Buciumul – Publicaţie de informaţie şi atitudine naţionalistă

”Toată grija cea lumească să o lepădăm”. Gând de Duminică – Despre grijile vieții

Așa se cuvine a face atunci când ne pregătim să-L primim pe Împăratul tuturor, a celor de sus și a celor de jos, a întregii zidiri pe care a făcut-o prin Cuvânt. Ne amintim prea bine cum, din neascultarea singurei porunci dată de Părintele Ziditor, ”Cel ce toate cu înțelepciune l-ea făcut”, primii oameni au căzut și glasul Său îl auzim și azi spunând lui Adam: ”blestemat va fi pământul pentru tine. Cu osteneală să te hrănești din el în toate zilele vieții tale…în sudoarea feței tale vei mânca pâinea ta până te vei întoarce în pământ, căci pământ ești și în pământ te vei întoarce.” De atunci fiecare zi vine cu grijile ei, preocuparea asiduă pentru tot ce presupune continuul ”mâine”, desprins din mereul veșniciei.

În secolul trecut, Heidegger a dat conceptului de grijă semnificații ontologice în virtutea căror omul este ”aruncat” în lume, pândit la tot pasul de ”faptul de a nu mai fi”. Gândirea sa a fascinat un timp ce stătea în umbra războiului, prefigurând secularizarea, dar fiind străină lumii pentru care Hristos s-a întrupat, ca acela care ”crede” să nu moară și să aibă viață veșnică. Acel timp a trecut dar a lăsat o moștenire, valorificată în multe feluri, avea să ducă la acest cel de azi, al ”derizoriului”. E ca și cum, omul, obosit de povară, o aruncă amăgindu-se că astfel îi e mai bine, dar, spre surprinderea lui (re)descoperă zădărnicia.

Grijii heideggeriene proprie omului ce se percepe ca ”aruncat în lume”, creștinii îi preferă o altă înțelegere desprinsă din cuvintele și faptele lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu care a venit să ridice blestemul sub care omul s-a pus pe sine însușii. Mai întâi, omul nu a fost ”aruncat” în lume ci, cum citim în Biblie, a fost ”așezat” lângă grădina Edenului, păzită cu săbii de foc, să nu aibă nicicum se întoarce. Dumnezeu cel Sfânt și Bun nu i-a schimbat destinul de a fi cunună a creației și nici nu și-a luat dragostea de la El, ci mai mult, atât de mult iubindu-l, l-a trimis pe Fiul Său ca acel ce crede în El să nu moară și să aibă viață veșnică. ”Grija” nu că a dispărut, ci a căpătat alte conotații și chiar dacă e pentru moarte, creștinul știe prea bine că nu pentru asta a fost creat omul, că ar fi cu totul absurdă o creație pentru moarte și Dumnezeu nu vrea să creeze crea absurdul. Omul nu e o ființă spre moarte, ci spre înviere. De fapt, țăranul când spunea că se ”grijește”știa prea bine că era vorba, mai întâi, de suflet și se gândea mai întâi la spovedanie și împărtășanie. Asta pentru că omul e făcut pentru înviere spre viața cea veșnică definită de Biruitorul lumii : ”să Te cunoască pe Tine, Singurul Dumnezeu adevărat și pe Hristos pe care L-ai trimis”. Și-au redobândit sens cuvintele rostite de Ecleziast după care ”Frica de Dumnezeu este începutul înțelepciunii” și nu frica sau grija de moarte câtă vreme, moartea nu avea cum fi făcută de Părintele Vieții. Demnă de om este grija pentru singura poruncă a lui Hristos, aceea a Iubirii pentru care El Însuși s-a făcut jertfă. O grijă specială pentru cum urmăm îndemnul ”Fiți buni, cum Tatăl vostru Cel din ceruri bun este” sau, ”Fiți desăvârșiți cum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este.”

Să ascultăm lucrător cuvântul Domnului – grija care mântuiește

Înțelepciunea bunului simț al poporului nostru, creștin dintru începuturi prin vocație, chemare adică, îndeamnă, încă din copilărie, să ne purtăm cu grijă și Sf. Ioan Gură de Aur, sfătuiește ”să purtăm de grijă față de cum purtăm de grijă față de mântuirea noastră”. Apostolul Pavel întregește înțelesul când adaugă: Dacă cineva nu are grijă de ai săi și mai ales de casnicii săi, s-a lepădat de credință și este mai rău decât un necredincios”. Din fragedă copilărie suntem povățuiți să ne purtăm cu grijă ca nu cumva să facem fapte necuviincioase, nepotrivite circumstanțelor și, mai ales felului în care viețuim. Este o ”grijă” total opusă ”grijii lumești” pe care, învățăm în Heruvic, trebuie să o ”lepădăm” ca astfel să ne bucurăm de adierea aripilor de nevăzute ce învăluie taina, altfel, omul neputând a-i vedea. Cu adevărat, pe îngeri nu-i putem vedea decât atunci când, înstrăinându-ne de această lume cu relele ei, ne apropiem prin curățire sufletească de aceste făpturi cerești. Maica Domnului a fost aleasă pentru curăția ei sfântă să primească îngerul cel bine-vestitor care i-a spus: ”Bucură-te cea plină de har, Domnul este cu tine”. De la Preasfânta Fecioară Născătoare de Dumnezeu învățăm să spunem: ”Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău”. Grija, adevărata grijă, se cuvine s-o avem față de felul în care rostim și lucrăm cuvântul lui Dumnezeu. Altfel, știm că toate câte sunt ale lumii și ca lumea trec, iar tot ce vedem cu ochii trupești este efemer ca imaginea dintr-o ” oglindă” sau ”ghicitură” cum spune Sf. Ap. Pavel. O clipă se vede, apoi imaginea dispare fără să știi de unde a venit, încotro se îndreaptă și care îi este rostul. Pentru efemer nu ai cum avea grijă.

Cum am putea să ne bucurăm de bogățiile lumești când știm că trec odată lumea în cadența naștere și moarte? Orbiți de noi înșine se mai întâmplă ca, indiferenți la cei din jur, să spunem ”după noi, potopul”. Spre înțeleaptă îndreptare, Ap. Pavel surprinde când afirmă că nu sunt de lăuda ”cele ale lumii”, ci abia ”suferințele”, ”bine-știind că suferința aduce răbdare și răbdarea încercare/și încercarea, nădejde/ Și nădejdea nu rușinează pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile voastre/Prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă”. Ca să se mântuiască, să moștenească viața veșnică, nu-i este de trebuință omului nimic din cele ale trecătorului iar mulțimea lor poate fi povară și dincolo. Când, vorba Românului absolut ”Toate-s vechi ni nou-s toate, rămâne doar ” ce e bine/ tu întreabă și socoate.” Filosofia, de veacuri, se tot întreabă și socoate și au apărut nenumărate lucrări dar ele au reușit, paradoxal, să facă întrebarea mai acută, chinuitoare uneori. Mai degrabă, omul este o ființă care ascultă și abia apoi întreabă. Rostirea dintâi este a lui Dumnezeu, când a dat prima poruncă și prima întrebare: ”Unde ești?”. Omului îi este dăruită ascultarea de Părintele ceresc pentru că, asigură David: ”El ne-a făcut, nu noi”. Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat învață cum să ne rugăm Tatălui nostru Cel din cer: ”Facă-se voia Ta precum în cer, așa și pe pământ”. De aceea, Solomon îndeamnă la înțelepciune, ”suflul puterii lui Dumnezeu, curată revărsare a slavei celui veșnic…chipul bunătății Sale” și ea trebuie căutată și cultivată. Fără precedent în toată istoria, Hristos îndeamnă la iubire necondiționată, ca expresie directă a desăvârșirii la care îndeamnă: ”Fiți desăvârșiți cum Tatăl vostru cel ceresc desăvârșit este.” Iubirea, dar nu în sensul de schimb cămătăresc, cum fac și păgânii, ci a întregii zidiri de care omul trebuie să poarte grijă ca stăpân. Iubirea se desăvârșește în iubirea vrăjmașilor. El ne-a și arătat cum – rugându-se pentru iertarea celor care L-au răstignit ”căci nu știu ce fac” și nu știau că Dumnezeu, Iubire fiind dă viață și învie întru slava creației Sale.

Am putea spune că iubirea este singura grijă care onorează omul ca fiind după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. De la Hristos învățăm manifestarea cea mai înaltă a iubirii este iertarea, toate celelalte subordonându-i-se după rânduiala vieții ca asumare a crucii și urmarea Mântuitorului. Dezvoltarea unei asemenea teme riscă să cadă în fariseism care astăzi are dimensiuni pandemice. Mass-media dă ”grijilor” vieții dimensiunile ”derizoriului” ca definește lumea de astăzi, înșirându-le fără noimă după reguli proprii manipulării. Toate ne duc cu gândul la felul în care demonul, în chipul șarpelui, a vorbit primilor oameni despre cât de minunat este ”fructul oprit” și negând grăbit cuvântul lui Dumnezeu după care, mâncând, vor muri. De atunci, grijile lumii se înmulțesc, cunosc o dezlănțuire caleidoscopică încât că ele, paradoxal, nu mai lasă omul să trăiască punându-l în ipostaza de a fi trăit.

Neînțelegerile care au dus la golirea conceptului de grijă țin și de sensurile inițiale de neliniște, dar mai ales de veghe, pază, supraveghere, luate în parte sau în totalitate. Grija existențialiștilor, mai ales la Heidegger pornește de la înțelegerea omului ”aruncat” în lume la hotarul neantului al cărui paznic îi este dat ” a fi”. Trăim într-un timp pe care Guy Debord în numește al ”spectacolului”, ”dictatură a iluziei”, în care se fabrică tot felul de nevoi artificiale, cu scopul evident de a menține și dezvolta o piață mereu mai mare pentru produsele fabricate care au ca rezultat o golire a umanului însoțită de o cultură a trivialității și vulgarității. Totul devine un imens spectacol iar rege ”comicul” steril, fără mesaj, derizoriu. Octavio Paz scrie că ”Civilizația spectacolului e crudă. Spectatorii nu au memorie, de aceea nu au nici remușcări, nici conștiință adevărată. Trăiesc agățându-se de știri, nu contează ce fel de știri, important este să fie noi”. Totul se uniformizează și pe toți ne așteaptă implacabil ”Marele căscat anonim și universal, care e Apocalipsa și totodată Judecata de apoi a societății spectacolului.” Acesta este, în linii mari tabloul lumii contemporane, ale cărei griji false induc ”derizoriul” boala secolului nostru.

Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care vine de la Dumnezeu”

Întoarcem spatele acestei lumi și ascultăm cum în Heruvic suntem chemați ca ”toată grija cea lumească acum să o lepădăm”, adică în timpul liturgic, un prezent cu proiecție în veșnicie pentru că ne pregătim să primim pe ”Împăratul ceresc, Cel nevăzut, înconjurat de cetele îngerești”. Am subliniat aceasta pentru a vedea că există o rânduială a firii în virtutea căreia tot ce există are un rost și un sens, de când Domnul a rânduit lui Adam și Evei să lucreze pământul. Vrăjmașul nu ne dă pace – nici nu are cum o face – și grija lumească este forma lui de hărțuire perpetuă a omului pe care îl vrea de partea sa. Necontenit, potrivnicul a fost și pe urmele lui Hristos ca Fiu al Omului, cum a fost când L-a încercat în pustie, prima oară spunându-i că ”dacă e Fiul lui Dumnezeu”, să transforme pietrele iar Hristos i-a răspuns că ”nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care vine de la Dumnezeu”, în sensul lucrării lui roditoare. L-a ispitit până și pe Cruce prin vorbele tâlharului care-i cerea eliberarea de condamnare. Atunci, tâlharul cel drept, recunoscând nevinovăția ”dreptului acestuia” a spus: ”Pomenește-mă Doamne când vei veni întru împărăția Ta.”Să nu uităm o clipă că nu putem sluji la doi domni odată – lui Dumnezeu și lui Mamona.

Poți sluji lui Dumnezeu prea bine și în această lume cum tot Hristos o arată când spune să ”dăm lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu și cezarului ce este al cezarului”. El însuși, întrebat de Petru dacă să plătească darea, i-a spus să prindă un pește în botul căruia a găsit o monedă pe care a dat-o cezarului. Și dacă grija ce ne trudește peste măsură în această lume este doar spre cele materiale, afirmația nu trebuie înțeleasă, nici pe departe în sens exclusivist, ci în sensul acelei ”aurea mediocritas” , al mijlocului care este, totodată și culme. Când Hristos a întâlnit femeia din Samaria era singur, ucenicii fiind plecați să ia merinde. Dar, Hristos vorbește și de o altă hrană, vitală: ”Hrana Mea este a face voia Celui ce M-a trimis pe Mine”. Când plecăm de aici nu luăm nimic cu noi și ne însoțesc doar faptele cele bineplăcute lui Dumnezeu și de folos semenilor cu care împărțim destinul de a fi muritori. Să ne mai amintim și de cel căruia țarina i-a rodit din belșug și gândea doar unde s-o pună, a construit hambare zicând: ”Suflete! Ai multe bunuri, așezate pentru mulți ani; odihnește-te, mănâncă, bea, veselește-te.” Domnul i-a spus ”nebune” (cuvânt pe care îl folosește numai în pilda celor zece fecioare). ”Noaptea asta îți vor cere sufletul, iar cele pe care le-ai strâns ale cui vor fi?”

Sau, când Iisus a aflat că Sf. Ioan Botezătorul fusese ucis, s-a îndreptat spre pustiu, însoțit de mulțimile car nu-L bau de nimic, voind doar a-L asculta, numai că, făcându-se târziu, ucenicii I-au spus să-i lase a pleca în sat după hrană. Iisus le-a spus că nu e nevoie și să le dea să mănânce ei. Cum nu aveau decât cinci pâini și doi pești le-au dat Mântuitorului. Atunci, mai întâi, El și-a înălțat privirile spre cer, ”de unde vine ajutorul”, a mulțumit și le-a dat mulțimii care a mâncat de s-au săturat și tot au mai rămas douăsprezece coșuri cu firmituri. Și, spune Cartea Sfântă că erau ca la cinci mii de bărbați, în afară de femei și de copii, dar nimeni nu se plânsese. A mai fost și la nunta din Cana Galileei, prima minune făcută de Hristos, când, vinul terminându-se, oamenii se întrebau ce să facă. Atunci, Maica Domnului a spus: ”Faceți tot ce vă spune El” și au făcut iar apa s-a făcut vinul cel mai bun de se mirau cu toții cum l-au păstrat la urmă. Dincolo de alegorie, vedem cum atunci când ești cu Dumnezeu, lumea se schimbă și din grijă se naște speranța și apoi bucuria de a fi împreună. Domnul ne poartă de grijă chiar când mustră cum recunoștea David: ”Domnul m-a certat, dar morții nu m-a dat.” Și mustrarea lui Dumnezeu spre îndreptare fiind, anticipează o binecuvântare pentru cel ce o ascultă. Și iar spune psalmistul: ”Domnul mă paște și nimic nu-mi va lipsi/La loc cu pășune, acolo m-a sălășluit, la apa odihnei m-a hrănit/ Sufletul meu l-a întors, povățuitu-m-a pe căile dreptății pentru numele Lui/ Că de voi umbla în mijlocul morții, nu mă voi teme de rele, că Tu cu mine ești/ Toiagul Tău și varga Ta, acestea m-au mângâiat. Gătita-ai masă înaintea mea împotriva celor ce mă necăjesc.”

Mereu gata pentru lucrul cel bun

Din mulțimea căutărilor în care uneori ne pierdem, una singură este mântuitoare, vrednică de grijă stăruitoare: ”Căutați mai întâi împărăția cerurilor și toate celelalte se vor adăuga vouă.” Se vor adăuga, dar nu de la sine, ci prin perseverarea căutării căci împărăția lui Dumnezeu nu are sfârșit este un continuu urcuș spre lumină. Ea nu este cum spune Apostolul neamurilor ”mâncare și băutură, ci dreptate, pace și bucurie în Duhul Sfânt”. Dreptate prin respectarea poruncilor care aduce cu ea pace pe pământ și bucurie în Duhul Sfânt, căci bucuria este un dar al Domnului de viață făcătorul. Interesul pentru sinele propriu să fie deodată cu cel pentru fratele tău mai ales când se află în necaz și suferință, altfel ne asemănăm păgânilor ce judecă după principiul ”dinte pentru dinte și ochi pentru ochi”. Se povestește că, odinioară poetul și medicul martir Vasile Voiculescu se întâlnea cu orientologul și medicul Constantin Daniel și mergeau împreună în cartierele sărace al Bucureștiului să îngrijească de cei bolnavi, zicând: ”Hai frate să facem o faptă bună”. Sf. Clement Romanul îndemna ”Ziua și noaptea să vă luptați pentru binele semenilor…să nu vă căiți pentru nici o binefacere. Fiți gata pentru tot lucrul bun”. La fel și Sf. Barnaba: ”Aveți în jurul vostru oameni cărora le puteți face bine. Nu întârziați a-l face.” Atunci coboară în suflet liniște și bucurie pentru că lucrăm voia Domnului al cărui chip este tăinuit în adâncul cel mai adânc al inimii. Psihologii au constatat că oamenii care răspund grijii pentru semenii lor se îmbolnăvesc mai greu și se însănătoșesc mai repede căci, grija pentru celălalt este uimitor cea mai benefică grijă pentru tine. Atunci fiecare zi are sens și viața are un rost pentru omul înțeles ca existență spre îndumnezeire sau întru îndumnezeirea întregii firi.

Pare a fi nefiresc să facem asemenea afirmații într-un timp al ”suspiciunii”, al lipsei de încredere pe seama căreia este pusă criza contemporană și costul ei este vizibil în amploarea afecțiunilor psihiatrice pe care arsenalul de medicamente nu reușește să o restrângă. Asaltul contra valorilor tradiționale s-a dovedit deosebit de pernicios și egocentrismul a reușit să postuleze interesele personale în imperative și grija pentru ”binele meu și al familiei” în politică. S-a ajuns până acolo încât s-a afirmat, cu îndreptățire, că dacă nu ar fi și ”viața de dincolo”, cea de aici ar fi iadul. Să observăm că acei înrobiți de grijile materiale sunt într-o continuă tensiune, nu au timp de nimic, dar să mai citească o carte, să meargă la o expoziție, să asculte un concert și să meargă la Biserică. Ba mai mult, privesc cu superioritate, considerându-se ”importanți” , atât de importanți încât pentru ei și acest concept pare a fi unul vid. E o lume aflată sub dictatura mass-mediei, care nivelează totul, aducând la numitorul comun al derizoriului. Nu-i de mirare că patologia psihiatrică este atât de răspândită și are o asemenea amploare încât la intrarea unui spital celebru stă scris: ”Cei de aici, nu sunt; cei ce nu sunt aici, sunt!

Grija care ne mântuiește – Să ne îmbogățim în Dumnezeu

În rugăciunea Sf. Efrem Sirul cerem mai întâi: ”Doamne, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire și al grăirii în deșert nu mi-l da mie”, într-o subtilă coerență psihologică de natură a ne apropia de un adevăr de viață. Mai întâi, trândăvia la care omul e predispus în virtutea legii universale a minimului efort și care face ca tot ce avem de făcut să se adune până la limita suportabilități. Atunci apar tot felul de tulburări încât omul până acolo încât bietul de el pierde sensul vieții, nu odată gândind la moarte și chiar comite gesturi necugetate. Se spune că din acest motiv primii creștini refuzau să se supună Cezarului. Astăzi, lucrurile au evoluat și, la nevoie, ne putem refugia în ”realitatea virtuală” scăpând, credem noi, de grija lumească, doar că această realitate nu ține de foame și nici de sete, cu ea nu ne putem îmbrăca și…nici dialoga. Atunci, revenim pe pământul din care suntem făcuți și deprindem că lepădarea de grijile lumii nu înseamnă ignorarea lor, ci purificarea percepției pentru a elibera mintea. Nu este, nici pe departe acea ”nesimțire împietrită” afișată cu superioritate fariseică deoarece, după cum scria un Sfânt Părinte, ”nu avem nevoie de nimic decât de o minte trează și paza ei este toată virtutea și porunca lui Dumnezeu.” Omul a fost asemănat cu un pom: osteneala trupească este frunza iar paza celor din interior este rodul”. Oricât de multe ar fi preocupările spirituale, e nevoie și de ”munca mâinilor” pentru că ea ferește de păcatul cel mai mare – trufia. E o învățătură pe care o deprindem de la Tatăl Creator, care a făcut cu mâna Sa omul din pământ, modelându-l după ”chipul și asemănarea Sa” și apoi a suflat din Duhul Său. Neîndoielnic, putea face omul prin cuvânt, dar anume l-a făcut așa pentru ca astfel să deprindă lucrarea asemănării după porunca pe care i-a dat-o.

Îngrijorat, Sf. Petru i-a spus lui Hristos: ”Iată noi am lăsat totul. Cu noi, ce va fi?” Mântuitorul nu l-a lăsat fără răspuns: ”Adevărat grăiesc vouă că la nașterea cea de a doua a făpturii, când Fiul Omului va ședea pe scaunul slavei Sale, atunci cei ce Mi-ați urmat veți ședea pe douăsprezece scaune, judecând cele douăsprezece seminții ale lui Israel”. O răsplată binecuvântată pentru cei care, lepădându-se de toate ale lumii, au urmat lui Hristos. Pare peste puterile omului, dar Domnul nu ne părăsește și ne e mereu gata să ne întărească. În noaptea Răstignirii, de frică Petru s-a lepădat de Hristos, nu odată, ci de trei ori cum îi spusese Hristos și, amintindu-și a plâns cu amar. Pocăința i-a fost spre mântuire, câtă vreme, după Înviere a fost anulată de întreitul legământ al iubirii și mai mult, fostul pescar a devenit păstor – ”paște oile Mele”. E ca și cum i-ar fi spus ca cele petrecute să fie convertite în învățătură de bun folos pentru toți creștinii, împlinindu-și misiunea de ”piatră” pe care se va ridica Biserica.

Veghere și rugăciune

Pe calea ce duce de la ” a fi în lume fără a fi din lume” sfetnici și rugători ne sunt Sfinții Părinți care transmit o experiență de viață bogată în fapte mântuitoare pentru că, altfel, orice cuvânt poate fi contrazis de un altul, cum scria Sf. Grigorie de Nazianz. Fapta, cuvânt întrupat, nu are cum fi contrazisă. Și Iuda s-a dorit apostol și L-a urmat pe Hristos dar a trădat, urmând lui Mamona, pe sine făcându-se ”fiu al pierzării” apucând pe un drum fără întoarcere. Egoismul, prin excelență maladie a secolului nostru aduce în minte pe Narcis, eroul care până într-atât se iubea pe sine încât a murit, pentru că, uitând de toate, obsedat să ajungă la imaginea din apă, a murit de dorul de sine. Calea spre noi trece prin semenul nostru în de necuprins Iubirea lui Dumnezeu. Căutarea doar de sine însușii are un singur sens – moartea și rămâne doar legenda ca o clătinare de cap spre luare aminte. Nu doar ”ego-ul” trebuie căutat, nu chipul în sine, ci asemănarea lui cu Tatăl Creator și Fiul Său anume s-a făcut Fiu al Omului ca acesta să se îndumnezeiască meritându-și numele de cunună a creației. E mare lupta, căci potrivnicul e puternic și perseverent cum a fost și când l-a ispitit pe Hristos în pustie cu tot ceea ce poate fi încadrat foarte bine în grijile lumești. Evanghelistul Matei dă povață: ”Privegheați în toată vremea, rugându-vă.” Nu doar privegherea de care e capabil și demonul, ci și ruga, dimpreună vorbire cu Dumnezeu pentru că, spune Apostolul Petru cu experiența lui: ”Fiți treji, privegheați! Potrivnicul vostru diavolul umblă răcnind, căutând pe cine să înghită” . Și apoi, la ce-i este de folos omului dacă își pierde sufletul? Ni-l amintim pe Faust care, îngrozit de ideea morții a vrut să se adăpostească într-o Biserică cerând îndurare…Era prea târziu și demonul i-a spus implacabil:”Nu mai spera nimic, acum trebuie să mori, ești al nostru”. Atunci, într-un grotesc hohot de râs, diavolul i-a sfâșiat trupul și sufletul l-a aruncat în iad”

Revin ca un memento, celebrele întrebări kantiene: Ce pot să știu? Ce trebuie să fac? Ce-mi este îngăduit să sper? Cercetând răspuns a scris ”Critica rațiunii pure”, a ”rațiunii practice” și a ”puterii de judecată” pentru a ajunge la concluzia că doar creștinismul este o religie a păcii. Raționalismul său seducător și azi ne atrage consacră două lucruri minunate: cerul înstelat deasupra mea și legea morală din mine”. Se face însă că în hățișul lumii concrete nu aflăm pacea pe care o căutăm cu îndelungă stăruință. O singură salvare – rugăciunea simplă rostită din adâncul cel mai adânc al inimii pe care o spunem în fiecare zi:”Miluiește-ne pe noi Doamne, miluiește-ne, că nepricepându-ne la nici un răspuns, această rugăciune îți aducem Ție: miluiește-ne pe noi”. Mai întâi pocăința, ca o condiție ”sine qua non”, nu pentru că Domnul are nevoie, cât pentru nevoia noastră absolută câtă vreme, fără ea, nu ne putem bucura de mila Domnului.

Trupul nostru – templu al Duhului Sfânt

Între grijile atât de multe, unele chiar binecuvântate, în ceasul rugăciunii se cuvine a le lepăda căci știe Domnul cu mult mai bine ce ne e necesar și folositor și într-una din rugăciunile de mulțumire, Ghenadie Scholarios întreabă retoric: ”Ce bie îmi pot dori mie, pe care să nu-l voiești Tu înainte de mine? Și cine știe mai bine binele meu afară de Tine, singurul care poți să-l și faci, chiar dacă eu tăgăduiesc binele meu?” Sf. Vasile subliniază că pentru a ne știi îndatoririle, mai întâi, e necesară studierea temeinică a Sfintelor Scripturi inspirate de Dumnezeu, ”căci în acestea se cuprind și (sfaturile), poruncile referitoare la faptele și viețile fericiților bărbați…Astfel, fiecare om, pentru ceea ce simte că-i lipsește, găsește pâinea binecuvântată spre remediul bolii ca de la o clinică obștească…Iar, înainte de toate trebuie să se îngrijească să nu intre în discuții când nu cunoaște, ci să întrebe fără ceartă, să răspundă fără dispreț, să nu întrerupă convorbirea când se spune ceva folositor…să învețe de la altul fără rușine și să învețe pe altul fără dispreț…Căci dacă vei arăta de la început modestie și smerenie te vei face agreabil celui care are nevoie de vindecare. Dar, de multe ori, ne este folositor și modul mustrării lui David, care, când a păcătuit…s-a instituit judecătorul propriului păcat, așa încât, după ce el însușii a pronunțat dinainte judecata sa, să nu mai poată să acuze pe cel care a blamat”. Domnul este fără osteneală mereu aproape ”de cei umiliți la inimă și pe cei smeriți la inimă îi va mântui”. Munca este și ea un bun învățător pentru că, iar învață Psalmistul, ”ieși-va omul la munca sa și la lucrarea sa până seara”. Însuși Hristos a spus: ”Tatăl Meu până acum lucrează și Eu lucrez”. Spunând să luăm pildă de la ”crinii câmpului și păsările cerului” care nu lucrează și au toate cele necesare, Mântuitorul s-a referit la rânduiala muncii care nu poate fi făcută oricum, la întâmplare ordinea: ”E mai importantă viața decât hrana și trupul mai important decât haina.” Așa este fără doar și poate pentru că trupul, povățuiește Apostolul neamurilor se cuvine a fi ”Templu al Duhului Sfânt” și așa trebuie să ne îngrijim și nu după voia noastră neînțeleaptă. Să luăm seama că bătrânii noștri nu știau să scrie și să citească, dar cunoșteau foarte bine Marea Carte a naturii pe care Dumnezeu l-a pus stăpân, dându-i toate cele folositoare. Cunoaștem viața celor dinainte din cărți, dar pe a noastră trebuie s-o trăim urmând sfaturile înțelepte ale Sfinților Părinți, chiar dacă au fost scrise de atâta amar de vreme. Uneori chiar rămânem uimiți cum de au putut vedea din timp peste timp, fiind nevoiți să constatăm că viața ne este o ”alegare spre iad”. Am pierdut pe drumul istoriei virtutea de a ști, vorba lui Blaga, să ne bucurăm de toate cele dintre ”lipsă și prisos” și mai ales, punându-ne urechea la pământ să auzim cum ”cântă un os”. Și iar auzim Psalmistul zicând: ”Bogații au sărăcit și au flămânzit, iar cei ce caută pe Domnul nu se vor lipsi de tot binele”.

de Elena Solunca Moise Ziaristi Online

URL Scurt: https://www.buciumul.ro/?p=41266

Postat de pe 8 iul. 2019. Catalogat ca Spiritualitate. Puteţi urmări răspunsurile la acest articol via RSS 2.0. Puteţi lăsa un răspuns sau un trackback la acest articol.

Lasă un răspuns

Legături utile

    Caută în arhivă

    Caută după dată
    Caută după categorie
    Caută cu Google

    Acţiuni

    | © Copyright 2012 Buciumul | css.php