Pe măsură ce se prelungește războiul provocat de Putin în Ucraina, văd cum crește o gravă și nesănătoasă simpatie față de Rusia. Aceasta este indusă de câteva împrejurări care trebuie conștientizate. Se vede treptat o anumită aroganță a Ucrainei față de Occident, care – în viziunea liderilor de la Kiev – ar fi obligat să dea ajutor necondiționat acestei țări. De asemenea, vin vești despre tratamentul discriminatoriu aplicat de ucraineni românilor din nordul Bucovinei, din Maramureșul cedat, de peste tot. România a semnat un tratat cu Ucraina prin care s-a angajat că nu are pretenții teritoriale și a respectat ceea ce a promis. Ucraina nu prea respectă drepturile minorităților în acord cu standardele europene, dar vrea rapid în UE. Pe de altă parte, autoritățile române nu fac nimic pentru respectarea dreptului la educație în românește al acestei minorități și nici pentru un statut demn bisericilor românilor din Ucraina. La Cernăuți, biserica noastră mitropolitană de odinioară a fost chiar pângărită, preoții și călugării maltratați. În același timp, ucrainenii refugiați în România, ajutați masiv de statul român, afișează o stare materială foarte bună, se plimbă cu mașini de lux și nu par prea afectați de nenorocirile din țara lor. Exportul ucrainenilor prin portul Constanța are loc ca la ei acasă, încât românii fac coadă și așteaptă să intre cu prioritate la descărcat tirurile din țara vecină. Colac peste pupăză, a apărut și Trump, care pare mai rapace decât Putin, când pretinde Groenlanda, Canada, Canalul Panama, Venezuela, Cuba, atâtea obiective botezate cu numele lui, ba chiar și o bancnotă cu portretul lui. Lumea a ajuns să zică că Rusia și America sunt totuna și că măcar rușii sunt lângă noi, vecini „simpatici, pe nedrept oropsiți”. Sigur, la toată această imagine au lucrat și lucrează de zor serviciile secrete rusești, trolii lor infiltrați peste tot în mijloacele de difuzare în masă. Iar noi tăcem și asistăm cum se face „schimbarea de paradigmă” în opinia publică. Văd pe internet cum apar tot mai des „sfătuitori de bine”, „binevoitori”, „luminători”, care ne deschid ochii în fața nedreptăților suferite de Rusia și a binelui pe care Rusia ni l-ar fi făcut de-a lungul timpului.
Oare așa să fie? Să vedem! În 1812, profitând de o victorie contra Turciei, Rusia a tăiat Moldova în două și și-a însușit jumătatea de răsărit a acestei țări românești. Da, am zis „țări românești”, fiindcă Moldova a fost pomenită în izvoare de la început drept „Valahia”, adică drept țară românească, la fel ca statul românesc de la sud de Carpați. Chiar Ștefan cel Mare și-a numit Moldova „Țara Românească”, încât Țara Românească propriu-zisă era pentru domnul de la Suceava „cealaltă Țară Românească”. Izvoarele venețiene nu pridideau să cheme Moldova doar cu numele de „Valacchia”. Sigur, propaganda rusă a pretins că nu a avut nimic cu Moldova și cu românii, din mai multe motive, unul fiind acela că ar fi luat teritoriul de la turci și nu de la români. Ceea ce este fals! Moldova nu era țară cucerită și nici supusă cu arma, iar din capitulații (tratatele inegale, încheiate la finele Evului Mediu între Țările Române și Poarta Otomană) reieșea obligația puterii suzerane de a proteja și nu de a jefui Moldova. Oficialii turci au pretins altceva, dar noi nu trebuie să preluăm pretextele lor de putere imperială. Poate că au fost și boierii noștri atunci de vină, dar lăsăm această chestiune pentru o dată viitoare. Altă justificare era aceea că moldovenii nu ar fi fost români și că, prin urmare, românii nu au ce să reproșeze imperiului țarilor. Dar propaganda menționată nu suflă o vorbă despre intenția rușilor de a ocupa în întregime Moldova și Țara Românească, ca să-și deschidă drum larg spre Balcani, spre Constantinopol. Această intenție s-a manifestat și în timpul tratativelor de pace din 1812 de la București și a fost pusă în practică în anii 1828-1834, când cele două țări (numite de ruși, în limba lor, nu țări românești, ci „cnezate dunărene”) au fost efectiv ocupate și conduse de un guvernator rus. Rușii s-au lăudat că au modernizat atunci țările noastre, ceea ce este fals: guvernatorul Pavel Kiseleff a avut o anumită aplicare spre progres și înnoire, pe care nu a putut-o aplica la el acasă, într-o Rusie ultraconservatoare, dar Regulamentele Organice nu le-a făcut el, ci două echipe de boieri luminați din Țara Românească și Moldova, care au luat măsuri similare, pregătind unirea celor două țări. Prin urmare, autonomia Țărilor Române a fost brutal încălcată în anii aceia de către ocupanții ruși. În toamna anului 1848 și în vara lui 1849, revoluțiile din Moldova și Țara Românească, respectiv din Transilvania (și Ungaria) au fost înfrânte tot de trupele țariste (în colaborare cu cele otomane și habsburgice).
În 1856, înfrântă în Războiul Crimeii, Rusia a fost obligată de către marile puteri occidentale să redea Moldovei cele trei ținuturi din sudul Basarabiei, Cahul, Ismail și Bolgrad, care asigurau controlul asupra Gurilor și Deltei Dunării. La 1876, Rusia a încheiat o convenție cu România pentru trecerea trupelor sale spre sudul Dunării, unde spera să obțină o victorie zdrobitoare contra turcilor. Țarul a refuzat la început o colaborare militară cu România, în războiul care se prefigura, dar a promis solemn, în scris, respectarea integrității teritoriale a României. Planul nu s-a potrivit cu practica: fiind antrenați în lupte prea grele cu otomanii, rușii au recunoscut că sunt „copleșiți” de turci la marea fortificație de la Plevna și au cerut în mod expres intervenția armatei române. Principele Carol I a trimis armata, care a salvat onoarea Rusiei și României, la redutele Grivița I și II, la Smârdan, la Rahova, Opanez, Belogradcik, Vidin și în alte locuri de pe câmpiile Bulgariei. Armata turcă a capitulat, dar nu s-a predat în mâinile rușilor, ci în ale comandantului armatei române. Când a fost vorba, însă, de încheierea păcii, rușii nu i-au mai primit pe români alături de ei la tratative, considerându-i acum cantitate neglijabilă. Ba, mai grav, au rupt iarăși din trupul țării vechile ținuturi – acum județele Cahul, Ismail și Bolgrad – ca să aibă din nou controlul asupra vărsării Dunării. Faptul reprezenta o încălcare clară a convenției încheiate cu România. Rusia a motivat această încălcare prin faptul că în locul sudului Basarabiei, România primea Dobrogea. Dar decizia de unire a Dobrogei cu România nu aparținea Rusiei, ci marilor puteri reunite în 1878 la Berlin și, în al doilea rând, Dobrogea nu venea de la ruși, ci de la otomani, care o rupseseră din Țara
Românească în secolul al XV-lea, începând cu finalul domniei lui Mircea cel Bătrân. Așadar – cum s-a spus bine în epocă – Rusia ne-a luat în 1878 ceea ce era al nostru și ne-a „dat” ceea ce nu era al ei. România a trebuit să accepte „schimbul”, fiindcă se afla cheremul marilor puteri, unde Rusia dicta din nou. În Primul Război Mondial, România a intrat de nevoie, de partea Franței, Angliei și Rusiei și contra Germaniei și Austro-Ungariei, ceea ce însemna că speră să câștige Transilvania și Bucovina, dar că se vede nevoită să sacrifice Basarabia. Pasul nu a fost deloc ușor, iar gruparea germanofilă, în frunte cu junimistul și conservatorul Petre Carp, a atras atenția în legătură cu nevoia stringentă de recuperare a Basarabiei. Motivul: deznaționalizarea cea mai avansată dintre toate nu era în Transilvania, ci în Basarabia, unde rușii reușiseră în o sută de ani ceea ce nu reușiseră maghiarii și Habsburgii în Transilvania în multe sute de ani, adică reducerea procentajului românilor la sub 50%, deportarea lor departe de vatră, colonizările masive cu ruși și alte populații și promovarea teoriei moldovenismului agresiv, antiromânesc. După Primul Război Mondial, Rusia Sovietică și apoi URSS au confiscat tezaurul României (aproape 100 de tone de aur, dintre care 70% monede cu mare valoare numismatică), bijuterii, manuscrise, tablouri, odoare bisericești de preț, documente istorice, cărți rare tipărite etc.), au refuzat să recunoască unirea Basarabiei cu România și granița României pe Nistru. De asemenea, URSS a declarat România ca fiind „stat imperialist, format din petice”, care trebuia destrămat rapid. Pentru aceasta, statul vecin a folosit rețele de spioni și agenți care au creat diversiuni în interiorul României și în Occident. De aceea, deși România a promovat mereu în epoca interbelică în primul rând alianțele sale occidentale, a căutat în același timp să se apere cu orice preț de URSS și să evite răspândirea comunismului pe teritoriul său și spre vestul Europei. Rusia sovietică și Internaționala a III-lea au creat în 1919, în coasta României, Ungaria Sovietică, în frunte cu Bela Kun, liderul pregătit la Moscova, care a declarat război României ca să preia Transilvania. În anul 1940, URSS a împins România în brațele Germaniei atunci când a cerut prin ultimatum, înaintea Ungariei și Bulgariei, o parte din teritoriul României, anume Basarabia și nordul Bucovinei. Astfel, URSS a declanșat catastrofa României din vara anului 1940, când țara a pierdut circa o treime din teritoriul național. România s-a văzut singură în fața colosului sovietic, fiindcă garanțiile sale franco-engleze nu au mai valorat nimic: Franța era cucerită, iar Anglia era atacată de Germania. România era prinsă între doi aliați puternici, Germania și URSS, care semnaseră la 23 august 1939 un tratat de colaborare în vederea împărțirii Europei. Germania a recunoscut atunci Basarabia și nordul Bucovinei ca sferă de influență sovietică. Ca urmare, România s-a aliat cu Germania și a eliberat în 1941 teritoriile răpite de vecinul dinspre răsărit. În 1944, România a rupt alianța cu Germania și s-a alăturat Națiunilor Unite. Prețul a fost ocuparea din nou de către URSS a estului și nordului Moldovei. După război, URSS s-a opus să i se recunoască României statutul de stat cobeligerant, deși fusese a patra țară din lume care contribuise la înfrângerea Germaniei lui Hitler. De asemenea, puterile occidentale învingătoare au recunoscut prin Pacea de la Paris, din 1946-1947, că Basarabia și nordul Bucovinei, plus ținutul Herța aparțin URSS. Ca să-i despartă pe români și ca să controleze mai bine gurile Dunării, puterea comunistă sovietică a frânt unitatea teritoriilor românești răpite, hotărând ca nordul (jumătate din Bucovina) și sudul (Bugeacul) vechii Moldove și nu aparțină proaspăt createi Republici Sovietice Socialiste Moldovenești (RSSM), ci Ucrainei; de asemenea, o regiune de la răsărit de Nistru – care nu fusese niciodată parte a voievodatului Moldovei – a fost inclusă în numita RSSM cu numele de Transnistria, unde a fost concentrate mari forțe militare și industriale. Pentru a perpetua despărțirea de România, autoritățile sovietice au creat „limba moldovenească”, i-au obligat pe românii de la est de Prut să treacă la alfabetul chirilic și au inventat un nou popor romanic, „poporul moldovenesc”, separat de poporul român. Nu mai vorbesc de comportamentul grosolan și brutal al militarilor sovietici față de civilii români, în fapt, față de aliați, în perioada 23 august – 25 octombrie 1944, când cele două armate au trebuit să lupte împreună pentru eliberarea părții de Ardeal răpite la 30 august 1940.
Prin Convenția de armistițiu din septembrie 1944 și apoi prin tratatul de pace, România a fost obligată să plătească timp de două decenii Uniunii Sovietice mari despăgubiri de război. Teritoriile românești răpite au rămas sub ocupație până la destrămarea URSS în 1991, când fosta RSSM a devenit Republica Moldova, stat independent recunoscut de România și apoi de toate țările lumii, iar nordul vechii Moldove și sudul Basarabiei au rămas în componența Ucrainei. Faptul s-a întâmplat nu din vina Ucrainei, ci a conducătorilor sovietici care au lăsat aceste teritorii în componența fostei republici sovietice ucrainene. Transnistria s-a proclamat unilateral „republică”, nerecunoscută oficial de comunitatea internațională și a declanșat o acțiune de separare și un război contra Moldovei, alimentat de Federația Rusă. Rușii au controlat în continuare Republica Moldova, au sabotat relațiile ei cu România și Europa, au impus mereu, până recent, conducători obedienți, fideli Moscovei. Tot Rusia s-a opus revenirii la numele firesc de „limba română” în loc de „limba moldovenească” și controlează mijloacele de difuzare în masă, televiziunile mai ales, ca să păstreze uzul și obișnuința limbii ruse în cadre cât mai largi ale societății de la est de Prut.
După toate acestea, care poate să fie atitudinea românilor față de Rusia? Evident, una ostilă. Un fost ambasador al Rusiei m-a întrebat de ce nu iubesc românii Rusia, după toate „binefacerile” pe care poporul rus le-ar fi făcut românilor și României. Care binefaceri? Nu există, în toată istoria relațiilor bilaterale, decât rapturile teritoriilor și jafurile bogățiilor. Nu există nicio țară europeană, vecină sau apropiată, mulțumită de Rusia și iubitoare față de Rusia, din Finlanda până în Bulgaria și Grecia. Toate se feresc de agresiunile rusești, de pofta nemărginită de teritorii, de trădările rusești. Poate că Belarus este o excepție, fiindcă belarușii sunt tot un fel de ruși, care sunt menajați de Moscova în vederea unei apropiate reuniri. În rest, Polonia, Cehia și Slovacia (Cehoslovacia de odinioară), Ungaria, România, Germania, toate au teritorii răpite, părți din popoarele lor captive, datorii mari ale Rusiei față de ele nerecuperate. Sigur, unele din aceste teritorii și populații sunt acum în Ucraina, dar ele au fost smulse de Stalin, de Hrușciov, de regimul sovietic. Războiul din Ucraina a fost declanșat din dorința noului „țar” Putin de a reînvia imperiul rusesc de odinioară. Dacă Rusia ar fi fost o „mamă iubitoare” – „Maica Rusia”, cum le place unora să spună – de ce nicio republică dintre cele 15 nu a rămas să formeze o federație cu Rusia? Niciun popor și nicio națiune nu au voit să mai stea vreo clipă în captivitate. România a reușit, de la 1878 încoace, să-și recupereze toate teritoriile naționale care ajunseseră sub otomani și austro-ungari. Dar pe cele smulse de ruși, nu, fiindcă „Maica Rusia” nu dă nimic înapoi, niciodată! Eu știu că în Ucraina de-acum sun teritorii și comunități ruse care nu au aparținut niciodată Ucrainei, dar cine a creat încurcătura și cine a promis Ucrainei că, dacă predă Rusiei armele nucleare, granițele (cum erau ele moștenite de la URSS) îi vor fi garantate? Liderii de la Moscova au creat tot acest vacarm.
Și atunci, de unde să vină dragostea, din ce să izvorască ea? Tot ceea ce întâmplă în Ucraina și legat de Ucraina de petrece din cauza Rusiei. Toate tragediile României din ultimul secol s-au petrecut din cauza Rusiei. Unele întâmplări ale prezentului care vor să inducă ideea „bunătății și onestității Rusiei” sunt doar amăgiri, ademeniri, menite să deruteze și să întoarcă fața românilor de la Occident. Au mai fost asemenea întâmplări și în trecut, dar „Maica Rusia” nu a reușit să-i înșele decât pe foarte puțini români. Cine nu crede, este invitat în Transnistria, ca să vadă cum se trăiește într-o fărâmă încăpățânată de Rusie, situată între Basarabia și Ucraina, unde se câștigă cam 100 de euro pe lună (la Chișinău aud că se câștigă circa 500 de euro pe lună), unde locuințele au fost construite sau reparate ultima dată din anii 1980-1990, unde autobuzele datează de prin anii 1960-1970 și unde tronează statuia lui Lenin. Dar propaganda rusă este de neîntrecut. Eu însumi, cu puțin înainte de 2000, la Moscova, am cerut să vizitez o mănăstire din secolul al XV-lea, situată mai adânc în teritoriu, cam la 200 de km spre răsărit. Cu greu am fost condus și atent supravegheat, dar tot am putut să văd dezastrul lumii rurale rusești, cu unele case fără sticlă la ferestre, cu garduri frânte, cu oameni necăjiți și închiși în sine. Așa că, dragi compatrioți, eu nu zic că autoritățile ucrainene ne respectă prea mult, nici că se poartă bine cu românii aflați la ei și nici că ucrainenii „refugiați” la noi sunt nevoiași, dar este bine să ne ferim de Rusia cât putem. Asta nu înseamnă că autoritățile române nu ar trebui să se poarte cu demnitate și să regleze chestiunea drepturilor românilor din Ucraina. Să ne ferim însă de „Maica Rusia” și de ispitele ei! Vigilența și fermitatea pe care trebuie să le manifestăm față de Ucraina nu presupun deloc crearea și creșterea unei simpatii față de Rusia.
