Buciumul – Publicaţie de informaţie şi atitudine naţionalistă
Author Archive
Stories written by Florin Dobrescu

Extraordinara MĂRTURIE despre o minune săvârșită de Sfântul Nicolae, în zilele noastre, chiar în București. Un libanez botezat ortodox a fost salvat de Sfântul Nicolae atunci când medicii îi mai dădeau șanse minime de viață

Azi este ziua Sfântului Nicolae, unul dintre cei mai iubiți sfinți ai Bisericii. Pe lângă milostenia sa, care a inspirat apariția darnicului Moș Nicolae, Sfântul Nicolae este recunoscut pentru numeroasele sale minuni.
Extraordinara MĂRTURIE despre o minune săvârșită de Sfântul Nicolae, în zilele noastre, chiar în București. Un libanez botezat ortodox a fost salvat de Sfântul Nicolae atunci când medicii îi mai dădeau șanse minime de viață
Despre o parte dintre aceste minuni pot depune mărturie bucureștenii care trec pragul Bisericii Sfântul Gheorghe-Nou, ctitoria Sfântului Martir Constantin Brâncoveanu. Lăcașul aflat la kilometrul zero al Capitalei găzduiește mâna dreaptă a marelui Sfânt Ierarh Nicolae, iar la racla ce găzduiește sfintele moaște s-au petrecut numeroase minuni.
Despre una dintre cele mai recente, a depus mărturie publică Părintele Emil Cărămizaru, preotul paroh al Bisericii Sfântul Gheorghe Nou. Este vorba despre un libanez, Abdul Nasser, un musulman care s-a stabilit în România acum 14 ani. Abdel este căsătorit cu Gabriela, cărora Dumnezeu le-a dăruit 8 copii.
Povestea creștinării lui Abdel a fost relatată de părintele Cărămizaru:
„Într-o zi a venit la mine și mi-a spus că a visat o cruce în lumină și m-a rugat să-i spun ce înseamnă asta. I-am spus că trebuie să-L primească pe Hristos și dacă va face asta, eu însumi îi voi naș de botez. Așa a fost și Abdel a devenit Nicolae, prin taina Sfântului Botez”.
După botez, însă, a venit marea încercare pentru Nicolae și familia sa. Libanezul a suferit un grav accident de mașină, în urma căruia doctorii îi dădeau șanse foarte mici de supraviețuire.
„După accident, doctorii mi-au spus că Nicolae are șanse foarte mici să trăiască. Craniul îi fusese zdrobit, iar bucăți din cutia craniană îi intraseră în creier. Medicii mi-au spus că dacă va supraviețui, va rămâne cu sechele, inclusiv pierderi de memorie…El era în comă profundă atunci. În timpul operației, am săvârșit împreună cu colegul meu taina Sfântului Maslu, chiar lângă mâna Sfântului Nicolae. La jumătate de oră, m-a sunat Sara, fata lui și țipa…m-am speriat, am crezut că o să-mi dea o veste rea…Dar de fapt, țipa de bucurie: tatăl ei se trezise, era perfect lucid, nu avea nicio pierdere de memorie.
A doua zi am fost să-l vizitez, la Spitalul Sfântul Pantelimon, și mi-a spus așa. Părinte, l-am văzut pe Sfântul Nicolae, dar nu în vis, ci în realitate. A venit și mi-a pus mâna pe cap și mi-a zis așa: ‘Ai opt copii și ai o răspundere mare față de ei’. Aceasta e mărturia lui și asta vă spun și eu”, a spus Preotul Emil Cărămizaru la Radio Trinitas.
sursa: ActiveNews

UN AN DE LA DESPĂRȚIREA DE REGELE MIHAI

S-a scurs un an de la plecarea în Ceruri a Majestății Sale Regelui Mihai I al României. Un an în care durerea durerea nu s-a ostoit, iar amintirea nu s-a veștejit. Căci, odată cu ele, nădejdea este ultima care a rămas străjer neclintit al unei posibile, viitoare Învieri… Redăm mai jos editorialul publicat de noi în urmă cu un an…

LA DESPĂRȚIREA DE REGELE MIHAI…

de Florin DOBRESCU

Regele Mihai a sosit pentru ultima oară pe pământul patriei sale. De această dată, pentru totdeauna… Şi din păcate nu pentru a domni, ci pentru odihna cea veşnică.

Cel ce putea reda României demnitatea şi nobleţea pierdute acum 70 de ani, după îndelungata noapte căzută peste ţară la 30 decembrie 1947, se reîntoarce astăzi înfăşurat în tricolor, dintr-un îndelungat exil. Care, astăzi, s-a sfârşit pentru totdeauna. (mai mult…)

Constantin Noica. Iluziile unui tânăr din familie

O mare personalitate a unei naţiuni este acea figură a cărei acţiuni au contribuit la binele comunităţii în care s-a născut, formând din ţara sa un mediu solid şi prosper pentru generaţiile viitoare. Oamenii care fac fapte mari sunt oamenii care îşi folosesc aptitudinile nu numai în folosul lor, ci în numele unui bine comun cu întregul popor din care face parte. Un astfel de om a fost  Constantin Noica.


Noica este unul dintre personajele acelea interbelice care a simţit şi dorit ca idealul său sa fie unul împărtăşit de tot poporul. A făcut parte din acea generaţie de tineri care a crescut cu un ideal colectiv cultivat prin educaţie şi întărit de atmosfera agitată a epocii dintre razboaie. Deşi faptele sale s-au limitat în mare parte la domeniul cultural, înainte ca cititorii să se grăbească a-şi forma prejudecăţi, trebuie să ia în calcul faptul că în afara culturii nu poate exista educaţie, şi nici progresul unui popor.

Aşadar, munca lui Constantin Noica a avut în centrul ei poporul român. Făcând parte din generaţia interbelica a tinerilor intelectuali de Bucureşti, Noica s-a educat sub influenţa înflăcăratului său profesor, Nae Ionescu, profesor al facultăţii de filosofie, ce îşi exprima opiniile naţionaliste în fata studenţilor, formandu-le o parere diafană despre România. Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Emil Cioran şi Noica, au reprezentat elitele unei epoci româneşti aflată la rascruce de drumuri.

Aceşti tineri, împreună cu cei de-o seamă cu ei, îşi formaseră un crez politic ce le acaparase toate palierele vieţii de zi cu zi. Idea de naţiune unită şi posibilitatea de schimbare a unei ţări dezechilibrate pe toate domeniile, au cultivat în ei credinţa că viitorul stă în mâinile lor. Au început să-şi vadă propria ţară ca pe o familie care trebuie îngrijita şi sprijinită prin toate mijloacele, ei alegând domeniul la care se pricepeau cel mai bine : definirea românismului prin cultură.

Gândindu-ne la acest lucru, putem spune că le-a şi reuşit, pentru că aceţti oameni, odată tineri ca şi noi, sunt acum consideraţi marii intelectuali ai României secolului al XX-lea. Drumul lui Noica însa difera faţă de cel al celorlalti. El este unul dintre cei puţini care au ales să împărtăşească destinul României, indiferent de consecinţe, indiferent de condiţii. El a avut şansa să vadă că ţara lui poate să doară, atat pe plan cultural, cat şi social şi politic. În fanatismul său naţional, împartăşeşte concepţiile legionarilor despre patrie şi rolul ei în lume, şi chiar dacă nu se alatură lor în mod oficial, îi sustine cu cuvantul în principalele reviste naţionaliste ale vremii. Mai tarziu are neşansa să şi plăteasca pentru asta, fiind închis şi torturat odată ce comuniştii acaparează puterea.

Deşi legionarii alesesera ca trăsătură specifică poporului român credinţa crestina, Noica rămâne filosoful ateu, care mai degraba crede într-un Dumnezeu al culturii. Conform spiritului epocii, acesta crede că există o anume datorie pe care fiecare individ o are faţă de naţiunea pe care o reprezintă. Această datorie prinde contur dintr-un sentiment al apartenenţei la poporul din care faci parte, popor văzut ca un întreg din care fiecare cetăţean face parte. În contextul istoric al unei perioade asaltate de cele două mari războaie, românii, în concepţie nationala, erau văzuti ca nişte piuliţe care fac un mecanism să meargă. Acest mecanism era statul român iar fiecare cetăţean trebuia să contribuie la buna sa desfăşurare.

Exaltarea patriotică ce i-a influenţat pe legionari, şi implicit pe Noica, provenea din proaspăta realizare naţională : Marea Unire de la 1918. Românii aveau deja un ideal împlinit. Iar legionarii amplifică acest sentiment national prin manifestarea unui anumit comportament. Este vorba de modelul de comportament care i-ar transforma pe români în oameni virtuoşi. În acest punct concepţiile legionarilor şi cele ale lui Noica se unesc, pentru că ţelul lor comun este de a forma un popor educat, civilizat şi demn de sine.

Atat legionarii cât şi Noica credeau în implicare. Omul este un bun român în masura în care are curajul de a se sacrifica pentru patrie. Orice sacrificiu înseamnă implicare. Modelul lor consta în moartea eroica a elitelor legionare Ion Moţa şi Vasile Marin.

După ieşirea din închisoare, iubirea românească a lui Noica nu a fost oprită de cerinţele şi manipularea unui regim împrumutat de la ruşi. Acesta scrie cărţi filosofice în care tratează aşa numita personalitate a poporului român, sau ce înseamna, în definitiv, a fi român, pornind de la proverbe şi expresii specifice, tradiţionale. Însăşi lucrarea sa fundamentală de filosofie, “Devenire întru fiinţă” este elaborată din obsesia de a caracteriza individul român, ca parte a unei culturi, parte a unui mediu uman în care se naşte, şi în care are posibilitatea să evolueze.

Noica este, la ora actuală, ultimul filosof al cărui sistem a încercat să defineasca omul în sens clasic. El ramane, în ciuda impedimentelor politice ce au dat un alt curs istoriei româneşti, un curs impus de un regim totalitar care nici măcar nu se născuse pe teritoriul acestei ţari, un reper intelectual şi un model printre românii care într-adevar şi-au asumat identitatea naţională suferind consecinţele acestei responsabilităţi.

Noica a crezut într-o Românie care trebuia să crească şi să prospere, care trebuia să se bazeze pe cultură şi valori comune. Pentru că acesta a ramas în continuare un ideal, nu ne rămâne decât să spunem ca filosoful Constantin Noica este unul dintre fraţii purtători de grija ai unei familii nesigure, vulnerabile în fata duşmanilor politici, familie ce continuă şi în prezent să se apere din păcate, mai mult împotriva ei.

via Glasul

CENTENARUL MARII UNIRI

UNIREA TRANSILVANIEI CU ROMÂNIA

1291199786_ips-iuliu-hossu_vestitorul

Transilvania a fost a treia provincie care s-a unit cu patria-mamă. Unirea Transilvaniei cu România de la 1 decembrie 1918 reprezintă evenimentul principal al istoriei României şi totodată realizarea unui deziderat al locuitorilor graniţelor vechii Dacii.

La încheierea Primului Război Mondial, în contextul prăbuşirii Dublei Monarhii, Ungaria îşi proclamă independenţa, incluzând în teritoriul său şi Transilvania. În aceste condiţii, fruntaşii Partidului Naţional Român şi românii din Partidul Social Democrat înfiinţează Consiliul Naţional Român la Arad la data de 3 noiembrie 1918. La data de 13 noiembrie 1918, la Belgrad, guvernul Ungariei semnează armistiţiul cu Antanta, fixând o linie de demarcaţie, care lăsa sub controlul Ungariei nordul şi centrul Transilvaniei, iar Banatul sub controlul Serbiei. În aceste condiţii, românii organizează la data de 18 noiembrie / 1 decembrie 1918 o Adunare Naţională la Alba Iulia la care desemnează 1228 delegaţi.

Alba Iulia fusese aleasă de către Consiliul Naţional Român Central, pentru a adăposti între zidurile ei pe reprezentanţii poporului românesc din Transilvania, în cea mai mare zi din istoria acestui popor, pentru două pricini. La 1 noiembrie 1599, Mihai Viteazul, biruitor la Selimbăr, îşi făcuse intrarea triumfală în Alba Iulia în fruntea unui alai măreţ. Ea a fost Capitala strălucitului domn în timpul scurt cât el reuşise să săvârşească cea dintâi unire a Ţărilor Române. La 1784, pe acelaşi platou al Cetăţii, marii mucenici ai neamului, Horia şi Cloşca, sufereau supliciul frângerii pe roată, pentru că avuseră curajul să ceară o viaţă mai bună pentru neamul lor.

Amândouă aceste date istorice erau adânc săpate în inimile românilor. Erau două etape importante în drumul greu spre mântuire. Duhurile marilor înaintaşi şi mucenici ai libertăţii şi unirii românilor vor lumina gândurile celor strânşi aici si-i vor face vrednici de înalta lor chemare.

Pregătirea politică a Adunării a întâmpinat dificultăţi. Şedinţele preparatoare din cele două zile, care au precedat Adunarea, au fost foarte însufleţite. Discutându-se textul Rezoluţiei Unirii, redactat de Vasile Goldiş, unii susţineau ca Unirea să se facă pe baza proclamării autonomiei Ardealului. Tineretul, la care se adăugaseră şi delegaţii sosiţi din Bucovina şi Basarabia, susţineau unirea fără condiţii. Socialiştii, lucrând sub influenţa Budapestei, cereau republica şi-şi exprimau temerea de stările politice din vechiul Regat al României. În cele din urmă s-a stabilit o înţelegere, renunţându-se la toate părţile la punctele de vedere prea intransigente şi adoptându-se formula unei autonomii provizorii. Iuliu Maniu a explicat că e necesară o epocă de tranziţie, deoarece “nu se poate ca într-o singură zi, sau într-o singură oră, sau într-un moment dat, să punem la o parte o stare de lucruri veche şi să înfăptuim una nouă”. Deci, nu e vorba de a pune condiţii la Unire, ci a constata necesitatea unei epoci de tranziţie.

Adunarea de la Alba Iulia s-a ţinut într-o atmosferă sărbătorească. Au venit 1228 de delegaţi oficiali, reprezentând toate cele 130 de cercuri electorale din cele 27 comitate româneşti, apoi episcopii, delegaţii consilierilor, ai societăţilor culturale româneşti, ai şcolilor medii şi institutelor pedagogice, ai reuniunilor de meseriaşi, ai organizaţiilor militare şi ai tinerimii universitare. Toate păturile sociale, toate interesele şi toate ramurile de activitate românească erau reprezentate.

Dar pe lângă delegaţii oficiali, ceea ce dădea Adunării înfăţişarea unui mare plebiscit popular, era afluenţa poporului. Din toate unghiurile ţărilor române de peste Carpaţi, sosea poporul cu trenul, cu căruţele, călări, pe jos, îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, cu steaguri tricolore în frunte, cu table indicatoare a comunelor ori a ţinuturilor, în cântări şi plini de bucurie. Peste o sută de mii de oameni s-au adunat în această zi spre a fi de faţă la actul cel mai măreţ al istoriei românilor. Spectacol simbolic şi instructiv: cortegiile entuziaste ale românilor ce umpleau drumurile spre Alba Iulia se încrucişau cu coloanele armatei Mackensen care, umilite şi descurajate, se scurgeau pe căile înfrângerii spre Germania.

Mulţimea imensă urcă drumul spre Cetăţuie printre şirurile de ţărani români înveşmântaţi în sumanele de pătură albă şi cu căciulile oştenilor lui Mihai Viteazul. Pe porţile cetăţuii, despuiate de pajurile nemţeşti, fâlfâie Tricolorul român. Poporul trece pe sub poarta lui Mihai Viteazul şi se adună pe Câmpul lui Horea. De pe opt tribune, cuvântătorii explică poporului măreţia vremurilor pe care le trăiesc.

În acest timp, în sala Cazinei militare, delegaţii ţin adunarea. Pe podium, între steagurile tuturor naţiunilor aliate, care au contribuit cu sacrificiile lor de sânge la desăvârşirea acestui act măreţ, iau loc fruntaşii vieţii politice şi intelectuale a românilor şi delegaţii Bucovinei şi Basarabiei, care au ţinut să aducă salutul ţărilor surori, intrate mai dinainte în marea familie a statului român.

Într-o atmosferă înălţătoare, în mijlocul aprobărilor unanime şi a unui entuziasm fără margini, Ştefan Cicio Pop arată împrejurările care au adus ziua de astăzi, Vasile Goldiş expune trecutul plin de suferinţe şi de glorie al naţiunii române de pretutindeni şi necesitate Unirii, Iuliu Maniu explică împrejurările în care se înfăptuieşte Unirea , iar socialistul Jumanca aduce adeziunea la Unire a muncitorimii române, care se simte una cu întreg neamul românesc.

Rezoluţia Unirii e citită de Vasile Goldiş: “Adunarea naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie / 1 decembrie 1918, decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul, cuprins între Mureş, Tisa şi Dunăre.”

Restul rezoluţiei cuprinde programul de aplicaţie: autonomia provizorie a teritoriilor până la întrunirea Constituantei, deplină libertate naţională pentru popoarele conlocuitoare, deplina libertate confesională, înfăptuirea unui regim curat democratic pe toate terenurile vieţii publice, reforma agrară radicală, legislaţie de ocrotire a muncitorimii industriale. Adunarea naţională doreşte ca Congresul de pace să asigure dreptatea şi libertatea atât pentru naţiunile mari cât şi pentru cele mici şi să elimine războiul ca mijloc pentru reglementarea raporturilor internaţionale. Ea salută pe fraţii lor din Bucovina, scăpaţi din jugul monarhiei austro-ungare, pe naţiunile eliberate cehoslovacă, austro-germană, iugoslavă, polonă şi ruteană, se închină cu smerenie înaintea acelor bravi români care şi-au vărsat sângele în acest război pentru libertatea şi unitatea naţiunii române, şi în sfârşit exprimă mulţumirea şi admiraţia sa tuturor puterilor aliate care, prin luptele purtate împotriva duşmanului au scăpat civilizaţia din ghearele barbariei.

La ceasurile 12 din ziua de 1 decembrie, prin votarea unanimă a rezoluţiei, Unirea Transilvaniei cu România era săvârşită!

Delegaţii participante la Marea Adunare de la Alba Iulia

 Imagini pentru DelegaÅ£ii participante la Marea Adunare de la Alba Iulia:

Imagini pentru Delegaţii participante la Marea Adunare de la Alba Iulia:

Imagine similară

Imagini pentru Delegaţii participante la Marea Adunare de la Alba Iulia:

DECLARAŢIA DE LA ALBA IULIA

La 1 decembrie 1918 Marea Adunare de la Alba Iulia a hotărât Unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului la Regatul Român. Această decizie a fost făcută publică prin Declaraţia de la Alba Iulia:

Rezoluţiunea
Adunării Naţionale de la Alba Iulia
din 18 Noiembrie/1 Decembrie 1918

Imagine similară


I. Adunarea Naţională a tuturor Românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba-Iulia în ziua de 18 Noiembrie/1 Decembrie 1918, decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea Naţională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul cuprins între râurile Mureş, Tisa şi Dunăre.
II. Adunarea Naţională rezervă teritoriilor sus indicate autonomie provizorie până la întrunirea Constituantei aleasă pe baza votului universal.
III. În legătură cu aceasta, ca principii fundamentale la alcătuirea noului Stat Român, Adunarea Naţională proclamă următoarele:

  1. Deplină libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra şi judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său şi fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare şi la guvernarea ţării în proporţie cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc.
  2. Egală îndreptăţire şi deplină libertate autonomă confesională pentru toate confesiunile din Stat.
  3. Înfăptuirea desăvârşită a unui regim curat democratic pe toate tărâmurile vieţii publice. Votul obştesc, direct, egal, secret, pe comune, în mod proporţional, pentru ambele sexe, în vârstă de 21 de ani la reprezentarea în comune, judeţe ori parlament.
  4. Desăvârşită libertate de presă, asociere şi întrunire, libera propagandă a tuturor gândurilor omeneşti.
  5. Reforma agrară radicală. Se va face conscrierea tuturor proprietăţilor, în special a proprietăţilor mari. În baza acestei conscrieri, desfiinţând fidei-comisele şi în temeiul dreptului de a micşora după trebuinţă latifundiile, i se va face posibil ţăranului să-şi creeze o proprietate (arător, păşune, pădure) cel puţin atât cât o să poată munci el şi familia lui. Principiul conducător al acestei politici agrare e pe de o parte promovarea nivelării sociale, pe de altă parte, potenţarea producţiunii.
  6. Muncitorimei industriale i se asigură aceleaşi drepturi şi avantagii, care sunt legiferate în cele mai avansate state industriale din Apus.


IV. Adunarea Naţională dă expresie dorinţei sale, ca congresul de pace să înfăptuiască comuniunea naţiunilor libere în aşa chip, ca dreptatea şi libertatea să fie asigurate pentru toate naţiunile mari şi mici, deopotrivă, iar în viitor să se elimine războiul ca mijloc pentru regularea raporturilor internaţionale.
V. Românii adunaţi în această Adunare Naţională salută pe fraţii lor din Bucovina, scăpaţi din jugul Monarhiei austro-ungare şi uniţi cu ţara mamă România.
VI. Adunarea Naţională salută cu iubire şi entuziasm liberarea naţiunilor subjugate până aici în Monarhia austro-ungară, anume naţiunile: cehoslovacă, austro-germană, iugoslavă, polonă şi ruteană şi hotărăşte ca acest salut al său să se aducă la cunoştiinţa tuturor acelor naţiuni.
VII. Adunarea Naţională cu smerenie se închină înaintea memoriei acelor bravi români, care în acest război şi-au vărsat sângele pentru înfăptuirea idealului nostru murind pentru libertatea şi unitatea naţiunii române.
VIII. Adunarea Naţională dă expresiune mulţumirei şi admiraţiunei sale tuturor Puterilor Aliate, care prin strălucitele lupte purtate cu cerbicie împotriva unui duşman pregătit de multe decenii pentru război au scăpat civilizaţiunea de ghiarele barbariei.
IX. Pentru conducerea mai departe a afacerilor naţiunei române din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, Adunarea Naţională hotărăşte instituirea unui Mare Sfat Naţional Român, care va avea toată îndreptăţirea să reprezinte naţiunea română oricând şi pretutindeni faţă de toate naţiunile lumii şi să ia toate dispoziţiunile pe care le va afla necesare în interesul naţiunii.

  

Episcopul Iuliu Hossu dă citire Declaraţiei de la Alba Iulia

  Imagine similară

Textul declaraţiei

Membrii Marelui Sfat Naţional Român aleşi în Adunarea de la Alba lulia, la 1 decembrie 1918

Membrii Episcopatului:

Ioan I. Popp, episcopul Aradului
Dr. Demetriu Radu, episcop, Oradea Mare
Dr. Miron E. Cristea, episcop, Caransebeş
Valeriu Frenţiu, episcop, Lugoj
Dr. Iuliu Hossu, episcop, Gherla
Dr. Vasile Suciu, prep-vicar-arhiepisc., Blaj
Romul R. Ciorogariu, vicar, Oradea Mare
Romul Marchiş, vicar, Cărei Mari

Membri aleşi:

Dr. Iuliu Maniu, avocat, Blaj
Dr. Ioan Pop, avocat, Alba Iulia
Dr. Laurenţiu Pop, avocat, Abrud
Dr. Dănilă Sabo, avocat, Blaj
Dr. Izidor Marcu, canonic, Blaj
Dr. Alexandru Nicolescu, canonic, Blaj
Ioan Teculescu, protopop, Alba Iulia
Dr. Ioan Marciac, avocat, Alba Iulia
Dr. Emil Pop, avocat, Uioara
Dr. Zaharie Muntean, avocat, Alba Iulia
Dr. Ionel Pop, avocat, Blaj
Dr. Alexandru Fodor, medic, Alba Iulia
Dr. Alexandru Borza, avocat, Abrud
Dr. Gavril Precup, profesor, Blaj
Vasile Goldiş, secretar consistorial, Arad
Dr. Ştefan C. Pop, avocat, Arad
Dr. Ioan Suciu, avocat, Ineu
Dr. Cornel Iancu, avocat, Arad
Dr. Iustin Marşieu, avocat, Arad
Dr. George Popoviciu, avocat, Chişineu
Sava Raicu, director de bancă, Arad
Iuliu Grofşorean, învăţător, Galşa
Dr. Vasile Avramescu, avocat, Maria-Radna
Dr. Romul Veliciu, avocat, Arad
Dr. Emil Monţia, avocat, Şiria
Dr. Sever Miclea, avocat, Arad
Dr. Aurel Gozda, avocat, Buteni
Dr. George Crişan, avocat, Arad
Dr. Mihaiu Mărcuş, avocat, Giula
Dr. Aurel Lazar, avocat, Oradea Mare
Dr. Ioan Ciordaş, avocat, Beiuş
Dr. Iuliu Chiş, avocat, Marghita
Dr. Andreiu Ilea, avocat, Tinca
Petru E. Pap, protopop, Beiuş
Dr. Coriolan Pap, director de bancă, Oradea Mare
Victor Pap, protopop, Holod
Dr. Vasile Chirvai, profesor, Oradea Mare
Dr. Vasile Saftu, protopop, Braşov
Dr. Tiberiu Brediceanu, director de bancă, Braşov
Petru Popoviciu, proprietar, Braşov
Pompiliu Dan, înv., director, Zărneşti
Axente Baciu, profesor, Braşov
Dr. Voicu Niţescu, avocat, Braşov
Dr. Iosif Blaga, director gimnaziu, Braşov
Mihaiu Popoviciu, proprietar, Braşov
Dr. Valeriu Branişte, publicist, Lugoj
Dr. Caius Brediceanu, avocat, Lugoj
Antoniu Mocioni, mare proprietar, Bulci
Ionel Mocioni, mare proprietar, Căpâlnaş
Dr. George Dobrin, avocat, Lugoj
Andreiu Ghidiu, protopop, Caransebeş
Dr. Petru Barbu, profesor, Caransebeş
Dr. Alexandru Coca, avocat, Sasca
Dr. Petru Cornean, avocat, Oraviţa
Dr. Aurel Vălean, avocat, Lugoj
Dr. Mihaiu Gropşian, avocat, Oraviţa
Dr. Ioan Nedelcu, avocat Oraviţa
Dr. Alexandru Morariu, avocat, Caransebeş
Dr. Avram Imbroane, diacon, Lugoj
Uroş Pătean, econom, Nădlac
Dr. Gavril Tripon, avocat, Bistriţa
Dr. Vasile Pahone, avocat, Bistriţa
Dr. Victor Onişor, avocat, Bistriţa
Dr. Laurenţiu Oanea, avocat, Năsăud
Dr. Alexandru Haliţă, avocat, Năsăud
Dr. Augustin Tătar, protopop, Ditrău
Dr. Petru Musca, medic, Ciuc
Dr. Eugen Bran, avocat, Lechinţa
Dr. Emil Haţiegan, judecător, Cluj
Dr. Valentin Poruţiu, avocat, Cluj
Dr. Ilie Dăianu, protopop, Cluj
Ioan Pop, protopop, Morlaca
Dr. Sever Dan, avocat, Mociu
Dr. Andrei Pop, avocat, Huedin
Vasile Coste, învăţător pensionar, Cluj
Nicolae Borzea, protopop, Făgăraş
Dr. Nicolae Şerban, avocat, Făgăraş
Dr. Ariton Pralea, avocat, Şercaia
Dr. Octavian Vasu, avocat, Făgăraş
Vaier Comşa, preot, Copăcel
Dr. Ioan Mihu, mare proprietar, Vinerea
Dr. Aurel Vlad, avocat, Orăştie
Dr. Petru Groza, avocat, Deva
Francisc Hossu-Longhin, avocat, Deva
Vasile Demian, protopop, Brad
Dr. Iustin Pop, avocat, Deva
Dr. Ştefan Rozvan, avocat, Ilia
Dr. Silviu Dragomir, profesor, Sibiu
Dr. Victor Bontescu, avocat, Haţeg
Ioan Moţa, paroh, Orăştie
Vasile C. Osvadă, director de bancă, Hunedoara
Leo Man, egumen, Prislop
Dr. Vasile Chindriş, avocat, Sighet
Ioan Doroş, protopop, Satu-Slatina
Dr. Salvator Jurca, avocat, Sighet
Simeon Balea, preot, Săpânţa
Dr. Vasile Filipciuc, cand. de adv., Petrova
Ionel Comşia, mare comerciant, Sălişte
Dr. Ioan Harşia, avocat, Reghin
Dr. Iosif Popescu, avocat, Reghin
Vasile Suciu, învăţător, Archita
loan Vătăşan, preot, Archita
Nicolae Barbul, proprietar, Mocira
Dr. Ioan Erdelyi, avocat, Budapesta
Zenovie Pâclişan, profesor, Blaj
Dr. Teofil Dragoş, avocat, Baia Mare
Constantin Lucaciu, preot, Dorolţ
Dr. Aurel Nilvan, avocat, Şomcuta Mare
Dr. Ilie Carol Barbul, avocat, Sătmar
George Pop de Băseşti, proprietar, Băseşti
Dr. Coriolan Steer, avocat, Tăşnad
Dr. Cassiu Maniu, avocat, Şimleu
Iuliu Coroian, Şimleu
Dr. Alexandru Aciu, director de bancă, Şimleu
Dr. Victor Deleu, avocat, Şimleu
Traian Trufaş, preot, Zalău
Dr. Augustin Pintea, avocat, Crasna
Dr. Teodor Mihali, avocat, Dej
Dr. Liviu Mişca, avocat, Dej
Dr. Octavian Domide, canonic, Gherla
Dr. Alexandru Vaida-Voevod, proprietar, Olpret
Dr. Pavel Roşea, profesor, Sibiu
Gheorghe Pop, publicist, Sibiu
Dr. Ioan Mezei, avocat, Dej
Andrei Bârseanu, preşedintele Asociaţiunii, Sibiu
Octavian Goga, publicist, Sibiu
Nicolae Ivan, protopop, asesor consistorial, Sibiu
Dr. Nicolae Comşa, medic, Sălişte
Dr. Ioan Lupaş, protopop, Sălişte
Ioan Lăpedatu, director de bancă, Sibiu
Dr. Nicolae Bălan, profesor, Sibiu
Dr. Ioan Broşu, profesor, Sibiu
Dr. Onisifor Ghibu, referent şcolar consistorial, Sibiu
Dr. Ioan Mateiu, referent şcolar consistorial, Sibiu
Octavian Tăslăuanu, publicist, Sibiu
Dr. Constantin Bucşanu, avocat, Sibiu
Victor Tordăşianu, esactor arhidiacon, Sibiu
Dr. Simion Cheţan, avocat, Agnita
Dr. Toma Cornea, avocat, Sighişoara
Aurel Păcală, locotenent-colonel, Şulumberg
George Repede, judecător, Cohalm
Ioan Iosif, profesor, Cohalm
Dr. Romul Boilă, avocat, Diciosânmărtin
Dr. Ilarie Holom, avocat, Ibaşfalău
Emanilu Ungurean, avocat, Timişoara
Avram Corcea, preot, Cuşteiu
Dr. Aurel Novac, avocat, Biserica Albă
Dr. Aurel Cosma, avocat, Timişoara
Dr. Tit Mălaiu, avocat, Biserica Albă
Dr. Victor Mircea, avocat, Ghilad
Dr. Lucian Gheorghevici, avocat, Timişoara
Dr. Aurel Crişan, avocat, Aradu Nou
Dr. Constantin Missici, avocat, Lipova
Dr. Alexandru Marta, jude de tablă, Seghedin
Dr. Ioan Roşu, preot, Ghilad
Dr. Nestor Oprean, avocat, Sânmiclăuşul Mare
Dr. George Miclea, avocat, Alibunar
Dr. Alexandru Birăescu, avocat, Panciova
Ioanichie Neagoe, preot, Petrovaselo
Emil Cormoş Alexandrescu, proprietar M. Oşorheiu
Dr. Vasile Cerghizan, preot, Coc
Dr. Vaier Moldovan, avocat, Turda
Dr. Zosim Chirtop, avocat, Câmpeni
Dr. Ioan Oltean, avocat, Mureş-Luduş
Dr. George Popescu, avocat, Câmpeni
Dr. Remus Furdui, avocat, Abrud
Dr. George Pătăcean, avocat, Turda
Dr. Ioan Boeriu, avocat, Turda
Nicolae Cristea, Sita-Buzău
Ioan Modroiu, preot, Vama Buzău
Xenofon Comşa, Marcoş
George Negoiescu, preot, Vama Buzău
David Păcurar, Alita Mare
Dr. Ioan Doboşi, avocat, Halmi
Dr. Sever Pop de Băseşti, avocat, Halmi
Vasile Ardelean, preot, Veteş
Ioan Montani, publicist, Sibiu
Victor Stanciu, profesor, Arad
Vasile Stoica, profesor, Sibiu
Leo Bohăţiel, inginer, Sibiu
Ioan losif Şchiopul, publicist, Sibiu
Dr. luliu Mezei, director de fabrică, Budapesta
Romul Gândea, profesor, Sibiu
Eugen Goga, publicist, Sibiu
Iosif Ciser, miner, Petroşani
Ioan Mihuţ, cojocar, Budapesta
Ioan Fluieraş, caretaş, Sibiu
Iosif Recean, croitor, Sibiu
Bazil Surdu, căldărar, Sibiu
Petru Bernan, mecanic, Reşiţa
Victor Brătfălean, tipograf, Braşov
Traian Novac, tâmplar, Lugoj
Iosif Jumanca, tipograf, Sibiu
Dr. Eleonora Lemenyi-Rozvan, profesor, Sibiu
Toma Botârlă, cizmar, Ida-Clujului
Achim Zamora, miner, Petroşani
Ioan Ardelean, miner, Lupeni
Toma Ciora, miner, Roşia
Constantin Aflat, econom, Bocşa Montană
George Grădinar, tâmplar, Braşov
Avram Borcuţa, econom, Şicula

Membrii cooptaţi în şedinţa Marelui Sfat ţinută la 30 iulie 1919, în Sibiu

Ţărani:

George Filep, Sântău
Ştefan Boroş, Săcele
George Indre, Vezend
Ion Irimie Dancăş, Răşinari
Ioan Bucur, Turda
Romul Taflan, Beclean
Dimitrie Nica, Moroda
Vasile Leza, Ticvaniul Mare
Ioan Stan Herţa, Sângătin
Mihai Vasiescu, Lipova
Dănilă Vicaş, Tinca, Hususău

Învăţători:

Iuliu Vuia, Caransebeş
Ioan Vidu, Lugoj
Teodor Mureşan, Blaja
Macedon Linu, Năsăud
Alexandru Pop, Gherla
Traian Şuteu, Morlaca
Ştefan Popovici, Braşov
Candid Popa, Sibiu
Teodor Bucurescu, Colosul Mare
George Lipovan, Oraviţa
Dumitru Lăpădat, Sălişte
Pavel Dârlea, Boroşineu
Dumitru Popovici, Arad
Medici:
Dr. Pompiliu Nistor, Zărneşti
Dr. Alexandru Pop, Bistriţa
Dr. Iuliu Moldovan, Sibiu
Ingineri:
Stan Vidrighin, Timişoara
Eugen Muntean, Sibiu
Aurel Stoica, Alba lulia
Diverşi:
P.S. Sa lacob Popa, vicar foraneu, Făgăraş
Petru Poruţ, Sibiu
Parteniu Cosma, director, Sibiu
Ioan Vulcu, comerciant, Orăştie
Dumitru Comşa, profesor, Sibiu
Ilie Câmpean, protopop, Ciugeu-Sân-Micăluş
Cornel Bornean, secretar consistorial, Caransebeş
Constantin Pavel, profesor, Beiuş
Alexandru Ciura, profesor, Blaj
Publicişti:
Ioan Agârbiceanu, Sibiu
Ioan U. Soricu, Sibiu
Artistul:
Zaharia Bârsan, Braşov
Social-democrati români:
Pavel Buciuman, miner, Petroşani
Tiron Albani, secretar, Sibiu
Emil Isac, publicist, Cluj
Valer Roman, Sibiu
Teodor Moga, Sibiu

CONSILIUL DIRIGENT

Consiliul Dirigent a fost guvernul Transilvaniei, organism desemnat pe 2 decembrie 1918 de Marele Sfat Naţional, ales la rândul său de Adunarea de la Alba Iulia. Preşedintele Consiliului Dirigent a fost Iuliu Maniu. Atât sediul Marelui Sfat (adunarea legislativă a Transilvaniei), cât şi cel al Consiliului Dirigent (guvernul Transilvaniei) a fost stabilit la Sibiu.

Consiliul Dirigent a fost alcătuit din 15 membri (10 membri din partea Partidului Naţional Român, doi din partea Partidului Social-Democrat din Transilvania şi 3 independenţi), după cum urmează:

  • Iuliu Maniu (PNR), ministru-prezident şi ministru de interne
  • Alexandru Vaida-Voievod (PNR), externe
  • Ştefan Cicio-Pop (PNR), apărare
  • Aurel Vlad (PNR), finanţe
  • Vasile Goldiş (PNR), culte şi instrucţiune publică
  • Aurel Lazăr (PNR), justiţie
  • Ioan Suciu (PNR), organizarea şi pregătirea Constituantei (nu a mai avut loc, din cauza împotrivirii autorităţilor de la Bucureşti)
  • Iosif Jumanca (PSDTB), industrie
  • Romul Boilă (PNR), comunicaţii
  • Emil Haţieganu (PNR), codificare
  • Ion Flueraş (PSDTB), sănătate
  • Victor Bontescu (indep.), comerţ şi agricultură
  • Vasile Lucaciu (indep.), fără portofoliu, cu misiuni în străinătate
  • Octavian Goga (indep.), fără portofoliu
  • Valeriu Branişte (PNR), fără portofoliu

Pe 24 decembrie 1918 Regele Ferdinand I al României a emis „Decretul de Unire a Transilvaniei cu Vechea Românie”. Serviciile publice au rămas în competenţa Consiliului Dirigent, iar afacerile străine, armata, circulaţia financiară, vămile, împrumuturile publice şi siguranţa generală a statului au trecut în competenţa guvernului central de la Bucureşti. Transilvania urma să fie reprezentată în guvernul central prin miniştri fără portofoliu, pentru fiecare domeniu asupra căruia guvernul regional îşi pierdea competenţa în favoarea guvernului central.

Consiliul Dirigent a procedat pe 25 ianuarie 1919 la reorganizarea administrativă a teritoriilor intracarpatice unite cu România, împărţindu-le în 23 de judeţe. Consiliul Dirigent a numit prefecţi în toate aceste 23 de judeţe, precum şi încă trei prefecţi pe lângă primarii oraşelor Arad, Cluj şi Sibiu.

Consiliul Dirigent a fost dizolvat pe data de 4 aprilie 1920.

Imagine similară

LEGE
asupra
UNIREI TRANSILVANIEI, BANATULUI, CRIŞANEI, SĂTMARULUI ŞI MARAMUREŞULUI CU VECHIUL REGAT AL ROMÂNIEI.

ART.UNIC.) Se ratifică, investindu-se cu putere de lege, Decretul-Lege No. 3631 din 11 Decembrie 1918, publicat în Monitorul Oficial No.212 din 13 Decembrie 1918, privitor la unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei, Sătmarului şi Maramureşului cu vechiul Regat al României, în cuprinderea următoare:

F E R D I N A N D  I

PRIN GRAŢIA LUI DUMNEZEU ŞI VOINŢA NAŢIONALĂ

REGE AL ROMÂNIEI

LA TOŢI DE FAŢĂ ŞI VIITORI SĂNĂTATE.

 Asupra raportului Preşedintelui Consiliului Nostru de Miniştri sub No. 2171 din 1918, – Luând act de hotărârea unanimă a Adunarei Naţionale din Alba-Iulia,

AM DECRETAT ŞI DECRETĂM:

 ART.I) Ţinuturile cuprinse în hotărârea Adunarei Naţionale din Alba-Iulia Dela 18 Noiembrie 1918, sunt şi rămân de-a pururea unite cu Regatul României.

ART.II) Preşedintele Consiliului Nostru de Miniştri, este însărcinat cu aducerea la îndeplinire a Decretului-Lege de faţă.
Dat în Bucureşti la 11 Decembrie 1918.

F E R D I N A N D  I

 

PREŞEDINTELE
CONSILIULUI DE MINIŞTRI
ŞI MINISTRU DE EXTERNE, Ion I.C. Brătianu
Această lege s-a votat de Adunarea Deputaţilor în şedinţa dela 29 Decembrie anul 1919, în unanimitate prin aclamaţiuni.
Această lege s-a votat de Senat în şedinta dela 29 Decembrie anul 1919, în unanimitate prin aclamaţiuni.

Imagini pentru Delegaţii participante la Marea Adunare de la Alba Iulia:

 

 

Iuliu Maniu – figură principală în Unirea de la 1 decembrie 1918 şi împotriva bolşevizării

Iuliu Maniu a avut un rol hotărâtor în realizarea Marii Uniri de la 1 decembrie 1918, dar discursul său de la Alba Iulia şi contribuţia marelui om politic ţărănist au fost trecute sub tăcere în perioada comunistă pentru că nu i se putea ierta faptul că după al doilea război mondial el a fost unul dintre simbolurile rezistenţei anticomuniste din România.

Iuliu Maniu a avut un rol hotărâtor în realizarea Unirii Transilvaniei cu România, la 1 decembrie 1918, dar discursul său de la Alba Iulia şi contribuţia marelui om politic ţărănist au fost trecute sub tăcere în perioada comunistă pentru că nu i se putea ierta faptul că după al doilea război mondial el a fost unul dintre simbolurile rezistenţei anticomuniste din România.

Unul dintre cele mai puţin cunoscute episoade din primul război mondial este ocuparea Vienei de către regimentele româneşti, conduse de Iuliu Maniu, pentru a împiedica instaurarea bolşevismului.

Potrivit istoricului Apostol Stan, Iuliu Maniu s-a oferit să asigure ordinea la Viena, unde, ” izbucnind greva generală care cuprinsese inclusiv poliţia oraşului, se înregistrau – în august 1918 – agresiuni, furturi, violuri şi tâlhării. El se baza pe soldaţii români din capitala austriacă, ramaşi neatinşi de contagiunea bolşevică sau pacifistă”.

În Viena şi în împrejurimi, Iuliu Maniu dispunea de o armată de 60.000 de oameni. În întreg imperiul, armata naţională a românilor din Transilvania avea 160.000 de soldaţi şi ofiţeri. Armata era condusă de un fel de stat-major, care se numea Senatul militar român, care a condus Viena timp de 55 de zile, până când autorităţile austriece au reuşit să recapete controlul să garanteze ordinea în capitala austriacă.

Dacă nu ar fi existat armata condusă de Iuliu Maniu, Austria ar fi riscat să aibă soarta Ungariei – la Budapesta, soldaţii bolşevici din fosta armată austro-ungară au creat Republica Ungară a Sfaturilor, primul stat comunist din Europa Centrală, condus de Bela Kun. (Această republică a fost desfiinţată în anul 1919 de către armata regală română, care a ocupat Budapesta după ce bolşevicii maghiari atacaseră Transilvania).

”În calitate de conducător militar al românilor ardeleni din centrul de comandă de la Viena, Iuliu Maniu a avut un rol decisiv şi în formarea şi recunoaşterea Cehoslovaciei. El i-a organizat pe românii din Praga, în număr de câteva mii şi care au format o Legiune românească. […] Timp de 20 de zile, Legiunea românească a ocupat Praga şi a protejat Comitetul Naţional Cehoslovac de încercările generalilor rămaşi fideli Austro-Ungariei de a prelua controlul asupra capitalei Cehiei. După ce unităţile militare româneşti au predat, în Viena şi în Praga, administraţia publică în mâinile noilor autorităţi, apărute pe ruinele fostei Duble Monarhii, Iuliu Maniu a organizat deplasarea lor spre Transilvania”, spune istoricul Ovidiu Pecican, de la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj.

În Transilvania, aceste unităţile militare au fost cele care au putut asigura liniştea necesară pentru organizarea Marii Adunări Naţionale de la Albă Iulia, în care românii au decis Unirea Transilvaniei cu România. Rolul unităţilor militare conduse de Iuliu Maniu a fost decisiv, în condiţiile în care viitorul lider al PNŢ ceruse armatei române să îşi oprească înaintarea în Transilvania, pentru a asigura libertate deplină de decizie românilor ardeleni în chestiunea unirii cu România.

„Lider de marcă, de neconfundat al vieţii politice romaneşti, Iuliu Maniu s-a impus prin caracterul său excepţional şi personalitatea sa puternică, stârnind interesul şi admiraţia contemporanilor săi (…) în calitate de conducător al mişcării naţionale din Transilvania, de deputat în Parlamentul de la Pesta, de organizator al detaşamentelor româneşti din Viena, pe fundalul dezagregării monarhiei” – îl caracterizează istoricul clujean Toader Nicoară în studiul „Iuliu Maniu: între memorie şi istorie” pe cel care a jucat rolul principal în Unirea Transilvaniei cu România.

Unirea Transilvaniei cu România a fost proclamată pe 1 Decembrie 1918 în Rezoluţia Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia. Populaţia românească şi cea săsească din zonă s-au pronunţat pentru încorporarea Transilvaniei la România, lucru consfinţit prin Tratatul de pace de la Trianon, pe 4 iunie 1920.

Lucrările Marii Adunări Naţionale s-au desfăşurat în ziua de 18 noiembrie/1 decembrie 1918 în incinta Casei Armatei, viitoarea Sală a Unirii din Alba Iulia. Au fost aleşi drept preşedinţi Gheorghe Pop de Băseşti şi episcopii Ioan I. Pap şi Demetriu Radu.

Cei 1228 de delegaţi ai românilor „din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească” au votat o rezoluţie care „decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea Naţională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul cuprins între râurile Mureş, Tisa şi Dunăre”.( „Românul”, Arad, din 20 noiembrie/3 decembrie 1918).

Rezoluţia Unirii, la care Iuliu Maniu a avut o contribuţie semnificativă, a fost citită de Vasile Goldiş în prezenţa a peste 100.000 de participanţi. În discursul său cu acest prilej, Maniu declara: „Noi, onorată Adunare Naţională, privim în înfăptuirea unităţii noastre naţionale un triumf al libertăţii omeneşti […] rog onorata Adunare Naţională să primească proiectul nostru de Rezoluţie, pentru a întemeia pe veci România unitară şi mare şi de a se înstăpâni pentru totdeauna o adevărată democraţie şi deplină dreptate socială”.

După adoptarea în unanimitate a Rezoluţiei, Marea Adunare a ales un organism numit Marele Sfat Naţional Român din Transilvania pentru a reprezenta interesele românilor până la convocarea viitoarei Adunări Constituante a României Mari, iar din sânul acestuia un organism executiv, numit Consiliul Dirigent.

În funcţia de preşedinte al Consiliului Dirigent şi ministru de Interne a fost ales Iuliu Maniu.

Din această poziţie, Maniu s-a preocupat de preluarea întregii administraţii a Transilvaniei, instalarea autorităţilor statului român în teritoriile eliberate şi asigurarea ordinii şi liniştii publice. În cursul anului 1919, Maniu s-a deplasat deseori în Vechiul Regat unde a purtat discuţii cu regele Ferdinand I şi alţi lideri politici, participând şi la unele şedinţe ale Consiliului de Miniştri.

Calitatea care l-a consacrat pe Iuliu Maniu în prim planul scenei politice a fost moralitatea ireproşabilă, motiv pentru care era numit „sfinxul de la Bădăcin”, locul unde a copilărit şi unde la maturitate se retrăgea pentru a se odihni. Cu toate acestea, Iuliu Maniu a rămas în conştiinţa publică drept liderul permanent al opoziţiei, teren pe care nu a putut fi egalat. A dus o luptă neîncetată împotriva asupririi austro-ungare asupra Ardealului românesc, împotriva dominaţiei lui Ionel Brătianu în viaţa politică şi împotriva sovietizării ţării de către autorităţile comuniste.

Iuliu Maniu a fost acuzat de înaltă trădare şi condamnat la închisoare pe viaţă de către regimul stalinist instaurat în România după 1945, în urma înscenării de la Tămădău. Această stea a unirii României a murit în închisoarea de la Sighet în 1953, cadavrul său fiind aruncat într-o groapă din Cimitirul Săracilor.

de Lidia Melinte Epoch-Times

Ioan Arion. Martir al Marii Uniri

 

Ioan Arion, martir al Uni­rii,  a murit cu tricolorul în mână, împuşcat de ma­ghiari în timp ce venea la Marea Adunare de la Alba Iulia.

Șeful Secţiei de Istorie a Muzeului Naţional al Unirii din Alba Iulia, Tudor Roşu, spune că tânărul, originar din satul Agriş, este considerat atât de istorici, cât şi de personalităţile din 1918 ca fiind eroul martir al Unirii.  El a murit, potrivit istoricului, în seara de 30 noiembrie 1918, în timp ce se afla în tren, împreună cu delegaţia satului său, şi mergeau la Alba Iulia pentru a participa la Marea Adunare Naţională din 1 decembrie.

O istorie tensionată

“Fiecare sat, fiecare comună cu pretenţii a vrut să fie reprezentată la Alba Iulia. În situaţia asta s-a găsit şi satul Agriş, aflat la graniţa dintre Cluj şi Alba. Agrişenii au trimis o delegaţie de 25 de oameni spre Alba Iulia, care au urcat la Turda în trenul special care mergea spre Alba Iulia. O problemă care s-a pus atunci a fost cine să poarte steagul pe care îl făcuseră fetele din sat, steagul care să îi reprezinte pe agrişeni la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia. Cel ales a fost Ioan Arion, un tânăr care, deşi avea doar 24 de ani, era veteran de război, luptase trei ani în primul război mondial şi era venit acasă cu gradul de caporal”, povesteşte Tudor Roşu, citat de Mediafax.

La acel moment, situaţia în Transilvania era încă tensionată deoarece războiul nu se încheiase de mult şi trecuseră doar 20 de zile de la semnarea armistiţiului.  Roşu povesteşte că, în ziua de 30 noiembrie, dar şi în ziua de 1 decembrie, căile ferate erau foarte aglomerate şi erau adăugate garnituri de tren suplimentare pentru cei care doreau să ajungă la Alba Iulia. Pentru români era o mare sărbătoare şi în timpul deplasării spre Alba Iulia trenurile opreau perioade mai lungi de timp în diferite gări, unde delegaţii coborau cu fanfare şi se prindeau în Hora Unirii. În tabăra cealaltă, maghiarii sau trupele de husari nu priveau cu ochi buni aceste manifestări de bucurie. La fel s-a întâmplat şi în gara din Teiuş; când trenul în care se aflau şi Ioan Arion cu delegaţia din Agriş s-a pus în mişcare, a început un foc încrucişat asupra garniturii. Ioan Arion a fost nimerit de două gloanţe și a decedat la scurtă vreme.

Arion a fost înmormântat în cimitirul Maieri, la 2 decembrie 1918, după un ceremonial special la care au participat diverse personalităţi ale vremii.

Anchetă nefinalizată

Istoricul Tudor Roşu afirmă că în cazul uciderii lui Ioan Arion a fost deschisă o anchetă, care în primă fază a fost derulată de autorităţile maghiare, mai exact un procuror maghiar de la Cluj-Napoca.  “A fost deschisă o anchetă în acest caz, iar procurorul maghiar nu a dat prea multă atenţie acestui caz, opinând că românii au provocat tensiuni şi ei ar fi fost cei care i-au provocat pe maghiari. Astfel, nu a incriminat în niciun fel fapta propriu-zisă”, explică Roşu. Cazul s-a redeschis mai târziu, în 1919, și potrivit acestuia, a existat chiar un suspect, pe nume Iuliu Andrasi, un frânar din Gara Teiuş.  De asemenea, au existat suspiciuni care au planat şi asupra unui căpitan de husari, Gaspar Varadi. La rândul său, şeful Serviciului Judeţean al Arhivelor Naţionale Alba, Dana Zecheru, spune că dosarul privind uciderea lui Ioan Arion se află în prezent în arhiva instituţiei. “Dosarul legat de uciderea lui Ioan Arion, cel considerat martirul Unirii, este deţinut de Arhivele din Alba în fondul Tribunalului Alba. Este un dosar din 1919, dar nu este un dosar care se termină foarte clar. Dosarul are aproximativ 80 de file şi cuprinde în primul rând declaraţii ale martorilor, atât în limba română, cât şi în limba maghiară, pentru că la un moment dat au existat anchetatori de ambele etnii, dar şi hotărâri atât ale Procuraturii din Cluj, cât şi ale Tribunalului din Alba Iulia. Toate aceste hotărâri nu dau nici o hotărâre definitivă“, explică Dana Zecheru.

Imagini pentru Ion arion martir al Marii Uniri

Mormântul eroului, aflat într-un cimitir din Alba Iulia, este uitat de autorităţi şi, cu excepţia istoricilor, foarte puţini cunosc povestea ”stegarului martir” al Unirii.

de  Andrei Mărgăritescu Romania Libera

Cum a fost asasinat Corneliu Zelea Codreanu. 80 de ani de la cumplita crimă

(declaratiile plutonierului Sârbu) „Buna Vestire”, 9-11-1940

  “…În zorii zilei (n.n. 29/30 Nov. 1938) am pornit spre Râmnicul Sarat. Ajunsi la închisoare, am fost bagati toti jandarmii într-o celula, unde maiorii Dinulescu si Macoveanu ne-au dat instructii asupra modului cum avem sa executam pe legionari. Punând în genunchi pe soferul masinii, i-a aruncat un streang dupa gât pe la spate, aratând cât de usor se poate executa astfel. Totul a fost gata în câteva minute. Jandarmii au iesit apoi unul câte unul afara, în curtea închisorii si fiecaruia i s-a dat în seama un legionar. Mie mi-a dat unul mai voinic, mai înalt. Am aflat mai târziu ca acesta era Capitanul, Corneliu Codreanu. I-am dus apoi în masini. Aici, legionarul era legat cu mâinile de banca la spate, iar picioarele pe partea de jos a bancii din fata, în asa fel ca sa nu se poata misca nici într-o parte, nici în alta. Asa au fost legati 10 legionari într-o masina si 4 în alta. Eu am fost în prima masina, în cea cu 10 legionari, în spatele Capitanului si fiecare jandarm era asezat în spatele legionarului ce-i fusese încredintat. În mâini aveam streangurile. Am pornit. În masina mea mai era maiorul Dinulescu, iar în cealalta maiorul Macoveanu. Era o tacere de mormânt caci n-aveam voie sa vorbim între noi si nici legionarii între ei. Ajunsi în dreptul padurii Tâncabesti, maiorul Dinulescu, care stabilise cu noi, printr-un cod de semnale, momentul executiei, a aprins la un moment dat lanterna, stingând-o si aprinzând-o de trei ori. Era momentul executiei, dar nu stiu de ce nu am executat nici unul. Atunci maiorul Dinulescu a oprit masina, s-a dat jos si s-a dus la masina din spate. Aici, maiorul Macoveanu fusese mai autoritar. Legionarii erau executati. Capitanul si-a întors putin capul catre mine si mi-a soptit:

– “Camarade, da-mi voie sa le vorbesc camarazilor mei!”

Dar în aceiasi clipa, mai înainte ca el sa fi terminat rugamintea, maiorul Dinulescu a pus piciorul pe scara masinii si pasind înauntru cu revolverul in mâna a rostit printre dinti: “Executarea!” La aceasta, jandarmii au aruncat streangurile… A fost un muget si un horcait, întrerupt din adâncul fiintei lor, apoi o liniste de mormânt. Cu perdelele trase, masinile si-au continuat drumul pâna la Jilava… Când am ajuns, erau orele 7 dimineata. Aici ne asteptau: colonelul Zeciu, Dan Pascu, comandantul închisorii, colonelul Gherovici, medicul legist Lt. Col. Ionescu si altii. Groapa era facuta. Trasi din masina, legionarii au fost asezati cu fata in jos si împuscati în spate, pentru a se simula astfel împuscarea pe la spate în timpul evadarii de sub escorta. Apoi au fost aruncati în groapa comuna…”

sursa: Miscarea.net

Deshumarea lui Corneliu Zelea Codreanu, a Nicadorilor și Decemvirilor

În noaptea de 26 pe 27 noiembrie 1940 s-a desfășurat la Jilava deshumarea trupurilor lui Corneliu Zelea Codreanu, a Nicadorilor și Decemvirilor uciși mișelește la ordinul lui Carol al II-lea.

Nicadorii: Nicolae Constantinescu, Doru Belimace și Ion Caranica.

Decemvirii: Ion Caratănase, Iosif Bozântan, Ștefan Curcă, Ion Pele, Grigore Ion State, Ion Atanasiu, Gavrilă Bogdan, Radu Vlad, Ștefan Georgescu și Ion Trandafir.

Materialul de mai jos, un articol cenzurat din presa vremii care descrie cu lux de amănunte deshumarea celor 14 legionari, a fost preluat de pe blogul domnului Victor Dogaru căruia îi mulțumim pentru amabilitate.

crucea de pe mormint de la Jilava


CENZURAT DIN PRESĂ
28.11.1940

Evenimentul Zilei

DE SUB LESPEDEA DE PIATRĂ AU FOST SCOASE TRUPURILE MARTIRILOR LEGIONARI

Înfiorătoare groapă!… Groapa comună în care patrusprezece trupuri de martiri au încheiat pământeasca lor existenţă.

Patrusprezece nume, patrusprezece vieţi cu o singură ţintă, cu un singur ideal, cu o singură semnificaţie: SALVAREA ŢĂRII.

Mai înfiorătoare încă truda şi lucrul pentru a reda legiunii şi ţării trupurile martirilor lor. Toata noaptea au lucrat echipele legionare pentru ridicarea grelei lespezi de beton ce acoperea marele mormânt. Reflectoare puternice au înlesnit munca neobosită a legionarilor. Ici, în stânga gropii, cum cobori dâmbul, străjueşte crucea de curând pusă. Pe ea patrusprezece nume scumpe: Corneliu Zelea Codreanu, Ion Caratănase şi Doru Belimace…

deshumarea Capitanului

De jur împrejurul ei licăresc nenumărate lumânări. Veghea lor împrăştie creştineasca rugă pentru cei morţi, înmormântaţi fără mărturia sfântă de ceară, şi lăsaţi acolo în hrăpăreţul pământ fără nici o rugă, fără să fi îngenunchiat cineva, fără ca vre-o lacrimă să fi putut ajunge să mângâie ţărâna sfântă. Plânsetele de departe ale familiilor şi tuturor legionarilor, n’au putut jelui marginea mormântului. Doi ani trebuiau să treacă pentruca împlinirea creştinească să aducă ruga la căpătâiul Lor.

Apar primele semne

Mormântul are o lungime de 11 metri şi o lăţime de 3 metri şi jumătate. Adâncimea lui nu e mai mare de trei metri.

Încă de dimineaţă familiile Nicadorilor şi Devemririlor au sosit. D-na Codreanu, soţia Căpitanului, a venit deasemenea, fiind însoţită de d-l Ion Zelea Codreanu, tatăl Căpitanului. Mai sunt de faţă camaradul Ilie Gârneaţă, comandantul „Bunei Vestiri”, comandanţi Legionari şi numeroşi legionari. Medicii legişti ai „Institutului medico-legale” jude-instructori, etc

deshumarea Capitanului

Săpatul merge foarte încet, deoarece prima pătură de pământ fiind înlăturată, se aşteaptă din moment în moment să se dea de trupurile martirilor. Se lucrează cu râvnă şi înfrigurare. Nimeni nu vorbeşte. E o linişte de biserică. Se pare că într’o catedrală a cărei boltă o formează cerul şi a cărei icoane le-au adus figurile încercate şi aureolate ale legionarilor, se face ruga cea mare, unica. Din când în când, câte o voce abia îndrăsneşte să silabisească.

Vezi, camarade, încet… lăsaţi casmalele şi luaţi baionetele.

Au apărut primele semne că nu va mai trece mult şi vor fi găsite corpurile legionarilor. Iată, a şi apărut unul. O haină sau o mantie, nu se ştie deocamdată… Se curăţă pământul, acum, cu măinile; a ridicat… se poate distinge bine:.. e o haină. Cine-o fi?… Cine-o fi?… E întrebarea care circulă.

D-na Codreanu şi familiile Nicadorlor şi Decemvirilor, stau la capătul dinspre miază-zi al gropii. Se pare că aici se găseşte Căpitanul.

E Căpitanul?

Nu se poate şti încă. Înfrigurarea a cuprins pe toţi. E o înmărmurire întreagă. Până şi copacii au început să-şi mai mişte braţele pe cari frunzele rare şi vestejite apar ca nişte răni sângerii… Iată acum, s’a ridicat tot pământul de pe primul cadavru. Au apărut picioarele, îmbrăcate în postavul vărgat de închisoare… Mâinile date în lături au înjghebat o cruce. Să se mai fi păstrat oare?… Să mai fi rămas vreun rest altul decât vestmintele?… Încă nu se poate şti nimic precis.

deshumarea Capitanului

Şi lucrul continuă.

În celălalt capăt al gropii, cel de miază noapte se lucrează cu aceiaşi râvnă. Aici, pământul apare, deodată, negru, mai negru, decât în celălalt capăt.

„Aici trebue să fie Capitanul”, e de părere cineva.

Dealungul gropii au apărut forme omeneşti.

Aruncaţi cu faţa în jos, deavalma

Iată, distincte, capul, trunchiul, mâinile şi picioarele. Aruncate deavalma, trurpurile dovedesc ferocitatea, lipsa de omenie şi înstrăinarea faţă de tot ce-i credinţă creştinească, ale călăilor. Toţi au fost aruncaţi cu faţa în jos. Nici unuia nu i s’a îngăduit să-şi îndrepte faţa spre Dumnezeul în numele căruia căzuseră şi spre cerul ce le acoperea sfânta lor ţară, pentru care suferiseră martiriul. Puşi unul peste altul în groapa comună…Era înfrăţirea în acelaş gând, în aceleaşi aspiraţii. Fără să-şi dea seama, călăii au simbolizat acolo legătura ce făcea din toţi martirii, unul! Pe planşeu, s’au desfăcut patrus-prezece hârtii, pe care vor urma să fie puse resturile….Dar, până la urmă, n’a mai fost nevoie de ele, deoarece trupurile au putut fi scoase în întregime. S’au adus patrusprezece lumânări, mari de ceară. Au fost aprinse de-a lungul gropii.

deshumarea Capitanului

Trupul lui Trandafir

La capătul de miază-noapte al gropi, un comandant legionar a putut desface haina de pe un cadavru. E o haină bleumarin…Sub ea, un pull-over bleumarin.

Cine ştie ale cui erau: un pull-over şi o haină bleumarine?

Toată lumea e atentă. Nimeni nu poate preciza…

… şi pantaloni golf?…

E Trandafir, Trandafir. Copilul meu!… se aude din celălalt capăt al gropii.

Şi tatăl martirului, vine îndată la capătul fiului său. Un hohot de plâns îi îneacă glasul. Alte hohote îi întovărăşesc durerea. Toată lumea era o lacrimă, un suspin…

Cum de mai pot plânge aceşti oameni?…De unde mai au puterea?

deshumarea Capitanului

Valiza Căpitanului

Iată, acum, s’a dat de o valiză… O valiză? Ce căuta?… Au aruncat-o în groapa comună. Au aruncat şi bagajele ce şi le luaseră în buna credinţă că se făcea cu ei doar o transferare dela o închisoare la alta. Le lăsaseră convingerea că nu vor avea nimic de suferit pe drum. Drumul Tăncăbeştilor. Drumul din urmă. Aruncaseră călăii şi lucrurile. Valiza a fost scoasă şi deschisă. Înăuntru rufărie… Batiste, o cămaşă de noapte lucrată cu arnici verde şi albastru… o pereche de papuci… ciorapi… o cutie de biscuiţi… Un cearceaf, o cană, o perie de dinţi şi pastă…

Sunt ale lui Corneliu, recunoaşte îndată d-na Codreanu, valiza soţului său.

Vinul tonic pentru trupul ce ducea de atâta vreme duritatea regimului negru… Şi o biblie.

S’a aprins de jur împrejur tămâia… Fumul urcă spre cer, cu sufletul celor pe care-i străjuieşte.

Primii martiri scoşi: Ion Caratănase şi Fane Georgescu

E ora 11,30. S’au adus cearceafuri mari pe cari vor fi scoşi martirii. Cearceafuri mari, albe ca sufletele celor răpuşi. Primul martir e aşezat pe cearceaf. Scos din groapă, e aşezat pe lespedea mare… Ca pe un gigantic scut, precum eroii antici erau aduşi în cetate de pe câmpul de luptă, şed acum trupurile martirilor. În jurul legionarilor, au venit familiile…

Cine-i?… Cărei familii i se redă trupul fiului?… Haina este desfăcută. E o haină scurtă, din postav ţărănesc. Dedesubt e haină vărgată, de închisoare. Urmează apoi, un pull-over vărgat, maron.

Cine-i recunoaşte?

E Ionel… Ionel Caratănase, se aude glasul mamei…

E desfăcută şi cămaşa….Dungată…Urmează un flanel de piele… Totuşi nu-i sigur că este Caratănase… Se caută prin buznare. În buzunarul interior al hainei s’a găsit o perie de dinţi „Niveia” pe care-i gravat litera „H.” Se mai găseşte un creion… Apoi o gumă de şters, un briceag, un ţigaret…

E el!… Şi un ţipăt sfâşietor străbate liniştea….

Mama şi-a recunoscut fiul. Familia lui Ion Caratănase deplânge moartea lui. Nu-i inimă care să mai poată rezista. Sfâşietor momentul în care părinţii plâng la capătul fiului regăsit după atâţia ani de zile. E Decemvirul Caratănase Ion. Fiecare din cei de faţă au în amintire imaginea celui de pe lespede. Fiecăruia i se umezesc pleoapele. E sigur Caratănase. Într’un buzunar s’au găsit o batistă cu monograma sa…

Al doilea martir scos, e Fane Georgescu. Pus alături de Caratănase, martirul e recunoscut după îmbrăcăminte. Căci, pe lângă straele închisorii şi-a mai îmbrăcat un dolman îmblănit. Cămaşa îi este recunoscută. La fel un flanel lucrat de mână.

deshumarea Capitanului

Şi lucrul continuă.

În groapă, după o haină şi un cojocel, e recunoscut Ştefan Curcă… Ba încă, faţa i-a rămas nealterată.

Iată, acum, depe dâmb, coboară două femei bătrâne. Vârsta şu durerea le-au miscşorat paşii şi redus mişcările… Abia mai pot merge, abia mai pot glăsui, Plânsul lor este ca o sfâşiere… E sfârşit… Cum de au mai avut putere să vină până aici? Ce forţă le-a împins paşii până la groapa din curtea Jilavei?

Durerea e generală…

Pretutindeni, se aude un plâns, din fiecare colţ au lăcrimat ochii. Se instalează gărzi de veghe…

Ionel Trandafir

Iată, la capătul din miază-noapte e recunoscut Ionel Trandafir. Se găseşte şi un prosop îmbibat în sânge… Au fost ştrangulaţi sau împuşcaţi…De unde e sângele?… Este adus şi el pe lespede. Tatăl Lui Trandafir e alături de fiu… Părul cărunt par’că a devenit şi mai alb. Faţa i-e palidă. Dar unde mai poţi privi? Cu cine să plângi?… Cu toţii…

Iancu Caranica

Dintre cadavre este scos un pachet învelit în hârie albastră. Înlăuntru se găsesc rufe cu iniţialele lui Caranica. Cadavrul lui este scos şi identificarea e făcută de mama martirului.

Căpitanul

În partea dinspre miază-zi s’a aflat trupul Căpitanului. Alături un geamantan de piele nealterat. Înlăuntru se găsesc rufărie şi o icoană de argint…şi o biblie. Soţia Căpitanului recunoaşte lucrurile.

deshumarea Capitanului

Cel de-al cincelea martir scos şi cel de-al şaselea n’au putut fi recunoscuţi. Asupra celui de al cincilea se găseşte o tabachere de lemn cu ţigări şi un mărţişor. Se găsesc urme de sânge.
În buzunarul celui de al şaselea s’a găsit o bucată de hârtie pe care e scrisă o rugăciune. Al şaptelea e scos Căpitanul. A fost recunoscut în primul rând după bocanci. E scos şi aşezat pe lespede. La gât se află trei cruciuliţe şi un medalion. În deget, inelul. Sdrobită de durere, d-na Codreanu, plânge în sfâşierea generală. Peste Căpitan se aşează un giulgiu. Iată acum, tatăl Căpitanului. Vine la căpătâiul fiului său. Îngenunche şi rosteşte o rugăciune… E un moment îndurerat… Nu se aud decât silabele încete ale rugii tatălui pentru odihna fiului. Nu-i durere mai mare nici rugă mai înălţătoare. Şi lucrul continuă în înfiorarea generală.

Mircea V. Georgescu și Dumitru Ursulescu

Marin Naidim – Discretul isihast al Aiudului

Marin Naidim domina prin comportament, cultură – făcută în închisoare – și o mare capacitate de iubire pentru toți cei din jur.  În dormitorul unde era Naidim era o atmosferă deosebită de a tuturor celorlalte dormitoare. Aceeași atmosferă era și în echipele unde lucra. Un conflict, lucru frecvent în închisoare, cu Marin Naidim era imposibil! Îl depășea cu o abilitate demnă de un diplomat de carieră.

Spre deosebire de alți frați de cruce cu închisoare îndelungată, Naidim era echilibrat și prin faptul că păstra o notă smerită a trăirii lui religioase. Numai un ochi foarte atent putea observa clipele de absență ale lui Naidim, când își făcea rugăciunea sau zilele când postea. În toate actele lui era de o extraordinară discreție, iar în discuțiile religioase nu căuta să-și impună punctul de vedere. Și-l impunea însă prin faptele lui lipsite de ostentație.

De altfel, așa era țăranul român. Marin Naidim avea toate atributele țăranului român, dublate de rafinament intelectual. În toate domeniile – filozofie, literatură, teologie, artă – Naidim avea informație precisă, pe care o rostea cu voce joasă, modest și gata să asculte o opinie contrară fără să intervină.

(Gabriel Bălănescu – Din împărăția morții. Pagini din istoria Gărzii de Fier, Editura Gordian, Timişoara, 1994, p. 165)

Suferinţele mărturisitorului Marin Naidim

marin-naidim-in-arest

În orice regim totalitar, opiniile, mai ales cele politice, sunt interzise şi pedepsite de comandamente care ignoră cele mai elementare norme de drept. Ion Antonescu s-a intitulat conducătorul unui regim totalitar şi, pentru că era vreme de război, a considerat că este justificat atunci când ordona suprimarea oricăror atitudini care ar fi contravenit intereselor statului. Aşa a fost în cazul tinerilor foşti membri ai Frăţiilor de Cruce din Buzău care activaseră în vremea guvernării naţional-legionare. Pe unul dintre aceşti membri,Virgil Maxim, l-am prezentat cu puţin timp în urmă la rubrica noastră „Memoria Bisericii“.

Astăzi încercăm să creionăm o scurtă biografie a altui membru, fost coleg cu Virgil Maxim. Este vorba de Marin Naidim, pe care memorialiştii, supravieţuitori ai temniţelor comuniste, îl menţionează deseori ca exemplu de trăire creştină.

Marin Naidim s-a născut la 6 martie 1922, în familia unui agent fiscal din localitatea Râmniceni, judeţul Râmnicu Sărat. În iunie 1942 a absolvit Şcoala Normală din Buzău şi, potrivit documentelor rezultate din ancheta Siguranţei, ar fi predat conducerea Frăţiilor de Cruce din acelaşi oraş lui Virgil Maxim. Deoarece în toamna lui 1942 se declanşase seria arestărilor tinerilor consideraţi că încă mai activează în Frăţiile de Cruce, la 10 noiembrie, în timp ce se afla la Centrul de încorporare din Râmnicu Sărat, Marin Naidim a fost reţinut şi trimis în ancheta Siguranţei din Buzău. După malaxorul torturilor din anchetă, la 1 decembrie 1942 este mutat, alături de ceilalţi foşti colegi, la Penitenciarul Ploieşti. Este judecat în lotul FDC, grupul nr. 14 şi condamnat prin Sentinţa nr. 14.409 din 3 decembrie 1942 a Curţii Marţiale a Corpului 5 Teritorial Ploieşti la 25 ani muncă silnică şi anularea diplomelor pentru „strângerea de cotizaţii şi contribuţii pentru scopuri urmărite de asociaţiuni interzise“ şi „constituire de asociaţiuni clandestine potrivnice ordinei de stat“.

În câteva zile a fost trimis la Penitenciarul Aiud, unde a cunoscut regimul dur de detenţie, care consta în hrană deficitară şi multiple pedepse corporale, unele chiar în preajma sărbătorilor religioase. Cu toate acestea, Naidim s-a evidenţiat printr-o aleasă trăire creştină, făcând parte din grupul misticilor alături de Valeriu Gafencu, Anghel Papacioc sau preotul Vasile Serghie. În septembrie 1944, pentru o lună, a fost transferat la penitenciarul din Alba Iulia, pentru ca mai apoi să presteze munci agricole în fermele de la Galda şi Unirea.

În aprilie 1948 a revenit în Aiud, găsind capela penitenciarului devastată de autorităţi, semn că regimul de detenţie căpătase o altă traiectorie. Salvarea sa, ca şi pentru mulţi alţi deţinuţi, a fost trăirea autentic creştină remarcată de numeroşi memorialişti ai perioadei comuniste. În acest sens, Gabriel Bălănescu spune: „Marin Naidim domina prin comportament, cultură – făcută în închisoare – şi o mare capacitate de iubire pentru toţi cei din jur. În dormitorul unde se afla Naidim era o atmosferă deosebită de a tuturor celorlalte dormitoare. Aceeaşi atmosferă era şi în echipele unde lucra. Un conflict, lucru frecvent în închisoare, cu Marin Naidim era imposibil! Îl depăşea cu o abilitate demnă de un diplomat de carieră… Naidim era echilibrat şi prin faptul că păstra o notă smerită a trăirii lui religioase. Numai un ochi foarte atent putea observa clipele de absenţă ale lui Naidim, când îşi făcea rugăciunea sau zilele când postea. În toate actele lui era de o extraordinară discreţie, iar în discuţiile religioase nu căuta să-şi impună punctul de vedere. Şi-l impunea însă prin faptele lui lipsite de ostentaţie“.

Între ianuarie 1951 şi septembrie 1953, Naidim este trimis la muncă silnică la mina de la Baia Sprie, apoi revine la Aiud. Refuză reeducarea, motiv pentru care suferă numeroase pedepse din partea gardienilor. La 10 decembrie 1958, la o percheziţie în celulă i se găsesc „două carneţele scrise cu cerneală şi o cruciuliţă confecţionată din os“. Se ordonă o anchetă, iar Marin Naidim primeşte 10 zile izolare. A fost eliberat de la Aiud, printre ultimii deţinuţi, la 28 iulie 1964. Însă libertatea i-a fost ca o a doua temniţă, deoarece Securitatea l-a urmărit la fiecare pas.

(Adrian Nicolae Petcu – Ziarul Lumina)

Marinică Naidim, un om „modest și bun până la desăvârșire”

Pe Marinică l-am cunoscut în martie 1952, când am fost trimis, cu un lot disciplinar, de laJilava la mina de plumb Baia Sprie, împreună cu domnul doctor Cornel Petrasevici – care venea de la o anchetă pe care o avusese la Interne și împreună cu un lot de preoți romano-catolici, foști condamnați la moarte și apoi la muncă silnică pe viață: părintele Mihoc (decanul de vârstă al grupului), părintele Dumitrașcu, cel care avea o voce de tenor dumnezeiască și cânta mereu: „Du-mă trenule la Cluj”, părintele Rață, care l-a vegheat pe Iuliu Maniu la Sighet, până în ultimele clipe ale vieții sale, părintele Ritter, cel mai tânăr, dar apreciat de toți pentru caracterul său dârz.

Aceștia toți practicau rozarul zilnic, în celula de la Jilava.

Țin minte că în ziua de Paști 1952 ieșisem cu Marinică în spatele barăcii și el îmi vorbea, cum numai el știa să o facă, despre însemnătatea Învierii Mântuitorului.

Politrucul coloniei ne-a surprins în plină discuție și fără un raport scris ne-a băgat la izolare. Aceasta se afla sub infirmeria coloniei, unde doctori erau domnul Markoci și domnul Veselovschi, acesta din urmă fost legionar, dar plecat din mișcare, dintr-un capriciu al vanității sale.

Aici la izolare, sub clădirea veche a infirmeriei, am stat toată ziua de Paști. Eu eram foarte bolnav. Aveam febră mare, vărsături și începusem să mă îngălbenesc. Era al doilea icter pe care îl făceam în închisoare.

Bietul Marinică și-a dat toată osteneala să-mi facă viața mai ușoară.

Mi-a vorbit din Filocalie, m-a învățat rugăciunea lui Efrem Sirul („Doamne și stăpânul vieții mele, Duhul trândăviei, al iubirii de stăpânire și al grijii de multe nu mi-l da mie. Iară duhul curățenii, al smereniei și al dragostei, dăruiește-mi-l mie, slugii tale. Așa Doamne fă să-mi văd în fiecare zi păcatele mele și să nu osândesc pe fratele meu. Amin”).

De atunci am repetat mereu această rugăciune și întotdeauna cu gândul la Marinică.

Milițianul căruia Marinică i-a făcut cazul meu, a refuzat să aducă medicul: „Întâi să-și ispășească pedeapsa dată de tovarășul locotenent și pe urmă îl tratăm”.

Abia seara, după număr, doctorul Markoci m-a internat în infirmerie. Eram doi cu icter, într-un salon cu bolnavi de plămâni: eu și fostul major Șerban, care a și murit apoi.

După 21 de zile de infirmerie, am fost dat la croitoria coloniei, unde șef era domnul Taban, fost parașutat din Germania, care a trecut prin reeducarea de la Gherla, și pe care vestitul Goiciu l-a îmbolnăvit de plămâni.

De aici, de la croitorie, am fost repartizat într-o echipă „de suprafață”, care căra pământ cu vagoneți, cu legionarii: părintele Grebenea, domnul Gabriel Bălănescu, domnul avocat Willi Popescu, domnul avocat Titus Beu – care la scurt timp a murit de Basedof – licențiat în filosofie și ofițer de marină Aurică Pastramagiu, domnul avocat Luca Dumitrescu. În această echipă se afla și ziaristul din Prundeni și scriitorul Romulus Dianu (care a scris mai demult „Nopți la Adakalem”) și care a propus într-un articol, pe când se afla afară, ca toți legionarii să fie strânși pe Insula Șerpilor.

Acum văd, că se împăca foarte bine cu așa zișii „dușmani” ai dumnealui de altădată, care îl tratau cu multă atenție și amabilitate.

Marinică Naidim era un tânăr, atunci trecut de 30 de ani, înalt, slab, cu numai un dinte rămas în gură. Ceea ce te impresiona la el, era trăirea profund creștină și cunoștințele filosofice, dar mai ales teologice, pe care le poseda. El mi-a spus odată „Povestirea cu cel  mai de preț lucru de pe pământ” și „Povestea ucenicului cel silitor”. Știa pe de rost Sfânta Liturghie și pagini întregi din viețile sfinților și Filocalii.

Cunoștea foarte bine filosofii români și mai ales cele două testamente. Mai ales în cel nou excela.

Erau mulți mistici atunci în colonie, printre care domnii: Virgil Totoiescu, Nicu Mazăre, părintele Teodor Bej, Vasilică Man, părintele Iustin [Pârvu], Liviu Ceaca, dar parcă Marinică îi depășea pe toți.

Cel mai bun prieten al său din acea vreme, era domnul Virgil Totoiescu.

Marinică s-a născut la Râmniceni, Vrancea, la 25 martie 1922. A urmat școala normală din Buzău, fiind primul la învățătură.

A fost arestat la 20 de ani și condamnat la 25 ani, de regimul Antonescu, pentru apartenența sa la „Frățiile de Cruce”, fiind chiar conducător al acestora, pe școală. A executat 23 de ani închisoare, mult timp fiind alături de nedespărțitul său prieten de afară, Virgil Maxim. Eu l-am cunoscut pe Virgil Maxim în toamna anului 1955, când cei din închisoarea Gherla au fost transferați la Aiud, pare-se în vederea reeducării. […]

Ieșit afară după 1964, Marinică a făcut la fără frecvență limba și literatura română, luându-și apoi licența.

Părintele Arsenie Papacioc, un alt camarad de-al său de suferință, de la mănăstirea din localitatea Techirghiol, l-a caracterizat astfel: „Naidim a fost un profund trăitor al credinței ortodoxe”.

Mulți s-au întrebat, de ce Naidim nu s-a făcut preot, sau călugăr, lucru pentru care avea o vocație certă. Mie mi-a mărturisit odată, că îi e frică să se gândească la așa ceva, pentru că nu se simte în stare, spre deosebire de alt frate de suferință, Liviu Brânzaș, care încă de la minaCavnic, în 1953, mi-a mărturisit că el își simte vocația pentru preoție.

Că aceasta stă deasupra tuturor ocupațiilor și preocupărilor oamenilor, întrucât formează oamenii pentru cer.

Așa l-am văzut eu pe Marinică Naidim, care a decedat în decembrie 1999, modest și bun până la desăvârșire. Chiar dacă Marinică n-a fost nici preot, nici călugăr, prin viața și trăirea sa autentic creștină, a rămas în Mișcarea Legionară și nu numai aici, o pildă vie și un exemplu demn de urmat pentru noi toți.

Brașov, 28.06.2000.

(Ioan Victor Pica – Portrete de eroi și sfinți, Editura Semne, București, 2003, pp. 43-46)

„Acest om seducea prin extraordinara sa putere de trăire a fiecărui gând sau cuvânt pe care îl rostea.”

Ca peste tot în închisoare și aici1 era obiceiul ca de fiecare sărbătoare – făcându-se prin aceasta desigur caz de mai multă vigilență, să se umple izolatoarele cu deținuți. În astfel de situații, numai ce îl vedeai pe politruc alergând cu limba scoasă dintr-o parte a alta a coloniei, după captură.

Dimineața primei zile de Paști a anului 1952, era blândă și senină. Ieșisem în spatele barăcii unde stăteam de vorbă cu Marinică Naidim, un om cu mulți ani de închisoare executați. Era înalt, slab, cu o privire blândă, chipul lui aducând mai degrabă a ascet decât a „politician”. Fusese arestat încă de pe vremea lui Antonescu, la data aceea fiind elev. Era naiv ca un copil, fără urme de resentiment în cugetul său pentru nimeni. Nu mai avea aproape nici un dinte în gură, dar privirea senină a ochilor săi umplea chipul său de o frumusețe pe care alții nu o posedau.

Ne așezasem doar de câteva clipe, când politrucul dă peste noi. A chemat imediat sergentul și i-a dat ordin să ne vâre la izolare. Aici, la mină existau câteva carcere de lemn, foarte strâmte, în care omul nu încăpea decât stând în picioare și două izolatoare în cele două beciuri ale infirmeriei. Aici în aceste beciuri se izolau deținuții pe un timp mai îndelungat – câteva zile, o săptămână, două, și de obicei cu lanțuri la mâini și la picioare.

Noi am fost băgați în cel mai „confortabil” beci din cele două. Lumina ne venea prin niște ferestre de dimensiuni foarte reduse, aflate la nivelul solului. Aveam însă spațiu de mișcare.

N-am primit mâncare toată ziua, dar în ceea ce mă privește nici nu aveam poftă. Cu câteva zile înainte, începusem să am dureri de cap, grețuri și senzație de vomă. Bietul Marinică, ce a tras cu mine atunci. Mă credea indispus pentru că stătusem împreună de vorbă și astfel am ajuns la izolare. S-a căznit să-mi facă clipele cât mai suportabile și frumoase, spunându-mi fel de fel de povești și istorioare. Marinică nu avea nici o înclinație spre politică, nici pentru știință și nici veleități de literat. Acest om seducea prin extraordinara sa putere de trăire a fiecărui gând sau cuvânt pe care îl rostea. Eu mi l-am închipuit un mistic desăvârșit. Nici până atunci, nici apoi n-am întâlnit un asemenea om, care să-și înfrunte orice suferință cu atâta candoare copilărească. Dacă acest fapt s-ar putea numi fericire, atunci Marinică era un om cu adevărat fericit. Mi-a vorbit din viețile Sfinților, mi-a citat din Filocalie, mi-a spus cele mai frumoase rugăciuni pe care le știa, explicându-mi totul într-o lumină pe care eu altfel nu o puteam vedea. M-a făcut să învăț rugăciunea Sf. Francisc de Asisi repetând-o cu glas tare, de nenumărate ori.

După prânz, starea sănătății mele s-a înrăutăți brusc. Marinică a bătut în ușă, a chemat milițianul și a încercat să-i explice cum stau lucrurile cu mine. N-a fost chip să-l înduplece. Părerea lui era că mai întâi să-mi execut pedeapsa și apoi să mă tratez. M-a pipăit de nenumărate ori la gât, dar concluzia era aceeași: „ai temperatură mare”. Înspre seară, am început să vomit.

(Ioan Victor Pica – Vegheam la Styx. Memorii din temniță,  Editura Dealul Melcilor, Brașov, 2000, pp. 122-123)


1. Acțiunea se petrece în lagărul de muncă forțată de la Baia Sprie.

Marin Naidim – ”cel mai desăvârșit om întâlnit”

La Baia-Sprie, prietenul meu Emil Budei m-a întrebat după vreo șase luni de la sosirea noastră în colonie dacă am stat vreodată de vorbă cu Marinică Naidim, pentru că, din punctul lui de vedere, este cel mai desăvârșit om pe care l-a întâlnit. Așa l-am cunoscut. Ceea ce te fermeca în atitudinea și vorbele lui era simplitatea și atenția. Smerenia creștină trăită în toată plenitudinea ei. Deși era omul ce mai ascultat și respectat din întreg grupul de tineri veniți de la Aiud, nimic din purtarea lui nu arăta că s-ar fi socotit superior lor. Stăpânea toate secretele prieteniei. În primul rând, sinceritatea bazată pe dragoste și infinită discreție.

Când a prins încredere în mine, mi-a mărturisit că înainte de venirea în colonie a primit o veste de acasă care i-a umplut sufletul de bucurie: cele trei surori mai mici au fost primite într-o mănăstire. Șase ani le dusese grija.

(Nicolae Goga – Triunghiul morții. Amintiri din Baia-Sprie 1950-1952, Ed. Marineasa, Timișoara, 1995, pp. 81-82)

Marin – Curat, iubire multă, căldură sufletească, foarte bine format

Numai câteva cuvinte despre Marin. E cel mai simplu dintre toți prietenii mei. Curat, iubire multă, căldură sufletească, copil la suflet, foarte bine format.

(Valeriu Gafencu – Studentul Valeriu Gafencu. Sfântul închisorilor din România, ediție îngrijită de Nicolae Trifoiu, Ed. Napoca Star, Cluj-Napoca, 1998, p. 199)

Marin Naidim a plecat din această viață să-l întâlnească, dincolo, pe cel mai bun prieten, frate al lui, pe Valeriu Gafencu

Caracterizându-ne, pe noi, cei patru, apropiații lui din perioada 1942-1946-1948: Costică (Pascu), Neculai (Trifoiu), Ion (Ianolide) și pe Marin (Naidim) în rândurile ce le-am publicat la pagina 198-199 din cartea Studentul VALERIU GAFENCU, «Sfântul închisorilor din România», 1998, despre Marin, care i-a fost cel mai intim frate, Valeriu Gafencu se rezumă să scrie numai câteva cuvinte: „E cel mai simplu dintre toți prietenii mei. Curat, iubire multă, căldură sufletească, copil la suflet,
foarte bine format”.

Cel care l-a „prins” într-o carte, insistând mai mult asupra calităților lui, trecându-i numele numai cu inițiale, este publicistul, destul de cunoscut încă dinainte de 1940, Gabriel Bălănescu (autor și al cărții despre revoluția din Transilvania de la 1848, Avram Iancu), în volumul Din împărăția morții […].

După eliberarea din 1964, am încercat mult să-i găsesc adresa lui Marin. Am reușit, trimițându-i o scrisoare doar cu numele destinatarului, în satul lui natal, Râmniceni, jud. Buzău. Am început să corespondăm. După 1990, l-am vizitat la Constanța, unde s-a stabilit, în apartamentul mic, fost al surorii sale, care, călugăriță fiind, s-a întors la Mănăstirea Vladimirești. Din scrisorile primite de la Marin, reproduc una, care-i rezumă principiile și gândurile:

„Constanța,
6 dec. 1996

Sfântul Nicolae mi-a adus aminte că mai am un prieten care-i poartă numele (sfântului) și căruia trebuie să-i urez „La mulți ani!”, așa că dragă Nicolae, îl rog pe Sfântul Nicolae să-ți ajute să trăiești ani mulți, cu sănătate și cu realizarea dorințelor. Nu trebuie să uiți că Sf. Nicolae e și toiagul bătrâneților, că și noi am ajuns la vârsta când avem nevoie de el și calitatea aceasta de ocrotitor al bătrânilor. Am mai avut nevoie de el odată, și tu, și eu, atunci când am fost închiși, căci tot Sf. Nicolae ne-a ajutat, căci a slobozit trei voievozi de la închisoare, și de-atunci apelează la el toți cei cari cad în pânza păianjenului. De-altminteri, Sf. Nicolae e bun la toate. Scapă pe oameni și din întristare, și din boli, apără și biserica lui Hristos, mâniindu-se și dându-i o palmă ereticului Arie, de unde se vede că e și o mânie sfântă, când îți este iertat să fii violent, apărând credința, adevărul și dreptatea.

Sfântul Nicolae a supt, când era mic, numai de la țâța cea dreaptă, era un semn că va avea partea cea dreptă, pe care a gătit-o Domnul celor aleși.

Lui ne rugăm să ajute și celor dezbinați, celor ce se războiesc între ei, căci suntem turma lui Hristos. Mă refer la «Pentru Patrie» și la alte cuiburi. De ce nu suntem una, și avem mai multe păreri? În fond, avem aceeași obârșie. Poate face Sf. Nicolae o minune și ne unește pe toți…

Frate Nicolae, în speranța că Dumnezeu ne va ajuta, prin mijlocirea sfântului, te salut și te îmbrățișez cu mult dor de frate, Marin.”

Marine, frate drag, tu, împreună cu Valeriu, acolo sus, rugați-vă și pentru neputințele noastre!

(Nicolae Trifoiu – Pagini literare. Amintiri și evocări, Editura Napoca-Star, Cluj, 2001, pp. 177-180)

via Fericiti cei Prigoniti

AVATARURILE MÂRLĂNIEI. O masă în Sala Tronului… Republica Populară trăiește!

de Florin DOBRESCU

Consternantă această știre! Guvernul Dăncilă a organizat o masă în… Sala Tronului de la Palatul Regal! Fotografiile înfățișează o masă pantagruelică, încărcată cu bunătăți și băuturi, în jurul căreia se îndoapă mârle oficiale locale, alături de reprezentanți ai Parlamentului European. Iar dincolo de masă, Tronul Regal – ca un accesoriu nobiliar devenit obiect de breloc al unui manelist. Pe mese alăturate, venit parcă acum de la țară cu sacoșele de rafie pline, ministru Daea și-a întins brânza și cozonacii, ca precupețele din Piața Obor.

Figuri lăbărțate, cefe groase și transpirate, ascunzând sub gulere albe lanțuri de aur groase cât degetul, emanând prin toți porii incultură și grobianism, blocate o viață în perspectiva oablă de Videle și năpustite de curând pe culoarele puterii din Capitală, au confundat Sala Tronului cu spațiul unui local de lux, neputând să înțeleagă că acel spațiu reprezintă un simbol al istoriei naționale. Indiferent dacă ești monarhist sau republican, Palatul Regal din București este un monument istoric și poartă în el toată greutatea semnificațiilor istorice ale dinastiei de care sunt legate atât Independența, cât și Marea Unire făuritoare a României Mari. Oricum, însăși ideea de a face chiolhan într-o sală de muzeu mi se pare demnă de mentalitatea tip Las Fierbinți și cred că și cei mai gregari maneliști din România ar fi avut o ezitare înainte de a gândi un asemenea sacrilegiu.

Cu numai un an înaintea acestei probe de prostie agresivă, zeci de mii de români s-au perindat prin aceeași Sală a Tronului pentru a aduce un omagiu la catafalcul Regelui Mihai. Timp de câteva zile, acesta și-a reînstăpânit majestatea peste istorica Sală a Tronului, fiind tratat de toate instituțiile Republicii ca un adevărat monarh. Iar toate capetele încoronate ale Europei s-au reunit în jurul Tronului României.

Măcar și acest considerent și ar fi trebuit să le spună mârlanilor în fracuri de la protocolul Guvernului că ideea lor este tot atât de inspirată cu aceea de a face un grătar în curtea Catedralei Mântuirii Neamului.

Văzându-i înșirați pe Dăncilă, Carmen Dan, Daea, Birchal, înaintea mesei grele de bunătăți, mi-am amintit instantaneu de fotografiile de epocă înfățișând primatele din guvernul Dej-Pauker, la ospețe protocolare similare, imediat după alungarea Regelui Mihai. Și am înțeles că în urma defunctului regim comunist, Republica Populară trăiește și crapă de sănătate. Pe cadavrul unei Românii aflată în descompunere.

Dumnezeu să ne ierte…

Legături utile

    Caută în arhivă

    Caută după dată
    Caută după categorie
    Caută cu Google

    Acţiuni

    | © Copyright 2012 Buciumul | css.php