UN SECOL DE ÎNCHISOARE PENTRU POEZIE. Extraordinara poveste a caietelor lui Dumitru Cristea și a poeziilor lui Radu Gyr

Am mai văzut aceste caiete în 2014, cu ocazia unei  manifestări culturale de muzică și poezie. „Remember. Radu Gyr – În cântec deplin, cu Walter Ghicolescu”, organizate de mine și Florin Dobrescu. Un eveniment cultural, la un local boem, într-un ambient original care se preta pentru un cenaclu, ”La Copac”.

Pretextul evenimentului era și nașterea unor cântece noi pe versuri vechi. Deși entuziasmul descoperirii unor oameni talentați se estompează repede în lumea asta supusă acelorași reguli, unde totul se plătește, într-un fel sau altul. Iar noi (eu și Florin sau Florin cu mine) am avut pretenția unui voluntariat pe care l-am plătit deseori scump. Dar asta e oarecum altă poveste, având doar o legătură cu faptul că atunci, în acea seară memorabilă de martie, am avut prea puțin timp pentru a acorda atenție faptului cel mai important: <<Caietele>> și povestea lor, spusă pe scurt de doamna Dorina (Tudora) Cristea, care venise să ni le arate, bolnavă fiind. Iar aceleași motive și nu numai, poate o necuvenită stabilire a priorităților (deși analizând cele ce le-am făcut în acești ani, nu prea a fost „timp liber”), lipsa unui uzual mijloc de transport, au făcut să nu ne îndreptăm pașii spre orașul Alexandria sau spre satul Purani, din Teleorman, pentru a mai vedea o dată caietele și a asculta povestea lor.

Dumnezeu ne-a mai dat o șansă și, la începutul acestui an, am avut marea bucurie să aflu că doamna Paula Manea, sora doamnei Tudora Cristea, împreună cu fiul acesteia, au hotărât să dea caietele în custodia Muzeului Rezistenței (proiect gestionat de Fundația Ion Gavrilă Ogoranu).

După 13 ani de când am le-am văzut prima dată, am simțit cu o stranie bucurie, dar și cu tristețe, că mă aflu lângă suferința celor peste 100 de ani de închisoare, dacă e să luăm în calcul doar condamnările primite pentru aceste caiete (căci dacă le-am socoti și pe cele ale autorului/rilor versurilor și pe ale celor cărora le-au mângâiat suferința, s-ar face mii și mii).

Prima tentativă de a pleca spre Alexandria a eșuat. Poate era un semn că nu poți prelua oricum un asemenea tezaur. Era nevoie de o purificare sufletească, de un prag. Sâmbătă mi-a fost un rău “soră cu moartea”. Dar cred că și datoria asta m-a ridicat din cădere. Simțeam că e ceva ce trebuie neapărat să fac, chiar dacă aș merge în genunchi, darămite la volanul unei mașini născute din bucuria de a dărui a unor oameni minunați. Duminică am reușit, după slujba de la biserică, să plecăm spre Alexandria. Un drum parcă într-o altă dimensiune, cu un soare straniu răsărind parcă spre apus.

Știam că doamna Dorina, aflată la venerabila vârstă de 93 ani, e bolnavă. Dar intrând în apartamentul micuț și liniștit unde își duc viața cele două surori pe timpul iernii, mi-am schimbat percepția despre această boală. Poate nu e uitare, ci poate o alinare a suferințelor. Cele două doamne erau aproape neschimbate după 13 ani, dar doamna Dorina avea o lumină pe care greu o poți descrie în cuvinte. În casa lor era Iubire: dragostea surorii care o îngrijea cu devotament, lumina din jurul ”bolnavei”, prezența luminoasă a unei Iubiri de dincolo de moarte în trăsăturile nobile ale lui Dumitru Cristea care ne privea, dârz, din tablou.

Voiau să ne dea nouă Caietele pentru ca povestea lor să meargă mai departe: ”dacă pot aduce un bine…”. Teoretic, sunt rezultatul suferinței, al poeziei născute din chinuri inimaginabile, între zidurile temnițelor comuniste… Transmise prin aceleași ziduri, prin morse… Ori pe bucățele de săpun… Durere sublimată, împărtășită, salvatoare… da, scoase miraculos ”afară” în memoria acelui tânăr deținut politic, Dumitru Cristea. Torționarii refuzând să creadă că era posibil ca un om să rețină atâtea poezii, chinuindu-l – la a doua arestare – și ținându-l luni de zile legat în lanțuri, de mâini și de picioare, ghemuit, pentru a mărturisi cine l-a ajutat să scoată caietele cu poezii din temnița Aiudului.

Arestat într-o noapte de octombrie 1948, la vârsta de 21 de ani, în urma celui mai mare val de arestări politice din istoria României din mai 1948 (Legea 127/2017 a instituit ziua de 14 mai ca “Zi națională pentru cinstirea martirilor din temnițele comuniste”), și-a petrecut cea mai mare parte a pedepsei în închisoarea Aiud, unde începând din 1952 a fost ținut în condițiile cele mai severe de recluziune, la Zarka. Dumitru Cristea a memorat un număr mare de poezii, majoritatea ale lui Radu Gyr și câteva de Nichifor Crainic. Pe care nu îi întâlnise fizic în închisoare, și cu atât mai puțin în ”libertatea” de după, în ”lagărul România”, cum îl numea în memoriile sale regretatul Constantin Iulian. Eliberat în 1954, la expirarea pedepsei, primul lucru pe care l-a făcut ajuns la Negrești, satul său natal, a fost să cumpere trei caiete. Nu avea bani deloc, așa că, pentru a le cumpăra, a împrumutat de la o tânără învățătoare din sat (mai târziu, aceasta avea să apară în proces ca martor al acuzării). Pe caiete a așternut versurile memorate. Era conștient de valoarea acestui neprețuit tezaur literar, transmis doar din gură în gură sau prin alfabetul Morse bătut în țevile și zidurile temnițelor. Un tezaur pe care prea puțini din cei întorși la casele lor îndrăzneau să-l împărtășească altora. Trebuie amintit că, la ieșirea din penitenciar, orice deținut politic era obligat să semneze o declarație prin care se angaja că nu va lua legătura cu foști colegi de detenție și că nu va spune nimănui ce și pe cine a văzut în închisorile prin care trecuse. Se înțelege că împărtășirea cu alții a acestor poezii cuprinzând trăirile autorilor în condițiile atroce ale bolgiilor comuniste, constituia un delict penal. În acei ani de groază și teroare, cu trupele sovietice pe teritoriul țării și cu un Occident care întârzia să mai intervină pentru eliberarea națiunilor captive din Est, nimeni nu mai spera la un apropiat sfârșit al comunismului. În acest context, giuvaerele literare ar fi pierit odată cu sfârșitul biologic al celor ce le tăinuiau în memoria tăcută… De aceea, tânărul Dumitru Cristea le-a scris pe caiete.  

Ieșise însă din închisoare grav bolnav de plămâni și în curând avea să ajungă, în stare gravă, la spitalul din Constanța. Temându-se că va muri, iar caietele pe care le purta permanent cu el ar putea să se piardă, le-a încredințat prietenului său, profesorul Constantin Neicu. Cu timpul, acesta le-a dat altora, care la rândul lor le-au dat mai departe. Ele au circulat de la om la om, în perioada 1955-1957. Cu siguranță, poeziile vor fi fost memorate sau transcrise și de cei care le citiseră, ajungând la alții și la alții. Cert este că, la un moment dat, Radio „Europa Liberă” a difuzat poeziile de detenție ale lui Radu Gyr. Regimul turba. Securiștii vânau, înnebuniți, peste tot, aceste poeme. Până când au reușit să intre pe fir. Nu știm dacă urmare unui denunț sau pur și simplu unor percheziții de rutină. Cert este că în curând aveau să captureze caietele lui Dumitru Cristea.

Cine a trecut prin mâna Securității acelor ani știe că metodele de tortură ale anchetatorilor erau inepuizabile și că nimeni nu putea rezista la nesfârșit. Anchetele dure vor duce la reconstituirea parțială a traseului pe care circulaseră aceste poezii, salvate de la pierderea definitivă. De la Constantin Neicu, ele ajunseseră la avocatul Valeriu Cristescu (fost prefect de Prahova), apoi la avocații Victor Clonaru și Sava Marinescu. Cert este că, fiecare din cei pe la care caietele poposiseră aveau să fie torturați de bestiile Securității, declarând în cele din urmă de la cine le aveau. Un lanț al torturii și suferinței, până când, din om în om, s-a dat de capătul firului, adică de autorul transcrierii: Dumitru Cristea. Fiecare dintre ei a fost pus să noteze, manu propria, pe coperți, de la cine a primit caietele cu ”poezii legionare” (securiștii îi obligau să facă această mențiune, deși oricine le citește vede că nimic nu este legionar în aceste poezii de detenție; s-ar putea face un studiu amplu asupra atribuirii acestei etichete în perioada aceea, dar și în zilele noastre, și mai ales a consecințelor atribuirii…). Pentru teribila crimă de a lectura acele poezii, s-au primit peste 100 de ani de condamnări însumate, dintre care Dumitru Cristea a primit 25 ani, iar tânăra lui soție, Tudora, 10 ani pentru „omisiune de denunț” și „uneltire contra ordinii sociale”.

Cei doi se cunoscuseră în 1955 la o întreprindere de minerit din Dobrogea – el, abia ieșit din închisoare, maistru minier, iar ea proaspătă absolventă a Şcolii Tehnice Postliceale de Geologie – și se căsătoriseră, în urma unei frumoase povești de dragoste, având și un copil. Dar despre caiete, Dorina a aflat abia la proces. Soțul nu îi spusese nimic despre ele, intuind pericolul și vrând să o protejeze de eventuale neplăceri. Mai ales că, la rândul ei, în copilărie (așa cum povestește sora dânsei) dormeau pe la vecini pentru ca, în cazul unei descinderi și arestări nocturne a tatălui lor (aflat în obiectivul Securității, săptămânal anchetat, cu bătăile de rigoare), să nu sufere și ei, copiii. Poate de aceea, tatăl ei îl plăcuse de la început pe băiatul cu ochi negri, pătrunzători, cu mustăcioară pana corbului și suflet de poet, ce îi ceruse fiica de soție. Și tot tatăl ei avea să spună, după condamnările din 1958: ”Și dacă fata mea ar muri în închisoare și tot nu mi-ar părea rău pentru omul de care a avut parte.”

Dumitru Cristea fusese arestat în aprilie 1958. Întreaga țară era răvășită de valuri de arestări ce lăsau în urmă case goale și familii plângând.

Tudora Cristea a fost arestată pe 15 iulie 1958, chiar de ziua de naștere a fiului său, Corneliu. „M-au arestat în 15 iulie 1958 cu băieţelul meu care în ziua aceea împlinea doi ani. Eram pe un şantier de explorări de la Ocna de Fier şi soţul meu fusese arestat. Nu ştiam nimic: unde l-au dus, ce s-a întâmplat. Când au venit să mă aresteze pe mine au zis că mergem acolo unde este el, să ia nişte declaraţii”, povestea dânsa cu ani în urmă, într-un interviu apărut în presă. A fost luată pe sus cu copilul de doi ani, dusă la Securitatea de la Reşiţa şi mai apoi la Timişoara. A fost urcată într-un avion militar şi i s-a smuls copilul din braţe. ”Când mi-au luat copilul, am leşinat. M-am trezit undeva pe un aeroport. M-au dat jos, m-au dus la Securitate la Constanţa. Am stat un an de zile în anchetă”, își amintește Tudora Cristea. Copilul a fost adus la Purani, la sora ei mai mică, Păuna. Aceasta își amintește noaptea în care mașina Securității a pus farurile pe casa lor, agenții aducându-l pe cel mic. Păuna și părinții săi credeau că au venit să îi aresteze pe ei.

Pentru securiști a fost irelevant faptul că Tudora Cristea nu știuse de existența caietelor. A fost acuzată de omisiune de denunț. Iar pe vremea aceea, în procesele politice, Securitatea dicta judecătorilor condamnările. A fost condamnată la 10 ani, în condițiile în care fiecare zi de viață în penitenciarele Republicii Populare Române era un examen al supraviețuirii. Tudora Cristea a trecut prin închisorile de Jilava, Miercurea Ciuc, Arad și Oradea. ”Patru ani şi jumătate în care n-am ştiut nimic de familie, n-am primit pachete, n-am avut vorbitor. Am trăit pe sub pământ. Dacă ne dădeau o pedeapsă de şapte zile la izolator, ne băgau iarna, nu aveai pat acolo. Mâncare doar a treia zi. Apă caldă şi cu sare. Atunci când pleca una, fetele ofereau una un ciorap, alta o haină groasă, însă ne dezbrăcau numai în cămaşa bărbătească de la dreptul comun şi ne duceau numai aşa îmbrăcate. Acolo era frigul frigului”, își amintea ea.

Norocul a zeci de mii de oameni au fost decretele de grațiere pe care regimul comunist a fost nevoit să le dea, în 1963-1964, ca urmare a presiunilor puterilor occidentale, care au condiționat ajutorul acordat României de eliberarea tuturor deținuților politici. A fost pusă în libertate în februarie 1963, iarna, în aceeași rochiță de mătase în care fusese arestată. Până la ora sosirii trenului în gara Reșița, a intrat pe niște străduțe și i s-a făcut rău de frig, foame și oboseală, căzând într-un gang. O familie cu suflet, care a înțeles de unde venea, i-a dat ceva de mâncare, a îmbrăcat-o și a ajutat-o, nu fără teamă, să își revină (ajutorarea unui “dușman al poporului” putea avea consecințe). A ajuns noaptea la Purani, mergând pe jos în sandale de la gară, regăsindu-și fiul, acum în vârstă de 7 ani. Dumitru Cristea avea să fie eliberat abia în vara lui 1964. Trecuse prin calvarul lagărului de la Noua Culme, Fortului 13 Jilava și Aiudului, iar patru ani fusese ținut în lanțuri, făcând greva foamei pentru a-i îndupleca pe temniceri să i le scoată.

În 1991, Dorina și Dumitru Cristea au aflat că unii foști deținuți politici își recuperaseră manuscrisele confiscate de defuncta Securitate cu prilejul perchezițiilor, așa că au solicitat Serviciului Român de Informații (care preluase cea mai mare parte a arhivelor) restituirea caietelor. Și astfel, caietele cu poeziile lui Radu Gyr și Nichifor Crainic, au reintrat în poesia lor, după 35 ani. „Mergeam pe străzile Bucureştiului şi plîngeam de fericire. Sărutam caietele, pe care nu mai sperasem să le recapăt”, își amintea Dumitru Cristea acel moment.

O va contacta pe Simona Popa, fiica poetului Radu Gyr. Aceasta, împreună cu foști deținuți politici apropiați ai poetului, va considera că, dintre toate versiunile poeziei de detenție a tatălui său care circulau, cele din caietele lui Dumitru Cristea aveau cea mai mare acuratețe. Așa au văzut lumina zilei pentru prima oară, la tipografia Marineasa din Timișoara, ajungând apoi, în alte și alte ediții, până la noi. Iar asta cu prețul atâtor destine zdrobite.

Cunoscând aceste povești și înțelegând prețul pe care, timp de 45 de ani, l-au plătit atâția români pentru a salva creația unor poeți ai închisorilor, pare de necrezut că, la 36 de ani de la căderea comunismului, se instituie o altă cenzură ce declară non-grata autori stigmatizați prin anumite etichete, laolaltă cu operele lor, aruncându-ne din nou într-un univers al scriitorilor interziși și poeziei arestate (vezi scandalul din jurul unui cântec intonat în Catedrala Neamului, eliminarea colindelor de temniță ale lui Radu Gyr din repertoriul Filarmonicii din Timișoara, ori ștergerea chipului poetului de pe zidul unei capele dedicate chiar foștilor deținuți politici, toate întâmplate în urmă cu două luni).

Așa cum spuneam la începutul acestei mărturii, la începutul acestui an 2026, într-o nouă vreme de prigoană începută sub pretextul unei intenționate confuzii politice care a generat cea mai mare ruptură socială din România de după 1990, am primit această minunată veste, că surorile Manea, împreună cu fiul doamnei Dorina Cristea, au hotărât să ne încredințeze Caietele. La plecare, doamna Paula i-a spus surorii: „Acum ia-ți rămas bun de la ele…” . Iar aceasta le-a luat, le-a deschis și le-a sărutat… Scena a fost zguduitoare. În acele caiete erau adunați zeci de ani de suferință ale atâtor destine unite prin poeziile lor. Mai mult de 100 de ani de condamnări. Și toată drama, ani de zile tăinuită, a unei întregi familii… Cu această merinde pentru veșnicie ne-am întors în lume cu o mare liniște și bucurie în suflet, dar și cu o mai mare datorie în aceste vremuri tulburi.

Caietele astea mi-au redat Bucuria. Poate m-au făcut să înțeleg mai bine și să accept sensul suferinței. Calea e una singură. Adevărul la fel. Iar mărturisirea Adevărului e singura Bucurie adevărată. Da, Caietele acestea cu atâta suferință în ele pot schimba lumea și ne pot ajuta să găsim Calea către Adevăr. Am scris această mărturisire cu toată Bucuria regăsirii și acceptării sensului suferinței și cu lacrimi pe care le credeam pierdute pentru totdeauna.

Inculpați pentru memorie,

Ioana și Florin Dobrescu