Marius Oprea despre Alexandru Florian și „Războiul statuilor – între două legi contradictorii”

Totul a început printr-o adresă aparent benignă, ca multe alte comunicări, trimisă de Direcția Generală pentru relațiile cu Instituțiile Prefectului din Ministerul Afacerilor Interne, prin care se cere verificarea aplicării în teritoriu a unei legi. De astă dată însă, adresa, trimisă pe data de 8 mai anul curent în nouă județe și în Municipiul București, cerea „verificarea situațiilor din județul dumneavoastră și luarea măsurilor ce le apreciați necesare în respectarea dispozițiilor legale în materie”, în conformitate cu Ordonanța Guvernului 31/2002, devenită ulterior Legea 217/2015 care statuează „interzicerea organizațiilor, simbolurilor și faptelor cu caracter fascist, legionar, rasist sau xenofob și a cultului persoanelor vinovate de săvîrșirea unor infracțiuni de genocid contra umanității și crime de război”.

De astă dată, țintele Instututului Național pentru Studierea Holocaustului în România nu mai sînt fabricanții de tricouri, expozițiile de pictură sau titlurile de cetățean de onoare, ci străzi și persoane juridice (în cazul de față, instituții de învățămînt), care „poartă numele unor persoane condamnate pentru crime de război sau infracțiuni contra umanității” și chiar busturi ridicate pentru comemorarea acestora. Anexa adresei trimisă de cercetătorii de la Institutul „Elie Wiesel” către Ministerul Afacerilor Interne cuprinde 16 asemenea „obiective”, patru străzi, șapte unități de învățămînt și cinci busturi, unele ridicate în spațiul unor lăcașe de cult. Bineînțeles, la loc de frunte se află Mircea Vulcănescu – stradă, un liceu, un grup școlar și bustul ridicat în Piața Sfîntul Ștefan din București, precum și o școală generală în Bîrsana – Maramureș (a fost scăpată, impardonabil, din vedere placa comemorativă de pe casa unde a locuit Vulcănescu, de pe strada Popa Soare 16 bis), Radu Gyr (stradă în Cluj) și Vintilă Horia (stradă în Mangalia și școală la Segarcea).

Acestui triptic deja previzibil (căci numele celor trei s-a mai tot aflat pe lisa de preocupări ale Institutului Wiesel) i se alătură mitropolitul Visarion Puiu, căruia i s-a ridicat un bust la Mînăstirea Putna și pe care cercetătorii Institutului „Elie Wiesel” îl vor dărîmat. Condamnat în 1946 la moarte în contumacie de Tribunalul Poporului din București și excomunicat de Sfîntul Sinod al BOR în 1950, fostul mitropolit al Bucovinei și apoi cîrmuitor spiritual al românilor din exil a fost reabilitat post mortem de același for pe 25 septembrie 1990.

Numelor sonore de mai sus li se mai adaugă altele. De pildă, Gheorghe Jienescu. Odată cu intrarea României în Primul Război Mondial, tînărul învățător Gheorghe Jienescu a fost mobilizat ca sublocotenent și pentru curajul dovedit a fost decorat cu Coroana și Steaua României cu spade, fiind trimis după război într-un lot de tineri ofițeri în Franța, pentru a urma pilotajul, în vederea completării nevoilor de încadrare ale aviației. Reîntors în țară, după cîțiva ani calitățile lui excepționale i-au determinat promovarea la conducerea aviației militare românești, cu toate că avea doar gradul de colonel. Era celebru în epocă, pentru că în 1935 reușise performanța mondială de a străbate imensa distanță București / Capetown, de 24.000 kilometri la bordul unei aeronave, faptă pentru care fusese decorat cu ordinul „Virtutea Aeronautică”.

În timpul guvernării antonesciene a fost subsecretar de stat la Ministerul Apărării Naționale pentru Aer și Marină. A fost condamnat, în procesul grupului de 17 miniștri ai guvernelor Antonescu (Ședința din 6 februarie 1948), la 20 de ani temniță grea cu degradarea civică, fiind închis la Sighet și în alte închisori. La trei decenii după moartea lui Gheorghe Jienescu, în aprilie 1971 la București, consătenii săi nu l-au uitat și în semn de prețuire pentru amintirea unuia dintre pionerii aviației românești, Școala din comuna Rast, județul Dolj, unde s-a născut și căreia i s-a dedicat ca tînăr învățător, îi poartă numele, ca și o stradă din localitate. Institutul Elie Wiesel cere ștergerea numelui său de pe acestea.

La fel și în cazul lui I.C. Petrescu, un mare pedagog și reformator al învățămîntului românesc (alături de Onisifor Ghibu și Simion Mehedinți), născut în comuna Stîlpeni, județul Muscel, la 26 ianuarie 1892 și decedat la 15 martie 1967. Era fiu de învățător. În 1924, după terminarea studiilor secundare și universitare, a obținut doctoratul în filozofie și  litere din București, și a continuat studiile la universitățile din Leipzig, Berlin, Dresda, Paris. Revenit în țară, între1934-1947 a fost profesor de pedagogie socială la Universitatea din București. A publicat studii și lucrări numeroase, prin care a creat fundamente ale pedagogiei și a clarificat probleme esențiale ale acesteia: Școala activă, Problema selecției în școala democrației, Școala și viața etc. În opinia sa, școala românească era întemeiată după model occidental și nu răspundea cerințelor comunităților din România, unde mare parte a populației locuia în mediul rural și deci școala trebuia să răspundă necesităților acestora. După părerea lui I.C. Petrescu, copiii satului care au absolvit școlile rurale nu se puteau integra în nici una din lumi, nici în cea a orașului și nici în lumea unde își aveau rădăcinile. Prin principiile formulate și puse în practică, a fost considerat creatorul școlii românești moderne din lumea satului, ceea ce a făcut ca Secția Pedagogică de la Biblioteca Centrală Universitară „Carol I” (fosta Bibliotecă Pedagogică Națională „I.C. Petrescu”) să se numească astfel. Faptul acesta (grav!) a scăpat Institutului Elie Wiesel, care solicită doar ca Liceul tehologic din comuna natală, Stîlpeni – Argeș, să nu-i mai poarte numele, pentru aceeași vină ca și a comandorului aviator Jienescu: a fost subsecretar de stat în guvernul antonescian, pe lîngă Departamentul Culturii Naționale și al Cultelor. La fel ca toți cei de mai sus, a fost condamnat din acest motiv pentru „crime de război” de Tribunalul Poporului, în 1948.

Ultimul nume de pe listă este al unui maghiar din Ardeal, condamnat pentru crime  de război, contele Albert Wass. S-a născut la Răscruci în județul Cluj. fiind totodată inginer forestier, scriitor și poet. În perioada ocupării Transilvaniei de Nord ca urmare a Dictatului de la Viena, prin scrierile sale a fost premiat de înalte instituții academice din Ungaria, fiind numit totodată membru al Academiei Ungare, pentru cunoștințele sale forestiere. În mai 1946, atît Albert Wass cît și tatăl său Endre Wass, au fost condamnați la moarte în contumacie de Tribunalul Cluj, iar posesiunile le-au fost confiscate, fiind găsiți responsabili pentru evenimentele care au avut loc în septembrie 1940, cînd un locotenent ungur a arestat șase locuitori din Sucutard și a executat patru dintre ei (doi români și două evreice) în localitatea Țaga, ca și pentru instigarea și provocarea unui măcel de la Mureșenii de Cîmpie, cînd soldați unguri au ucis 11 persoane civile. S-a sinucis în februarie 1998 în Florida. Fiul său, unul dintre coordonatorii din Războiul din Golf, moment după care a fost propus la un moment dat chiar reprezentat al Forțelor Armate Nord Americane pentru Europa de Est, i-a încercat reabilitarea, care însă a fost respinsă definitiv de autoritățile judiciare din România în 2008. Albert Wass are ridicate trei busturi, două în curțile bisericilor romano-catolice din Lunca Mureșului și Reghin și unul la Odorheiul Secuiesc, în Covasna. Se subînțelege că nu au ce căuta acolo, mai greu de estimat este care va fi reacția comunității maghiare, care îl apreciază drept unul dintre marii ei scriitori.

Cu mai multă vreme în urmă, criticam faptul că această lege, prost alcătuită, a dat naștere la interpretări de natură să transforme Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel” într-un soi de poliție orweliană a gîndurilor și un cenzor al istoriei României, prin reluarea rechizitoriilor și a retoricii stalinismului, care a condamnat drept fasciști o mulțime dintre inamicii ei politici, socotiți astfel și în prezent drept complici sau autori direcți ai Holocaustului din România, fără o individualizare a presupusei vinovății, după o analiză istorică adecvată. Nici nu se putea un vis mai frumos pentru acuzatorii publici ai proceselor staliniste, decît acela ca sentințele lor date în numele urii de clasă să fie socotite drept juste în plină democrație.

Acest derapaj fără sens este însă acum împins mult mai departe. Prin recentele sale demersuri, Institutul „Elie Wiesel”, instituție a statului român, plătită din bani publici, încalcă în mod direct și asumat în primul rînd Constituția României. La articolul 15, privind Universalitatea, alineatul (2) arată clar că „legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile” – ceea ce nu e cazul. Astfel, prevederile din Ordonanța de urgență a Guvernului 32 din 2002, reluate în Legea 217 din 2015  privind „interzicerea organizațiilor, simbolurilor și faptelor cu caracter fascist, legionar, rasist sau xenofob și a cultului persoanelor vinovate de genocid contra umanității și de crime de război” funcționează și produc efecte după data adoptării Ordonanței. Dar numele străzilor, ale unităților de învățămînt și busturile menționate au fost ridicate înainte de aceasta, ca rezultat al unor demersuri legale, la nivelul administrației publice locale (decizii ale Consiliilor locale, cu valoare de lege pentru comunitate), sau ale Comisiei Monumentelor Istorice și Direcțiilor de Cultură de la nivel județean, care avizează ridicarea unei statui – cum a fost cazul bustului lui Mircea Vulcănescu, opera de artă realizată de cunoscuta și regretata sculptoriță Valentina Boștină. Toate acestea nu pot fi desființate, prin aplicarea retroactivă a unei legi.

Excepție poate face doar statuia lui Albert Wass din Odorhei, ridicată după aprobarea OUG 32 din 2002, dar aceasta, tocmai pentru că autoritățile locale au fost prevăzătoare, nu poartă numele poetului maghiar, socotit prin decizie definitivă a justiției din România drept criminal de război, ci este intitulată „Secuiul rătăcitor”, deși bustul este aidoma chipului său. Aplicînd retroactiv o lege care și așa cuprinde dispoziții și interdicții pe care nu m-am ferit să le socotesc anacronice în raport cu realitatea, domnul Alexandru Florian, directorul Insitutului Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”, care ne plasa prin acțiunile insitituției guvernamentale pe care o conduce în realitatea juridică a anului 1945, împinge acum lucrurile și mai departe. Dincolo de Constituție.

Astfel, ignorînd cu bună știință un principiu constitutional, Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România ”Elie Wiesel” pornește războiul său cu statuile, străzile și școlile care e sortit în mod inevitabil eșecului, numai pentru a arăta că lucrează, sau și pentru a arăta apoi cu degetul asupra României, o țară unde „criminalii de război” sînt în continuare comemorați. Astfel, nici amestecarea de-a valma a numelui criminalului de război Albert Wass cu al mitropolitului Visarion Puiu, al pedagogului I.C. Petrescu, al comandorului Jienescu, al poetului Radu Gyr sau al lui Mircea Vulcănescu ori al scriitorului Vintilă Horia nu este nici ea întîmplătoare.

Dacă se arată extrem de perseverent în războiul său cu statuile, numele unor străzi sau instituții de înățămînt, Insitutul Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel” a lăsat să treacă, fără să aibă vreo intervenție publică în Parlament (deși avea toate pîrghiile pentru aceasta, ca instituție a Guvernului României, direct interesată, să emită un punct de vedere) să fie promovată o lege care, în fond, îi poate anula activitatea. În numele a sute de mii de oameni care au pierit în timpul represiunii regimului comunist, socotit, la cel mai înalt nivel, printr-o declarație oficială, citită de fostul președinte Traian Băsescu în Parlamentul României, drept un regim ilegitim și criminal, actualul președinte al României, Klaus Johannis, a promulgat recent Legea 127 din 30 mai 2017, prin care se instituie ziua de 14 mai drept „Ziua națională de cinstire a martirilor din temnițele comuniste”, inițiată de către 34 de deputați aparținînd  PNL, UNPR, minorități sau neafiliați. Această lege menționează explicit în expunerea de motive care face parte integrantă din lege numele lui Radu Gyr și al lui Mircea Vulcănescu, socotiți explicit printre acești martiri care trebuiesc cinstiți.

Mai mult decît atît, INSHR, condus de Alexandru Florian, nu a observant nici că data aleasă pentru această comemorare de către inițiatorii legii: valul de arestări din noaptea de 14 spre 15 mai 1948 este tocmai data în care a fost pus în aplicare Ordinul nr. 5, emis cu o zi înainte de ministrul de interne comunist Teohari Georgescu, pentru arestarea în masă a legionarilor. În acea noapte, la aceeași oră, pe întreg cuprinsul țării s-a declanșat o acțiune concomitentă în toate orașele și satele țării. În baza unor liste minuțios alcătuite, au fost arestați fruntași legionari și din Frățiile de Cruce: „s-au alcătuit echipe speciale formate din trei persoane. Șeful echipei era de regulă agent al Siguranței Statului. El a primit un plic închis conținînd adresele celor care urmau să fie arestați, dar nu avea voie să-l deschidă înainte de plecare”, își amintește unul dintre aceștia. S-au operat după unele surse 7.000 de arestări, altele susținînd că cifra s-a ridicat la 15.000. Arestările din 14-15 mai 1948 au survenit abia după ce comuniștii lichidaseră cele două partide istorice – PNȚ și PNL –, începînd din 1946. Ele coincid în mod straniu cu data expirării mandatului britanic în Palestina și declararea de către Ben Gurion a independenței Statului Israel.

Deși reacționează la cele mai neînsemnate situații, semnalînd cele mai mici derapaje de genul fabricării de tricouri cu Petre Țuțea sau Mircea Vulcănescu și în genere își bazează analizele pe reactualizarea și cauționarea unor sentințe ale tribunalelor staliniste, Institutul „Elie Wiesel” condus de Alexandru Florian nu a intervenit în nici un moment pe parcursul legislativ care a dus la stabilirea acestei zile drept zi a comemorării martirilor din temnițele comuniste. Și nici față de expunerea de motive, care face parte integrantă din lege și care îi înscrie în mod explicit pe Radu Gyr și Mircea Vulcănescu, ținte predilecte ale Institutului Holocaustului „Elie Wiesel”, în rîndul acestora. Proiectul a fost depus la Senat în 14 martie 2016, cameră de care a trecut prin adoptare tacită după opt luni, timp în care a rămas postat pe site-ul camerei superioare a Parlamentului fără ca INSHR să aibă vreo reacție. A intrat pe ordinea de zi a Camerei Deputaților, unde în 29 decembrie 2016 a primit aviz inclusiv de la Comisia pentru drepturile omului, culte și problemele minorităților naționale.

Nici în acest caz și nici în dezbaterea parlamentară și adoptarea Legii 127, care a avut loc pe 16 mai 2017, nu au existat obiecții nici din partea Institutului Național pentru Studierea Holocaustului din România și nici din partea deputatului minorității evreiești, Silviu Vexler.

Culmea, în aceeași zi s-a votat o lege, inițiată de acesta din urmă, prin care indemnizațiile evreilor deportați în timpul Holocaustului în România și a urmașilor lor (soț sau soție) au fost crescute la 400 RON, respectiv 250 RON pentru fiecare an de deportare sau strămutare din domiciliu (dublu față de pensia foștilor deținuți politici anticomuniști). Aceasta poartă numărul 126 și a fost promulgată de președintele Klaus Johannis în aceeași zi, 30 mai a.c., cu Legea 127, de comemorare a martirilor din temnițele comuniste – stabilită în mod straniu de către inițiatori tocmai în ziua în care au fost arestați fruntașii legionari. Prin aceasta din urmă, se desființează practic „cîmpul tactic” în care Institutul ”Elie Wiesel” aplica Legea 217 și, după vînătoarea de tricouri, a început lupta cu străzile, școlile și statuile.

Adresa remisă pe data de 8 mai anul curent de Direcția Generală pentru relațiile cu Instituțiile Prefectului din Ministerul Afacerilor Interne, prin care se cerea verificarea aplicării în teritoriu, în nouă județe și în Municipiul București a „situațiilor din județul dumneavoastră și luarea măsurilor ce le apreciați necesare în respectarea dispozițiilor legale în materie”, în conformitate cu Ordonanța Guvernului 31/2002 de „interzicere a cultului persoanelor vinovate de săvîrșirea unor infracțiuni de genocid contra umanității și crime de război” a produs rapid efecte. Mai întîi, la Cluj. Pe 22 iunie, s-a discutat un proiect al Primăriei, de a șterge deja, în baza sesizărilor Insitutului „Elie Wiesel”, numele străzii Radu Gyr. Intervenția societății civile și a Asociației Foștilor Deținuți Politici care au arătat că măsura contravine expunerii de motive a Legii 127, recent promulgată de președintele Klaus Johannis, de cinstire a martirilor din temnițele comuniste, unde numele poetului închisorilor, ca și cel al lui Mircea Vulcănescu sînt menționate explicit, au împiedicat ca acest lucru să se întîmple.

Cezarina Condurache, de la Fundația George Manu, care a fost prezentă în sală alături de mai mulți clujeni, a relatat pentru presă ce s-a întîmplat: „Domnul Emil Boc a spus că retragerea proiectului se face ca urmare a numeroaselor solicitări venite din partea societății civile (peste 6000 de solicitări!), venite pe căi legale și formulate pe ton democratic. Dumnealui a spus că nu poate ignora vocea societății civile. Va solicita analizarea situației de către instituții abilitate și, în urma acestei analize, se va decide DACĂ se va mai reintroduce vreodată pe agenda Consiliului Local schimbarea denumirii „«străzii Radu Gyr»”. E o decizie firească, normal, cum normală trebuie să fie și încetarea de a se mai aplica retroactiv prevederile unei legi și așa mult discutate, Legea 217 din 2015, prin care se cere scoaterea din conștiința națională a numelor unora dintre iluștrii intelectuali interbelici, mulți trecuți prin temnițele comuniste – acțiuni față de care s-au întețit protestele publice, nu neapărat venite din partea unor organizații radicale de dreapta (acum se adună semnături pentru un apel inițiat de revista Contemporanul, intitulat ”Mari scriitori români – criminali de război?!”).

„Războiul statuilor”, ștergerea numelor unor străzi sau instituții de învățămînt, prin „verificarea aplicării” măsurilor solicitate de Institutul „Elie Wiesel” s-a extins recent în Capitală. La sectorul 2, pe raza căruia se află bustul lui Mircea Vulcănescu, pe strada Sfîntul Ștefan, viceprimarul liberal Dan Cristian Popescu a declarat, simultan cu hotărîrea luată în Consiliul local la Cluj, că nu va întreprinde nimic în sensul cerut de Institutul Wiesel, fără o sentință a unei instanțe care să-i ceară să demoleze statuia. De asemenea, la Sectorul 1, în ședința de Consiliului din 30 iunie a.c., s-a luat act de solicitarea interzicerii numelui străzii Mircea Vulcănescu, dar acasta a fost respinsă cu o largă unanimitate.

Cert este, însă. că INSHR face din nou valuri, probabil pentru a camufla grava eroare de a nu fi intervenit deloc vreme de un an și mai bine, cît a durat procesul de adoptare a Legii 127, de comemorare a martirilor din temnițele comuniste pe data 14 mai, zi în care, în 1948, au fost operate valuri de arestări în rîndurile membrilor de vază ai mișcării legionare. Singura intervenție a fost una tardivă și simbolică, după votarea și promulgarea legii: un comunicat de presă. Instituția condusă de domnul Alexandru Florian a aflat de la Agerpres (și nu din Monitorul Oficial, cum se întîmplă în practica unei istituții de stat) că „președintele României a semnat decretul de promulgare a Legii pentru instituirea Zilei naționale de cinstire a martirilor din temnițele comuniste” și că „în expunerea de motive care a însoțit legea pe parcursul circuitului legislativ sunt invocate ca martiri ai temnițelor comuniste persoane condamnate pentru crime de război. Acest fapt, deși contravine nu numai valorilor și principiilor democratice, dar și legislației românești în vigoare, nu a stîrnit nici o reacție publică”, spune comunicatul Insitutului Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”.

Această reacție, vreme de mai bine de un an, cît legea s-a aflat în dezbatere publică, trebuia să vină în primul rînd din partea sa și intra în ”fișa postului” angajaților Institutului, aflat în subordinea Secretariatului General al Guvernului și finanțat din bani publici tocmai să supravegheze ca un asemenea derapaj legislative să nu se petreacă. Dar INSHR nu a avut nici cea mai mică reacție pe tot parcursul adoptării legii și nici domnul Alexandru Florian directorul Insitutului, foarte vocal în alte situații. Ori e total nepotrivit pentru funcția bine plătită pe care o ocupă, ori, în mod deliberat, nu-și face treaba, pentru  a putea acuza, ulterior, cele mai înalte instituții ale statului român, Parlamentul și Președinția, de promovare a unor politici care încurajează comemorări cu caracter nationalist și antisemit. E simplu, cînd toate s-au petrecut în văzul lumii (și al tău) să-ți exprimi „consternarea pentru faptul că inițiatorii legii au ales ca argument pentru promovarea acestui proiect legislativ să citeze din Iustin Pârvu, care în tinerețe a activat în Mișcarea Legionară” sau că „ziua de comemorare a victimelor regimului comunist din România nu trebuie să reprezinte un prilej de reabilitare a celor care în anii regimurilor totalitare precedente au contribuit, din ipostaze multiple și cu responsabilități diferite, la respingerea democrației și la instituirea antisemitismului ca politică de stat”. Observație tardivă și fără nici un efect. Domnul Alexandru Florian trebuia să atragă atenția asupra acestui fapt Parlamentului, în timpul dezbaterii legii. Era datoria sa. Este plătit să facă tocmai asta. În schimb, în contradicție cu Constituția și cu prevederile nou-adoptatei legi 127, Institutul „Elie Wiesel” a înțeles să producă un nou scandal, prin adresa remisă Ministerului de Interne, cu care a început „războiul statuilor”.

Pînă la urmă, autoritățile locale care au primit somații de la Institutul „Elie Wiesel” nu trebuie să întreprindă nimic, pînă ce Înalta Curte de Casație și Justiție nu hotărăște care este legea care trebuie aplicată: legea 217 din 2015, a cărei interpretare de către Institutul de Național pentru Studierea Holocaustului din România, „Elie Wiesel”, și a cărei punere în practică de către unii reprezentanți ai executivului și administrației publice locale ar duce la ciuntirea memoriei naționale, socotindu-i fasciști pe unii din marii noștri intelectuali morți în închisori, sau legea 127 din 2017, care îi socotește, cu nume și prenume, drept martiri ai temnițelor comuniste? Rămîne ca justiția să decidă.

Pînă atunci, ne rămîne o certitudine. Domnul Alexandru Florian a început probabil acest nou „război al statuilor”, ca punct din planul pe care îl asumă oficial drept „regestionarea istoriei în România de după decembrie 1989″, dar orice lipsă de reacție (în afara comunicatului citat), vreme de mai bine de un an, cît a stat în Parlament proiectul Legii 127, care comemorează drept zi a martirilor din închisori tocmai ziua arestării în masă a legionarilor nu poate fi calificată decît incompetență. Așa că ar trebui ca Guvernul, care-l plătește ca secretar de stat, să constate că, într-adevăr, a stat (altfel, pe bani buni, peste 77.000 RON pe an), cînd nu a iscat scandaluri inutile, menite numai să arate România cu degetul, drept o țară antisemită și xenofobă. Căci, dacă am presupune că a premeditat lipsa sa de reacție, atunci s-ar putea spune că lucrează împotriva intereselor României și aceasta ar fi o problemă de securitate națională. Ce rămîne straniu e că statul îl va plăti de acum înainte pe directorul Institutului „Elie Wiesel”, odată cu promulgarea Legii 127 (care anulează practic multe din prevederile Legii 217) să acuze de antisemitism autoritățile statului – de la primării, prefecturi, pînă la Parlament și Președinte, care a promulgat Legea pentru comemorarea martirilor din temnițele comuniste.

Deși, avînd în vedere expunerea de motive a acesteia, ar fi fost imperativă o intervenție fermă pe parcursul dezbaterii parlamentare, pentru prevenirea posibilității oricărui derapaj antisemit și xenofob în România, Institutul de Național pentru Studierea Holocaustului din România  a ales calea, mult mai spectaculoasă mediatic, a unui război dinainte pierdut cu statuile.