Buciumul – Publicaţie de informaţie şi atitudine naţionalistă

Mihai Lungeanu – „omul cu blândeţe deosebită şi o aleasă bunătate”

Prin toamna anului 1955, la o regrupare a deţinuţilor făcută de administraţia închisorii, în celula unde stăteam a venit un bărbat tânăr, frumos, ai cărui ochi exprimau blândeţe deosebită şi o aleasă bunătate. De statură înaltă, tânărul domn s-a apropiat şi, întinzându-mi mâna, mi-a spus că este Mihai Lungeanu, din Iaşi –   student la Medicină, în anul V, când fusese arestat prima dată, în august 1947. Era la a doua condamnare. Imediat, între noi s-a legat o prietenie dintre acelea care sunt binecuvântate cu darul de a nu se sfârşi niciodată, nici chiar dincolo de mormânt.

Mihai Lungeanu a trecut prin reeducările de la Piteşti, din care a scăpat în mod miraculos, de altfel acesta fiind momentul crucial care i-a schimbat viaţa. Mi-a spus că s-a rugat zile şi nopţi promiţând Mântuitorului că, dacă îl va scoate din acel Infern, toată viaţa şi-o va aşterne la picioarele Lui, în sensul că se va preoţi sau va merge la o mânăstire pentru a se călugări. Ruga i-a fost ascultată şi, pe considerentul că era bolnav de TBC pulmonar, a părăsit definitiv Piteştiul.

După eliberare, ajuns acasă, i-a spus tatălui său, care era preot la Biserica „Buna Vestire” din Iaşi, că va abandona Medicina şi va intra în mânăstire sau va urma Teologia. După ce a meditat câteva clipe, surprins de hotărâre, i-a spus că îl înţelege ca preot, dar nu şi ca tată. Hotărârea lui Mihai însă a fost definitivă. (…)

Cât am stat în celulă cu Mihai Lungeanu, se plimba încet şi continuu, căutând să reţină anumite pasaje din nişte file împăturite pe care le strângea în pumni. Prin nu ştiu ce minune, căpătase un capitol din Noul Testament. Zile, săptămâni şi chiar luni la rând, Mihai a reuşit să memoreze Noul Testament. Îl priveam năucit şi l-am comparat cu Sorel din romanul „Roşu şi negru” de Stendhal. Citisem de multă vreme cartea şi, în sinea mea, eram convins că sunt exagerări, dar de această dată aveam în faţă un nou Sorel, pe Mihai Lungeanu, tânărul care a învăţat în temniţa comunistă Teologia prin alfabetul Morse.

Pe secţia a II-a, la bolnavi cronici, am fost din nou împreună cu Mihai.

Nu ştiu de ce, dar nu cred că a fost o simplă întâmplare când, încă o dată de-a lungul osândei pe care am executat-o, pe 13 ianuarie 1963 l-am reîntâlnit pe Mihai. Cei izolaţi în Celular, care refuzasem categoric reeducarea, am fost mutaţi în Zarcă. În curte, gardianul care ne escorta a strigat:

– Ascultă, bă, la mine şi ia pe cinci!

Atunci am simţit în dreapta mea un cot, care parcă mă înghiontea. Când am întors capul, lângă mine era Mihai:

– Grigore, deşi n-am fost împreună în ultimul timp, eram sigur că ne vom găsi în Zarcă, pe aceeaşi poziţie.

Ajunşi în faţa uşii, pentru că nu puteam intra cinci odată, gardianul ne-a spus să intrăm câte doi. De mână cu Mihai, am pătruns în Zarcă şi odată cu noi, în dreapta şi în stânga noastră, parcă cineva ne-ar fi condus paşii.

Şi, deşi nu am fost în aceeaşi celulă, soarta a făcut să ne mai întâlnim o dată când greul era atât de mare, încât îmbrăca haina disperării.

Stors şi sfârşit de boală şi de multele izolări severe făcute – numai în acea perioadă executasem 65 zile ca pedeapsă – zăceam pe un pat unde îmi aşteptam, mai conştient ca oricând, sfârşitul. Mihai, care mă veghea atât cât putea pentru a nu fi observat de gardian, după mai multe ocolişuri, m-a întrebat:

– Grigore, care ar fi ultima ta dorinţă?

– Mihai, i-am răspuns. Aş vrea să fiu scos afară şi aruncat pe iarbă în curte, să mor cu ochii la cer…

Au trecut de atunci peste 30 de ani şi  Dumnezeu a vrut ca amândoi să ieşim din temniţă. În libertate, Mihai s-a întors la Iaşi, iar eu am plecat departe de ţară, în exil.

*

Pe locul numit Râpa Robilor din Aiud, s-a înălţat un maiestuos mausoleu, sfinţit de Înălţarea Sfintei Cruci, rămânând ca în fiecare an, pe 14 septembrie, să se facă pomenire pentru cei de sub glie. În afara unui mare sobor de preoţi, la sfinţire au fost prezenţi foştii deţinuţi politici care mai erau în viaţă, precum şi dintre rudele acestora.

Pentru a participa la eveniment, am trecut Atlanticul şi mă aflam din nou în Aiud, dar nu între zidurile temniţei, ci afară, ca să iau parte la slujba de pomenire. De mine s-au apropiat un domn şi o doamnă, care nu putea fi decât soţia acestuia.

– Iată, Grigore, ne întâlnim din nou în Aiud, dar de această dată liberi, în afara zidurilor. Îţi mai aminteşti?

– Mihai!…

Ne-am pomenit unul în braţele celuilalt plângând, poate de bucurie, poate de amarul pe care amândoi l-am îndurat iar din cauza emoţiilor care ne-au copleşit nu mai auzeam decât „Frate!”, „Frate!”…

Am ajuns la convingerea că o dorinţă, oricât de  mare ar fi, are un timp anume pentru realizarea ei, iar părintele Mihai a confirmat cu prisosinţă acest lucru. Cu o perseverenţă rar întâlnită şi, în acelaşi timp, cu foarte multe piedici, Mihai a fost uns diacon, rămânând astfel multă vreme în slujba bisericii. Abia la vârsta de 74 de ani, visul lui s-a realizat, devenind preot din vrerea şi mila Lui Dumnezeu, şi nu unul obişnuit, ci de o tulburătoare trăire religioasă, cu mult har şi cu o nesfârşită iubire de oameni.

Binecuvintează, părinte Mihai!

(Grigore Caraza – Aiud însângerat, Editura Vremea, 2004, pag. 316-318)

”Doamne, scoate-mă de aici şi toată viaţa o pun la picioarele Tale!”

Am ajuns la Târgu-Ocna în primăvara anului 1950, printr-o minune a Maicii Domnului.

În 1947, când am fost arestat, eram student în anul 5 la Facultatea de Medicină din Iaşi. Am fost arestat pentru legătura cu grupul de studenţi legionari de la Medicină. În toamna lui 1949 am ajuns la Piteşti, unde am intrat în focurile reeducării. În prima zi bătaia a durat de la şapte şi jumătate dimineaţa până la amiază. Au urmat apoi altele. Mă rugam permanent lui Dumnezeu. O singură noapte nu m-am rugat şi îmi reproşez asta toată viaţa; dacă nu mă rugam mai mult mă prăbuşeam total. Şi în bătăi, tot timpul mă rugam ”Doamne, scoate-mă de aici şi toată viaţa o pun la picioarele Tale!”. Şi m-a scăpat.

După o săptămână-două, eu şi alţii am fost duşi la Văcăreşti. Încă de la Iaşi eram bolnav de rinichi. Cum urinam cu sânge, au crezut că am TBC renal, dar era altceva. Sanitarul de la Piteşti ştia că sunt bolnav şi m-a trimis şi pe mine la Văcăreşti.

Cât am stat la Văcăreşti au venit vreo trei serii de la Piteşti şi, după controlul pulmonar, îi trimitea pe cei bolnavi la Târgu-Ocna iar pe ceilalţi înapoi la Piteşti. Pe mine, care nu aveam TBC, nu ştiu de ce, m-au ţinut pe loc. Mă rugam ”Doamne, nu mă trimite înapoi!”. M-am rugat mult la Maica Domnului şi m-a ajutat.

După ce am stat o vreme la Văcăreşti şi nu m-au trimis nici colo, nici colo, într-o noapte am avut un vis. Am visat-o pe Maica Domnului care mi-a spus ceva, nu mai ţin minte ce, şi mă simţeam foarte vinovat. În continuarea visului, mă aflam în curtea de plimbare de la Văcăreşti, scos cu alţi colegi. În curticica aceea era şi un cireş înflorit, pe care erau puse nişte haine la uscat. Curticica avea formă de triunghi, la vârf era prepeleacul cu santinela care ne păzea, iar pe partea cealaltă, la baza triunghiului, era uşa pe care intram noi. Se deschide uşa şi intră un gardian:

– Care eşti Lungeanu?

– Eu.

– Fă-ţi bagajele şi pleci!

M-am trezit. Măi, mă tot întrebam, oare ce o fi cu visul acesta?

Dimineaţa am fost scoşi la plimbare. În curte, ca în vis, santinela din prepeleac şi cireşul cu hainele agăţate de el. Se deschide uşa şi intră gardianul:

– Care eşti Lungeanu?

– Eu.

– Fă-ţi bagajele şi pleci!

Exact ca în vis. În ziua aceea m-au pus pe cursă şi am ajuns laTârgu-Ocna, unde am stat trei ani şi jumătate. Printr-o minune m-a scos Maica Domnului şi în loc să mă trimită la Piteşti, m-a adus la Târgu-Ocna.

(Pr. Mihai Lungeanu – Sfântul închisorilor, de Pr. Moise Iorgovan, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, pag. 157-158)

Mihai Lungeanu – ”compozitorul” de la Târgu Ocna

Un alt ”compozitor” care a dat dovadă de mult talent a fost colegul meu de facultate Mihai Lungeanu. El nu avea decât noțiuni sumare de muzică la nivelul unui absolvent de liceu. A primit noțiuni mai avansate de la Adrian Cărăușu, care era mai competent în materie. Mihai își băga dopuri de vată în urechi să nu-l deranjeze zgomotele și, plimbându-se, fredona diferite arpegii bătând măsura. Cine l-ar fi văzut ar fi zis că e puțin nebun și eu râdeam adesea de el. A perseverat și până la urmă a reușit. De Mihai mă leagă multe amintiri frumoase.

(Aristide Lefa – Fericiți cei ce plâng, Editura Eminescu, București, 1998, pag. 105)

via Fericiți cei Prigoniți

URL Scurt: https://www.buciumul.ro/?p=25558

Postat de pe 2 sept. 2019. Catalogat ca Cultură, Spiritualitate. Puteţi urmări răspunsurile la acest articol via RSS 2.0. Puteţi lăsa un răspuns sau un trackback la acest articol.

Un comentariu for “Mihai Lungeanu – „omul cu blândeţe deosebită şi o aleasă bunătate””

  1. calin eugen

    Nu stiu de ce ,dar am o deosebita simpatie fata de doctorii si preotii legionari;parinte Mihai,mijloceste la Maica Domnului si ptr. mine,pacatosul!…

Lasă un răspuns

Legături utile

    Caută în arhivă

    Caută după dată
    Caută după categorie
    Caută cu Google

    Acţiuni

    | © Copyright 2012 Buciumul | css.php