Părintele Ioan Negruțiu – „un om excepțional din toate punctele de vedere”

3 775

„La Dumnezeu nu se poate ajunge decât pe calea crucii și pe calea suferinței! A spus-o Însuși Domnul Nostru Iisus Hristos și a precedat cu exemplul. Iar suferința, suferința maximă, cea mai mare suferință nu este alta decât martiriul.”

Am fost împrăștiați prin Celular, singuri în celulă sau câte doi-trei. În funcție de mișcările rânduite de administrație, după criterii niciodată înțelese, aveam parte de cunoștințe noi sau reîntâlniri. Am ajuns cu părintele Ioan Negruțiu, din Bihor. Trimis la Seminarul teologic din Galați prin 1926 cu o bursă de stat (sau susținut de enoriașii comunei de naștere), după absolvire, în 1934, rămăsese preot celib printr-o dispensă specială, mai apoi deveni monah. Fusese premiant la școală iar după absolvirea facultății, profesor. Era un om exepțional din toate punctele de vedere. Smerenia se întrecea cu bunătatea și răbdarea.

Neacceptând propunerea de a deveni om de încredere al partidului, a urmat condamnarea de 10 ani muncă silnică și Canalul. Lucrând cu un evanghelist, acesta a fost impresionat de cinstea sufletească și adânca credință a părintelui; nu după mult timp și-a mărturisit păcatele și rătăcirile, deconspirând sistemul de susținere cu bani, alimente și alte bunuri materiale pe care oculta îl folosește în scopul dezmembrării Bisericii Ortodoxe. Omul, reîntors la dreapta credință, l-a rugat pe părintele Ioan să ceară comandantului lagărului să-l transfere din brigada evangheliștilor.

Biserica din colonia din Bărăgan

Fiind eliberat din lagărul de la Canal, cu un an înainte de expirarea pedepsei, în 1957, părintele nu înțelegea de ce. A doua zi urma să plece. Noaptea s-a închinat și s-a culcat. […]

Dimineața fu eliberat și trimis pe jos din colonie; se gândi unde s-ar putea duce. Apucă un drumeag spre nord, printre lanurile de porumb. Mergând cale de o oră, auzi din față un duduit de motor, era un IMS cu doi ofițeri securiști. Unul, cu grad de colonel, deschise portiera și-l salută:

– Bucuros de oaspeți, părinte Ioane?

– Mai ales când sunt oameni cu frica lui Dumnezeu, zâmbi părintele.

– Hai sus, Părinte, că avem treabă! Ne grăbim!

Părintele își făcu cruce: ”Doamne, fie voia Ta!” Mașina trecu Dunărea și spre amiază ajunse la lunca Călmățuiului, într-o colonie de deportați, patruzeci de familii [defapt era vorba de patrusute de familii n.n., după cum va povesti părintele Negruțiu mai târziu], aduse de prin toate regiunile țării, mai ales bănățeni și români macedoneni. Erau cazați în barăci, unele din lemn, altele din cărămidă, făcute încă de nemți în timpul războiului. Oamenii se strânseseră înpiațeta coloniei.

– V-am adus preot, a zis colonelul. Să vă mai plângeți că n-are cine să vă îngroape morții! Sau cine să vă boteze copiii! De-acum puteți să muriți cât mai mulți. Are cine să vă îngroape.

Atât a zis și a plecat. Oamenii l-au înconjurat pe părintele Negruțiu.

– Omule, spune-ne cinstit dacă ești preot sau nu?

– Dacă mă credeți pe cuvânt, e bine, dacă nu, eu n-am acte cu care să vă conving.

I se rapartiză un loc într-una din barăcile goale. Și părintele nu întârzie să-și confirme harul preoției. Înțelesese de ce l-a adus Dumnezeu aici. De a doua zi se apucă să facă chirpici din pământ, pe care-i uscă la soare. Lucra de unul singur. Oamenii se uitau curioși, dar nimeni nu îndrăznea să-l întrebe ce are de gând să facă cu acele cărămizi uriașe. Când avu suficiente, cercetă o baracă cu pereți zidiți din cărămidă. Sparse cu un târnăcop zidul pe verticală, creând două deschideri, pentru sânii bisericii, care vor fi completați cu cărămida demolată și chirpici; apoi făcu un șliț la baza zidului pentru a-l prăbuși.

A doua zi, 14 octombrie, era Cuvioasa Paraschiva. Se ruga: ”Doamne, de ziua Căpitanului (Sfântul Corneliu Sutașul, 13 septembrie) m-am apucat să fac lăcaș de închinare pentru nevoile acestor suflete între care m-ai adus. Ajută-mi acum, pentru rugăciunile Sfintei Paraschiva, să termin demolarea zidurilor, ca să nu mă apuce ploile de toamnă înainte de a sfinți Biserica Ta”.

Ridicându-se din rugăciune luă un drug de salcâm ce era lângă zid, îl potrivi ca o pârghie și prăbuși zidul. Repetă operația și pe latura opusă. Îngenunche și mulțumi lui Dumnezeu și Sfintei Paraschiva – care va fi și hramul bisericii. Când oamenii au văzut realizându-se forma bisericii, atunci au înțeles și s-au convins că au între ei nu un oarecare, ci un Înger trimis de Dumnezeu să le poarte de grijă.

Când lăcașul a fost gata, Părintele a luat legătura prin rudele colonilor care veneau în vizită, cu Prea Sfințitul Chesarie Păunescu, episcop de Galați, care i-a trimis cele necesare pentru târnosirea Bisericii. La construirea Sfântului Lăcaș a contribuit foarte mult colonelul Capdebou și un alt ofițer, al cărui socru a procurat și clopotul.

O nouă condamnare pentru Părintele Ioan

Spre sfârșitul anului 1958, la un nou val de arestări, s-au găsit la o percheziție făcută Despei Olariu, poetesă aromâncă, câteva poeme de Radu Gyr și o scrisoare în care erau amintite mai multe nume de români macedoneni, cu care părintele Ioan se întâlnise prin închisoare sau la Canal. S-a constatat că Despa Olariu vizitase colonia și adunase date despre cei închiși.

Deși nu fusese deconspirat, expertiza grafologică a demonstrat că autorul scrisorii era părintele Negruțiu. Opus igni, autor furcibus. Acuzat că a întreținut legături cu exteriorul, iar prin predicile sale a instigat la atitudine antistatală, antiguvernamentală și împotriva clasei muncitoare, etc… a fost condamnat la muncă silnică pe viață. După schingiuiri și necazuri a fost trimis la Aiud, unde am avut fericirea să-l cunosc în celulele răstignirilor pe cruce. Domnul îi împlinise dorința, făcându-l părtal la suferințele Sale pentru noi.

O, părinte Ioane! Sunt fericit că te-am cunoscut și că m-ai însemnat pe creștet și pe mine cu semnul Sfintei Cruci, cu brațul tău care s-a atins de genunchiul însângerat al Domnului Hristos. Sărut dreapta, părinte Ioane!

(Virgil Maxim – Imn pentru crucea purtată, Editura Antim, 2002, Vol. II, pag. 354-356)

Preotul care a refuzat să fie scos din lagăr

Preotul Ioan Negruţiu face parte din generaţia care „a hotărât să-şi pună viaţa pentru apărarea credinţei şi sufletului românesc”, generaţie care a fost „martirizată de comunişti după înstăpânirea lor deplină în România”.

Reconstituirea profilului său duhovnicesc, teologic şi intelectual numai pe baza puţinelor documente păstrate în arhiva Centrului nostru Eparhial şi a sumarelor informaţii publicate până acum este destul de dificilă, atât timp cât nu sunt cunoscute momentele dramatice ale suferinţelor, privaţiunilor şi umilinţelor trăite în temniţele comuniste.

În acest scop, o documentare riguroasă în arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii ar fi mai mult decât necesară.

Născut la 9 iulie 1915, în satul Borşa, comuna Săcădat, judeţul Bihor, din părinţii Simion şi Floarea, agricultori, Ioan Negruţiu s-a confruntat, de la vârsta cea mai fragedă, cu greutăţile vieţii pământeşti. Potrivit propriei mărturisiri, încă de la naştere, a fost firav şi bolnav, aşa încât pe la vârsta de trei luni i s-a pregătit sicriul. Dumnezeu a avut însă un plan cu el şi i-a rânduit să-L slujească, să propovăduiască Evanghelia şi să arate oamenilor „cărarea Împărăţiei”.

Rămaşi orfani de mamă şi apoi de tată, cei cinci copilaşi ai familiei Negruţiu au crescut sub purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi sub oblăduirea plină de dragoste a surorii mai mari. „Locuinţa de la marginea satului nu era deloc înstărită: „Într-o seară am găzduit un cerşetor orb. Am împărţit cu dânsul ţolul cu care ne înveleam; dacă Vasile Voiculescu ar fi scris povestirea cu supa de bolovan, am fi avut şi noi cu ce să ne cinstim oaspetele care, surprins de o sărăcie şi mai lucie, se va ruga cu lacrimi la miez de noapte”, povestea părintele unor apropiaţi.”

Clasa I primară a frecventat­o în satul natal, însă, din pricina sărăciei, a mers la şcoală numai la începutul şi la sfârşitul anului şcolar. Învăţătoarea a observat calităţile copilului Ioan şi, împreună cu soţul său, care era directorul şcolii, l-a înscris la un orfelinat din Oradea, unde a beneficiat de bursă. Studiile secundare le-a urmat în cadrul seminariilor teologice din Edineţ (Basarabia) şi „Sfântul Andrei” din Galaţi, pe care l-a absolvit în anul 1934.

Închis în beciurile Securităţii din Oradea

Între anii 1934 şi 1938 a studiat la Facultatea de Teologie din Bucureşti, iar apoi a urmat cursurile Seminarului Pedagogic Universitar, pe care le-a absolvit în anul 1942. În acelaşi an a fost hirotonit diacon şi preot celib de către episcopul martir Nicolae Popoviciu al Oradiei, care l-a numit profesor la şcolile confesionale din oraşul Beiuş. Aici a activat din 1945 şi până în 1948, când a fost arestat şi închis în beciurile Securităţii din Oradea. Procesul a fost judecat la Cluj, preotul Ioan Negruţiu fiind condamnat ca „duşman al poporului” la 10 ani de muncă silnică (op. cit., p. 141). După ispăşirea pedepsei, a fost eliberat, dar nu peste mult timp a fost arestat din nou. În total, a făcut şaisprezece ani de închisoare la Aiud, Cluj, Gherla, Jilava şi Canal.

În anul 1957, aflat la Canal, părintele Negruţiu a avut un vis care l-a urmărit, prin semnificaţia lui adâncă, în toţi anii de suferinţă de mai târziu. „Urca cu mare greutate Golgota. Obosit, plin de sudoare, târându-se pe pietrele colţuroase, ajunse în vârful Căpăţânii, la picioarele celor trei cruci. Abia ridicându-şi ochii, cu teamă şi cutremur, spre cei trei crucificaţi, rămase uimit şi cuprins de tulburare, neînţelegând ceea ce vede. Numai Domnul Iisus Hristos era pe Crucea Sa; cei doi tâlhari nu erau prezenţi.

– Doamne, strigă părintele Ioan, ai rămas singur pe Cruce! Nimeni nu e lângă Tine să Te însoţească în această răstignire care nu se mai termină?

– Nimeni, Ioane, îi răspunde Domnul Hristos de pe Cruce.

– Doamne, iartă-mă dacă îndrăznesc să Te rog să mă primeşti şi pe mine pe una din cruci, să fiu şi eu cu Tine! Să nu mai fii singur!

– Ioane, te primesc! Suie-te! Întinde-ţi mâinile pe cruce!

– Doamne, pe care să mă sui, pe cea din stânga sau pe cea din dreapta Ta? Pentru osândă sau pentru mântuire?

– Ioane, acum înţelesul nu mai e ca în Vinerea Răstignirii. Suie-te pe care vrei. Pe cruce să fii, lângă Mine!

Ridicându-se din genunchi, se îndrepta spre una din cruci. Dar trecând pe lângă picioarele Mântuitorului, se lovi uşor cu cotul de genunchiul Lui însângerat. Un fior îl străbătu din creştet până în tălpi şi se trezi în sudoare şi suspinând. Mântuitorul, iubindu-l, îl chema alături de El, în jertfa de ispăşire” (Ibidem). A doua zi a fost eliberat, dar nu a făcut decât câţiva paşi de la ieşirea pe poartă şi a fost preluat de o dubă a Securităţii, care l-a dus în lagăr. Visul s-a împlinit şi părintele a purtat mai departe crucea suferinţei.

Alături de fraţii de suferinţă, refuză eliberarea

Nu peste mult timp, părintele Ioan a refuzat propunerea patriarhului Justinian de a fi scos din lagăr, preferând să pătimească în continuare, pentru a-i întări pe fraţii de suferinţă (cf. Ionuţ Băiaş şi Costel Condurache, „Părintele Ioan Negruţiu – deţinutul care a refuzat să fie scos din lagăr”, http://www.hotnews.ro/ştiri-arhiva-1043334-serial-sfinţii-închisorilor-ioan-negruţiu-deţinutul-care-refuzat-fie-scos-din-lagăr-htm).

Trimis, cu domiciliu forţat, la Rubla, în Bărăgan, preotul martir Ioan Negruţiu a avut puterea să transforme o casă părăginită în biserică şi să o târnosească. Din păcate, misiunea începută aici a fost întreruptă brutal în anul 1958, când a fost arestat din nou, condamnat şi închis la Aiud. Asupra sa fuseseră găsite mai multe scrisori, între care se aflau şi unele poezii ale poetului Radu Gyr, alt „veteran” al închisorilor comuniste.

După decretul din 1964, preotul Ioan Negruţiu a fost eliberat şi a avut posibilitatea de a-şi valorifica talanţii cu care l-a înzestrat Dumnezeu atât pe tărâm pastoral ca preot paroh, duhovnic şi predicator iscusit, dar şi în administraţia bisericească. Astfel, din 1965 şi până în 1967 a funcţionat ca preot paroh la Parohia Cihei din Bihorul natal, secretar şi inspector eparhial la Episcopia Oradiei (1968-1971), profesor şi director la Seminarul Teologic Special de la Curtea de Argeş (1971-1976), inspector general patriarhal şi membru al Consistoriului Central Bisericesc (1976-1979) şi redactor principal al revistei „Mitropolia Banatului” (1979-1981).

La data de 1 ianuarie 1982, preotul Ioan Negruţiu a fost transferat din postul de redactor principal la editură în postul de preot duhovnic la Mănăstirea Timişeni Şag. Lucrarea sa duhovnicească în acest aşezământ monahal situat la marginea Timişoarei a devenit rapid cunoscută, predicile elevate, bine documentate, din care nu lipseau citate culese din Sfinţii Părinţi şi din operele unor mari filosofi ai lumii, şi mai ales calităţile sale de duhovnic smerit la cugetare şi blând sporind numărul credincioşilor, foarte mulţi tineri venind aici să se îmbogăţească sufleteşte şi să primească hrană spirituală.

Preotul Ioan Negruţiu a ostenit zeci de ani în ogorul Bisericii, a format multe generaţii de slujitori ai altarelor, a semănat cuvântul lui Dumnezeu, cu multe chinuri, mai ales în detenţie, îndeosebi prin exemplul vieţii sale, dar nu a lăsat lucrări teologice, cu excepţia dialogului avut cu ieromonahul Ioanichie Bălan, publicat în cunoscutele „Convorbiri duhovniceşti”, şi a tezei de licenţă: „Concepţia creştină despre martiriu în primele trei secole”, notată cu 9,00, adică menţiunea „cum laudae”. Mărturiile sale, atâtea câte s-au păstrat, despre suferinţele îndurate în temniţele comuniste, sunt, însă, foarte importante. Iată doar câteva: „Se mutaseră în aceste lagăre şi temniţe – spunea părintele – mii şi zeci şi sute de mii de oameni, dintre cei mai buni pe care îi avea ţara. Toate instituţiile de bază ale societăţii noastre erau bine reprezentate. Academia Română, Universitatea, facultăţile, inclusiv cea de Teologie; fostele guverne, împreună cu armata, clerul şi călugării, şcolile şi întreprinderile, muncitorii şi ţăranii nedispuşi să-şi vândă sufletele satanei ş.a.m.d. ş…ţ Scopul era bine definit: exterminarea lentă a insului prin anularea personalităţii şi degradarea totală a fiinţei umane prin nimicirea chipului lui Dumnezeu în om, prin îndobitocirea lui.

Preotul Ioan Negruţiu a făcut parte, aşadar, din rândul celor 1.725 de clerici ortodocşi, între care 31 de ierarhi, unii scoşi din scaun şi morţi în împrejurări obscure (Irineu Mihălcescu, Nicolae Popoviciu ş.a.), care au suferit la Canal, în închisori, deportări şi lagăre. Din pricina asprului regim de detenţie suferit mai bine de 16 ani, sănătatea preotului Ioan Negruţiu s-a deteriorat tot mai mult până când, în 1996, a căzut la pat şi, timp de şapte ani, a fost îngrijit de maici în modesta chilie de la mănăstire, fiind vizitat de toţi cei ce l-au cunoscut, l-au preţuit şi îndrăgit. S-a stins din viaţă la 22 octombrie 2003 şi a fost înmormântat în cimitirul mănăstirii.

(Pr. Ionel Popescu – Ziarul Lumina)

Închisorile părintelui Ioan Negruţiu

ioan-negrutiu-in-arest-profil

Anul 1948 a fost marcat în România prin numeroase transformări politice, culturale, sociale şi bisericeşti. Biserica a fost supusă din partea regimului comunist la o serie de transformări menite să o rupă de „trecutul burghezo-moşieresc” şi să o adapteze la noile condiţii „social-politice”. Nu ne-am propus să discutăm care erau intenţiile regimului faţă de Biserică, dar acestea nu puteau fi atinse fără anihilarea unor personalităţi şi slujitori ai acestei instituţii fundamentale pentru poporul român.

Regimul comunist a văzut adevărate piedici în tinerii teologi pregătiţi sub grija unor ierarhi de seamă ai Bisericii. Un astfel de caz este cel al părintelui Ioan Negruţiu din Beiuş, unul dintre ucenicii de seamă ai curajosului episcop orădean Nicolae Popovici. Trebuie spus că, deşi se trăgea dintr-o familie simplă, cu multe greutăţi materiale, dar cu o mare credinţă în Dumnezeu, că de mic rămăsese orfan, totuşi tânărul Negruţiu dăduse dovadă de dragoste de carte, de pregătire aleasă şi dăruire în slujirea altarului strămoşesc. El şi-a început studiile la Seminarul Teologic de la Edineţ, din Basarabia, apoi la cel din Galaţi, pe care l-a absolvit în 1934, pentru a continua la Facultatea de Teologie din Bucureşti, de unde în 1938 şi-a luat licenţa în Teologie.

Ulterior, pentru că îşi dorea să propovăduiască cuvântul lui Dumnezeu de la catedră, câţiva ani mai târziu a urmat Seminarul Pedagogic de la Bucureşti. A fost remarcat de chiriarhul orădean, care l-a hirotonit până la treapta de preot şi l-a numit, în 1943, pedagog la internatul teologic ortodox din Beiuş, apoi, din 1945, ca profesor de religie la Şcoala normală de fete din aceeaşi localitate. Ca slujitor al altarului şi al catedrei, părintele Negruţiu îi îndruma pe tinerii elevi pe calea credinţei în Dumnezeu şi în viitorul neamului românesc.

Evident că această perspectivă nu putea fi acceptată de un regim ateu şi de sorginte moscovită, pentru care la 31 mai 1948 a dispus reţinerea părintelui Negruţiu. Evenimentul s-a produs în contextul valului de arestări ordonat de partid în rândurile legionarilor. În documentele penale, iniţial, părintele era considerat „fără antecedente penale”, pentru ca ulterior să se noteze: „Legionar după fişa de la MAI”. În fapt, prin descoperirea unor aşa-zise „conspiraţii legionare” în rândurile clericilor şi studenţilor teologi, regimul încerca compromiterea ierarhilor ortodocşi şi a instituţiilor de învăţământ teologic. După o scurtă anchetă, părintele Negruţiu a fost eliberat. Însă la 7 iunie a fost arestat din nou şi trimis în ancheta Siguranţei din Oradea.

Prin Sentinţa nr. 643/1949 a Tribunalului Militar Cluj a fost condamnat la 10 ani temniţă grea pentru infracţiunea de „uneltire contra ordinii sociale”. A cunoscut închisorile de la Oradea (1949-1950), Gherla (1955) şi Jilava (1954) şi a prestat muncă obligatorie la colonia Valea Neagră (1950). Pentru că era considerat „periculos”, la 8 mai 1957 a primit un domiciliu obligatoriu de 24 luni, în Bărăgan, la Rubla. În contextul noului val de arestări, la 28 iulie 1958 a fost arestat din nou şi anchetat în beciurile Ministerului de Interne din Bucureşti. A fost condamnat, din nou, prin Sentinţa nr. 146/1959 a Tribunalului Militar Bucureşti la 25 de ani temniţă grea, pentru „uneltire contra ordinii sociale”. A cunoscut penitenciarele de la Jilava şi Aiud, fiind eliberat la 1 august 1964.

(Adrian Nicolae Petcu – Ziarul Lumina)

via Fericiti cei Prigoniti

3 Comments
  1. calin eugen says

    Sf.Parinte Ioan Negrutiu,roaga-te bunului Dumnezeu sa imi pot duce crucea pana la moarte,ca sa ne bucuram dincolo impreuna!

  2. calin eugen says

    Parinte scump si drag .miluieste-ne pre noi!(scuzati pleonasmul).

  3. IO...gerules says

    Cata obida poate trezii o asemenea viata subjugata politicului criminal al veneticilor de tara.Este dureros si revoltator.Evreii,ei au venit din pustiuri peste tara romanilor sa-si exercite planurile si poftele lor de bestialitate.In zilele noastre de astazi se pot simtii intrusii in trupul nostru romanesc.Acestia forteaza inlocuirea mintilor romanilor cu fatarnicia,minciuna si perfidia mintii lor.Ei se aseaza in fata lumii ca romani sadea nemernicii:petre roman neulander,silviu brucan ,ion iliescu,badescu,constantinescu tapu,severin,berceanu bercovici,urmati de alti alogeni saxono-ungaro-tiganesti.Asta este imaginea Romaniei privita in fotografia rece a istoriei.Si rusinea si durerea se inalta la ceruri cand vezi ca multi romani sant orbi,surzi si nesimtiti,

Leave A Reply

Your email address will not be published.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More

css.php