şi delegaţii Bucovinei şi Basarabiei, care au ţinut să aducă salutul ţărilor surori, intrate mai dinainte în marea familie a statului român.

Într-o atmosferă înălţătoare, în mijlocul aprobărilor unanime şi a unui entuziasm fără margini, Ştefan Cicio Pop arată împrejurările care au adus ziua de astăzi, Vasile Goldiş expune trecutul plin de suferinţe şi de glorie al naţiunii române de pretutindeni şi necesitate Unirii, Iuliu Maniu explică împrejurările în care se înfăptuieşte Unirea , iar socialistul Jumanca aduce adeziunea la Unire a muncitorimii române, care se simte una cu întreg neamul românesc.

Rezoluţia Unirii e citită de Vasile Goldiş: “Adunarea naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie / 1 decembrie 1918, decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul, cuprins între Mureş, Tisa şi Dunăre.”

Restul rezoluţiei cuprinde programul de aplicaţie: autonomia provizorie a teritoriilor până la întrunirea Constituantei, deplină libertate naţională pentru popoarele conlocuitoare, deplina libertate confesională, înfăptuirea unui regim curat democratic pe toate terenurile vieţii publice, reforma agrară radicală, legislaţie de ocrotire a muncitorimii industriale. Adunarea naţională doreşte ca Congresul de pace să asigure dreptatea şi libertatea atât pentru naţiunile mari cât şi pentru cele mici şi să elimine războiul ca mijloc pentru reglementarea raporturilor internaţionale. Ea salută pe fraţii lor din Bucovina, scăpaţi din jugul monarhiei austro-ungare, pe naţiunile eliberate cehoslovacă, austro-germană, iugoslavă, polonă şi ruteană, se închină cu smerenie înaintea acelor bravi români care şi-au vărsat sângele în acest război pentru libertatea şi unitatea naţiunii române, şi în sfârşit exprimă mulţumirea şi admiraţia sa tuturor puterilor aliate care, prin luptele purtate împotriva duşmanului au scăpat civilizaţia din ghearele barbariei.

La ceasurile 12 din ziua de 1 decembrie, prin votarea unanimă a rezoluţiei, Unirea Transilvaniei cu România era săvârşită!

Delegaţii participante la Marea Adunare de la Alba Iulia:

  romania

Arad

romania

Bistriţa

romania

Poiana Sibiului

romania

Braşov

romania

Bucureşti

romania

DECLARAŢIA DE LA ALBA IULIA

La 1 decembrie 1918 Marea Adunare de la Alba Iulia a hotărât Unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului la Regatul Român. Această decizie a fost făcută publică prin Declaraţia de la Alba Iulia:

Rezoluţiunea
Adunării Naţionale de la Alba Iulia
din 18 Noiembrie/1 Decembrie 1918


I. Adunarea Naţională a tuturor Românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba-Iulia în ziua de 18 Noiembrie/1 Decembrie 1918, decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea Naţională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul cuprins între râurile Mureş, Tisa şi Dunăre.
II. Adunarea Naţională rezervă teritoriilor sus indicate autonomie provizorie până la întrunirea Constituantei aleasă pe baza votului universal.
III. În legătură cu aceasta, ca principii fundamentale la alcătuirea noului Stat Român, Adunarea Naţională proclamă următoarele:

  1. Deplină libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra şi judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său şi fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare şi la guvernarea ţării în proporţie cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc.
  2. Egală îndreptăţire şi deplină libertate autonomă confesională pentru toate confesiunile din Stat.
  3. Înfăptuirea desăvârşită a unui regim curat democratic pe toate tărâmurile vieţii publice. Votul obştesc, direct, egal, secret, pe comune, în mod proporţional, pentru ambele sexe, în vârstă de 21 de ani la reprezentarea în comune, judeţe ori parlament.
  4. Desăvârşită libertate de presă, asociere şi întrunire, libera propagandă a tuturor gândurilor omeneşti.
  5. Reforma agrară radicală. Se va face conscrierea tuturor proprietăţilor, în special a proprietăţilor mari. În baza acestei conscrieri, desfiinţând fidei-comisele şi în temeiul dreptului de a micşora după trebuinţă latifundiile, i se va face posibil ţăranului să-şi creeze o proprietate (arător, păşune, pădure) cel puţin atât cât o să poată munci el şi familia lui. Principiul conducător al acestei politici agrare e pe de o parte promovarea nivelării sociale, pe de altă parte, potenţarea producţiunii.
  6. Muncitorimei industriale i se asigură aceleaşi drepturi şi avantagii, care sunt legiferate în cele mai avansate state industriale din Apus.


IV. Adunarea Naţională dă expresie dorinţei sale, ca congresul de pace să înfăptuiască comuniunea naţiunilor libere în aşa chip, ca dreptatea şi libertatea să fie asigurate pentru toate naţiunile mari şi mici, deopotrivă, iar în viitor să se elimine războiul ca mijloc pentru regularea raporturilor internaţionale.
V. Românii adunaţi în această Adunare Naţională salută pe fraţii lor din Bucovina, scăpaţi din jugul Monarhiei austro-ungare şi uniţi cu ţara mamă România.
VI. Adunarea Naţională salută cu iubire şi entuziasm liberarea naţiunilor subjugate până aici în Monarhia austro-ungară, anume naţiunile: cehoslovacă, austro-germană, iugoslavă, polonă şi ruteană şi hotărăşte ca acest salut al său să se aducă la cunoştiinţa tuturor acelor naţiuni.
VII. Adunarea Naţională cu smerenie se închină înaintea memoriei acelor bravi români, care în acest război şi-au vărsat sângele pentru înfăptuirea idealului nostru murind pentru libertatea şi unitatea naţiunii române.
VIII. Adunarea Naţională dă expresiune mulţumirei şi admiraţiunei sale tuturor Puterilor Aliate, care prin strălucitele lupte purtate cu cerbicie împotriva unui duşman pregătit de multe decenii pentru război au scăpat civilizaţiunea de ghiarele barbariei.
IX. Pentru conducerea mai departe a afacerilor naţiunei române din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, Adunarea Naţională hotărăşte instituirea unui Mare Sfat Naţional Român, care va avea toată îndreptăţirea să reprezinte naţiunea română oricând şi pretutindeni faţă de toate naţiunile lumii şi să ia toate dispoziţiunile pe care le va afla necesare în interesul naţiunii.

  romania

Episcopul Iuliu Hossu dă citire Declaraţiei de la Alba Iulia

  romania

Textul declaraţiei

Membrii Marelui Sfat Naţional Român aleşi în Adunarea de la Alba lulia, la 1 decembrie 1918

Membrii Episcopatului:

Ioan I. Popp, episcopul Aradului
Dr. Demetriu Radu, episcop, Oradea Mare
Dr. Miron E. Cristea, episcop, Caransebeş
Valeriu Frenţiu, episcop, Lugoj
Dr. Iuliu Hossu, episcop, Gherla
Dr. Vasile Suciu, prep-vicar-arhiepisc., Blaj
Romul R. Ciorogariu, vicar, Oradea Mare
Romul Marchiş, vicar, Cărei Mari

Membri aleşi:

Dr. Iuliu Maniu, avocat, Blaj
Dr. Ioan Pop, avocat, Alba Iulia
Dr. Laurenţiu Pop, avocat, Abrud
Dr. Dănilă Sabo, avocat, Blaj
Dr. Izidor Marcu, canonic, Blaj
Dr. Alexandru Nicolescu, canonic, Blaj
Ioan Teculescu, protopop, Alba Iulia
Dr. Ioan Marciac, avocat, Alba Iulia
Dr. Emil Pop, avocat, Uioara
Dr. Zaharie Muntean, avocat, Alba Iulia
Dr. Ionel Pop, avocat, Blaj
Dr. Alexandru Fodor, medic, Alba Iulia
Dr. Alexandru Borza, avocat, Abrud
Dr. Gavril Precup, profesor, Blaj
Vasile Goldiş, secretar consistorial, Arad
Dr. Ştefan C. Pop, avocat, Arad
Dr. Ioan Suciu, avocat, Ineu
Dr. Cornel Iancu, avocat, Arad
Dr. Iustin Marşieu, avocat, Arad
Dr. George Popoviciu, avocat, Chişineu
Sava Raicu, director de bancă, Arad
Iuliu Grofşorean, învăţător, Galşa
Dr. Vasile Avramescu, avocat, Maria-Radna
Dr. Romul Veliciu, avocat, Arad
Dr. Emil Monţia, avocat, Şiria
Dr. Sever Miclea, avocat, Arad
Dr. Aurel Gozda, avocat, Buteni
Dr. George Crişan, avocat, Arad
Dr. Mihaiu Mărcuş, avocat, Giula
Dr. Aurel Lazar, avocat, Oradea Mare
Dr. Ioan Ciordaş, avocat, Beiuş
Dr. Iuliu Chiş, avocat, Marghita
Dr. Andreiu Ilea, avocat, Tinca
Petru E. Pap, protopop, Beiuş
Dr. Coriolan Pap, director de bancă, Oradea Mare
Victor Pap, protopop, Holod
Dr. Vasile Chirvai, profesor, Oradea Mare
Dr. Vasile Saftu, protopop, Braşov
Dr. Tiberiu Brediceanu, director de bancă, Braşov
Petru Popoviciu, proprietar, Braşov
Pompiliu Dan, înv., director, Zărneşti
Axente Baciu, profesor, Braşov
Dr. Voicu Niţescu, avocat, Braşov
Dr. Iosif Blaga, director gimnaziu, Braşov
Mihaiu Popoviciu, proprietar, Braşov
Dr. Valeriu Branişte, publicist, Lugoj
Dr. Caius Brediceanu, avocat, Lugoj
Antoniu Mocioni, mare proprietar, Bulci
Ionel Mocioni, mare proprietar, Căpâlnaş
Dr. George Dobrin, avocat, Lugoj
Andreiu Ghidiu, protopop, Caransebeş
Dr. Petru Barbu, profesor, Caransebeş
Dr. Alexandru Coca, avocat, Sasca
Dr. Petru Cornean, avocat, Oraviţa
Dr. Aurel Vălean, avocat, Lugoj
Dr. Mihaiu Gropşian, avocat, Oraviţa
Dr. Ioan Nedelcu, avocat Oraviţa
Dr. Alexandru Morariu, avocat, Caransebeş
Dr. Avram Imbroane, diacon, Lugoj
Uroş Pătean, econom, Nădlac
Dr. Gavril Tripon, avocat, Bistriţa
Dr. Vasile Pahone, avocat, Bistriţa
Dr. Victor Onişor, avocat, Bistriţa
Dr. Laurenţiu Oanea, avocat, Năsăud
Dr. Alexandru Haliţă, avocat, Năsăud
Dr. Augustin Tătar, protopop, Ditrău
Dr. Petru Musca, medic, Ciuc
Dr. Eugen Bran, avocat, Lechinţa
Dr. Emil Haţiegan, judecător, Cluj
Dr. Valentin Poruţiu, avocat, Cluj
Dr. Ilie Dăianu, protopop, Cluj
Ioan Pop, protopop, Morlaca
Dr. Sever Dan, avocat, Mociu
Dr. Andrei Pop, avocat, Huedin
Vasile Coste, învăţător pensionar, Cluj
Nicolae Borzea, protopop, Făgăraş
Dr. Nicolae Şerban, avocat, Făgăraş
Dr. Ariton Pralea, avocat, Şercaia
Dr. Octavian Vasu, avocat, Făgăraş
Vaier Comşa, preot, Copăcel
Dr. Ioan Mihu, mare proprietar, Vinerea
Dr. Aurel Vlad, avocat, Orăştie
Dr. Petru Groza, avocat, Deva
Francisc Hossu-Longhin, avocat, Deva
Vasile Demian, protopop, Brad
Dr. Iustin Pop, avocat, Deva
Dr. Ştefan Rozvan, avocat, Ilia
Dr. Silviu Dragomir, profesor, Sibiu
Dr. Victor Bontescu, avocat, Haţeg
Ioan Moţa, paroh, Orăştie
Vasile C. Osvadă, director de bancă, Hunedoara
Leo Man, egumen, Prislop
Dr. Vasile Chindriş, avocat, Sighet
Ioan Doroş, protopop, Satu-Slatina
Dr. Salvator Jurca, avocat, Sighet
Simeon Balea, preot, Săpânţa
Dr. Vasile Filipciuc, cand. de adv., Petrova
Ionel Comşia, mare comerciant, Sălişte
Dr. Ioan Harşia, avocat, Reghin
Dr. Iosif Popescu, avocat, Reghin
Vasile Suciu, învăţător, Archita
loan Vătăşan, preot, Archita
Nicolae Barbul, proprietar, Mocira
Dr. Ioan Erdelyi, avocat, Budapesta
Zenovie Pâclişan, profesor, Blaj
Dr. Teofil Dragoş, avocat, Baia Mare
Constantin Lucaciu, preot, Dorolţ
Dr. Aurel Nilvan, avocat, Şomcuta Mare
Dr. Ilie Carol Barbul, avocat, Sătmar
George Pop de Băseşti, proprietar, Băseşti
Dr. Coriolan Steer, avocat, Tăşnad
Dr. Cassiu Maniu, avocat, Şimleu
Iuliu Coroian, Şimleu
Dr. Alexandru Aciu, director de bancă, Şimleu
Dr. Victor Deleu, avocat, Şimleu
Traian Trufaş, preot, Zalău
Dr. Augustin Pintea, avocat, Crasna
Dr. Teodor Mihali, avocat, Dej
Dr. Liviu Mişca, avocat, Dej
Dr. Octavian Domide, canonic, Gherla
Dr. Alexandru Vaida-Voevod, proprietar, Olpret
Dr. Pavel Roşea, profesor, Sibiu
Gheorghe Pop, publicist, Sibiu
Dr. Ioan Mezei, avocat, Dej
Andrei Bârseanu, preşedintele Asociaţiunii, Sibiu
Octavian Goga, publicist, Sibiu
Nicolae Ivan, protopop, asesor consistorial, Sibiu
Dr. Nicolae Comşa, medic, Sălişte
Dr. Ioan Lupaş, protopop, Sălişte
Ioan Lăpedatu, director de bancă, Sibiu
Dr. Nicolae Bălan, profesor, Sibiu
Dr. Ioan Broşu, profesor, Sibiu
Dr. Onisifor Ghibu, referent şcolar consistorial, Sibiu
Dr. Ioan Mateiu, referent şcolar consistorial, Sibiu
Octavian Tăslăuanu, publicist, Sibiu
Dr. Constantin Bucşanu, avocat, Sibiu
Victor Tordăşianu, esactor arhidiacon, Sibiu
Dr. Simion Cheţan, avocat, Agnita
Dr. Toma Cornea, avocat, Sighişoara
Aurel Păcală, locotenent-colonel, Şulumberg
George Repede, judecător, Cohalm
Ioan Iosif, profesor, Cohalm
Dr. Romul Boilă, avocat, Diciosânmărtin
Dr. Ilarie Holom, avocat, Ibaşfalău
Emanilu Ungurean, avocat, Timişoara
Avram Corcea, preot, Cuşteiu
Dr. Aurel Novac, avocat, Biserica Albă
Dr. Aurel Cosma, avocat, Timişoara
Dr. Tit Mălaiu, avocat, Biserica Albă
Dr. Victor Mircea, avocat, Ghilad
Dr. Lucian Gheorghevici, avocat, Timişoara
Dr. Aurel Crişan, avocat, Aradu Nou
Dr. Constantin Missici, avocat, Lipova
Dr. Alexandru Marta, jude de tablă, Seghedin
Dr. Ioan Roşu, preot, Ghilad
Dr. Nestor Oprean, avocat, Sânmiclăuşul Mare
Dr. George Miclea, avocat, Alibunar
Dr. Alexandru Birăescu, avocat, Panciova
Ioanichie Neagoe, preot, Petrovaselo
Emil Cormoş Alexandrescu, proprietar M. Oşorheiu
Dr. Vasile Cerghizan, preot, Coc
Dr. Vaier Moldovan, avocat, Turda
Dr. Zosim Chirtop, avocat, Câmpeni
Dr. Ioan Oltean, avocat, Mureş-Luduş
Dr. George Popescu, avocat, Câmpeni
Dr. Remus Furdui, avocat, Abrud
Dr. George Pătăcean, avocat, Turda
Dr. Ioan Boeriu, avocat, Turda
Nicolae Cristea, Sita-Buzău
Ioan Modroiu, preot, Vama Buzău
Xenofon Comşa, Marcoş
George Negoiescu, preot, Vama Buzău
David Păcurar, Alita Mare
Dr. Ioan Doboşi, avocat, Halmi
Dr. Sever Pop de Băseşti, avocat, Halmi
Vasile Ardelean, preot, Veteş
Ioan Montani, publicist, Sibiu
Victor Stanciu, profesor, Arad
Vasile Stoica, profesor, Sibiu
Leo Bohăţiel, inginer, Sibiu
Ioan losif Şchiopul, publicist, Sibiu
Dr. luliu Mezei, director de fabrică, Budapesta
Romul Gândea, profesor, Sibiu
Eugen Goga, publicist, Sibiu
Iosif Ciser, miner, Petroşani
Ioan Mihuţ, cojocar, Budapesta
Ioan Fluieraş, caretaş, Sibiu
Iosif Recean, croitor, Sibiu
Bazil Surdu, căldărar, Sibiu
Petru Bernan, mecanic, Reşiţa
Victor Brătfălean, tipograf, Braşov
Traian Novac, tâmplar, Lugoj
Iosif Jumanca, tipograf, Sibiu
Dr. Eleonora Lemenyi-Rozvan, profesor, Sibiu
Toma Botârlă, cizmar, Ida-Clujului
Achim Zamora, miner, Petroşani
Ioan Ardelean, miner, Lupeni
Toma Ciora, miner, Roşia
Constantin Aflat, econom, Bocşa Montană
George Grădinar, tâmplar, Braşov
Avram Borcuţa, econom, Şicula

Membrii cooptaţi în şedinţa Marelui Sfat ţinută la 30 iulie 1919, în Sibiu

Ţărani:

George Filep, Sântău
Ştefan Boroş, Săcele
George Indre, Vezend
Ion Irimie Dancăş, Răşinari
Ioan Bucur, Turda
Romul Taflan, Beclean
Dimitrie Nica, Moroda
Vasile Leza, Ticvaniul Mare
Ioan Stan Herţa, Sângătin
Mihai Vasiescu, Lipova
Dănilă Vicaş, Tinca, Hususău

Învăţători:

Iuliu Vuia, Caransebeş
Ioan Vidu, Lugoj
Teodor Mureşan, Blaja
Macedon Linu, Năsăud
Alexandru Pop, Gherla
Traian Şuteu, Morlaca
Ştefan Popovici, Braşov
Candid Popa, Sibiu
Teodor Bucurescu, Colosul Mare
George Lipovan, Oraviţa
Dumitru Lăpădat, Sălişte
Pavel Dârlea, Boroşineu
Dumitru Popovici, Arad
Medici:
Dr. Pompiliu Nistor, Zărneşti
Dr. Alexandru Pop, Bistriţa
Dr. Iuliu Moldovan, Sibiu
Ingineri:
Stan Vidrighin, Timişoara
Eugen Muntean, Sibiu
Aurel Stoica, Alba lulia
Diverşi:
P.S. Sa lacob Popa, vicar foraneu, Făgăraş
Petru Poruţ, Sibiu
Parteniu Cosma, director, Sibiu
Ioan Vulcu, comerciant, Orăştie
Dumitru Comşa, profesor, Sibiu
Ilie Câmpean, protopop, Ciugeu-Sân-Micăluş
Cornel Bornean, secretar consistorial, Caransebeş
Constantin Pavel, profesor, Beiuş
Alexandru Ciura, profesor, Blaj
Publicişti:
Ioan Agârbiceanu, Sibiu
Ioan U. Soricu, Sibiu
Artistul:
Zaharia Bârsan, Braşov
Social-democrati români:
Pavel Buciuman, miner, Petroşani
Tiron Albani, secretar, Sibiu
Emil Isac, publicist, Cluj
Valer Roman, Sibiu
Teodor Moga, Sibiu

CONSILIUL DIRIGENT

Consiliul Dirigent a fost guvernul Transilvaniei, organism desemnat pe 2 decembrie 1918 de Marele Sfat Naţional, ales la rândul său de Adunarea de la Alba Iulia. Preşedintele Consiliului Dirigent a fost Iuliu Maniu. Atât sediul Marelui Sfat (adunarea legislativă a Transilvaniei), cât şi cel al Consiliului Dirigent (guvernul Transilvaniei) a fost stabilit la Sibiu.

Consiliul Dirigent a fost alcătuit din 15 membri (10 membri din partea Partidului Naţional Român, doi din partea Partidului Social-Democrat din Transilvania şi 3 independenţi), după cum urmează:

  • Iuliu Maniu (PNR), ministru-prezident şi ministru de interne
  • Alexandru Vaida-Voievod (PNR), externe
  • Ştefan Cicio-Pop (PNR), apărare
  • Aurel Vlad (PNR), finanţe
  • Vasile Goldiş (PNR), culte şi instrucţiune publică
  • Aurel Lazăr (PNR), justiţie
  • Ioan Suciu (PNR), organizarea şi pregătirea Constituantei (nu a mai avut loc, din cauza împotrivirii autorităţilor de la Bucureşti)
  • Iosif Jumanca (PSDTB), industrie
  • Romul Boilă (PNR), comunicaţii
  • Emil Haţieganu (PNR), codificare
  • Ion Flueraş (PSDTB), sănătate
  • Victor Bontescu (indep.), comerţ şi agricultură
  • Vasile Lucaciu (indep.), fără portofoliu, cu misiuni în străinătate
  • Octavian Goga (indep.), fără portofoliu
  • Valeriu Branişte (PNR), fără portofoliu

Pe 24 decembrie 1918 Regele Ferdinand I al României a emis „Decretul de Unire a Transilvaniei cu Vechea Românie”. Serviciile publice au rămas în competenţa Consiliului Dirigent, iar afacerile străine, armata, circulaţia financiară, vămile, împrumuturile publice şi siguranţa generală a statului au trecut în competenţa guvernului central de la Bucureşti. Transilvania urma să fie reprezentată în guvernul central prin miniştri fără portofoliu, pentru fiecare domeniu asupra căruia guvernul regional îşi pierdea competenţa în favoarea guvernului central.

Consiliul Dirigent a procedat pe 25 ianuarie 1919 la reorganizarea administrativă a teritoriilor intracarpatice unite cu România, împărţindu-le în 23 de judeţe. Consiliul Dirigent a numit prefecţi în toate aceste 23 de judeţe, precum şi încă trei prefecţi pe lângă primarii oraşelor Arad, Cluj şi Sibiu.

Consiliul Dirigent a fost dizolvat pe data de 4 aprilie 1920.

LEGE
asupra
UNIREI TRANSILVANIEI, BANATULUI, CRIŞANEI, SĂTMARULUI ŞI MARAMUREŞULUI CU VECHIUL REGAT AL ROMÂNIEI.

ART.UNIC.) Se ratifică, investindu-se cu putere de lege, Decretul-Lege No. 3631 din 11 Decembrie 1918, publicat în Monitorul Oficial No.212 din 13 Decembrie 1918, privitor la unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei, Sătmarului şi Maramureşului cu vechiul Regat al României, în cuprinderea următoare:

F E R D I N A N D . I

PRIN GRAŢIA LUI DUMNEZEU ŞI VOINŢA NAŢIONALĂ

REGE AL ROMÂNIEI

LA TOŢI DE FAŢĂ ŞI VIITORI SĂNĂTATE.

 

. . Asupra raportului Preşedintelui Consiliului Nostru de Miniştri sub No. 2171 din 1918, – Luând act de hotărârea unanimă a Adunarei Naţionale din Alba-Iulia,

AM DECRETAT ŞI DECRETĂM:


. . ART.I) Ţinuturile cuprinse în hotărârea Adunarei Naţionale din Alba-Iulia Dela 18 Noiembrie 1918, sunt şi rămân de-a pururea unite cu Regatul României.

. . ART.II) Preşedintele Consiliului Nostru de Miniştri, este însărcinat cu aducerea la îndeplinire a Decretului-Lege de faţă.
. . Dat în Bucureşti la 11 Decembrie 1918.

F E R D I N A N D . I

 

PREŞEDINTELE
CONSILIULUI DE MINIŞTRI
ŞI MINISTRU DE EXTERNE, Ion I.C. Brătianu
Această lege s-a votat de Adunarea Deputaţilor în şedinţa dela 29 Decembrie anul 1919, în unanimitate prin aclamaţiuni.
Această lege s-a votat de Senat în şedinta dela 29 Decembrie anul 1919, în unanimitate prin aclamaţiuni.
.
.

 

sursa: Ziua Naţională

 

Cum a fost asasinat Corneliu Zelea Codreanu

(declaratiile plutonierului Sârbu) „Buna Vestire”, 9-11-1940

  “…În zorii zilei (n.n. 29/30 Nov. 1938) am pornit spre Râmnicul Sarat. Ajunsi la închisoare, am fost bagati toti jandarmii într-o celula, unde maiorii Dinulescu si Macoveanu ne-au dat instructii asupra modului cum avem sa executam pe legionari. Punând în genunchi pe soferul masinii, i-a aruncat un streang dupa gât pe la spate, aratând cât de usor se poate executa astfel. Totul a fost gata în câteva minute. Jandarmii au iesit apoi unul câte unul afara, în curtea închisorii si fiecaruia i s-a dat în seama un legionar. Mie mi-a dat unul mai voinic, mai înalt. Am aflat mai târziu ca acesta era Capitanul, Corneliu Codreanu. I-am dus apoi în masini. Aici, legionarul era legat cu mâinile de banca la spate, iar picioarele pe partea de jos a bancii din fata, în asa fel ca sa nu se poata misca nici într-o parte, nici în alta. Asa au fost legati 10 legionari într-o masina si 4 în alta. Eu am fost în prima masina, în cea cu 10 legionari, în spatele Capitanului si fiecare jandarm era asezat în spatele legionarului ce-i fusese încredintat. În mâini aveam streangurile. Am pornit. În masina mea mai era maiorul Dinulescu, iar în cealalta maiorul Macoveanu. Era o tacere de mormânt caci n-aveam voie sa vorbim între noi si nici legionarii între ei. Ajunsi în dreptul padurii Tâncabesti, maiorul Dinulescu, care stabilise cu noi, printr-un cod de semnale, momentul executiei, a aprins la un moment dat lanterna, stingând-o si aprinzând-o de trei ori. Era momentul executiei, dar nu stiu de ce nu am executat nici unul. Atunci maiorul Dinulescu a oprit masina, s-a dat jos si s-a dus la masina din spate. Aici, maiorul Macoveanu fusese mai autoritar. Legionarii erau executati. Capitanul si-a întors putin capul catre mine si mi-a soptit:

– “Camarade, da-mi voie sa le vorbesc camarazilor mei!”

Dar în aceiasi clipa, mai înainte ca el sa fi terminat rugamintea, maiorul Dinulescu a pus piciorul pe scara masinii si pasind înauntru cu revolverul in mâna a rostit printre dinti: “Executarea!” La aceasta, jandarmii au aruncat streangurile… A fost un muget si un horcait, întrerupt din adâncul fiintei lor, apoi o liniste de mormânt. Cu perdelele trase, masinile si-au continuat drumul pâna la Jilava… Când am ajuns, erau orele 7 dimineata. Aici ne asteptau: colonelul Zeciu, Dan Pascu, comandantul închisorii, colonelul Gherovici, medicul legist Lt. Col. Ionescu si altii. Groapa era facuta. Trasi din masina, legionarii au fost asezati cu fata in jos si împuscati în spate, pentru a se simula astfel împuscarea pe la spate în timpul evadarii de sub escorta. Apoi au fost aruncati în groapa comuna…”

sursa: Miscarea.net

„Ziua Bucovinei”- 99 de ani de la unirea istorică cu România

Ziua de 28 noiembrie este declarată, oficial, „Ziua Bucovinei”, hotărâre adoptată prin legea 250/2015.

Cernăuţi, Piaţa Unirii. Primăria cu Monumentul UniriiCernăuţi, Piaţa Unirii. Primăria cu Monumentul Unirii (romaniaimaginideierisiazi.wordpress.com)

Bucovina a fost a doua provincie care s-a unit cu patria-mamă. Acum 99 de ani, la 28 Noiembrie 1918, a avut loc proclamarea unirii Bucovinei cu România, moment istoric important în făurirea statului naţional unitar român, alături de unirea anterioară a Basarabiei – la 27 Martie – şi de unirea ulterioară a Transilvaniei, la 1 Decembrie 1918.

”Congresul general al Bucovinei”, format din reprezentanţii aleşi ai românilor şi ai naţionalităţilor din Bucovina, a hotărât, la 15/28 noiembrie 1918, în unanimitate, ”unirea necondiţionată şi pe vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru cu regatul României”.

 

Harta României în anii 1916-1940Harta României în anii 1916-1940 (Biblioteca din Hârlău (Iaşi)

 

Scurt istoric

La 27 Octombrie 1918, se reuneşte la Cernăuţi Adunarea Constituantă. Iniţiativa organizării acestei adunări naţionale au avut-o fruntaşii mişcării naţionale de aici — Iancu Flondor şi Sextil Puşcariu.

Adunarea a ales un Consiliu Naţional, compus din 50 de membri, care, la rându-i, instituie un guvern alcătuit din 14 secretari de stat, condus de Iancu Flondor. Noul guvern cere ajutorul armatei române şi astfel, la 9 Noiembrie 1918, Divizia a 8-a, condusă de generalul Iacob Zadic, intră în Bucovina, iar două zile mai târziu trupele române sunt în Cernăuţi, rezervându-li-se o primire entuziastă.

De acolo, ele ajung până la vechea graniţă a Bucovinei de la Ceremuş, Colacin şi Nistru. La 11 Noiembrie 1918 a avut loc un schimb de telegrame între Consiliul Naţional şi Regele Ferdinand privind eliberarea Bucovinei. A doua zi, Consiliul votează “Legea fundamentală din 12 Noiembrie 1918 asupra puterilor Ţării Bucovina”, prin care îşi asumă întreaga putere în Bucovina. Consiliul Naţional, completat cu 12 fruntaşi dintre refugiaţii bucovineni, hotărăşte convocarea, la 28 Noiembrie 1918, a Congresului General al Bucovinei pentru “stabilirea raportului politic al Bucovinei faţă de Regatul Român”.

La Congres au fost invitaţi şi reprezentanţii germanilor, polonezilor, ucrainienilor şi evreilor, dar n-au dat curs invitaţiei decât germanii şi polonezii. La 28 Noiembrie 1918, în sala de marmoră a Mitropoliei Ortodoxe din Cernăuţi, 74 membri ai Consiliului Naţional au început lucrările Congresului, alături de 7 delegaţi germani, 6 polonezi şi 13 din comunele ucrainene. Erau de faţă şi reprezentanţii Basarabiei, în frunte cu Pan Halippa.

Cu o seară înainte, tricolorul românesc fusese arborat şi pe clădirea Universităţii locale. Dionisie Bejan, Preşedintele Consiliului Naţional, a rostit cuvântul de salut, din care cităm: “Întruniţi astăzi în acest măreţ locaş, care este şi trebuie să rămână simbolul unirii în credinţă în Dumnezeu şi în neamul nostru, salut cu neţărmurită dragoste pe reprezentanţii vitezei armate române, care la ordinul M.S.Regelui Ferdinand I ne-a întins mâna de ajutor în clipele de cea mai grea cumpănă. Salut cu aceeaşi dragoste pe reprezentanţii fraţilor noştri din Basarabia, Transilvania şi Ungaria”.

Şeful guvernului, Iancu Flondor, a dat apoi citire DECLARAŢIEI DE UNIRE, care preciza că “de la fundarea Principatelor Române, Bucovina, care cuprinde vechile ţinuturi ale Sucevei şi Cernăuţilor, a făcut parte din Moldova, care în jurul ei s-a închegat ca stat; că în cuprinsul hotarelor acestei ţări se găsesc vechiul scaun de domnie de la Suceava, gropniţele domneşti de la Rădăuţi, Putna şi Suceviţa, precum şi multe alte urme şi amintiri scumpe din trecutul Moldovei; că fiii acestei ţări (…) au apărat de-a lungul secolelor fiinţa neamului lor împotriva tuturor încălcărilor din afară şi a cotropirii păgâne; că 144 de ani poporul bucovinean a îndurat opresiunile unei ocârmuiri străine care îi nesocotea drepturile naţionale; că în 1774, prin vicleşug, Bucovina a fost smulsă din trupul Moldovei şi cu de-a sila alipită coroanei habsburgice; că 144 de ani bucovinenii au luptat ca nişte mucenici, pe toate câmpurile de bătaie din Europa, sub steag străin, pentru gloria Austriei; că a sosit ceasul ca Ţările Române dintre Nistru şi Tisa să formeze un singur stat unitar (…), hotărâm unirea necondiţionată şi pe vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu Regatul României” (Ion Nistor, “Istoria Bucovinei”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, pp. 396-397).

Congresul a ales o delegaţie de 15 persoane care, a doua zi, 29 Noiembrie, a prezentat, la Iaşi, Regelui Ferdinand Actul Unirii.

Duminică, 1 Decembrie 1918, Suveranii români au dat o masă de gală la Palatul Regal din Bucureşti, în timpul căreia a sosit şi telegrama de la Alba Iulia vestind unirea Transilvaniei cu România. Entuziasmul acestor zile din istoria României a întrecut orice aşteptare.

Apoi, actul Unirii Bucovinei cu Ţara a fost adus la cunoştinţa guvernelor din Iaşi, Paris, Londra, Roma şi Washington.

Actul istoric săvârşit la Cernăuţi repara, după spusele lui Constantin Kiriţescu, ”nelegiuirea de la 1775. Coroana lui Ştefan cel Mare, pătată de sângele de mucenic al lui Grigore Vodă Ghica se aşază strălucitoare pe fruntea lui Ferdinand I, rege al tuturor românilor”.

Unirea Bucovinei cu patria-mamă a fost urmată şi încununată de actul istoric de la 1 decembrie 1918, când a avut loc Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, care a hotărât Unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România.

 

sursa: Epoch Times

Marin Naidim – Discretul isihast al Aiudului

Marin Naidim domina prin comportament, cultură – făcută în închisoare – și o mare capacitate de iubire pentru toți cei din jur.  În dormitorul unde era Naidim era o atmosferă deosebită de a tuturor celorlalte dormitoare. Aceeași atmosferă era și în echipele unde lucra. Un conflict, lucru frecvent în închisoare, cu Marin Naidim era imposibil! Îl depășea cu o abilitate demnă de un diplomat de carieră.

Spre deosebire de alți frați de cruce cu închisoare îndelungată, Naidim era echilibrat și prin faptul că păstra o notă smerită a trăirii lui religioase. Numai un ochi foarte atent putea observa clipele de absență ale lui Naidim, când își făcea rugăciunea sau zilele când postea. În toate actele lui era de o extraordinară discreție, iar în discuțiile religioase nu căuta să-și impună punctul de vedere. Și-l impunea însă prin faptele lui lipsite de ostentație.

De altfel, așa era țăranul român. Marin Naidim avea toate atributele țăranului român, dublate de rafinament intelectual. În toate domeniile – filozofie, literatură, teologie, artă – Naidim avea informație precisă, pe care o rostea cu voce joasă, modest și gata să asculte o opinie contrară fără să intervină.

(Gabriel Bălănescu – Din împărăția morții. Pagini din istoria Gărzii de Fier, Editura Gordian, Timişoara, 1994, p. 165)

Suferinţele mărturisitorului Marin Naidim

marin-naidim-in-arest

În orice regim totalitar, opiniile, mai ales cele politice, sunt interzise şi pedepsite de comandamente care ignoră cele mai elementare norme de drept. Ion Antonescu s-a intitulat conducătorul unui regim totalitar şi, pentru că era vreme de război, a considerat că este justificat atunci când ordona suprimarea oricăror atitudini care ar fi contravenit intereselor statului. Aşa a fost în cazul tinerilor foşti membri ai Frăţiilor de Cruce din Buzău care activaseră în vremea guvernării naţional-legionare. Pe unul dintre aceşti membri,Virgil Maxim, l-am prezentat cu puţin timp în urmă la rubrica noastră „Memoria Bisericii“.

Astăzi încercăm să creionăm o scurtă biografie a altui membru, fost coleg cu Virgil Maxim. Este vorba de Marin Naidim, pe care memorialiştii, supravieţuitori ai temniţelor comuniste, îl menţionează deseori ca exemplu de trăire creştină.

Marin Naidim s-a născut la 6 martie 1922, în familia unui agent fiscal din localitatea Râmniceni, judeţul Râmnicu Sărat. În iunie 1942 a absolvit Şcoala Normală din Buzău şi, potrivit documentelor rezultate din ancheta Siguranţei, ar fi predat conducerea Frăţiilor de Cruce din acelaşi oraş lui Virgil Maxim. Deoarece în toamna lui 1942 se declanşase seria arestărilor tinerilor consideraţi că încă mai activează în Frăţiile de Cruce, la 10 noiembrie, în timp ce se afla la Centrul de încorporare din Râmnicu Sărat, Marin Naidim a fost reţinut şi trimis în ancheta Siguranţei din Buzău. După malaxorul torturilor din anchetă, la 1 decembrie 1942 este mutat, alături de ceilalţi foşti colegi, la Penitenciarul Ploieşti. Este judecat în lotul FDC, grupul nr. 14 şi condamnat prin Sentinţa nr. 14.409 din 3 decembrie 1942 a Curţii Marţiale a Corpului 5 Teritorial Ploieşti la 25 ani muncă silnică şi anularea diplomelor pentru „strângerea de cotizaţii şi contribuţii pentru scopuri urmărite de asociaţiuni interzise“ şi „constituire de asociaţiuni clandestine potrivnice ordinei de stat“.

În câteva zile a fost trimis la Penitenciarul Aiud, unde a cunoscut regimul dur de detenţie, care consta în hrană deficitară şi multiple pedepse corporale, unele chiar în preajma sărbătorilor religioase. Cu toate acestea, Naidim s-a evidenţiat printr-o aleasă trăire creştină, făcând parte din grupul misticilor alături de Valeriu Gafencu, Anghel Papacioc sau preotul Vasile Serghie. În septembrie 1944, pentru o lună, a fost transferat la penitenciarul din Alba Iulia, pentru ca mai apoi să presteze munci agricole în fermele de la Galda şi Unirea.

În aprilie 1948 a revenit în Aiud, găsind capela penitenciarului devastată de autorităţi, semn că regimul de detenţie căpătase o altă traiectorie. Salvarea sa, ca şi pentru mulţi alţi deţinuţi, a fost trăirea autentic creştină remarcată de numeroşi memorialişti ai perioadei comuniste. În acest sens, Gabriel Bălănescu spune: „Marin Naidim domina prin comportament, cultură – făcută în închisoare – şi o mare capacitate de iubire pentru toţi cei din jur. În dormitorul unde se afla Naidim era o atmosferă deosebită de a tuturor celorlalte dormitoare. Aceeaşi atmosferă era şi în echipele unde lucra. Un conflict, lucru frecvent în închisoare, cu Marin Naidim era imposibil! Îl depăşea cu o abilitate demnă de un diplomat de carieră… Naidim era echilibrat şi prin faptul că păstra o notă smerită a trăirii lui religioase. Numai un ochi foarte atent putea observa clipele de absenţă ale lui Naidim, când îşi făcea rugăciunea sau zilele când postea. În toate actele lui era de o extraordinară discreţie, iar în discuţiile religioase nu căuta să-şi impună punctul de vedere. Şi-l impunea însă prin faptele lui lipsite de ostentaţie“.

Între ianuarie 1951 şi septembrie 1953, Naidim este trimis la muncă silnică la mina de la Baia Sprie, apoi revine la Aiud. Refuză reeducarea, motiv pentru care suferă numeroase pedepse din partea gardienilor. La 10 decembrie 1958, la o percheziţie în celulă i se găsesc „două carneţele scrise cu cerneală şi o cruciuliţă confecţionată din os“. Se ordonă o anchetă, iar Marin Naidim primeşte 10 zile izolare. A fost eliberat de la Aiud, printre ultimii deţinuţi, la 28 iulie 1964. Însă libertatea i-a fost ca o a doua temniţă, deoarece Securitatea l-a urmărit la fiecare pas.

(Adrian Nicolae Petcu – Ziarul Lumina)

Marinică Naidim, un om „modest și bun până la desăvârșire”

Pe Marinică l-am cunoscut în martie 1952, când am fost trimis, cu un lot disciplinar, de laJilava la mina de plumb Baia Sprie, împreună cu domnul doctor Cornel Petrasevici – care venea de la o anchetă pe care o avusese la Interne și împreună cu un lot de preoți romano-catolici, foști condamnați la moarte și apoi la muncă silnică pe viață: părintele Mihoc (decanul de vârstă al grupului), părintele Dumitrașcu, cel care avea o voce de tenor dumnezeiască și cânta mereu: „Du-mă trenule la Cluj”, părintele Rață, care l-a vegheat pe Iuliu Maniu la Sighet, până în ultimele clipe ale vieții sale, părintele Ritter, cel mai tânăr, dar apreciat de toți pentru caracterul său dârz.

Aceștia toți practicau rozarul zilnic, în celula de la Jilava.

Țin minte că în ziua de Paști 1952 ieșisem cu Marinică în spatele barăcii și el îmi vorbea, cum numai el știa să o facă, despre însemnătatea Învierii Mântuitorului.

Politrucul coloniei ne-a surprins în plină discuție și fără un raport scris ne-a băgat la izolare. Aceasta se afla sub infirmeria coloniei, unde doctori erau domnul Markoci și domnul Veselovschi, acesta din urmă fost legionar, dar plecat din mișcare, dintr-un capriciu al vanității sale.

Aici la izolare, sub clădirea veche a infirmeriei, am stat toată ziua de Paști. Eu eram foarte bolnav. Aveam febră mare, vărsături și începusem să mă îngălbenesc. Era al doilea icter pe care îl făceam în închisoare.

Bietul Marinică și-a dat toată osteneala să-mi facă viața mai ușoară.

Mi-a vorbit din Filocalie, m-a învățat rugăciunea lui Efrem Sirul („Doamne și stăpânul vieții mele, Duhul trândăviei, al iubirii de stăpânire și al grijii de multe nu mi-l da mie. Iară duhul curățenii, al smereniei și al dragostei, dăruiește-mi-l mie, slugii tale. Așa Doamne fă să-mi văd în fiecare zi păcatele mele și să nu osândesc pe fratele meu. Amin”).

De atunci am repetat mereu această rugăciune și întotdeauna cu gândul la Marinică.

Milițianul căruia Marinică i-a făcut cazul meu, a refuzat să aducă medicul: „Întâi să-și ispășească pedeapsa dată de tovarășul locotenent și pe urmă îl tratăm”.

Abia seara, după număr, doctorul Markoci m-a internat în infirmerie. Eram doi cu icter, într-un salon cu bolnavi de plămâni: eu și fostul major Șerban, care a și murit apoi.

După 21 de zile de infirmerie, am fost dat la croitoria coloniei, unde șef era domnul Taban, fost parașutat din Germania, care a trecut prin reeducarea de la Gherla, și pe care vestitul Goiciu l-a îmbolnăvit de plămâni.

De aici, de la croitorie, am fost repartizat într-o echipă „de suprafață”, care căra pământ cu vagoneți, cu legionarii: părintele Grebenea, domnul Gabriel Bălănescu, domnul avocat Willi Popescu, domnul avocat Titus Beu – care la scurt timp a murit de Basedof – licențiat în filosofie și ofițer de marină Aurică Pastramagiu, domnul avocat Luca Dumitrescu. În această echipă se afla și ziaristul din Prundeni și scriitorul Romulus Dianu (care a scris mai demult „Nopți la Adakalem”) și care a propus într-un articol, pe când se afla afară, ca toți legionarii să fie strânși pe Insula Șerpilor.

Acum văd, că se împăca foarte bine cu așa zișii „dușmani” ai dumnealui de altădată, care îl tratau cu multă atenție și amabilitate.

Marinică Naidim era un tânăr, atunci trecut de 30 de ani, înalt, slab, cu numai un dinte rămas în gură. Ceea ce te impresiona la el, era trăirea profund creștină și cunoștințele filosofice, dar mai ales teologice, pe care le poseda. El mi-a spus odată „Povestirea cu cel  mai de preț lucru de pe pământ” și „Povestea ucenicului cel silitor”. Știa pe de rost Sfânta Liturghie și pagini întregi din viețile sfinților și Filocalii.

Cunoștea foarte bine filosofii români și mai ales cele două testamente. Mai ales în cel nou excela.

Erau mulți mistici atunci în colonie, printre care domnii: Virgil Totoiescu, Nicu Mazăre, părintele Teodor Bej, Vasilică Man, părintele Iustin [Pârvu], Liviu Ceaca, dar parcă Marinică îi depășea pe toți.

Cel mai bun prieten al său din acea vreme, era domnul Virgil Totoiescu.

Marinică s-a născut la Râmniceni, Vrancea, la 25 martie 1922. A urmat școala normală din Buzău, fiind primul la învățătură.

A fost arestat la 20 de ani și condamnat la 25 ani, de regimul Antonescu, pentru apartenența sa la „Frățiile de Cruce”, fiind chiar conducător al acestora, pe școală. A executat 23 de ani închisoare, mult timp fiind alături de nedespărțitul său prieten de afară, Virgil Maxim. Eu l-am cunoscut pe Virgil Maxim în toamna anului 1955, când cei din închisoarea Gherla au fost transferați la Aiud, pare-se în vederea reeducării. […]

Ieșit afară după 1964, Marinică a făcut la fără frecvență limba și literatura română, luându-și apoi licența.

Părintele Arsenie Papacioc, un alt camarad de-al său de suferință, de la mănăstirea din localitatea Techirghiol, l-a caracterizat astfel: „Naidim a fost un profund trăitor al credinței ortodoxe”.

Mulți s-au întrebat, de ce Naidim nu s-a făcut preot, sau călugăr, lucru pentru care avea o vocație certă. Mie mi-a mărturisit odată, că îi e frică să se gândească la așa ceva, pentru că nu se simte în stare, spre deosebire de alt frate de suferință, Liviu Brânzaș, care încă de la minaCavnic, în 1953, mi-a mărturisit că el își simte vocația pentru preoție.

Că aceasta stă deasupra tuturor ocupațiilor și preocupărilor oamenilor, întrucât formează oamenii pentru cer.

Așa l-am văzut eu pe Marinică Naidim, care a decedat în decembrie 1999, modest și bun până la desăvârșire. Chiar dacă Marinică n-a fost nici preot, nici călugăr, prin viața și trăirea sa autentic creștină, a rămas în Mișcarea Legionară și nu numai aici, o pildă vie și un exemplu demn de urmat pentru noi toți.

Brașov, 28.06.2000.

(Ioan Victor Pica – Portrete de eroi și sfinți, Editura Semne, București, 2003, pp. 43-46)

„Acest om seducea prin extraordinara sa putere de trăire a fiecărui gând sau cuvânt pe care îl rostea.”

Ca peste tot în închisoare și aici1 era obiceiul ca de fiecare sărbătoare – făcându-se prin aceasta desigur caz de mai multă vigilență, să se umple izolatoarele cu deținuți. În astfel de situații, numai ce îl vedeai pe politruc alergând cu limba scoasă dintr-o parte a alta a coloniei, după captură.

Dimineața primei zile de Paști a anului 1952, era blândă și senină. Ieșisem în spatele barăcii unde stăteam de vorbă cu Marinică Naidim, un om cu mulți ani de închisoare executați. Era înalt, slab, cu o privire blândă, chipul lui aducând mai degrabă a ascet decât a „politician”. Fusese arestat încă de pe vremea lui Antonescu, la data aceea fiind elev. Era naiv ca un copil, fără urme de resentiment în cugetul său pentru nimeni. Nu mai avea aproape nici un dinte în gură, dar privirea senină a ochilor săi umplea chipul său de o frumusețe pe care alții nu o posedau.

Ne așezasem doar de câteva clipe, când politrucul dă peste noi. A chemat imediat sergentul și i-a dat ordin să ne vâre la izolare. Aici, la mină existau câteva carcere de lemn, foarte strâmte, în care omul nu încăpea decât stând în picioare și două izolatoare în cele două beciuri ale infirmeriei. Aici în aceste beciuri se izolau deținuții pe un timp mai îndelungat – câteva zile, o săptămână, două, și de obicei cu lanțuri la mâini și la picioare.

Noi am fost băgați în cel mai „confortabil” beci din cele două. Lumina ne venea prin niște ferestre de dimensiuni foarte reduse, aflate la nivelul solului. Aveam însă spațiu de mișcare.

N-am primit mâncare toată ziua, dar în ceea ce mă privește nici nu aveam poftă. Cu câteva zile înainte, începusem să am dureri de cap, grețuri și senzație de vomă. Bietul Marinică, ce a tras cu mine atunci. Mă credea indispus pentru că stătusem împreună de vorbă și astfel am ajuns la izolare. S-a căznit să-mi facă clipele cât mai suportabile și frumoase, spunându-mi fel de fel de povești și istorioare. Marinică nu avea nici o înclinație spre politică, nici pentru știință și nici veleități de literat. Acest om seducea prin extraordinara sa putere de trăire a fiecărui gând sau cuvânt pe care îl rostea. Eu mi l-am închipuit un mistic desăvârșit. Nici până atunci, nici apoi n-am întâlnit un asemenea om, care să-și înfrunte orice suferință cu atâta candoare copilărească. Dacă acest fapt s-ar putea numi fericire, atunci Marinică era un om cu adevărat fericit. Mi-a vorbit din viețile Sfinților, mi-a citat din Filocalie, mi-a spus cele mai frumoase rugăciuni pe care le știa, explicându-mi totul într-o lumină pe care eu altfel nu o puteam vedea. M-a făcut să învăț rugăciunea Sf. Francisc de Asisi repetând-o cu glas tare, de nenumărate ori.

După prânz, starea sănătății mele s-a înrăutăți brusc. Marinică a bătut în ușă, a chemat milițianul și a încercat să-i explice cum stau lucrurile cu mine. N-a fost chip să-l înduplece. Părerea lui era că mai întâi să-mi execut pedeapsa și apoi să mă tratez. M-a pipăit de nenumărate ori la gât, dar concluzia era aceeași: „ai temperatură mare”. Înspre seară, am început să vomit.

(Ioan Victor Pica – Vegheam la Styx. Memorii din temniță,  Editura Dealul Melcilor, Brașov, 2000, pp. 122-123)


1. Acțiunea se petrece în lagărul de muncă forțată de la Baia Sprie.

Marin Naidim – ”cel mai desăvârșit om întâlnit”

La Baia-Sprie, prietenul meu Emil Budei m-a întrebat după vreo șase luni de la sosirea noastră în colonie dacă am stat vreodată de vorbă cu Marinică Naidim, pentru că, din punctul lui de vedere, este cel mai desăvârșit om pe care l-a întâlnit. Așa l-am cunoscut. Ceea ce te fermeca în atitudinea și vorbele lui era simplitatea și atenția. Smerenia creștină trăită în toată plenitudinea ei. Deși era omul ce mai ascultat și respectat din întreg grupul de tineri veniți de la Aiud, nimic din purtarea lui nu arăta că s-ar fi socotit superior lor. Stăpânea toate secretele prieteniei. În primul rând, sinceritatea bazată pe dragoste și infinită discreție.

Când a prins încredere în mine, mi-a mărturisit că înainte de venirea în colonie a primit o veste de acasă care i-a umplut sufletul de bucurie: cele trei surori mai mici au fost primite într-o mănăstire. Șase ani le dusese grija.

(Nicolae Goga – Triunghiul morții. Amintiri din Baia-Sprie 1950-1952, Ed. Marineasa, Timișoara, 1995, pp. 81-82)

Marin – Curat, iubire multă, căldură sufletească, foarte bine format

Numai câteva cuvinte despre Marin. E cel mai simplu dintre toți prietenii mei. Curat, iubire multă, căldură sufletească, copil la suflet, foarte bine format.

(Valeriu Gafencu – Studentul Valeriu Gafencu. Sfântul închisorilor din România, ediție îngrijită de Nicolae Trifoiu, Ed. Napoca Star, Cluj-Napoca, 1998, p. 199)

Marin Naidim a plecat din această viață să-l întâlnească, dincolo, pe cel mai bun prieten, frate al lui, pe Valeriu Gafencu

Caracterizându-ne, pe noi, cei patru, apropiații lui din perioada 1942-1946-1948: Costică (Pascu), Neculai (Trifoiu), Ion (Ianolide) și pe Marin (Naidim) în rândurile ce le-am publicat la pagina 198-199 din cartea Studentul VALERIU GAFENCU, «Sfântul închisorilor din România», 1998, despre Marin, care i-a fost cel mai intim frate, Valeriu Gafencu se rezumă să scrie numai câteva cuvinte: „E cel mai simplu dintre toți prietenii mei. Curat, iubire multă, căldură sufletească, copil la suflet,
foarte bine format”.

Cel care l-a „prins” într-o carte, insistând mai mult asupra calităților lui, trecându-i numele numai cu inițiale, este publicistul, destul de cunoscut încă dinainte de 1940, Gabriel Bălănescu (autor și al cărții despre revoluția din Transilvania de la 1848, Avram Iancu), în volumul Din împărăția morții […].

După eliberarea din 1964, am încercat mult să-i găsesc adresa lui Marin. Am reușit, trimițându-i o scrisoare doar cu numele destinatarului, în satul lui natal, Râmniceni, jud. Buzău. Am început să corespondăm. După 1990, l-am vizitat la Constanța, unde s-a stabilit, în apartamentul mic, fost al surorii sale, care, călugăriță fiind, s-a întors la Mănăstirea Vladimirești. Din scrisorile primite de la Marin, reproduc una, care-i rezumă principiile și gândurile:

„Constanța,
6 dec. 1996

Sfântul Nicolae mi-a adus aminte că mai am un prieten care-i poartă numele (sfântului) și căruia trebuie să-i urez „La mulți ani!”, așa că dragă Nicolae, îl rog pe Sfântul Nicolae să-ți ajute să trăiești ani mulți, cu sănătate și cu realizarea dorințelor. Nu trebuie să uiți că Sf. Nicolae e și toiagul bătrâneților, că și noi am ajuns la vârsta când avem nevoie de el și calitatea aceasta de ocrotitor al bătrânilor. Am mai avut nevoie de el odată, și tu, și eu, atunci când am fost închiși, căci tot Sf. Nicolae ne-a ajutat, căci a slobozit trei voievozi de la închisoare, și de-atunci apelează la el toți cei cari cad în pânza păianjenului. De-altminteri, Sf. Nicolae e bun la toate. Scapă pe oameni și din întristare, și din boli, apără și biserica lui Hristos, mâniindu-se și dându-i o palmă ereticului Arie, de unde se vede că e și o mânie sfântă, când îți este iertat să fii violent, apărând credința, adevărul și dreptatea.

Sfântul Nicolae a supt, când era mic, numai de la țâța cea dreaptă, era un semn că va avea partea cea dreptă, pe care a gătit-o Domnul celor aleși.

Lui ne rugăm să ajute și celor dezbinați, celor ce se războiesc între ei, căci suntem turma lui Hristos. Mă refer la «Pentru Patrie» și la alte cuiburi. De ce nu suntem una, și avem mai multe păreri? În fond, avem aceeași obârșie. Poate face Sf. Nicolae o minune și ne unește pe toți…

Frate Nicolae, în speranța că Dumnezeu ne va ajuta, prin mijlocirea sfântului, te salut și te îmbrățișez cu mult dor de frate, Marin.”

Marine, frate drag, tu, împreună cu Valeriu, acolo sus, rugați-vă și pentru neputințele noastre!

(Nicolae Trifoiu – Pagini literare. Amintiri și evocări, Editura Napoca-Star, Cluj, 2001, pp. 177-180)

via Fericiti cei Prigoniti

Preotul Gheorghe Calciu – ”Un simbol al sfințeniei”

Pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa

„Închisoarea e ca un purgatoriu care te curăță de păcate și mai ales te înalță spiritual. Niciodată n-am fost, nici măcar acum, mai aproape de Dumnezeu decât am fost în închisoare!

În cercul strâmt al elitei politice comuniste de la mijlocul veacului erau două curente: Ana Pauker voia exterminarea adversarilor prin forţă iar Gheorghe Gheorghiu-Dej prin muncă. Temniţele, lagărele şi „reeducarea” anilor ’50 sunt expresia politicii de ură şi crimă a Anei Pauker.

Când ea a ordonat „reeducarea” marxist-leninistă a deţinuţilor politici din penitenciarulPiteşti, nu a crezut în formularea ei ideală, ci crud şi sec a dorit exterminarea prin forţă a „duşmanilor de clasă”. Nu a crezut nici în definirea ideală a duşmanilor de clasă, ci în definirea politică a tuturor adversarilor. În general comuniştii nu cred în nici un principiu comunist în definirea lui pură şi ideală, ci numai în substratul şi urcuşul lor politic. (mai mult…)

Părintele Ilie Imbrescu, un promotor al României creştine

„Orice om, care vesteşte şi vrea să înfăptuiască dreptatea în lume, trebuie să dovedească şi să întărească vestirea lui prin jertfă. Lupta şi jertfa lui în raport cu istoria, nasc Eroismul – iar, în raport cu vecinicia, nasc Martiriul.”

Ilie Imbrescu s-a născut la 26 aprilie 1909, în localitatea Dalboşeţ, judeţul Caraş, în familia unui preot bănăţean. Într-o scrisoare către soţia sa, datată 1 aprilie 1945, Ilie Imbrescu spunea despre originea şi naţionalismul său: „[…] sunt fiu de Preot. M-am născut în Valea Almăjului – «Valea Cântecului» românesc a Banatului. Am crescut în acordul armonios al Corurilor, Fanfarelor şi Jocurilor poporane ale ţăranilor păstoriţi de tatăl meu. […] De atunci mă paşte şi mă însoţeşte pretutindeni şi totdeauna «nebunia» cântecului, pentru că iubesc Românca oacheşă, ţara mireasă şi Biserica mamă!”[1].

În anul 1915 urmează şcoala primară, în limba maghiară, apoi liceul în Caransebeş.

La 15 octombrie 1926 se înscrie la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cernăuţi, unde va cunoaşte curentele politice, în speţă cel naţionalist, care se contura tot mai mult. Aici va activa în cadrul Centrului Studenţesc Cernăuţi, al cărui preşedinte era preotul profesor Domiţian Spânu, unul dintre cei mai respectaţi teologi în vremea aceea.

După absolvirea facultăţii, la 24 noiembrie 1930, tânărul Imbrescu este ales în unanimitate ca preşedinte al Centrului Studenţesc Cernăuţi[2]. Însă, la Cernăuţi nu mai avea să stea mult, deoarece se va întoarce acasă, în Banat, dorind să ocupe un post de profesor la Academia Teologică din Caransebeş şi să se înscrie la doctorat. A petrecut însă un an la Sibiu, ca pedagog la Internatul Arhidiecezan, de unde va ajunge apoi la Bucureşti pentru studii de doctorat. Aici, va fi ales ca membru în Comitetul Executiv al Uniunii Naţionale a Studenţilor Creştini din România (UNSCR).

Momentul care l-a marcat cel mai mult pe viitorul preot Imbrescu a fost cel din 24 ianuarie 1933. Mai exact, cu ocazia Zilei Unirii, studenţii, în frunte cu preotul Nicolae Georgescu-Edineţ, slujitor al bisericii Sf. Anton-Curtea Veche şi duhovnicul studenţilor bucureşteni, doreau să pună o cruce la Mormântul Eroului Necunoscut. Ministrul Apărării, Nicolae Samsonovici, interzisese gestul, motivînd că „mormântul reprezintă un simbol nu numai pentru creştini, ci pentru cei care s-au jertfit pentru Ţara Românească”[3]. Iniţiativa studenţilor se motiva prin faptul că, deşi Mormântul Eroului Necunoscut fusese amenajat, îi lipsea crucea.

După sfinţire, într-o procesiune formată din peste 2000 de credincioşi şi condusă de preotul Nicolae Georgescu Edineţ, crucea a fost dusă în Parcul Carol de către tânărul Traian Puiu, ca delegat din partea iniţiatorilor şi de Ilie Imbrescu, din partea Comitetului Executiv al UNSCR. „Am fost învrednicit de bunătatea lui Dumnezeu ca să port şi eu crucea Eroului Neamului, dar, după cum se ştie, am fost opriţi la poarta Parcului Carol şi bătuţi groaznic de poliţie şi armată, din ordinul guvernului de atunci. Eu am fost călcat în picioare şi apoi, tot de la armă, m-am ales cu o coastă ruptă. Capul mi-a scăpat fără rană întrucât m-au favorizat numai nişte cauciucuri poliţieneşti”[4] – spune Imbrescu în cartea sa.

Cinci zile mai târziu, teologul Imbrescu avea să reprezinte forul studenţesc bucureştean la manifestările iniţiate de Centrul Studenţesc din Cernăuţi pentru susţinerea aşezării crucii. În raportul Poliţiei din Cernăuţi, din 30 ianuarie 1933, se precizează că Imbrescu a adus „salutul şi mulţumirile sufleteşti studenţimii din Capitală pentru solidarizarea studenţilor din Bucovina la acest act naţional creştin”. Acelaşi teolog „a apelat la o solidarizare a tuturor studenţilor şi poporului nostru român din Bucovina pentru combaterea religiilor străine de neam şi sectanţilor năpăstiţi în ţară”[5].

În anul 1933 Imbrescu încearcă să publice în „Cuvântul studenţesc” un apel numit „Asociaţia abstinenţilor sexuali”, în care, printre altele, teologul Imbrescu spunea: „Pentru că ţara noastră este subminată, pe lângă multe alte calamităţi şi de cancerul moral al desfrânării, susţinută şi lăţită diabolic de publicaţii pornografice, filme libertine şi de «ştiinţa pe nedrept numită astfel» (1 Timotei 6, 20) a freudismului care a făcut un monstru din «psihanaliză» şi «psihoterapie» – un grup de studenţi creştini-români, la iniţiativa şi îndemnul colegului nostru Ilie I. Imbrescu, doctorand în Teologie, au pus bazele unei «Asociaţii pentru abstinenţa sexuală până la căsătorie». Scopul acestei asociaţii este redeşteptarea sentimentului moral şi păstrarea deplină a sănătăţii trupeşti prin abstinenţă până la căsătorie, şi în acelaşi timp cea mai frumoasă şi creştinească şcoală a voinţei şi demnităţii”. Totuşi, pentru a fi publicat i s-a schimbat titlul apelului în „Pentru o viaţă mai curată”, iar numele asociaţiei în „Asociaţia pentru cultivarea virtuţilor creştine”[6]. Aflat la Bucureşti, în noiembrie 1933, tânărul Ilie Imbrescu se va încadra în rândurile Mişcării Legionare.

Închis pentru apartenenţă la Mişcarea Legionară

La 7 ianuarie 1934 se căsătoreşte cu Elena Avram, după care va primi hirotonia de preot de la episcopul Gherontie Nicolau al Constanţei, la 12 februarie, acelaşi an, pe seama parohiei Echişcea din judeţul Caliacra (Cadrilater). De aici, va fi detaşat, mai întâi la parohia Sf. Gheorghe din Balcic, apoi la Sf. Maria a Mării, din acelaşi oraş. Pentru apartenenţa sa la Mişcarea Legionară, în anul 1936 Ilie Imbrescu va fi exclus de la doctorat[7]

Ca membru marcant al Mişcării Legionare în judeţul Caliacra, Ilie Imbrescu va ajunge, după decesul avocatului Cola Ciumeti, comandant legionar[8]. În această calitate, va participa la alegerile din 20 decembrie 1937, pe listele Partidului „Totul pentru ţară”, pentru care se va clasa pe locul trei, fără a intra în Parlament[9].

După instaurarea dictaturii regelui Carol al II-lea, autorităţile statului vor trece la aplicarea unui amplu plan de represiune îndreptat împotriva Mişcării Legionare. Primii vizaţi erau fruntaşii legionari, printre care şi preotul Ilie Imbrescu de la Balcic, ca şef legionar al judeţului Caliacra.

Astfel, în noaptea de Florii (16/17 aprilie 1938), din Ordinul general nr. 25.218/16 aprilie al ministrului de interne, Armand Călinescu[10], Pr. Ilie Imbrescu era percheziţionat de către şeful Poliţiei din Balcic şi de un sergent. Scopul descinderii poliţieneşti era găsirea de arme fără permis şi material de propagandă, pentru a-l trimite în justiţie. Ulterior, preotul, împreună cu familia lui, de Duminica Floriilor, va fi reţinut la domiciliul său de către o santinelă formată din doi jandarmi, conform unui „ordin al Ministerului de Interne”. Era vorba de ordinul nr. 25.246/16 aprilie 1938, dat de acelaşi ministru: „După executarea percheziţiei la şeful legionar al judeţului [loc liber, n.n.], veţi instala la domiciliul său o gardă de doi jandarmi şi un agent şi i se va interzice părăsirea casei sau să comunice cu cineva de afară, până la noi dispoziţiuni […]”[11].

La 19 aprilie 1938 – Săptămâna Patimilor – Pr. Ilie Imbrescu avea să fie  dus sub escortă la Bazargic, apoi la Râmnicu-Vâlcea şi închis în lagărul de la Miercurea Ciuc. În cele din urmă, preotul Imbrescu, alături de toţi clericii arestaţi în noaptea de 16/17 aprilie, va fi închis la Schitul Sadaclia, judeţul Tighina (Basarabia)[12]

Chiar dacă reţinerile la domiciliu, apoi în lagăre se făceau pe motivul siguranţei naţionale şi împotriva legionarilor, aici trebuie remarcate greutăţile pe care preoţii în genere le-au avut de îndurat din partea autorităţilor statului. În acest sens, relevantă este descrierea preotului Imbrescu. Aflat la Miercurea Ciuc şi pentru că în timpul detenţiei nu beneficia de nici o asistenţă duhovnicească, părintele Imbrescu, împreună cu alţi „preoţi legionari” închişi, va face o întâmpinare către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în care prezenta comportamentul Poliţiei faţă de clerici, ilegalitatea comisă de către autoritatea statului faţă de „preoţii legionari”, încălcarea Sfintelor canoane, recunoscute chiar de statul care comitea abuzurile etc[13]

Preoţi trataţi ca infractori periculoşi

De asemenea, din însemnările părintelui Imbrescu aflăm cum au fost trataţi preoţii consideraţi legionari în aceste timpuri politice atât de tulburi: „Am fost asediaţi tâlhăreşte în casele noastre şi percheziţionaţi şi arestaţi, toţi «fruntaşii legionari», în noaptea spre Duminica Floriilor, din acelaşi an [1938, n.n.]. Am intrat, astfel, cu adevărat, în «Săptămâna Sfintelor Patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos». Miercuri, în acea săptămână, ne-am întâlnit o parte la legiunea de jandarmi din Râmnicu-Vâlcea, unde am fost aduşi sub pază din diferite părţi ale ţării. Alte două grupuri erau la mănăstirile Tismana şi Dragomirna, pe când noi eram duşi la Miercurea Ciuc. Am fost duşi acolo chiar în Sfânta Vineri şi am făcut slujba Prohodului Domnului în tren. Sâmbăta Mare am fost debarcaţi şi predaţi la internare în «Lagărul» de la Miercurea Ciuc. Sfânta Înviere am slujit-o şi noi cum am putut, acolo, după ce majoritatea legionarilor s-au spovedit şi împărtăşit, pentru că Bunul Dumnezeu a binevoit să-i dea gând bun preotului şIonţ Vasilian de la Tulcea, care a luat la Sfinţia sa Sfânta Împărtăşanie «pentru bolnavi». După o lună, au fost aduşi acolo şi cei de la Tismana şi Dragomirna. […] După multă frământare şi cumplit chin sufletesc, am făcut, în luna august, Întâmpinarea mea către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

[…] După ce au fost aduşi de la Miercurea Ciuc şi Preoţii şi ceilalţi creştini ortodocşi în noul lagăr de la Vaslui, am rămas la Ciuc numai trei Preoţi. În ziua de Vineri 11 noiembrie 1938, am fost deşteptaţi câteşitrei dis-de-dimineaţă şi chemaţi la comandamentul lagărului. Fără să ştim la ce destinaţie mergem, am fost predaţi în paza unor agenţi de poliţie puternic înarmaţi şi urcaţi într-un camion jandarmeresc de transportat borfaşii şi puşcăriaşii. Am fost duşi aşa prin munţi, pe la Târgu-Ocna şi Mărăşeşti, apoi Cosmeşti şi Bârlad, până la Vaslui. Acolo am fost duşi la gară şi urcaţi într-un «vagon-dubă», unde, spre uimirea noastră, mai erau încărcaţi alţi treizeci de preoţi ortodocşi. Sub pază severă am fost purtaţi toată noaptea cu trenul într-o stare de negrăit. Dimineaţa ne-am trezit strigaţi după o listă a unui colonel însoţitor şi percheziţionaţi până la piele de jandarmul sergent de serviciu. Care cum ajungeam la rând, eram debarcaţi în gara Cioc-Maidan din judeţul Tighina, unde eram întâmpinaţi de puternice cordoane de jandarmi, cu arma în mâini şi escortaţi la nişte căruţe angajate din timp, în care am fost urcaţi câte patru de fiecare căruţă. Ţăranii din împrejurimi, proprietari ai căruţelor, erau ţinuţi la mare distanţă şi aveau probabil consemnul să ne urmeze de departe, pentru că mânatul cailor era dat în seama câte unui jandarm. S-a format un cortegiu de căruţe cu preoţi arestaţi şi transportaţi sub pază compusă din jandarmi, în formaţie pedestră pe două rânduri, deoparte şi de alta a şirului de căruţe, cu armele încărcate şi în poziţie de atac; apoi alte rânduri de jandarmi călări şi tot înarmaţi ca şi cei pedeştri îi încadrau pe  aceştia de o parte şi de alta a cortegiului; un colonel, un maior şi un căpitan, călări, comandau pe cei circa optzeci de jandarmi care escortau treizeci şi trei de preoţi, uitaţi de mai-marii Bisericii şi batjocoriţi de dregătorii statului român.

(…) După un ceas şi jumătate de drum, ne-am trezit în faţa unui schit de călugări, la Sadaclia, întemeiat de mitropolitul Gurie. Biserica schitului avea hramul Sf. Nicolae al Mirelor Lichiei. După ce am fost debarcaţi şi predaţi căpitanului comandant de «lagăr de preoţi», schitul fiind înconjurat cu reţele de sârmă ghimpată ca şi celelalte lagăre şi păzit sever de santinele de jandarmi, ne-am mângâiat cu iluzia că aveam biserică şi puteam face slujbă, spre deosebire de cele opt luni trăite până atunci. Era sâmbătă când am sosit acolo şi într-adevăr a doua zi am putut liturghisi pentru prima dată după atâta vreme. Dar nici această mângâiere nu ne-a fost dată pentru prea mult timp, pentru că după câteva zile biserica schitului a fost închisă şi noi opriţi de a mai face slujbe. Apoi, după alte câteva zile ni s-au confiscat toate Bibliile (…) şi toate cărţile de rugăciuni şi bineînţeles cu atât mai mult şi orice alte cărţi s-au nimerit la fiecare, după cum ne-a fost apucat arestarea de acasă. Aşa am fost ţinuţi cei treizeci şi trei de preoţi ortodocşi, la care a fost adaos, la două zile după sosirea noastră şi ierodiaconul Isihie Antohi.

Pe lângă foamea cumplită a sufletului nu au întârziat să ne adaoge şi pe cea a trupului, întrucât la scurt timp ni s-a fixat raţia de mâncare de cinci lei pe zi, menu-ul cel mai bun fiind ciorba de sfeclă furajeră. Dar şi somnul nostru au avut grijă ca să ni-l facă lin, căci toată noaptea santinelele urlau din cinci în cinci minute anumite consemne sonore, care ne preschimbau toată realitatea în vis şi dor de moarte, asiguraţi fiind că numai în iad ar putea fi ceva mai rău decât acolo. Şi cum între iad şi rai prăpastie de netrecut este aşa nu aveam şi noi nici o legătură cu lumea de afară sau cu familiile noastre, sub nici o formă de grai viu sau în scris”[14]

Urmărit de Siguranţă şi în biserică

La 20 decembrie 1938 preotul Ilie Imbrescu era „eliberat condiţionat din lagărul de concentrare” de la Miercurea Ciuc şi supravegheat continuu de Siguranţă, pentru ca la 14 ianuarie 1939 să se întoarcă împreună cu soţia sa la Balcic, unde avea să fie obligat să se înscrie în „Frontul Renaşterii Naţionale”, partidul unic înfiinţat de regele Carol al II-lea[15]

Din cauza antecedentelor sale politice era privit cu circumspecţie de către autorităţile statului. Siguranţa şîl eticheta mereu „fost comandant legionar, eliberat condiţionat din lagăr”, îl supraveghea şi îl suspecta de orice împrejurare care ar fi putut „ameninţa” siguranţa statului.

Toţi legionariin erau urmăriţi, iar preotul beneficia de „atenţia” organelor poliţieneşti până şi în predicile pe care le rostea la slujbe, precum cea de la Schimbarea la Faţă din anul 1939. Textul predicii era procurat de către agenţii Siguranţei locale şi trimis inspectoratului regional „spre ştiinţă” în data de 17 august 1939. Comisarul de siguranţă de la Balcic spunea: „S-a stabilit că preotul Ilie Imbrescu, fost legionar, nu mai întreprinde nici o acţiune contrarie ordinei de stat şi se ocupă exclusiv de serviciul Bisericei”. De fapt, textul predicii era pus la dispoziţia comisarului de la Siguranţă de însuşi Părintele Imbrescu. Potrivit regulii impuse de autorităţile poliţieneşti, slujitorul lui Dumnezeu, chiar dacă nu citea textul respectivei predici, trebuia să păstreze limitele „decente” ale discursului către credincioşi[16]

Cu toate acestea, Pr.Imbrescu avea să fie urmărit în continuare, după metodele pe care Siguranţa le avea la dispoziţie. Astfel, la 11 septembrie 1939 şeful comisariatului Balcic raporta şefului Poliţiei Bazargic că în urmă cu trei zile, în conformitate „cu dispoziţiunile date cu ocazia conferinţei s-a făcut o percheziţie domiciliară la părintele Ilie Imbrescu, fost comandant legionar […], însă nu s-a găsit nici un act compromiţător”. Era vorba de percheziţia efectuată pe 8 septembrie 1939 (praznicul Naşterii Maicii Domnului), precum menţionează Imbrescu în cartea sa[17]

În septembrie 1940, după cedarea Cadrilaterului, Pr. Imbrescu, împreună cu familia, se va refugia la Bucureşti. Aici, în circumstanţele venirii Mişcării Legionare la putere, în data de 25 septembrie 1940, Pr. Ilie Imbrescu este numit inspector la Subsecretariatul Cultelor[18], funcţie ce o va deţine până la 11 februarie 1941. Totodată, Arhiepiscopia Bucureştilor aprobă ca el să slujească la biserica Icoanei din Bucureşti[19].

Rezistenţa ierarhilor BOR la reformă

În calitatea sa de inspector la Culte şi împreună cu alţi teologi legionari (Liviu Stan, George Racoveanu) va iniţia un amplu program de reforme în Biserică, menite să fluidizeze activitatea pe care această instituţie trebuie să o îndeplinească. Astfel, prin câteva articole publicate în ziarul „Cuvântul” şi în revista „Însemnări sociologice” a profesorului Traian Brăileanu, Pr. Imbrescu punea accentul pe câteva aspecte bisericeşti care necesitau o rapidă rezolvare, precum cea a numirii preoţilor şi episcopilor, uniformizarea cultului, a învăţământului teologic de toate nivelurile etc[20]. De altfel, toate aceste probleme erau discutate aprins şi se cereau rezolvate încă din perioada interbelică. Însă, cu toate acestea, iniţiativa legionarilor se va lovi de refuzul categoric al înalţilor ierarhi, datorită, în primul rând, comportamentului adoptat pe plan politic de unii liderii legionari, dar şi a dezavuării afişate de generalul Ion Antonescu.

Tot în această perioadă, Pr. Imbrescu îşi publica volumul Apostrofa unui Teolog. Biserica şi Mişcarea Legionară (Ed. Cartea Românească, 1940) în care trasează un şir de lupte, atitudini, caractere, dogme şi teologhisiri, planul mistic ortodox al vieţii legionare, „mesianismul” şi „misionarismul”, „chemarea” şi „destinele viitoare ale neamurilor” etc.

După evenimentele din 21-22 ianuarie 1941, preotul Ilie Imbrescu este anchetat, în urma unor denunţuri anonime, cum că ar fi tras clopotele în „noaptea rebeliunii”, pentru a-i încuraja pe „răzvrătirori”. Astfel, după anchetarea sa şi a paracliserului la Prefectura Poliţiei Capitalei, avea să fie eliberat la 26 martie 1941.

La 11 martie 1941, Episcopul Gherontie al Constanţei înaintează Sfântului Sinod cartea Apostrofa unui Teolog. Biserica şi Mişcarea Legionară, precum şi revista „Însemnări sociologice”, an IV, nr. 7, din 1 decembrie 1941, unde la paginile 17-21 era articolul „Descifrarea unui sens”, semnat de Preot Ilie I. Imbrescu, cu menţiunea că,  „atât în carte, cât şi în articol, acest preot atacă întreg Sfântul Sinod, prin apostrofa sa, declarându-l eretic, ateu, căzut din har, antihrist etc”[21]

Luând act de cele sesizate, Patriarhul Nicodim supune dezbaterii Sinodului Permanent, care, în şedinţa din 12 martie 1941, constatând gravele acuzaţii ce se aduc Pr. Ilie Imbrescu, fost preot la biserica din Balcic, iar în prezent utilizat la biserica Icoanei din Bucureşti, şi ţinând seama de faptul că numitul preot depinde canoniceşte de Episcopia Constanţei, hotărăşte: „Arhiepiscopia Bucureştilor va revoca utilizarea în Bucureşti a preotului Ilie Imbrescu  şi-i va pune în vedere să se ducă în Eparhia Constanţei, care va lua măsurile cuvenite pentru disciplinarea lui”[22]. Această hotărâre sinodală a fost comunicată atât Arhiepiscopiei Bucureştilor şi Episcopiei Constanţei, cât şi Ministerului Cultelor şi preotului Ilie Imbrescu.

Faţă de această hotărâre sinodală, preotul Ilie Imbrescu se adresează în scris, în mai multe rânduri, începând din 26 martie 1941, Arhiepiscopiei Bucureştilor şi Episcopiei Constanţei, precum şi Ministerului Cultelor, arătând că afirmaţiile sale au fost greşit interpretate şi au dat naştere la neînţelegeri, şi solicită să fie menţinut ca preot slujitor la parohia Icoana din Bucureşti. Într-un memoriu către Patriarhul Nicodim, de la 1 mai 1941, de pildă, declară că regretă tot ce ar putea fi interpretat ca o ofensă la adresa autorităţii superioare bisericeşti şi a Sfântului Sinod şi „nu înţelege sub nici un motiv să stea împotriva Îndreptătorului Sfintei Ortodoxii”, iar în ce priveşte cartea sa Biserica şi Mişcarea Legionară afirmă că „n-am scris-o nici cu rea credinţă, nici cu gândul de a ataca Ierarhia sau de a polemiza cu persoane”[23]

Luând act de aceste declaraţii, la 10 iunie 1941, Episcopul Gherontie al Constanţei face cunoscut Patriarhului Nicodim şi Ministerului Cultelor că „am acordat clemenţa chiriarhală preotului Ilie Imbrescu pentru cele scrise şi care ar constitui o ofensă adusă autorităţii superioare bisericeşti”, şi propune, „având în vedere ca Eparhia Constanţei este suprapopulată cu preoţi refugiaţi, să fie reutilizat la biserica Icoana din Bucureşti”[24].Această propunere este împărtăşita şi de Ministerul Cultelor[25].

La 9 iulie 1941, Patriarhul Nicodim răspunde Ministerului Cultelor si Episcopului Gherontie „că nu putem primi propunerea Prea Sfinţitului Episcop de Constanţa, căci avem prea mulţi refugiaţi şi preotul Ilie Imbrescu n-a fost utilizat în Bucureşti, ci numai i s-a îngăduit să slujească pentru a se împărtăşi cât era slujbaş la Ministerul Cultelor. El aparţine Eparhiei Constanţa”[26]. A urmat un nou memoriu al Părintelui Imbrescu, la 19 august 1941, cerând „reutilizarea  la biserica Icoana sau la una din bisericile cu post vacant din Capitală”[27], şi o nouă intervenţie a Ministerului Cultelor, din 20 septembrie, acelaşi an, în care se spune: „Considerând greaua situaţie materială în care se zbate împreună cu familia sa, în urma neprimirii de luni de zile a nici unui fel de salar, avem onoare a va ruga să binevoiţi a dispune încadrarea părintelui Ilie Imbrescu la o parohie bugetară vacantă, echivalentă cu cea avută înainte de refugiu, cunoscând că Ministerul va recunoaşte această încadrare”[28]. Dar Patriarhul Nicodim îşi menţine punctul de vedere exprimat anterior, răspunzând că  „Preotul Imbrescu, făcând parte din Eparhia Constanţei, trebuie adresată intervenţia acolo”[29].

Acest schimb de adrese, memorii şi scrisori a durat până către sfârşitul anului următor, timp în care Pr. Ilie Imbrescu s-a aflat în greaua situaţie de a nu avea cu ce trăi împreună cu familia sa, negăsindu-se pentru el un loc la nici o parohie.

Muritor de foame

Faţă de aceste eşecuri, preotul Imbrescu îşi va căuta un loc de muncă la Direcţia Muncii, în august 1941, sau la Preşedinţia Consiliului de Miniştri, în aprilie 1943, iar după clarificarea situaţiei sale canonice, va sluji la biserica Boteanu, unde paroh era preotul Marius Constantinescu, sau Stavropoleos, un paroh era Dumitru Iliescu-Palanca[30]

Datorită relaţiilor sale cu alţi clerici ortodocşi, consideraţi „legionari” de către autorităţi, preotul Imbrescu avea să fie urmărit în continuare de către Siguranţă. În contextul unui val de arestări în rândurile legionarilor, ordonate de mareşalul Ion Antonescu, preotul Imbrescu a fost deţinut din nou.

Din ordinul ministrului MAI i se face o percheziţie la domiciliu, ocazie în care Prefectura Poliţiei Capitalei îl reţine. La propunerea susţinută de Serviciul Special de Informaţii el va figura în tabelul cu legionarii internaţi la Tg-Jiu, în perioada 26-31 decembrie 1942, deşi în unele surse se indică ca loc de detenţie mănăstirea Tismana, alături de Dumitru Iliescu-Palanca sau Spiridon Cândea. El va fi deţinut de la 26 decembrie 1942, până la data de 8 aprilie 1943[31]

După eliberare, la intervenţia Ministerului Culturii, Cultelor şi Artelor, preotul Ilie Imbrescu va fi integrat la biserica Boteanu[32]

Liturghisitor cu râvnă de apostol şi mai ales bun vorbitor, era apreciat pentru predicile sale. Vorbea limpede, pe înţelesul tuturor, cu o voce caldă, sonoră şi plăcută, cu multă pondere şi chibzuinţă, dovedindu-se în unele situaţii dificile şi un bun psiholog, care ştie să potolească spiritele agitate, impunând ascultare şi respect. Datorită lui, biserica Boteanu era înţesată de lume şi devenise  un centru de spiritualitate creştină românească în Bucureştii acelor ani. A continuat să publice articole  în ziarele şi revistele bisericeşti care încă mai apăreau în primii ani de după război.

Implicat în rezistenţa armată anticomunistă

După 23 august 1944, Pr. Imbrescu avea să fie urmărit în continuare, sub motivul că activează ca membru legionar şi, în contextul epurărilor din instituţiile statului, avea să fie închis în lagărul de deţinuţi politici de la Slobozia, pentru perioada iulie 1945-august 1946[33]. Aflat în lagăr, Imbrescu scria către familia sa „că de rândul acesta, mai mult ca oricând, sunt nevinovat şi ridicarea mea de acasă şi aducerea aici nu poate avea de cât un singur sens: Dumnezeu a vrut să trecem şi prin încercarea aceasta”. El îşi încheia scrisoarea spunând: „Singura nădejde pe care o am, ca întotdeauna, este: Bunul Dumnezeu” şi încurajând familia: „Bunul Dumnezeu şi Maica Domnului nu ne vor părăsi şi ne vor scoate şi din necazurile de acum”[34]. După eliberare va fi reintegrat la biserica Boteanu.

Însă, în ianuarie 1948, Părintele Imbrescu se va implica într-un grup de rezistenţă anticomunistă numit „Salvarea Neamului”, apărut în toamna lui 1947, la iniţiativa mai multor foşti politicieni cuzişti[35]

Activitatea grupului de rezistenţă nu avea să se concretizeze decât prin cooptarea de cât mai mulţi membri, câţiva dintre aceştia depunând jurământul de credinţă în faţa preotului Imbrescu, cu mâna pe cruce.

Descoperită de Siguranţă şi din ordinul lui Alexandru Nikolschi, în noaptea de 26/27 martie 1948, după o amplă percheziţie, toţi membri grupului de rezistenţă au fost arestaţi. După anchete îndelungi şi chinuitoare membrii grupului au fost înaintaţi în justiţie pe 16 iunie 1948. La proces, Pr. Imbrescu nu şi-a chemat martori în apărare, dar a solicitat prezenţa unui reprezentant oficial al Bisericii, pentru ca iniţial să fie judecat în conformitate cu canoanele.

La 1 iulie 1948, prin Sentinţa nr. 1025, Tribunalul Militar, Secţia I, Bucureşti, condamna pe membrii grupului de rezistenţă „Salvarea Neamului”, Pr. Imbrescu primind 10 ani închisoare, detenţie grea, pentru „crima de complot în scop de răzvrătire”, la 15 ani muncă silnică şi 10 ani degradare civică, pentru „crimă de organizare şi participare la formaţiuni politice de tip fascist”[36]

După condamnare, a fost închis la Jilava (12 iulie 1948) şi Aiud (28 iulie 1948). În anul următor, la 18 noiembrie, Securitatea Sibiu solicita Direcţiei Generale a Securităţii avizul pentru internarea Părintelui Imbrescu în spitalul din localitate, pentru o urgentă intervenţie chirurgicală. Bucureştiul arăspuns pozitiv abia la 24 noiembrie, însă era tardiv. La 19 noiembrie 1949, Părintele Imbrescu murise de peritonită TBC[37]

Asupra morţii preotului Imbrescu sunt unele temeri, plecând de la suferinţa din închisoare pricinuită de pedepsele pe care le primea, cu încarcerarea în Zarca Aiudului şi până la cauza morţii. Unele mărturii susţin că, datorită faptului că preotul cânta sau chiar slujea în închisoare, ar fi primit pedepse foarte grele – aspecte care din păcate nu se reflectă în documentele dosarului penal, dar care se găsesc în mărturiile contemporanilor.

Opera

Ilie Imbrescu, Ucenicul harului divin, Apostrofa unui teolog. Biserica şi Mişcarea legionară, Bucureşti, Editura Cartea Românească, [1940];

Ilie Imbrescu, Descifrarea unui sens, în „Însemnări sociologice”, an IV, nr. 7, 1 decembrie 1940, p. 17-21;

Ilie Imbrescu, Poezii din închisoare, Bucureşti, Editua Bonifaciu, [2000], 141 p;

Ilie Imbrescu, articolele din: „Cuvânt Studenţesc” (1933), „Axa” (1933), Năzuinţa” (1933), „Ţara Noastră” (1934) sau „Cuvântul” (octombrie 1940).

O parte mai puţin cunoscută a preotului Ilie Imbrescu este cea a creaţiei literare. Preotului nostru i-a plăcut să scrie poezie în diferite momente de inspiraţie. Multe din acestea avea să fie confiscate de către Securitate din casa preotului profesor Dumitru Stăniloae. După decesul Părintelui Imbrescu, soţia a dat poeziile spre păstrare preotului Răduleanu (prieten cu Ilie Imbrescu), care într-un final au ajuns la Pr. Dumitru Stăniloae.

Creaţia literară a lui Imbrescu poate fi împărţită în mai multe etape istorice. O primă perioadă este 1938-1940, în care a scris poezii la Balcic, în lagărul de la Miercurea Ciuc (9 noiembrie 1938), la Craiova (21 iulie 1939) sau Cluj, pachetul de poezii numindu-se „Dar din dar. Versuri”, însoţit de pasajul scripturistic: „…din prinosul inimii grăieşte gura omului” (Luca 6, 45), primul capitol având titlul „Întoarcerea masonului”. A doua etapă este reprezentată de perioada 1941-1945 şi continuă acest pachet literar cu capitolele: „Tinereţe”, „Copilul meu” şi „Luptă”. În această perioadă Imbrescu a scris poezie pe când se afla la Mehadica de Crăciunul anului 1941 sau Bucureşti, cele mai multe fiind din 1941.

Ultima perioadă şi cea mai importantă de altfel este cea din închisoare. Poeziile scrise de Imbrescu au un pronunţat caracter teologic, chiar mistic, exprimând cu profunzime trăirea religioasă  a autorului în spatele gratiilor comuniste. Hârtia folosită este fie scrisorile pe care le primea de la soţie, fie cele cu lecţii de limba engleză, de doctrină comunistă sau chiar file de caiet, care probabil circulau prin penitenciar. Poeziile sunt scrise la Jilava la data de 21 iulie 1948, apoi la Aiud din 2-3 august 1948, până la 24 mai 1949. Din 22 mai 1949 se pare că părintele Imbrescu a început un alt capitol intitulat „Trepte de har”, simţindu-şi astfel apropiatul moment al trecerii la cele veşnice. Unele poezii sunt refăcute, având astfel mai multe date[38].

Din mănunchiul nepreţuit al creaţiei poetice imbresciene redăm mai jos poezia „Tristeţe mistică” (capitolul „Trepte de har” 5), scrisă la 27 mai 1949, în care autorul exprimă o adâncă mărturisire teologică în temniţa comunistă:

 

„Strămoşul morţilor, Adam,

În grav non-sens ne-a circumscris,

Când, virtual, în el eram

Potenţe vii în Paradis.

Ne-a despărţit de Dumnezeu,

Desfigurindu-I, prin păcat,

Icoana Chipului din eu

Şi asemănarea ne-a stricat.

Fără al Harului răsad,

Memento în fiecare zi,

Sunt lacrimile care cad…

Între a fi şi a nu fi.

În fiecare zi suport

Imensul morţii grav non-sens,

Dar, port pe-Adam în mine mort…

Să-mi dea Hristos suport imens”[39]

Bibliografia:

Izvoare inedite: AAB, dosare 2/1940; 22/1941; 2/1943; ACNSAS, fond Penal, dosar 324, vol. 2, 11, 12; dosar 447, vol. 3; fond Documentar, dosar 74, vol. 6; ANIC, fond Ministerul de Interne-Diverse, dosare 5/1930; 1/1933; 3/1933; 19/1938; 47/1938; 48/1938;

Arhiva familiei Imbrescu – documente provenite de la Elena Imbrescu şi cele restituite de CNSAS.

Izvoare edite: DUMITRESCU-BORŞA, Ion, Cal troian intra muros. Memorii legionare, [Bucureşti], Ed. Lucman, [f.a.].

Lucrări generale: CARAVIA, Paul coord., Biserica Întemniţată. România 1944-1989, INST, Bucureşti, 1998;

„Cuvântul”, an XVI, nr. 1, 14 octombrie 1940; nr. 8, 21 octombrie 1940;

IONIŢOIU, Cicerone, Cartea de Aur a rezistenţei româneşti împotriva comunismului, [f.l.], 1995;

MANEA, Vasile, Preoţi ortodocşi în închisorile comuniste, ed. a II-a, Patmos, 2000;

„Monitorul Oficial”, an CV, nr. 301, partea I, 30 decembrie 1937; an CVIII, partea I, 27 septembrie 1940.

(Adrian Nicolae Petcu* și Gheorghe Vasilescu**Revista Rost, nr. 27 din mai 2005)

 


* consilier asistent, CNSAS, Serviciul Cercetare.

** responsabil Arhiva Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

[1] Arhiva familiei Imbrescu, scrisoare din 1 aprilie 1945 a preotului Ilie Imbrescu către Elena Imbrescu.

[2] Ilie Imbrescu, Biserica şi Mişcarea legionară, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1940, p. 20. A se vedea şi scrisoarea din 1 aprilie 1945.

[3] „Curentul”, 26 ianuarie 1933, în ANIC, fond Ministerul de Interne-Diverse, dosar 5/1930, f. 30.

[4] Ilie Imbrescu, Biserica şi Mişcarea…, p. 43-44. „Lupta de la mormântul fără cruce”, an I, nr. 1, 1 februarie 1933, Bucureşti, p. 4 (în ACNSAS, fond Penal, dosar 447, vol. 3, f. 66). Ziarele „Curentul” şi „Calendarul”, nr. 280, din data de 26 ianuarie 1933, au relatat acest eveniment cu lux de amănunte.[5] Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continuare ANIC), fond Ministerul de Interne-Diverse, dosar 1/1933, f. 39-39v; Ibidem, dosar 3/1933, f. 69.[6] Ilie Imbrescu, Biserica…., p. 45-46.[7] ANIC, fond Ministerul de Interne-Diverse, dosar 19/1938, f. 73-74; ACNSAS, fond Penal, dosar 324, vol. 11, f. 22; Ilie Imbrescu, Biserica…, p. 57-58, 106.

[8] Ilie Imbrescu, Poezii din închisoare, Bucureşti, Editura Bonifaciu, [2000], p. 6.

[9] Ibidem; „Monitorul Oficial”, an CV, nr. 301, partea I, 30 decembrie 1937, p. 9718, 9720, 9741.

[10] ANIC, fond Ministerul de Interne-Diverse, dosar 47/1938, f. 1.[11] Ibidem, dosar 48/1938, f. 1.[12] Ilie Imbrescu, Biserica…., p. 11-16.[13] Ibidem p. 12-14.

[14] Ilie Imbrescu, Biserica…., p. 80-82.

[15] ACNSAS, fond Penal, dosar 324, vol. 11, f. 35; vol. 12, f. 236, 279.[16] Ibidem, f. 223.[17] Ibidem, f. 266; Ilie Imbrescu, Biserica…, p. 125.

[18] „Monitorul Oficial”, an CVIII, 27 septembrie 1940, partea I, p. 5590.

[19] Arhiva Arhiepiscopiei Bucureştilor (în continuare AAB), dosar 2/1940, f. 69-71.

[20] „Cuvântul”, an XVI, nr. 1, 14 octombrie 1940, p. 2; nr. 8, 21 octombrie, p. 1; „Însemnări sociologice”, an IV, nr. 7, 1 decembrie 1940, p. 17-21..

[21] Arhiva Arhiepiscopiei Bucureştilor, dosar 22/1941, f. 441-442.

[22] Ibidem, f. 455-456.

[23] Ibidem, f. 476.

[24] Ibidem, f. 511.

[25] Ibidem, f. 514.

[26] Ibidem, f. 523.

[27] Ibidem, f. 554.

[28] Ibidem, f. 559.

[29] Ibidem, f. 562.

[30] ACNSAS, fond Penal, dosar 324, vol. 11, f. 55-61, 95-247; vol. 12, f. 172.

[31] Ibidem, vol. 12, f. 167-168v, 176; Idem, fond Documentar, dosar 74, vol. 6, f. 35.[32] Arhiva Arhiepiscopia Bucureştilor, dosar 2/1943, f. 231.

[33] ACNSAS, fond Penal, vol. 11, f. 20; vol. 12, f. 221.

[34] Arhiva familie Imbrescu, scrisoare a lui Ilie Imbrescu către Elena Imbrescu din 25 iulie 1945. În aceeaşi scrisoare preotul Imbrescu vorbeşte, fără ca o lipsă de modestie, de „atitudinea mea de luptător pentru idealul creştinesc şi românesc”.

[35] Aceştia erau: Nichifor Robu, diacon Ion Popescu-Măzăceni, Nachiu Apostol, Istrate Micescu ş.a.

[36] ACNSAS, fond Penal, dosar 324, vol. 2, f. 193-208.

[37] Ibidem, vol. 11, f. 82; 281-285.

[38] Poeziile din închisoare au fost publicate de Xenia Mămăligă. În privinţa ultimei date, în care Imbrescu a scris, d-na Mămăligă susţine 29 iunie 1949 – praznicul Sf. Apostoli Petru şi Pavel (I. Imbrescu, Poezii…, p. 13). Poeziile din închisoare au fost ţinute într-un plic cu antetul Ministerului Securităţii Statului, având înscrisul: „În acest plic sunt poeziile în original ale legionarului Ilie Imbrescu, pe care le-a scris în detenţie cu conţinut mistic-duşmănos, legionar” (Arhiva familiei Imbrescu, fondul de Manuscrise restituit de CNSAS, f. 166).

[39] Arhiva familiei Imbrescu, fond Manuscrise restituite de CNSAS, f. 186 – scrisă de părintele în puşcărie; f. 212 (dactilografiată şi confiscată de la locuinţa Pr. Prof. D. Stăniloae). Poezia este semnată de părintele Imbrescu cu „I.I.I.”.

via Fericiti cei Prigoniti

Aurel State – Cel din urmă cavaler

“Drumul crucii” avea să înceapă pentru Aurel State în beciurile Poliţiei din Cîmpulung. Directorul Şcolii Normale “Carol I” îşi luase mîna protectoare de pe cel mai bun elev al său, iar Siguranţa Statului credea că îşi face datoria. După o săptămînă de torturi, declaraţia a rămas însă aceeaşi: “Nu ştiu nimic”. Nici un cuvînt în plus. Doar privirea senină a celui ce a ştiut încă de la 18 ani că adevărata luptă nu e cu lumea, ci cu sine însuşi. Nici mai tîrziu, cînd călăii s-au schimbat şi torturile s-au perfecţionat, Aurel State n-a putut fi îngenuncheat. Aceeaşi privire senină şi acelaşi răspuns: “Nu ştiu”. Sau, cînd totuşi era limpede că ştie: “Ştiu, dar nu vă spun. Încercaţi să aflaţi de la mine!”. Şi Securitatea noului regim a încercat în fel şi chip, căci ea nu putea să creadă că există pe lume şi cavaleri de neînvins.

Aurel State nu a îmbrăcat niciodată cămaşa verde, dar nu s-a dat înapoi să sufere alături de cei ce, făcuţi din aceeaşi plămadă cu el, au mers, pe calea lor, spre aceleaşi idealuri: Neamul Românesc şi Credinţa în Hristos. Fiind un credincios discret, dar nedezminţit, viaţa lui s-a desfăşurat întreagă între icoana Mîntuitorului, la care se ruga maica bătrînă din Muscel, şi icoana României Mari, pe care feciorul din Godeni a purtat-o în inima lui pînă la moarte.

Atunci, în beciurile Poliţiei din Cîmpulung, concluzia a fost: suspect de legionarism, dar neincriminabil din lipsă de probe… Dosarul X.Z. 47…

Intrat în 1940 la Şcoala de Ofiţeri de Rezervă, este repartizat în Batalionul de Vînători de Munte de la Sinaia. În 1941 cere să plece voluntar pe Fronttul anticomuunist. Ia parte la luptele din Crimeea şi se numără, în anul următor, la loc de frunte, printre cuceritorii Sevastopolului. Pentru nenumăratele lui acte de eroism, este decorat mai întîi, ca elev-plutonier, cu Virtutea Militară, pentru ca apoi, avansat sublocotenent, să i se confere Ordinul Mihai Viteazul şi Crucea de Fier (cu frunză de stejar).

Dinapoi îl urmărea însă Dosarul X.Z. 47 (pe care între timp va apărea şi calificativul de “fanatic”), iar dinainte îi rînjea moartea. Nu s-a temut niciodată de ea, căci îl purta înainte “nevoia de a aprinde stelele pe cer”. Acolo, în “ciucurele Crimeei”, cade rănit în 1944, apărînd neînfricat fortăreaţa pe care o cucerise cu atîta vitejie. A ştiut să cîştige şi să piardă luptînd, cu demnitatea eroică pe care o purta în sîngele lui româno-macedonean.

În vara lui 1944 avusese loc marea trădare, la care a refuzat să fie părtaş, păstrîndu-şi onoarea militară, aşa cum a procedat toată floarea oştirii române. A urmat, deci, prizonieratul: ani lungi şi grei prin sălbăticiile asiatice, pînă la capătul lumii…

“În februarie 1949, Ana Pauker semnează în numele Guvernului Român o convenţie cu Uniunea Sovietică, prin care România acceptă ca cetăţenii români acuzaţi de «crime săvîrşite pe teritoriul sovietic» în timpul războiului să fie judecaţi în Uniunea Sovietică. Avînd această acoperire formală, autorităţile sovietice trec imediat la acţiune. În simulacre de procese, constituind cea mai flagrantă jignire posibilă adusă ideii de justiţie, toţi inculpaţii, fără excepţie, sînt condamnaţi la pedeapsa maximă: 25 de ani de muncă forţată. După condamnare, împreună cu camarazii lor germani aflaţi în aceeaşi situaţie, vor fi transportaţi în regiunea Vorkuta, una dintre cele mai cumplite insule ale «Arhipelagului Gulag», unde urmau să execute pedeapsa, muncind în minele de cărbuni.

Zona de lagăre de muncă Vorkuta se află în nordul Munţilor Urali, la poalele Munţilor Pai Noi, la 300 de kilometri dincolo de Cercul Polar şi la 300 de kilometri de ţărmul Mării Barents. Temperatura de minus 40 de grade Celsius nu este o excepţie. Dar mai ucigătoare decît clima şi munca forţată («cîrtiţe sub aurore boreale») a fost obligaţia deţinuţilor politici de a convieţui în aceleaşi formaţiuni de muncă şi în aceleaşi barăci cu deţinuţii de drept comun.

În timp de guvernul comunist al României i-a abandonat total pe cetăţenii săi aflaţi în detenţie în Uniunea Sovietică, Konrad Adenauer, şeful guvernului german, întreprinde în zilele de 9-13 septembrie 1955 o vizită la Moscova, avînd ca unic obiectiv repatrierea celor peste zece mii de prizonieri de război germani condamnaţi în Uniunea Sovietică sub învinuirea de «crime de război». Insistenţele sale sînt încununate de succes. Obţine amnistierea lor, şi cum amnistia nu putea fi doar parţială, decretul îi va cuprinde şi pe prizonierii de război români. La sosirea în patrie, prizonierii de război germani vor fi primiţi aşa cum se cuvenea, ca adevăraţi eroi. Guvernul german le creează toate condiţiile, atît materiale, cît şi morale, de a-şi putea reface viaţa. Ce se întîmplă cu camarazii lor români? Pînă la frontiera Republicii Populare Române călătoresc ca oameni liberi, bucuroşi că-şi vor revedea patria şi familiile. La frontieră vor fi însă preluaţi în stare de arest de către Securitatea română şi încarceraţi la Jilava. Vor fi judecaţi din nou pentru aceleaşi capete de acuzare pentru care fuseseră condamnaţi şi apoi amnistiaţi în Uniunea Sovietică şi vor zace în temniţele comuniste pînă în 1964, cînd Gheorghiu-Dej a golit închisorile printr-un act de graţiere. Recunoştinţa patriei comuniste!” (Puncte cardinale, anul I, nr. 12, decembrie 1991, p. 5).

Ajunşi acasă,, eroii deveniseră “monştri” şi “bandiţi”. Ce să facă o lume de viermi cu cavalerii întorşi din Cruciadă?! Pe dosarul lui Aurel State, bunăoară, se pusese pecetea nesupunerii absolute: fanatism legionar!Iarăşi privirea senină şi răspunsul cavaleresc: “N-am fost legionar. Dar, dacă vă temeţi atît de tare de ei, vă rog să mă consideraţi unul de-al lor!”. Şi cavalerul crucii fu chemat să dea socoteală… Întrebări absurde şi grosolane despre oameni şi întîmplări din vremuri trecute (mai ales despre camarazii din lagărele sovietice, în frunte cu bunul său prieten George Fonea, poetul prizonierilor), chinuri fizice şi mai ales sufleteşti… Şi atunci, vai, răbdarea ajunse la capăt!Aurel State, interogat brutal de satrapul Gheorghe Enoiu, s-a aruncat, în plină anchetă, de la ultimul etaj al clădirii arestului din fosta stradă Uranus. Dar un înger îi cenzură saltul şi căzu în patru labe, ca o felină! “Am vrut să sar în gol, dar m-am împiedicat de aripa unui înger”, spunea. După opt luni de comă, cu 120 de fracturi în tot corpul, cu şuruburi şi plăci metalice pe sub piele, omul continuă să înfrunte istoria; frînt a fost, dar în-frînt – niciodată!

Abia în 1964 ieşi din bezna temniţelor, fără nici o pată pe suflet. De la el nimeni nu a reuşit să scoată nimic, prin nici un mijloc, aşa cum nu reuşiseră să scoată, de pildă, nici de la un Arsenie Papacioc, îngerescul duhovnic de la Techirghiol, sau de la un Alexandru Ghica, prinţul de sînge al demnităţii legionare.

Pe Aurel State l-au hărţuit neîncetat şi după aceea. Se înscrisese la Litere şi terminase primul (în 1970), căpătînd post de profesor de limba germană în Bucureşti (de pe care avea să se şi pensioneze). Avea rude sus-puse (un văr după mamă, Proca, chiar ministru al Sănătăţii), care nici în cele mai grele şi nici în cele mai destinse clipe n-au catadicsit să-i întindă vreo mînă de ajutor, grijulii ca nu cumva, avînd de-a face cu un “duşman al poporului”, să le zboare scaunul de sub fund… Dar Aurel State nu l-a vorbit niciodată de rău pe vărul său, iar cînd îl vorbeau alţii, indignaţi, îi lua mereu apărarea, pretinzînd că-l “înţelege”… Era structural incapabil să urască pe cineva, oricît rău i-ar fi făcut.

Îşi risipea puţinii bani cu generozitate, spre a-şi ajuta prietenii aflaţi în nevoie. Avea, ce-i drept, şi această mică trăsătură curioasă: dacă îţi împrumuta zece mii de lei, uita să ţi-i mai ceară înapoi; dar dacă îţi împrumuta zece lei, te bătea la cap să-i înapoiezi ori de cîte ori te întîlnea (“Măi Marcele, tu mai ştii că ai să-mi dai zece lei?”)! Lui îi ajungeau cîteva sute de lei pe lună. Suferind cu stomacul (avea să moară de ulcer perforat), mînca aproape numai pîine cu miere şi, uneori, pe lîngă ceai, şi ceva lapte. Cînd îi veni oferta unei pensii din Germania, ca deţinător al Crucii de Fier, o refuză cu nobleţe: “Idealurile pentru care am luptat eu nu se pot plăti cu bani. Prea tîrziu şi prea nepotrivit v-aţi adus aminte de noi…”

Trăia singur într-o garsonieră de la marginea Bucureştilor. Traducea cu multă migală din germană şi rusă (Hans Magnus Enzesberger, Ciabua Amiredjibi etc.). Acolo şi-a scris şi cartea în care mărturiseşte despre sine şi despre lumea prin care a trecut. Ultimul ei titlu a fost Drumul crucii. Trei părţi convergente în el însuşi: experienţa frontului, experienţa prizonieratului la ruşi, experienţa temniţelor comuniste de acasă. Pentru această carte-mărturie fu hărţuit din nou (reuşise să expedieze o copie în Germania, unde a şi apărut, fără ca el să mai fi avut mulţumirea de a o vedea pînă la capăt tipărită).

La 17 noiembrie 1983 a pornit în ultimul său marş, spre Cer, să-şi închine spada Celui ce mizase pe el. Pînă în ultima clipă n-a fost auzit atribuindu-şi sieşi vreun merit. Îi plăcea să creadă că rugăciunile mamei sale îl salvaseră în toate împrejurările…

Oare cînd i se va retipări cartea în România (căci ediţia modestă, de la începutul anilor ‘90, a trecut, practic, neobservată)? Ce sublimă lecţie de rectitudine cavalerească poate afla în ea tînăra generaţie! Căci cine nu va căuta acolo “literatură”, va găsi în ea tot restul, cu asupra de măsură.

Un lucru e cert: că a cîştigat pariul.

În urma lui rămîne surîsul atotştiutor al Bunului Dumnezeu.

(Răzvan Codrescu și Marcel Petrișor – Revista Rost nr. 99 din mai 2011 (an IX), pp. 29-31)

Aurel State – ”sfântul mărturisitor al pătimirilor noastre”

 

Mă urmărea mereu gândul cu privire la soarta martorilor mei de la proces, foștii prizonieri, și, de câte ori aveam prilejul, îi chestionam pe aiudeni dacă prin celularul sau zarca Aiudului vor fi auzit cumva de ei. Informațiile strânse, deși insuficiente – și unele dintre ele contradictorii – au avut darul de a mă liniști. Aproape toți erau în viață, la Aiud. Așadar, sentințele de condamnare la moarte nu fuseseră executate, ci comutate, probabil, în închisoare pe viață. Asta mi-a adus o oarecare ușurare. (…)

Dar, cu ocazia asta, am aflat mai multe amănunte despre condiția tragică în care unul dintre-ai noștri, Aurel State, căutase să-și salveze sufletul prin sacrificiul vieții. După câteva ședințe de tortură, petrecute în cursul anchetei de la Uranus, dându-și seama că nu va putea rezista la nesfârșit chinurilor și-i vor scăpa astfel declarații acuzatoare privind alți inculpați, camarazi din prizonierat, s-a hotărât să se sinucidă la prima ocazie ivită. Pe traseul ce ducea de la celulă la ”aer” (locul plimbării zilnice a deținuților), a observat, în ciuda ochelarilor negri, o scară metalică ce ducea la terasa acoperișului. Și-a făcut planul în detaliu, iar în momentul în care i-a căzut bine și-a smuls ochelarii, l-a izbit pe însoțitor și s-a avântat pe scară. Ajuns pe terasă, s-a repezit spre marginea acesteia și s-a aruncat în gol. Aproape muribund, a fost cules de pe caldarâm, dus la spital, cusut, pus în ghips și în final reconstituit. În această situație a fost pus în cărucior și prezentat, schilod, faimosului tribunal militar din strada Negru Vodă.

Acolo a fost judecat pentru ”crima” de-a fi luat parte la înmormântarea lui George Fonea (”prilej de complotare împotriva orânduirii noastre statale”, potrivit rechizitoriului procurorului) și de a fi frecventat tutungeria unde lucra Puiu Atanasiu (”centru conspirativ al criminalilor legionari împotriva regimului nostru de democrație populară”, conform aceleiași surse). De fapt, motivul real al urmăririi lui, ca și al atâtor alți foști prizonieri, era atitudinea de rezistență din prizonierat împotriva ingerințelor politicului în lagăre, manifestată mai ales prin greve de foame, în special cea pentru repatriere, din 1948. (…) Considerat atunci instigator, la fel ca Fonea și Ilarion Stănescu, precum și atâția alții, a fost trimis în judecată, împreună cu aceștia, dinaintea instanțelor militare sovietice pentru comiterea unor crime de război imaginare. Condamnat la ani grei de închisoare, i-a ispășit alături de cei doi în spațiile morții albe de dincolo de Cercul Polar, de unde, după destinderea produsă în urma morții lui Stalin, au fost repatriați în 1955.

S-a înscris la Facultatea de Litere, dar n-a avut răgaz să o termine, fiind arestat. Acum avea să pătimească, din partea sinistrului tribunal din Petru Vodă, o condamnare substanțială, pe care și-o va executa la Aiud. La câțiva ani după eliberarea tuturor deținuților prin decretul din 1964, l-am revăzut întâmplător, cu prilejul unei expoziții de pictură de pe Calea Victoriei, în biroul de contabil al unui prieten comun, Pantelimon Guțu, și el fost prizonier. Trupul său schilodit era instalat în scaun flancat de cele două cârje, și avea pe chip un zâmbet luminos și ușor poznaș, de parcă ar fi făcut haz de dramatica lui ispravă. ”M-am agățat în cădere de o aripă de înger”, mi-a spus el atunci în glumă, parcă pentru a-și justifica eșecul sinuciderii.

Terminase facultatea și preda limba germană la un liceu din capitală. A fost ultima oară când l-am văzut. După revoluție, am auzit de la un alt prizonier, pictorul Sandu Cumpătă, că-și scrisese memoriile privind prizonieratul și pușcăria (și avea, har Domnului, ce povesti) și le publicase în 1983, sub titlul Drumul crucii, la Coresi Verlag din Freiburg, în Germania ”refegistă”, cu ocazia Anului deținuților politici din România. Însă cartea a căzut în mânile Securității, iar el a fost arestat, bătut și torturat cu sălbăticie.

La câteva luni de la această întâlnire cu Securitatea a fost internat în spital, pentru nu știu ce afecțiuni, și a murit, încheindu-și astfel chinuita, dar eroica lui existență într-o lumină apoteotică de martir. Pentru mine și pentru ceilalți, foști prizonieri și deținuți politici care încă mai zăbovim pe tărâmurile acestei lumi, Aurel State rămâne sfântul mărturisitor al pătimirilor noastre. Fie-i țărâna ușoară!

(Radu Mărculescu – Mărturii pentru judecata de apoi, Editura Humanitas, București, 2012, pp. 207-209)

Aurelian State – un adevărat erou

 

Printre mulți oameni de calitate cu care am fost hărăzit să conviețuiesc în acea blestemată Zarca, o închisoare veche de pe vremea Mariei Tereza, am avut mulți colegi la care mă voi opri pe rând, în măsura efectului psihologic lăsat asupra mea.

Voi începe cu profesorul Aurelian State. El s-a născut în județul Câmpulung-Muscel. Era absolvent al școlii normale, fiind învățător. Face școala militară, obținând gradul de sublocotenent în rezervă. Începutul războiului îl găsește concentrat, pleacă pe front. Parcurge toate etapele războiului de la Nistru până la Caucaz, luptă fără frică, angajându-se total în cele mai grele acțiuni. Deseori, inamicul punea serioase probleme și cuiburi de rezistență, care, prin metodele clasice erau greu de distrus.

În aceste situații se făcea apel la voluntari. State era întotdeauna în fruntea listei, iar în urma lui cei mai curajoși subofițeri și ostași se aliniau. După ce cercetau foarte temeinic poziția inamicului, treceau la atac prin surprindere, paralizând inamicul și cucerind poziții cheie. Cele mai importante acte de eroism le-a avut în jurul Sevastopolului. Cu ajutorul grupului de voluntari, condus de Aurelian State, a făcut posibilă cucerirea fortăreței Sevastopol. Această victorie i-a adus lui State cea mai înaltă decorație a Armatei Române „Mihai Viteazul”. După cucerirea Sevastopolului, unitatea lui State și-a continuat înaintarea spre Caucaz. Aici, State primește o misiune foarte riscantă. Lupta cu partizanii, care era foarte dificilă, lupta cu forță în uniformă se ducea după toate regulile războiului. Dar cea de partizani nu-ți oferea nici o șansă de apărare. Pe partizani nu-i puteai distinge de populația civilă; aceștia atacau prin surprindere și erau ascunși de localnici. Uneori și localnicii cădeau sub gloanțele partizanilor, fiind bănuiți de colaborare cu inamicul. Locotenentului de rezervă Aurelian State i-a fost foarte greu până a reușit să-și organizeze un serviciu de informații în rândul localnicilor, care nu toți simpatizau cu partizanii și se temeau de întoarcerea armatelor sovietice. Relatările locotenentului State erau foarte captivante și te țineau cu sufletul la gură. Avea și o memorie fidelă și foarte talentat povestitor și analist al situației al cărei participant a fost. Între timp au preluat rușii inițiativa după dezastrul de la Stalingrad, unde gerurile cumplite au demoralizat armatele româno-germane, motoarele avioanelor și ale blindatelor nu mai porneau. Peste toate acestea a venit și trădarea Japoniei, care a încheiat pactul de neagresiune cu Rusia, permițând rușilor să-și retragă cele 100 de divizii din Manciuria și să le arunce în luptă la Stalingrad, realizând încercuirea trupelor germano-române, care, datorită gerului, lipsei de aprovizionare și oboselii nu au mai putut rezista și feldmareșalul Friedrich Paulus, comandantul Armatei a VI-a germană, a capitulat. Puțini au scăpat din acea încercuire, mulți ostași aveau degerături și erau bolnavi. Povestirile lui Aurelian State continuă cu retragerea din fața ofensivei sovietice. În această retragere el va avea un rol, trupele române din Crimeea s-au retras în portul Sevastopol, unde așteptau numeroase vase care să le îmbarce pentru întoarcerea în țară. Aceasta se întâmpla în primăvara anului 1944. Pentru a se asigura îmbarcarea trupelor era nevoie de o grupă de mitraliere care să-i țină pe ruși pe loc, să nu pătrundă în incinta portului. Pentru această operațiune era nevoie de oameni de sacrificiu, de voluntari. Și de această dată ofițerul în rezervă Aurelian State se oferă, cu mai mulți curajoși, conștienți fiind că în cele din urmă vor fi uciși în luptă sau, în cel mai bun caz, vor cădea prizonieri. După ce s-au instalat cu mitralierele în poziții strategice, au deschis focul asupra pozițiilor rusești, oprindu-le pătrunderea în rada portului, până ce toate trupele s-au îmbarcat și au ieșit în larg. Odată misiunea încheiată, voluntarii lui State au încetat focul și s-au predat rușilor. Fiind luați prizonieri, au fost îmbarcați într-un tren de marfă cu care au călătorit aproape două săptămâni până au ajuns în lagărul Oranki din Siberia. Aici, după multe investigații, a fost identificat că a luptat contra partizanilor. Va fi judecat de un tribunal militar și condamnat la 25 de ani de mună silnică. State, după proces, este trimis în alt lagăr, să-și execute pedeapsa. În acel lagăr majoritatea condamnaților erau germani, ofițeri cu grade superioare. Această mutare i-a făcut un serviciu. El, care cunoștea limba germană, aici, între nemți, s-a apucat de conversat, aprofundându-și cunoștințele lingvistice și literare. În același timp, el fiind dotat cu înclinații spre cultură, a împărtășit și germailor cultura poporului român. Profesorul State, cum îl numeau germanii, a stat zece ani în acel lagăr, până în 1955, când au fost eliberați cei condamnați din lagărele rusești. În urma vizitei lui Konrad Adenauer la Moscova, State putea opta atunci pentru Germania, dar s-a întors acasă să-și vadă mama și țara pentru care a făcut atâtea sacrificii. Nu bănuia ce-l așteaptă atunci în țara lui dragă. Se stabilește la București, își continuă cursurile de limbă germană, devine profesor de limba germană. Dar cum era o fire de luptător neînfricat, ia legătura cu anumiți luptători din rezistență și din prizonierat. Urmărit permanent de Securitate, el care avea și o fișă încărcată din Rusia, în 1958 este arestat și dus la Ministerul de Interne. Acolo este supus unor torturi cumplite ca să-și declare activitatea pe care a făcut-o împotriva statului și complicii pe care îi are. A rezistat câteva săptămâni la tortură, dar își dădea seama că într-o zi nu va mai putea îndura. Și, cum nu accepta să-și desconsipre camarazii, a studiat un plan.

Când îl duceau la anchetă, trecea printr-un coridor care avea un geam fără gratii; acest geam dădea într-o curte interioară. L-a ochit bine și și-a calculat mișcările cum să sară când va fi deschis. Ocazia s-a ivit curând și, ca un atlet ce era, a sărit de la etajul șase în gol. Când a luat contactul cu solul, corpul său s-a frânt în mai multe părți, fruntea, bărbia s-au crăpat, nasul s-a rupt, o mână s-a fracturat în mai multe locuri, la fel bazinul și un picior rupt în mai multe locuri. Așa tocat cum era, după izbitura cu solul, și-a pierdut cunoștința, a fost transportat la Spitalul Central.

O echipă de medici s-a pus pe treabă și a reușit să-l salveze. După mai multe luni s-au sudat fracturile datorită îngrijirilor medicale. În final un picior i-a rămas cu șapte centimetri mai scurt, de asemenea și o mână. La bărbie avea o cicatrice, la fel la bazin și la frunte, nasul mai avea nevoie de operație pentru a căpăta formă de nas. Asupra lui avea două cârje, ca să se poată deplasa. Cu toată grozăvia accidentului, avea un moral de invidiat. Colonelul Crăciun, în loc să-l ducă la spitalul închisorii, l-a dus la secția de exterminare Zarca. Șederea mea cu State în celulă a fost o plăcere. El era foarte volubil și un povestitor neîntrecut. Era ajutat de o memorie excepțională. După mai multe luni ne vom despărți cu multe regrete. Între noi se stabilise o adevărată prietenie. După ce ne-au separat am căutat să mai aflu ceva despre el, dar a fost imposibil. După trei ani, în 1964, ne-am reîntâlnit în trenul ce ne ducea spre casă, eu la Brașov, iar el la București. În libertate nu ne-am mai văzut. Am aflat de la alți frați de suferință că este profesor de germană în București și apoi, prin „Europa Liberă”, că are probleme cu Securitatea lui Ceaușescu, care l-a arestat și ucis în beciurile lor. M-a întristat mult dispariția acestui adevărat erou.

(Alexandru Salcă – În zeghe printre sfinți. Memorii II, Editura Transilvania Expres, Brașov, 2000, pp. 189-192)

În celulă cu Aurel State

 

… Deci ședeam și dârdâind în celula mea când ușa se deschide și gardianul cel câinos îmi vorbește cu o voce mieros de blândă:

O să te bag în altă celulă. Vezi că acolo este schilodul ăla de-i zice State. S-a culcat pe jos și zice că va sta așa ca să moară. Nu vreau să am nici un necaz în schimbul meu. Dumneata ești om cu carte. Convinge-l să se ridice; eu mă duc să raportez colonelului toată tărășenia asta.

Sunt mutat, deci, în celula unde Aurel State era într-adevăr trântit pe spate în mijlocul celulei. Norocul lui era că nimerise într-una din celulele relativ ”calde” și care nu avea apă sau urină pe jos.

M-am prezentat și ne-am împrietenit repede, fiindcă Aurel era din Schitu-Golești, lângă Câmpulung Muscel și aveam o serie de cunoștințe comune.

Deși el nu se considera legionar (aplicând dispoziția că ofițerii nu trebuie să facă politică) era, evident, un simpatizant al nostru și avea mulți amici, ca Puiu Atanasiu, Popescu Vorkuta, toți legionari cunoscuți.

Aurel mi-a explicat că el a avut întotdeauna dreptul la pat, de la București, dar aici, la Aiud, fiindcă a avut o discuție aprinsă și contradictorie care l-a înfuriat pe Crăciun, acesta și-a abrogat puterea de a-i suspendat acest drept, care pentru el era esențial.

De altfel, a spus el, un vânător de munte este antrenat să doarmă pe pământul înghețat și nu odată am făcut asta în campania noastră contra bolșevismului.

Gardianul, desigur, s-a uitat prin vizetă și văzând că Aurel State nu se ridică, s-a dus și a raportat lui Crăciun, fără doar și poate. Cum este foarte probabil că acesta făcuse o ilegalitate luând dreptul la pat lui Aurel State, un drept care îi fusese dat de autoritățile superioare de la București, Crăciun s-a temut și a ordonat ca State să fie dus îndărăt în Zarcă, și lăsat acolo să stea lungit.

Și astfel am scăpat de o duzină de zile de izolare fiindcă am fost scos cu Aurel State și mutat cu el într-o celulă de la etajul Zarcei.

(Puiu Năstase – Temerarii, ediție îngrijită de Gheorghe Andreica, Editura Metafora, Constanța, 2004, pp. 394-395)

Aurel State – omul care a scris o pagină glorioasă în istoria poporului român

 

Pușcăria Aiudului îi cunoștea pe Nae Cojocaru și pe Aurel State ca pe doi inși pe care nici Nordul Siberiei lui Stalin, nici torturile anchetatorilor români după aducerea în țară, nici argumentele ”științifice” ale lui Maromet, Goiciu sau Gheorghiu – directori notorii de pușcării – nu-i putuseră convinge să-și facă autoanalize critice, reeducări, cereri de clemență, sau să regrete că fuseseră, sau mai erau încă, legionari.

Crainic îi știa și el, căci, în Aiud, cine nu auzise de ei? Doar nea Petrică Țuțea era dintr-un sat aproape lipit cu al lui Aurel State, așa că cine-l cunoștea pe Țuțea, îl cunoștea și pe State. Iar cine-l cunoștea pe State, îl cunoștea și pe Nicolae Cojocaru, cu toate că acesta era dobrogean.

Epopeea lor siberiană îi înfățișase ca pe doi siamezi, iar NKVD, neștiind cum să scape de ei, deși-i condamnase la moarte albă, în temnițele Nordului de gheață, unde intemperiile nu reușiseră să-i răpună, îi livrase Securității românești. Învinuirea: crimă de război, pentru care urmau să plătească în țară.

Și-au plătit-o cu vârf și îndesat. Într-un mod de legendă, în care, pentru amândoi, miracolul se împletise de multe ori cu norocul. (…)

[La Aiud, Nae Cojocaru] fu pus sau sfătuit de prieteni ”înțelegători” să-și facă autoanaliza.

– Ce să-mi fac? se miră el, atunci când unul se dăduse mai aproape de el ca să-l convingă. Autoanaliza? Ce-o mai fi și aia?

– Ai să vezi tu, Nae! îi strigă Aurel State, strecurat printre cei care se adunaseră să-l vadă și să-l audă.

Și ochii lui se-nfipseră în cei ai lui Nae ca două fulgere, așa că Nae se întrebă ce voia, oare, să-i comunice tovarășul de ”baladă siberiană” cu care nu se mai văzuse de când fusese aduși din prizonieratul rusesc.

Dar ce voia să-i spună State nu mai apucă să audă, căci grupul adunat în jurul lor fu spulberat de gardieni și fiecare fu dus spre ”locul” dinainte stabilit. Nae Cojocaru la celular și Aurel State la Zarcă, la recalcitranți, la fanatici, la ”neînțelegători”.

Privilegiile unor deplasări în închisoare, ca pentru Țuțea, Pandrea, Crainic, Gyr și încă unele ”mărimi” nu le aveau și muritorii de rând.

Dar pe Aurel State nu-l priveau privilegiile altora. Îl obseda doar Nae Cojocaru.

Ce se va alege de el văzând ce i se ”oferă” și prin ce trebuie să mai treacă? Va rezista oare noilor tentații ale Aiudului? Cântecelor de sirenă ale celor de mai sus decât Crăciun, sau va cădea înfrânt, la limita puterilor sale atât de încercate?

Știa doar prea bine că omul este o cantitate finită de posibilități. Lunga-i experiență de front și de prizonierat îl învățase multe…

Plecase pe frontul de Răsărit ca voluntar, la vârsta de 20 de ani, cu gardul de sublocotenent de infanterie. Își amintea, răscolindu-și trecutul, că un colonel profesor la școala militară le spusese odată infanteriștilor: ”Voi, dragii mei, voi, infanteriștii, aveți onoarea să priviți, primii, dușmanul în ochi!”

Cumplită onoare! Avusese parte de ea de atâtea ori, ca și de ochii atâtor dușmani – ruși, uzbeci, mongoli, ucraineni, bașkiri, ciucci… Ba chiar și de evreii unui politruc, la asediul Sevastopolului. Și ce reacții diferite, la fiecare! Tăcere la unii, tristeți la alții, disperare la mulți, încercări de sinucidere, și multe blesteme la adresa politrucilor care-i împingeau de la spate, aruncându-i în luptă.

Foarte puțini avuseseră curajul să înfrunte umilința prizonieratului cu demnitate și resemnare. Stări pe care le trăise și le încercase și el de atâtea ori. (…) Și pe el favoarea sau norocul îl condusese pe drumul prizonieratului.

Spre nordul înghețat al Vorkutei (din fericire mai apropiat decât Kolîma), apoi spre arșița de foc a deșertului Karaganda, în care erau altfel de lagăre. Îngheț în cele din Nord, cu istoveală în minele de turbă, iar în cele din Karaganda cu sete, foame, sudoare și disperare.

Pe toate le încercase și din toate gustase, dar nu după pofta inimii lui, ci după cea a învingătorilor…

Câte anchete, în acele spații nesfârșite, câte greve ale foamei și câtă luptă cu aparatul represiv care-i stigmatizase drept ”criminali de război”.

Pentru ca, în final, livrați patriei mame (după cinci spre zece ani de prizonierat), să-nceapă calvarul Gherlei, al Jilavei și al Aiudului, cu tot suplimentul de tortură al anchetelor autohtone.

De departe cel mai greu, pentru că, voind să-i pună capăt, într-o zi, sărise-n gol de pe acoperișul Uranusului (planeta penitenciară de pe strada bucureșteană cu același nume), pe caldarâmul de beton al curții interioare.

Peste o sută de fracturi de oase, în tot corpul. Luni de comă până la un nou proces, cu pedeapsă de ispășire. Nu scăpase de nimic și trecuse prin toate cu capul sus. Nu coborâse nici o clipă ștacheta de ”cavaler fără frică”: nici în Nordul Siberiei, nici în deșertul Karagandei și nici atunci când, sprijinit în două cârje mizerabile, se târa prin curțile Aiudului, de la Zarca unde era izolat, până la ședințele deschise ale celor ce înțeleseseră să-și facă autoanaliza. Exemple de supunere și de capitulare care nu-l puteau strămuta dintr-ale sale. Își dăduse sângele pentru Patrie și nu mai avea nici un rost să verse și cerneală pentru ea.

Rezistase la atâtea, pe meridiane îndepărtate, doar nu era să capituleze la Aiud! Să le dea dreptate celor care n-o aveau? În nici un caz! Curtea supremă pentru el era Judecata din Urmă: Judecata Absolută din care, după saltul în gol, zărise ceva: un fel de consiliu la care fusese dus, străbătând o ceață de Geneză, de către o ființă nevăzută, până în fața unor bătrâni cu incerte bărbi albe. Un singur glas auzise: ”Pe acesta, duceți-l jos, nu i-a sosit vremea!” Nu putea uita această hotărâre și mult îi dăduse de gândit.

Dar numai lui, nu și lui Nae Cojocaru la care ținea atât de mult și pentru care se și frământa. Putea-va trece cu bine ispita? Îl mai țineau oare puterile atât de slăbite de ultima încercare de la Gherla? și cum să-l ajute, în cazul în care…?

Administrația nu-i lăsa împreună și se temea. Se temea, pentru că, în singurătate, chiar și eroul poate cădea. Doar sfinții nu, dar… Nae nu intra în categoria lor. Din omul viu, ar fi fost o greșeală să-și facă idol. Nici din sine nu-și făcuse, necum din cine l-ar putea dezamăgi. De aceea se temea…

Și se temu până ce, într-o bună zi, se pomeni cu Nae în celulă. Îl trimisese administrația ca să-l convingă pe el, Aurel State, să cedeze, să înțeleagă și să-și recunoască greșeala de a fi fost legionar și luptător pentru Hristos.

De cum îl văzu în celula lui, Aurel îi înțelese rostul vizitei. Nu spuse nimic și așteptă să deschidă Nae gura.

Doar că Nae, în loc să vorbească, sări la el plângând și-l îmbrățișă. Iar Aurel, proptindu-se în cele două cârje ce-l susțineau, îi întinse obrazul. Prea-i era drag și prea multe înfruntaseră împreună!

– Iartă-mă! spuse Nae. N-am venit să te conving, ci doar să te îmbrățișez și să recunosc că m-ai depășit. Vorkuta și Karaganda, lagărele tale, au fost mai cumplite decât Kolîma mea…

Când Simion Ghinea îi aduse la cunoștință lui Petre Țuțea ce se întâmplase la întâlnirea dintre Nae Cojocaru și Aurel State, bătrânul exclamă: ”Ăștia doi, da! Au scris o pagină glorioasă în Istoria poporului român!”

(Marcel Petrișor – Trecute vieți de domni, de robi și de tovarăși, Editura Vremea, București, 2008, pp. 157-164)

Aurel State – un om martirizat care a îndurat chinuri de neînchipuit

 

Era către sfârșitul lunii decembrie 1962, când colonelul Crăciun pregătea ofensiva contra deținuților politici din Aiud. (…) Suntem duși la club – o sală mare, în care încăpeau sute de oameni. După prelucrarea severă încheiată cu amenințări drastice, suntem scoși cu zeghea pe cap și duși la zarcă.

Grupul de fantome din care făceam parte este condus la celula nr. 24 de la parter. Ne dăm jos zeghea de pe cap și ne vedem față către față. Nu era nici unul dintre cunoscuții mei. Cu excepția doctorului Busoicescu, care avea peste 60 de ani, totți eram tineri: doi foști studenți, un fost ofițer de rezervă, prizonier în Rusia, un țăran macedonean și eu, care contam tot ca student. (…)

Ultimul ”tânăr” era State Aurelian. După ce absolvă Școala Normală, face școala de ofițeri de rezervă de infanterie. Tânăr sublocotenent este trimis pe front. Cade prizonier la Sevastopol și atunci începe drama vieții lui State, mai întâi ca prizonier de război, ca deținut politic în Gulagul rusesc și apoi ca deținut în Gulagul românesc. (…) Fostul prizonier și deținut repatriat din Gulagul rusesc, încăput pe mâna Securității este martirizat și adus în pragul sinuciderii.

Datorită faptului că în prizonierat avusese atitudine dârză contra Anei Pauker, Valter Roman și a altor cozi de topor trădători de țară, a îndurat multe suferințe. Datorită eroismului său, K.G.B.-ul vroia să-l compromită sau chiar să-l lichideze. Pentru asta i-a înscenat proces și l-a condamnat la muncă silnică pe viață. Ca deținut, State a fost târât prin temnițele din Gulagul rusesc, unde a îndurat chinuri de neînchipuit.

Ca urmare a intervenției R.F.G. la Moscova pentru recuperarea nemților, românii au beneficiat și ei de clauză și au fost repatriați. Dar, repatrierea, pentru cei mai mulți, a însemnat intrarea într-un iad mai apăsător decât cel rusesc.

Așadar, bietul State, odată ajuns în patria pentru care și-a vărsat sângele apărându-i libertatea și demnitatea, este înhățat de Securitate și după dosarul semnat de Ana Pauker și Valter Roman este anchetat și torturat.

Simțind că cercul se strânge și există pericolul de a fi în situația să dea nume, a hotărât să se sinucidă pentru a-i salva pe cei vizați. Dar cum? Securitatea avea nevoie de date și State trebuia să trăiască să le furnizeze, așa că era păzit strașnic.

Găsise totuși o soluție. Tot ducându-l la anchetă, a observat într-un loc o scară de incendiu care dădea pe acoperiș. Într-o zi, când și-a dat seama că gura de pod era deschisă, a dat un pumn zdravăn în față sergentului care-l conducea, la trântit la podea și a rupt-o la fugă pe scară. A ieșit pe acoperiș și s-a aruncat cu capul în jos pe trotuar. N-a fost să moară. Închisoarea Uranus, unde se petrecea acțiunea, nu era prea înaltă.

La spitalul Văcărești, este adunat, cârpit, îndreptat și după luni de zile State era o alcătuire informă, la care numai capul cu ochii vii, vulturești, era normal. Un umăr mai sus, celălalt căzut, un picior mai scurt și țeapăn cu femurul intrat în bazin, câteva coaste rupte ieșite în afară. Mersul lui era un fel de salturi proptindu-se între două cârje. Te mirai cum de mai poate trăi. Trebuia să-l ajuți să se întindă pe pat sua să se ridice în capul oaselor; să-l ajuți să se așeze pe tinetă sau să-i ridici de jos un obiect pe care-l scăpase din mână. Orice mișcare forțată îi provoca dureri atroce.

Și frigul ne tortura… un duh de deznădejde parcă tot mai insistent se insinua în sufletele noastre. (…)

Îl ascultam pe State. În ciuda faptului că avea un trup schilodit și istovit, ochii îi erau vii, spiritul proaspăt și cald, înviorător și dătător de optimism. N-am surprins niciodată vreo umbră de pesimism sau răzvrătire împotriva destinului.

Trăiam într-o atmosferă de înaltă ținută spirituală, mai ales că era pe la începutul lunii aprilie și nu ne mai tortura frigul. Dimineața, după program, până către ora prânzului, fiecare era ocupat cu rugăciuni, cu meditații sau vreo informare. (…)

După masă, era timp rezervat pentru povești și convorbiri. Convorbirile cu State aveau pentru mine o valoare de balsam spiritual, un adevărat tonic. (…)

Dar într-o bună zi, era în Vinerea Patimilor Domnului, în seara zilei de 12.04.1963, ușa se deschide și gardianul îi ordonă lui State să se pregătească pentru izolare. Mi-am zis: ”Vor să-l omoare”. Dar nu mi-am dus gândul până la capăt, când l-au pe gardian spunându-mi: ”Și tu”. (…) Am pus mâna pe fruntea lui State, am făcut o scurtă rugăciune, l-am sărutat și am avut puterea să-i mai spun: ”Dumnezeu să te aibă în pază”. Gardianul a dat dovadă de omenie și n-a reacționat. FĂră nici un cuvânt mi-a deschis și am intrat în altă celulă. (…)

Reflectând asupra evenimentului, am găsit tâlcul izolării lui State. Cu câteva zile în urmă, colonelul Crăciun, comandantul închisorii, trecuse din celulă în celulă. În cuvinte dure și amenințări ferme, a căutat să ne facă să înțelegem că nu vom ieși de acolo, dacă nu ne vom schimba atitudinea. Răspunsul nostru a fost tăcerea.

În urma grevei foamei și a stării sănătății, State a fost scos de la izolare și dus la infirmerie.

Prin anul 1967, student fiind, l-am întâlnit pe State Aurelian, care pe o motoretă triciclu se ducea la Universitate. Era student la facultatea de litere…

(Mărturia lui Nicolae Zârnă – Din documentele rezistenței, nr. 6, A.F.D.P.R., București, 1992, pp. 279-286)

Aurel State – ”avea un curaj nemărginit și o ținută de o demnitate neclintită”

 

În lungii mei ani de detenție am întâlnit trei oameni care, cum spunea zicala, „și-au văzut moartea cu ochii”; ei puteau afirma, pe bună dreptate, că se întorseseră de dincolo de mormânt: [Ștefan Dragomir, Lt. Col. Botezatu și Aurel State]. […]

Cu câteva luni mai târziu, după procesul meu, în același peniteciar Pitești, am stat în aceeași celulă cu un alt fost prizonier de război, pe care am ajuns să-l iubesc și să-l admir mai mult decât pot spune: Aurel State. Era originar dintr-un sat de lângă Cîmpulung, se pregătise pentru a fi învăţător (urmase Liceul Pedagogic) şi înainte de a împlini şi 20 de ani se prezentase voluntar ca să facă serviciul militar înainte de termen.

Cînd s-a declarat războiul contra Rusiei, era sergent într-un batalion motorizat din infanterie care nu fusese trimis în acţiune. A cerut în repetate rânduri să fie trimis pe front, într-o unitate de luptă. Colonelul, nevrând să piardă un instructor atât de bun, a refuzat de fiecare dată. În cele din urmă, State a dezertat și s-a dus pe front pe cont propriu; acolo s-a înrolat într-un batalion de vînători de munte (nu ţin minte amănuntele cazului şi cum a scăpat de pedeapsa de dezertare; cred că vânătorii de munte erau unitatea la care intrase ca voluntar iniţial, înainte de a fi detaşat la batalionul motorizat).

Pe front, chiar de la început, şi-a dovedit valoarea ca luptător incomparabil. În curând i s-a dat comanda unui pluton, ai cărui oameni îl venerau pur şi simplu, şi a fost folosit în toate operaţiile de şoc ale corpului său de armată. Era un adevărat luptător, nu doar un viteaz nechibzuit. Pregătea minuţios dinainte toate amănuntele atacului pe care avea să-l execute, studiind configuraţia terenului, fiecare amănunt topografic, poziţiile inamicului, moralul și probabilele sale reacţii, lăsând cât mai puţin în voia soartei. Numai atunci când era în posesia tuturor datelor, pornea la atac. Avea un succes după altul. A fost decorat cu cele mai înalte ordine militare române şi germane, atât înainte şi de a fi înaintat ofiţer, cât şi după aceea, şi a fost citat prin ordin de zi de nenumărate ori. A fost rănit de două ori, a refuzat să fie evacuat şi odată a fugit din spital ca să se întoarcă la mult iubitul său pluton. Era un luptător desăvârşit în adevăratul înţeles al cuvîntului.

Cînd armata a fost silită să se retragă din Crimeea, unitatea sa a fost sacrificată, ca să acopere retragerea forţelor principale şi, în cele din urmă, a fost luat prizonier. Ca prizonier, a continuat să lupte, de data aceasta pentru drepturile sale, conform Convenţiei de la Geneva; a refuzat să execute munci care, după regulament, nu puteau fi impuse ofiţerilor şi a fost pedepsit în repetate rânduri. A fost mereu mutat dintr-un lagăr într-altul, printre altele la lagărul de muncă Vorkuta, dincolo de Cercul polar. În lagărele de ofiţeri germani în care a stat, a învăţat germana şi a reuşit să-şi însuşească cunoştinţe vaste în domeniul culturii şi al literaturii germane. A învăţat de asemenea limba rusă şi a citit toată literatura clasică rusă care îi cădea în mână. Spre mijlocul anilor ’50 a fost trimis în România împreună cu ceilalţi prizonieri de război şi a reuşit să se înscrie la Universitatea din Bucureşti la Limba și Literatura germană. În anul II, dacă nu mă înșel, a fost arestat împreună cu Col. Botezatu şi acuzat de a fi conspirat împotriva regimului comunist cu alţi foşti prizonieri de război. Din cât se pare, acuzatia se baza pe faptul că foştii prizonieri de război se adunaseră ca să asiste la înmormîntarea unuia din ofiţeri, camarad de al lor.

Ancheta a avut loc în fostul Arsenal al Armatei, transformat în închisoare a Securităţii. Erau supuşi aceluiaşi sistem de izolare absolută pe care-l cunoșteam toţi prea bine, nici o comunicare cu lumea din afară, microfoane în toate celulele, astfel că cea mai uşoară şoaptă să poată fi auzită. Ieşiri zilnice de 10-20 minute, în şir indian, într-o curte interioară în care erau duşi într-un singur rând, ţinâdu-se de mină, cu ochelari negri pe ochi, ca să nu poată vedea nimic pe drum.

State nu mi-a dat niciodată amănunte asupra anchetei lui, dar puteam să-mi închipui perfect cum fusese condusă, când el mi-a spus că anchetatorii îl aduseseră în starea în care se temea că nu mai putea rezista şi prefera să se sinucidă decât să-şi trădeze camarazii. Nu era lucru uşor să te sinucizi în timpul unei anchete în care, zi şi l noapte, erau sub cea mai strictă observaţie, iar cravata, cureaua si şireturile de la pantofi îţi fuseseră luate. State a examinat posibilităţile cu scrupulozitatea cu care îşi pregătise raidurile asupra tranșeelor inamice.

Pe când era scos la plimbarea zilnică, a descoperit, uitându-se pe furiş pe sub ochelari, partea de jos a unei scări de fier, o scară de incendiu fixată în perete. A numărat paşii până la scară, atât la dus cât şi la întorsul de la plimbare. A plănuit să dea brusc drumul mâinilor celui dinaintea şi din urma lui (din rând), să-şi scoată ochelarii şi i să se repeadă pe scară, care ducea probabil pe acoperişul clădirii, şi de acolo să se arunce în curte. Singura sa teamă era ca această scară să nu fie prevăzută, mai sus, şi cu o barieră încuiată, cum se face uneori ca să impiedici accesul hoţilor, – caz în care ar fi fost ușor prins şi s-ar fi făcut de râs. A socotit că erau multe șanse ca scara să nu aibă o astfel de barieră şi se hotărî să încerce. Pe sub ochelari putuse să observe că cei doi gardieni (ai Securităţii), cel din cap şi cel din urma şirului, nu purtau tocuri de pistol, deoarece nu voiau să se tragă în el, să fie rănit, ci capturat de viu.

În ziua Z a făcut cum plănuise; şi-a smuls mâinile din cele ale vecinilor, şi-a scos ochelarii şi s-a repezit în sus pe scară. Cei doi gardieni au fost atât de uluiţi, încât el urcase o bucată bună pe scară, înainte ca vreunul din ei să pornească pe sus după el. State a ajuns sus pe acoperiş, a ales o margine a acoperişului sub care era curtea pavată, ca să se asigure de o moarte rapidă şi s-a aruncat jos.

Eu am stat cu State doi ani după tentativa sa de sinucidere. Din punct de vedere fizic, era o epavă. N-avea aproape nici un os care să nu fi fost sau să nu fie rupt. Nu se putea mişca fără cârje, din cauza pelvisului fracturat, care nu se vindecase (situaţia era aceeaşi cu 5 ani mai târziu, când ne-am întâlnit din nou, în fugă, în ajunul eliberării noastre din închisoare). Își utiliza cu greu cârjele pentru că oasele unuia dintre braţe îi fuseseră consolidate într-o poziţie vicioasă şi, în plus, avea dureri cumplite în tot corpul.

Din punct de vedere moral era superb: avea un curaj nemărginit şi o ţinută de o demnitate neclintită; o inteligenţă sclipitoare şi o neobişnuită sensibilitate la frumuseţe, exprimată în orice formă: literatură, muzică sau artă. Pot menţiona aici că tătarii din Crimeea, pe care ajunsese să-i îndrăgească, traduseseră numele lui, ,Aurel“ (diminutiv al cuvîntului „aur”, în „Altyn“, cuvântul tătăresc şi turcesc pentru „aur“; în satele din Crimeea era cunoscut sub acest nume. Ei nu greşeau: caracterul lui era, şi sper că mai este, din aurul cel mai pur.

În timp ce eram în aceeaşi celulă, el a fost luat într-o zi pentru o anchetă (un interogatoriu) şi s-a întors după o jumătate de oră bătut rău. Anchetatorul îl proptise de perete, cu cârje cu tot, şi-l stâlcise în bătăi cu pumnii. Asta nu i se întâmplase în secolul XV, sub Inchizitia spaniolă, ci în secolul XX, sub un regim care se fălea cu omenia. […]

(Radu R. Rosetti – Revista Memoria nr. 5, pp. 127-129)

Aurel State a trăit şi a murit ca un erou

 

Omul rămâne OM când şi-a câştigat dreptul la neuitare şi când gândul îl plimbă să stea de vorbă cu cei ce nu mai sunt, dar au rămas deschizătorii lui de drum luminos în viaţă. Şi neamul rămâne pe veci când cei veniţi din negura istoriei au ştiut prin vorbă şi faptă să-şi cinstească înaintaşii.

S-a întâmplat ca-n acest pământ binecuvântat și frământat, podit cu oseminte din hotar până-n hotar, să se-nscrie epopeea noastră râvnită chiar şi de vecini pentru acurateţea şi vrednica conservare. (…)

Ultima jumătate de secol ne-a hărăzit şi învrednicit pe unii să fim actori, pe alţii martorii unor astfel de oameni care au marcat nu numai istoria dar şi pe noi care le-am urmărit traiectoria spre veşnicie, câştigând-şi dreptul la neuitare.

Pe aceste locuri s-a născut şi cizelat o Pleiadă de oameni legaţi de acelaşi obiectiv, salvarea ţării din ghearele cotropitorilor şi uneltele lor, apărând demnitatea naţională. Printre ei ca într-o constelaţie apar nume ca: Ion Mihalache, Toma şi Petre Arnăuțoiu, Aurel State, Tudor – Vily Popescu, Elisabeta Rizea, Gheorghe Arsenescu, Petre Ţuţea, Grigore Dumitrescu, Dumitru Apostol, Iosif – Toma Popescu, Const. Stănescu şi multe astfel de „stânci” de temelie a veşniciei neamului.

Aurel State, omul predestinat să facă fală neamului românesc, s-a născut pe 29 aprilie 1921 în comuna Godeni de pe râul Bratia, într-o pitorească zonă de la poalele Iezerului. În acelaşi timp şi în aceleaşi locuri a venit pe lume şi Toma Arnăuțoiu, o altă figură de legendă din lupta de eliberare de sub jugul străin.

La 20 de ani pe Aurel State îl găsim plecat la drum pentru dezrobirea Basarabiei și Bucovinei de Nord iar în 1942 săvârşind acte de vitejie și înălțat la gradul de sublocotenent, în Crimeea. Și tot acolo a fost rănit, dar imediat ce rana s-a vindecata cerut să plece pe front, renunțând la concediul medical. În luptele crâncene de la Sevastopol, când din toate părțile, de pe uscat, din cer și de pe mare se revărsa focul ucigător ce prevestea Apocalipsa, pe 12 mai 1944, Aurel State, alături de mii de neînfricați soldați români, a căzut prizonier.

Cu cât ne depărtăm și analizăm acele vremi de groază, cu atât mai clar se conturează adevărate figuri intrate pentru veșnicie în istoria neamului nostru. În acele momente, când peste tot se auzeau vaietele răniților și disperarea altora, Aurel State a auzit și un cuvânt profetic în preajmă: „E adevărat că nu pot mântui pe nimeni alegând între viață și moarte, dar ce vor gândi acești nefericiți tot restul vieții, amintindu-și că în ceasul de cumpănă eu îi părăsisem?“. Erau cuvintele ofițerului George Fonea, un erou în acele lupte, care refuzase șansa de a se salva, deși avusese loc în ultimul avion ce părăsea Crimeea. Pe deasupra, acest brav ofițer își pierduse și un ochi în acele încrâncenări pe viață și pe moarte cu dușmanul.

Aurel s-a atașat acestui comandant și pe drumul surghiunului, care era îngrozitor de greu, când pentru „nacialnicii“ ce-i forţau să meargă mai repede, George Fonea devenise inutil şi era „invitat” să iasă din rând și prin semne îi arătau că-l „termină“ repede, să nu se mai chinuie. Aurel State a intervenit cu vorbe blânde:„Lăsaţi-l c-a fost om bun, nu-l împuşcați, poate scapă cu viaţă.“

Împreună, aceşti doi şi-au legat destinele pe viaţă. Împreună au avut nefericirea să asiste la „prăbuşirea omului prin om“ şi la Oranki şi în lagărele de exterminare rusești.

Acolo, când ”se vindea curent sânge de frate pe un blid de terci” pentru a nu muri, sau pentru a veni în ţară înaintea celorlalţi, Aurel State a asistat la filipicacăpitanului Tudor (Vily) Popescu, adresată obraznicei „înalte doamne“ Ana Pauker:

„Cu ce drept tu, străină de neam, acuzi de trădare pe cei în suferinţă şi dai lecţii de simţire românească acelora pe care patronii tăi i-au ţinut în iad şi care nu vor să folosească, în ciuda ameninţărilor cu moartea, şansa ce le-o daţi de a ieşi de aici cum au făcut-o nefericiţii care te urmează? Mie, celui lovit şi batjocorit, nu mi-a trecut prin minte să-ţi etichetez crezul şi lupta ta, dar tu o faci sălbatic şi neruşinat.“

Solidar până la sacrificiu cu cei ce apărau onoarea românească sub diabolicul regim comunist al Uniunii Sovietice, Aurel State a trecut din tortură în tortură, prin nesfârşite greve ale foamei, protestând împotriva muncii de exterminare, în care omul înjugat era biciuit de câinii lui Beria şi hăituit de fiarele lui Stalin.

Acolo a trăit durerile şi speranţele cu oameni ce şi-au cinstit menirea în viaţă, în slujba aproapelui şi a onoarei, alături de George Fonea (poetul prizonierilor), Achile Sarry, Radu Mărculescu, Vasile Stoenescu, Puiu Atanasiu, Nicolae Ispas.

Destinul a făcut să schimbe locurile de tortură, dar nu şi starea de decădere morală a celor vânduţi diavolului roşu, deoarece, ajuns pe pământul strămoşesc, atât de dorit, a găsit aceleaşi locuri de supliciu, doar cu paznici schimbaţi în mai rău. Fapt ce l-a determinat şi pe Aurel State, ca şi pe alţii, să denumească etapa de până-n 1948 drept „perioada romantică a închisorilor.“

Cu perseverenţa cunoscută şi consecvent prieteniilor cimentate în vremuri tragice, Aurel a rămas alături de George Fonea până la mormânt.

Atunci când eroul George Fonea a plecat spre veşnicie, Aurel State a adus membrii Asociaţiei Nevăzătorilor de la Vatra Luminoasă (tovarăşii lui de muncă) şi l-au îngropat înfăşurat în tricolor. Aurel şi foarte mulţi camarazi ai săi, înfrăţiţi în gulagurile ruseşti, au fost arestaţi, învinuiţi de crima de ajutor, deoarece îndrăzniseră să-şi înmormânteze „poetul lor“ în coşciug cumpărat de ei şi cu braţele pline de flori.

Pe 12 februarie 1958, s-a pomenit jucat în picioare de căpitanul Gheorghe Enoiu, călău renumit din procesul lui Pătrăşcanu, care îl socotea organizatorul înmormântării şi-i cerea să-i spună pe toţi cei care participaseră, pe toţi cei pe care-i anunţase şi pe cei ce fuseseră cu mortul prin Siberia.

Nemaiputând îndura şi voind să salveze pe alţii, Aurel a fugit pe acoperişul închisorii din Uranus (Calea 13 Septembrie) şi s-a aruncat în gol, căzând pe trotuarul străzii ca o masă de carne.

Adunat într-o pătură, a ajuns la spitalul Văcăreşti, unde doctorii au început să-l cârpească şi să-i lege oscioarele cu sârme, încingându-l ca într-o plasă.

În timp ce era purtat de pe o masă de operaţie pe alta şi se ruga de doctori să-l lase să moară, prietenii lui, aproape o sută, erau împărţiţi pe loturi şi judecaţi la fabrica de procese, după chinurile îngrozitoare ale anchetelor, repartizându-le pedepse între 15-25 ani, iar la cinci dintre ei pedeapsa capitală.

Aurel State a fost disjuns, aşteptându-se ca doctorii să-l salveze. După vreun an de zile, când a reuşit să se ridice, cu un picior mai scurt şi în cârje, a şi fost luat şi dus la „fabrică“, unde i s-au dat 18 ani de muncă silnică şi a fost aruncat într-o dubă care l-a transportat la Aiud.

În “reeducarea” de la Aiud, vede, ascultă şi nu-i vine să creadă. Ceea ce Rusia nu reuşise, aici se realizase, fără nici o palmă, fără nici o înjurătură.

El îşi oferise viaţa pentru onoarea de a rămâne om. Aici, acum, avea impresia că halucinează.

Oameni ce cândva se pretinseseră cineva şi-ţi dăduseră sfaturi dojenitoare, cu morga omului fără de cusur, acum se străduiau să te înveţe contrariul, să te forţeze să faci ce făceau ei fără pic de jenă.

Asculta buimăcit: „Torţa tinereţii mele am plecat-o spre pământ. Am urmat calea nebuniei. Crima transformată monstruos în ideal şi metodă, repudiată de mine în procesul de conştiinţă ce mi l-am făcut în decursul anilor, este reafirmată recent de… Conştient de cele săvârşite odinioară împotriva ţării mele şi admirând cele ce văd împlinite în epoca actualelor prefaceri (socialiste), sunt fericit să mărturisesc ruperea mea definitivă de trecut şi vechile idei. Dorinţa sinceră de a contribui efectiv la opera de construire a României comuniste îmi este şi va fi mereu suportul moral al vieţii de acum!“

Apostrofat de călăul criminal Gheorghe Crăciun să-şi fixeze poziţia, Aurel State s-a ridicat anevoie şi, proptindu-se în cârje, i-a răspuns fără şovăire:

„Sunt destul de educat ca să mai am nevoie de aşa ceva!” “Şi aprins (mă făcuse bandit care nesocoteşte realizările regimului), strigai că nu mi-e teamă de el, şi dacă grija lui e să-şi dobândească epoletul de general, a mea este să rămân om, iar în privinţa realizărilor îngrămădirile de bolovani nu înseamnă nimic, atâta vreme cât oamenii sunt batjocoriţi ca în Aiud.“

În forfota ce s-a stârnit, un deţinut politic, tot mucegăit de închisoare, s-a repezit, i-a desprins mâna de pe cârje şi i-a sărutat-o. Acesta a fost eroismul suprem al lui Aurel State în faţa foştilor de tot felul, îngropaţi în mocirla nemerniciei şi decăderii umane.

„Zarul“ sorţii l-a făcut câştigător pe Aurel State, care s-a eliberat odată cu toată lumea, în 1964, dar cu fruntea sus.

Acum şi-a adus aminte de îndemnul lui Mateianu: „chiar gângav să spună ceea ce pământul tace“. Aurel State, ajuns în cârje acasă, s-a apucat să aştearnă pe hârtie, ca supravieţuitor, pentru „viitorul neştiut“. Şi a făcut-o cu dăruire şi a trimis manuscrisul în lumea liberă, mărturie despre ce a fost şi n-ar trebui să mai fie. Dar Securitatea, această instituţie barbară, a aflat şi a început să-l cheme şi pe el, şi pe Florin Fonea (fratele poetului), să-i toace ca la securitate şi să-i trimită să aducă manuscrisul lui şi al poeziilor lui George Fonea.

Din martie 1983 a început acest calvar şi, ajungând vestea la Paris, Remus Radina a făcut un apel intitulat „Jos mâinile de pe Aurel State“, pe care l-a adresat forurilor internaţionale, presei şi radiourilor din străinătate, care l-au difuzat.

Aceste monstruozităţi comise de mercenarii lui Ceauşescu au continuat până ce l-au omorât pe Aurel State şi l-au internat în stare gravă în spital pe Florin Fonea, care a avut acelaşi sfârşit tragic.

În timp ce manuscrisul zăcea uitat, prăfuit pe rafturile străine, Remus Radina, cu râvna şi tenacitatea cunoscută, a reuşit să recupereze perlele lui Aurel State şi să le boteze Drumul Crucii, un nume ce într-adevăr reprezintă viaţa acestui martir.

În timp ce Nicolae Constantinescu, directorul editurii Coresi, îl tipărise şi era la legat, în străinătate a ajuns vestea dureroasă că Aurel State a fost omorât de al treilea călău. După ce scăpase din ghearele lui Stalin, ieşise în cârje din cele ale lui Gheorghiu-Dej, a fost exterminat de Ceauşescu.

Apariţia cărţii Drumul Crucii a fost ca o lumânare aprinsă la căpătâiul lui Aurel State, iar la Bucureşti nici mort nu era lăsat să se odihnească.

Prietenii şi cunoscuţii au fost chemaţi şi avertizaţi să nu meargă la cimitir pentru a-l conduce pe ultimul drum. În schimb a fost prezentă Securitatea, care a filmat asistenţa, fără jenă, fără respect faţă de un om integru pe care l-a omorât. Au făcut-o pentru a intimida pe supravieţuitori aşa cum au făcut-o şi la moartea eroului George Fonea.

Două vieţi care şi după moarte i-au înfricoşat pe călăi. Şi nu au fost singurele.

Perioada dictaturii comuniste este plină de sânge şi de crime.

P.S. În Piteşti s-ar merita ca o stradă să poarte numele Aurel State.

(Cicerone Ionițoiu – Revista Rost nr. 99 din mai 2011 (an IX), pp. 34-36)

Ultimele articole

Legături utile

    Caută în arhivă

    Caută după dată
    Caută după categorie
    Caută cu Google

    Acţiuni

    | © Copyright 2012 Buciumul | css.php