Buciumul – Publicaţie de informaţie şi atitudine naţionalistă

Sfântul Ioan Gură de Aur: Cuvânt la Duminica a XXV-a după Pogorârea Sfântului Duh

Cuvânt la Duminica a XXV-a după Pogorârea Sfântului Duh

din “Predici la duminici şi sărbători”

Cuvânt la Duminica a XXV-a după Pogorârea Sfântului Duh

„Şi, apropiindu-se, a legat rănile lui, turnând pe ele untdelemn şi vin” (Luca 10, 34)

Adevăratul samarinean este cel care se îngrijeşte şi de sufletul cel bolnav al aproapelui

Model de purtare de grijă pentru mântuirea sufletească a altora ne dă nouă Însuşi Dumnezeu. Mai întâi S-a îngrijit pentru Adam, înainte de căderea lui în păcat, spre a-l feri de aceasta. De aceea, a zis către dânsul: „Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!” (Facerea 2, 16-17).

Iată că atât prin uşurinţa legii, cât şi prin mulţimea pomilor învoiţi şi prin asprimea pedepsei celei ameninţătoare, Dumnezeu S-a îngrijit de mântuirea sufletească a lui Adam şi voia a-l opri de la păcat. Aşadar, în tot chipul a căutat Dumnezeu să întărească pe Adam împotriva păcatului, însă cu toată această îngrijire, cu toată această îndemnare şi sfătuire, cu toată bunătatea lui Dumnezeu, Adam totuşi a căzut şi nu a păzit porunca. Totuşi, Dumnezeu n-a zis: „Ce să mai fac Eu şi ce ar folosi aici? El a mâncat, a căzut în păcat, a călcat porunca, a crezut diavolului, a dispreţuit rânduiala Mea. pentru care acum a căzut în nenorocire, în moarte şi întru osândă, ce să mai vorbesc cu dânsul de acum?”.

Nu a grăit Dumnezeu aşa, ci S-a apropiat iarăşi de Adam îndată după căderea sa în păcat, l-a mângâiat şi a întrebuinţat alt mijloc pentru mântuirea lui, adică osteneala, sudoarea şi suferinţele, şi nu a încetat a face totul până ce iarăşi a restaurat firea cea căzută, a slobozit-o de la moarte, iarăşi a dus-o la cer şi iarăşi i-a dat bunuri încă şi mai mari decât cele pierdute.

Din acestea vedem îndeajuns că noi, pe fraţii cei căzuţi, nu trebuie să-i părăsim, nici să-i nesocotim, ci încă înainte de căderea lor să-i sprijinim împotriva păcatului, iar după căderea lor în păcat să arătăm o grijă mare pentru dânşii.

Că aşa fac şi doctorii. Oamenilor sănătoşi ei le dau povăţuire cum să-şi păzească sănătatea şi să poată înlătura bolile. Iar dacă cineva nu a păzit poveţele lor şi a căzut în boală, ei totuşi nu lasă un asemenea om fără ajutor, ci, mai ales atunci îi arată cea mai mare îngrijire, pentru ca pe cel bolnav iarăşi să-l slobozească din boală.

Aşa a făcut şi Apostolul Pavel. După ce amestecătorul de sânge din Corint săvârşise un păcat aşa de greu, care nu se obişnuia nici la păgâni, totuşi nu l-a neglijat, ci mai vârtos l-a însănătoşit, deşi acela era îndărătnic şi nu voia să asculte, nici nu a primit mijlocul de mântuire. Şi l-a făcut atât de sănătos, încât iarăşi a putut fi unit cu trupul Bisericii. Când acela a păcătuit, Sfântul Apostol n-a zis întru sine: „Ce să mai fac eu de acum? Ce poate folosi aici? El a ajuns de neîndreptat, a săvârşit o încălcare de lege şi nu voieşte să se lase de necurăţia sa. Iar pe lângă acestea, el este îngâmfat şi mândru şi prin aceasta face rana sa netămăduită, de aceea îl vom lăsa în voia lui şi-l vom părăsi”.

Nu, el n-a zis nimic din toate acestea, ci tocmai acum a arătat cea mai mare grijă pentru acela, când l-a văzut pe marginea răutăţii, şi n-a încetat de a-l înspăimânta şi a-l pedepsi, şi el însuşi şi prin alţii. El a făcut şi a căutat toate până ce l-a adus la cunoaşterea păcatului său şi la simţirea nelegiuirii sale şi, în fine, l-a curăţit de toată pata.

Deci, aşa trebuie să faci şi tu. Urmează acelui samaritean din Evanghelie (Luca, cap. 10), care a arătat atâta grijă pentru cel rănit. Levitul trecuse pe lângă dânsul, asemenea şi fariseul, şi niciunul dintre cei doi nu s-a plecat la cel ce zăcea, ci l-au lăsat să zacă fără compătimire şi au trecut mai departe.

Iar un samaritean, care de altminteri nu avea nici o legătură cu cel nenorocit, n-a trecut pe lângă dânsul, ci s-a oprit, a simţit compătimire şi a turnat untdelemn şi vin pe rănile lui. Apoi l-a pus pe dobitocul său, l-a dus la o casă de oaspeţi şi a dat şi a făgăduit bani, ca să nu fie lipsit de grijă.

El n-a zis întru sine: „Ce treabă am eu cu omul acesta, eu sunt samaritean şi nu am nimic comun cu dânsul. Pe lângă aceasta, cetatea este încă departe şi el nu este în stare de a merge acolo; de voi rămâne cu dânsul, aş putea şi eu cădea între tâlhari, ba încă aş putea fi socotit făptaş al nelegiuirii săvârşite aici”. Căci unii, în călătoriile lor, văd adeseori un rănit care se luptă cu moartea, şi nu se apropie de el, nu pentru că n-ar avea milă de el, sau că n-ar voi să cheltuiască cu dânsul, ci de frica de a nu fi traşi înaintea judecăţii, şi a fi ei înşişi bănuiţi că ar fi ucigaşi. Totuşi, samariteanul cel milostiv nu s-a temut de toate acestea, ci fără multă gândire l-a pus pe dobitocul său, l-a dus la casa de oaspeţi şi nu s-a speriat nici de primejdie, nici de cheltuială, nici de nimic altceva.

Deci, dacă samariteanul a fost atât de plin de dragoste şi atât de compătimitor către un om necunoscut, cum ne vom putea noi îndreptăţi când nu ajutăm pe fraţii noştri în vreo nenorocire încă mai mare?

Căci cei căzuţi în păcate sunt mai nenorociţi decât acela; căci păcatele şi prihănile sunt mai cumplite decât toţi tâlharii; ele schingiuiesc pe cei căzuţi în ele mai cumplit decât aceia. Ele răpesc nu numai hainele şi rănesc nu numai trupul, ci şi sufletul, şi după ce le-au pricinuit mii de răni, îi lasă să zacă în prăpastia necucerniciei şi se duc de acolo.

La o astfel de nenorocire să nu rămânem cu sânge rece, să nu trecem fără compătimire pe lângă o privelişte atât de vrednică de tânguire. Şi chiar de ar face alţii aceasta, tu să nu o faci.

Să nu zici întru tine: „Eu sunt mirean, am muiere şi copii, aceasta se cuvine preoţilor!”. Iată, samariteanul nu grăia astfel, ci a apucat pe cel nenorocit ca pe un câştig mare.

Deci, când vezi pe cineva care are trebuinţă nu de vindecarea trupului, ci a sufletului, să nu zici: „Pentru ce nu-l vindecă acesta sau acela”, ci slobozeşte-l tu din boala sa şi nu întreba pentru ce alţii pregetă.

Când vezi o bucată de aur jos, negreşit nu întrebi mult de ce n-a ridicat-o acesta sau acela, ci te sârguieşti a întrece pe toţi ceilalţi şi a o ridica. Tot aşa trebuie să cugeti şi cu privire la fratele tău cel căzut; trebuie să crezi că în îngrijirea de dânsul ai găsit o comoară.

Când torni în rănile sufletului său untdelemnul învăţăturii creştineşti, când îl legi cu blândeţe şi-l vindeci cu răbdare, prin aceasta ai dobândit comoara cea mai mare, şi această singură faptă va stinge întru tine multe pete ale păcatului.
Când vezi pe cale un sărac, un nevoiaş, nu trece uşor pe lângă dânsul fără a-i da milostenie! Aceasta este frumos şi bine. Dar şi când vezi un frate pe calea păcatului, nu trece pe lângă dânsul, ci printr-un cuvânt prietenesc, ca printr-un frâu, opreşte-l de la calea sa cea rea şi adu-l iarăşi la Biserica lui Hristos. O astfel de milostenie este mai bună decât alta şi are mai mare preţ decât mii de talanţi de aur.

Ce zic eu: decât mii de talanţi? Nu!

Milostenia aceasta are mai mare preţ decât toată lumea cea văzută, căci omul este mai preţios decât lumea.

Pentru dânsul s-au făcut chiar cerul şi marea, soarele şi stelele.

Gândeşte deci la înălţimea vredniciei aceluia pe care tu poţi să-l mântuieşti, şi nu vei pregeta a te îngriji de dânsul, adică de sufletul lui cel nemuritor. Cine dă unui păcătos milioane, nu i-a dat aşa de mult ca cel ce mântuieşte sufletul lui, căci îl abate de la calea lui cea rea şi-l întoarce la fericirea cea dumnezeiască.

Cine dă săracului pune capăt foamei.

Cine îndreaptă pe păcătos pune capăt necucerniciei. Unul mângâie sărăcia, celălalt opreşte prihana. Unul slobozeşte trupul de la răutate, celălalt răpeşte sufletul de la iad.

Vedeţi, eu v-am arătat cum puteţi să câştigaţi o comoară; să nu pierdeţi deci acest câştig. De aceasta nu vă puteţi apăra nici prin sărăcie, nici prin propriile nevoi, căci aici n-aveţi altă cheltuială de făcut decât aceea a cuvântului şi a vorbei.

Însă cu totul împotriva acestei milostenii duhovniceşti este obiceiul cel rău, nu numai de a învinovăţi păcatele altora, ba încă a le şi dezvălui şi a le face cunoscute, fără a le îndrepta.

Nu trebuie să limbuţim asupra slăbiciunilor celor bolnavi, ci să le tămăduim.

Acest obicei rău, iubiţilor, noi trebuie să-l dezrădăcinăm, căci el pricinuieşte multe rele.

Descoperirea greşelilor altora face pe aceştia adeseori cu totul fără curaj spre îndreptare, pe când descoperirea însuşirilor celor bune ale lor ridică sufletul lor şi întăreşte duhul lor. Pentru aceasta, să răspândim ştiri care aduc obştei noastre cinste, iar nu de acelea care aduc ruşine fraţilor noştri.

De auzim ceva bun, să facem aceasta cunoscută tuturor; însă de aflăm ceva rău şi păcătos, să încuiem aceasta în noi şi să tindem ca să se dea uitării.

Aşadar, nu faceţi cunoscute păcatele oamenilor, cei asemenea nouă, şi nu pregetaţi a vă îngriji de mântuirea lor, ci faceţi şi încercaţi toate, ca pe cei bolnavi la suflet iarăşi să-i aduceţi la noi, pentru ca noi, atât în viaţa aceasta vremelnică, cât şi în veşnicie, să ne facem părtaşi răsplătirii celei mari, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh se cuvine slava, acum şi în vecii vecilor. Amin.

URL Scurt: http://www.buciumul.ro/?p=32552

Postat de pe 12 Noi 2017. Catalogat ca Spiritualitate. Puteţi urmări răspunsurile la acest articol via RSS 2.0. Puteţi lăsa un răspuns sau un trackback la acest articol.

Lasă un răspuns

Legături utile

    Caută în arhivă

    Caută după dată
    Caută după categorie
    Caută cu Google

    Acţiuni

    | © Copyright 2012 Buciumul | css.php