Buciumul – Publicaţie de informaţie şi atitudine naţionalistă

Profesorul Alexandru Mironescu, 46 de ani de la trecerea la Domnul

Profesorul Alexandru Mironescu

Numele lui Alexandru Mironescu este puţin sau deloc cunoscut publicului larg. Născut la Tecuci în anul 1903, după studiile efectuate în ţară, Alexandru Mironescu îşi susţine doctoratul la Paris şi se întoarce în 1930 în România, devenind profesor universitar de chimie organică. Om de ştiinţă, aşadar, dar şi scriitor, prefaţat de Panait Istrate şi remarcat de G. Călinescu în bine cunoscuta sa Istorie a literaturii…

Când spui om de ştiinţă, te gândeşti aproape automat la o persoană plină de certitudini, formată în duhul pozitivismului — duh al secolelor al XIX-lea şi al XX-lea — adică al convingerii că deţine cheile cunoaşterii. Pentru un astfel de om, totul se reduce la materie, la existenţa terestră şi la nişte „legi“ abstracte care ne conduc viaţa în felul analog în care agenţii de circulaţie, cu ajutorul radarelor, dirijează traficul. Atitudinea aceasta, suficientă şi mecanicistă, este astăzi depăşită în ştiinţă, însă ea a guvernat omenirea timp de peste o sută cincizeci de ani. Din ea au izvorât atât materialismul dialectic, cât şi ateismul prigonitor, în ţările comuniste, respectiv, ruperea de Dumnezeu şi de Biserică, în Occident, adică acolo unde s-a şi zămislit stearpa perspectivă ontologică, ale cărei rădăcini coboară până la Renaştere şi trec prin Protestantism şi Iluminism.

A socoti însă că om de ştiinţă şi liber-cugetător (eufemism pentru ateu) sunt noţiuni sinonime este profund eronat. Newton era un credincios îmbisericit, iar Einstein a declarat că teoriile sale ştiinţifice nu pun cu nimic sub semnul întrebării existenţa lui Dumnezeu. Corelarea ştiinţei cu necredinţa este proprie pozitivismului. Deşi s-a format în această zodie neprielnică spiritului, Alexandru Mironescu a fost un credincios autentic, un trăitor ortodox şi a devenit un mărturisitor. El a vorbit, de altfel, într-o carte din 1945, despre Limitele cunoaşterii ştiinţifice, după ce, în 1938, tipărise o lucrare, intitulată Spiritul ştiinţific. Dar Alexandru Mironescu nu ar fi ajuns un trăitor şi un gânditor creştin, aşa cum ni-l înfăţişează manuscrisele rămase în urma lui şi reeditate abia în ultima vreme, dacă nu ar fi frecventat, între 1945-1958, „Rugul aprins“ de la Mănăstirea Antim din Bucureşti.

Rugul aprins a fost un centru de comuniune creştin-ortodoxă, care a marcat benefic Biserica noastră în perioada postbelică. A fost locul în care s-au întâlnit, în practica rugăciunii şi a trăirii, cele două elemente constitutive ale Bisericii: mirenii şi clericii. Laicii de la „Rugul aprins“ erau intelectuali dornici să afle adevărata cale a Adevărului şi a Vieţii. Între ei s-au prenumărat poeţii Vasile Voiculescu şi Ion Barbu, prozatorul Ion Marin Sadoveanu, arhitectul Constantin Joja. Au venit în atingere cu acest mediu duhovnicesc tinerii — pe atunci — Virgil Cândea şi Alexandru Duţu, care au urmat într-ascuns Institutul Teologic şi alţi oameni mai puţin cunoscuţi. Sufletul sau organizatorul „Rugului aprins“ a fost părintele Benedict Ghiuş, dar l-au frecventat, de asemeni, părintele Sofian Boghiu, părintele Dumitru Stăniloae, ca şi călugării Petroniu Tănase şi Roman Braga, ultimul furnizând recent şi cea mai substanţială relaţie despre acest cerc de comuniune duhovnicească fără precedent la noi şi poate chiar în lumea ortodoxă.

Pentru că este evident că „Rugul aprins“ răspundea exigenţelor, provocărilor şi vicleşugurilor lumii moderne. Dar el era, aşa cum cu îndreptăţire arată părintele arhimandrit Roman Braga, şi o formă de rezistenţă spirituală în momentul în care năvălea peste România viforul comunismului. Nu întâmplător, pivotul acestei mişcări duhovniceşti — cred că putem să o numim astfel — a fost un călugăr rus, Ioan Kulîghin, duhovnicul mitropolitului pribeag Nicolae al Rostovului. Mitropolitul refugiat din Rusia Sovietică a murit în primii ani de după război şi îşi doarme somnul de veci pe aleea ierarhilor de la Cernica. Pe când eram stareţul acestei mănăstiri, i-am îngrijit mormântul aflat în apropierea bisericii-paraclis cu hramul Sfântul Lazăr. Ioan Kulîghin, însă, duhovnicul care i-a învăţat pe cei de la „Rugul aprins“ rugăciunea autentică, a fost ridicat de poliţia politică sovietică (NKVD) şi deportat în Siberia, unde s-a şi stins la scurt timp. În anii 1958- 1959, Securitatea a arestat pe majoritatea celor ce frecventau cercul de la Mănăstirea Antim.

Atunci au intrat în închisoare, în urma unui proces de proporţii, care purta chiar numele de Lotul Rugului aprins, părinţii Dumitru Stăniloae, Benedict Ghiuş, Roman Braga, Sofian Boghiu — menţionez numai o parte dintre ei — şi o serie de intelectuali laici, între care profesorul Alexandru Mironescu, care a primit o pedeapsă de douăzeci de ani de închisoare, din care a efectuat cinci. Tot atunci a fost închis şi Vasile Voiculescu. Procesul acesta, soldat cu condamnări de 20-25 de ani de temniţă, era prefaţa la noul val de persecuţii dezlănţuit asupra Bisericii şi la Decretul 410 din 28 octombrie 1959, menit să ne distrugă monahismul. Am recurs la această paranteză, lungă, pentru a arăta care sunt liniile de forţă ale personalităţii profesorului Alexandru Mironescu. Cum spuneam, paginile sale de meditaţii şi reflecţii creştine au apărut — parţial — abia în anii din urmă. M-am gândit să extrag doar pasaje dintr-un tulburător eseu, intitulat „Sine intermissione orate”, redactat în anul 1970, aşadar, cu trei ani înaintea morţii.

După cinci ani de recluziune, într-o vreme în care comunismul se aşezase temeinic şi părea de neclintit în ţările din Răsăritul Europei, Alexandru Mironescu îşi mărturisea liniştit şi ferm nestrămutata credinţă în Dumnezeu: „Afirm, aşadar, din punctul acesta al vieţii mele, care n-a fost deloc de huzur şi nici măcar comodă, că Dumnezeu — inomabilul, Cel de nenumit, dar partenerul nostru prin Iisus Hristos, Fiul Său — este temeiul, stânca întregii noastre existenţe. La acest nivel, controversa, semnul de întrebare, dialogul dubitativ, înarmat cu zorzoanele alambicului sau ale oricărui rafinament sunt astăzi pentru mine fastidioase, penibile, ridicole şi, în sfârsit, complet neinteresante… Nu-L mai apăr de mult pe Dumnezeu, ci Îl afirm. Îl mărturisesc în măsura în care Îl cunosc în mine; şi de mult nu mă mai scandalizează cei care Îl tăgăduiesc sau Îl nesocotesc“ (Cf. Al. Mironescu, Calea inimii, Bucureşti, 1998, p. 228).

Pentru a ajunge însă la Dumnezeu, este imperioasă rugăciunea, arată ferm convins Alexandru Mironescu; titlul eseului său, aşa cum am văzut, nu este decât versiunea latinească a celebrului îndemn paulin: Rugaţi-vă neîncetat! În acest textmărturisire, care se cuvine citit în întregime şi vă îndemn să-l descoperiţi, impresionant prin adevărurile sale, copleşitoare este convingerea că rugăciunea este solidară cu Lumea şi cu existenţa noastră: „Rugăciunea — ca şi Viaţa — este precară şi necontenit ameninţată cu instabilitatea, căci nu se păstrează chiar de la sine un echilibru, o unitate spiritual-naturală. Dar ar fi o mare eroare să credem că această coloană vertebrală a Lumii, care este Rugăciunea, este numai închipuire sau că ea a fost exterminată. Cum soarele şi ploaia nu încetează să fie, tot astfel şi rugăciunea este în viaţa lumii, în viaţa noastră sine intermissione (neîncetat, n.n.).

De fapt, problema este de participare, de participare la binefacerile soarelui şi ale ploii, ca şi la binecuvântata revărsare de har” (op. cit., p. 241, subl. aut.). Asemenea pilde-etalon de trăire creştină şi credincioşie s-ar cuveni reproduse în manualele de religie şi în cursurile de Teologie.

IPS Calinic Arhiepiscop al Argeşului şi Muscelului

Alexandru Mironescu – o figură admirabilă

 

Un om complex, sincer şi generos. O figură admirabilă. Deşi avea o pregătire ştiinţifică, a fost poet, romancier, critic de teatru, eseist, publicist, memorialist. A debutat ca ateu al şcolii franceze şi a sfârşit ca mistic ortodox. A făcut politică socialistă dar el vedea un socialism moral-creştin şi deci era printre socialişti ca o cioară albă.

A participat intens la mişcarea de la „Rugul Aprins”, din care cauză a şi fost condamnat. A făcut 5 ani de temniţă ca un spadasin. Poeziile lui filocalice, încă nepublicate, vor ocupa un loc ales în literatură.

După eliberare s-a păstrat netulburat, necompromis. Credea în Dumnezeu şi practica rugăciunea inimii dar era dublat de un om cu rigoare intelectuală, realizând o ţinută echilibrată şi armonioasă.

– S-a terminat cu comuniştii, spunea el.

– Dar cum? îl întrebam eu.

– Păi ăştia, socialiştii ăştia din Vest au să facă ceva.

– E o dublă naivitate, spuneam eu. Comuniştii sunt plini de avânt iar socialiştii occidentali vor avea soarta socialiştilor români.

– Fleacuri, zicea el. Eşti pesimist. Ai suferit prea mult, nu vezi că nu mai există comunişti?

– Nu există comunişti de credinţă dar există comunişti politici, obsedaţi de putere nemăsurată şi conştienţi de eficacitatea sistemului marxist-leninist.

– Eu poate nu voi mai trăi, dar voi veţi vedea cum sucombă această băşică umflată a marxism-leninismului!

Era naiv politic.

Înainte de a muri de cancer spunea: „Merg senin în cealaltă viaţă. Nu mă îndoiesc de existenţa ei dar sunt atent aşa, ca într-un laborator, să văd cum va fi!”.

A sfârşit senin, lucid, plin de dragoste şi înţelepciune.

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Editura Bonifaciu, București, 2012, pag. 311-312)

Cazul Alexandru Mironescu – întîlnirea între spiritul ştiinţific, spiritul artistic şi spiritul religios

 

Chiar dacă nu la fel de aureolat ca descoperitorul insulinei, profesorul Alexandru „Codin” Mironescu rămîne un reper în filosofia ştiinţei la români, ca şi în posibila bună întîlnire între spiritul ştiinţific, spiritul artistic şi spiritul religios. Savant şi scriitor, figură proeminentă a grupării spirituale a „Rugului Aprins” de la Mănăstirea Antim din Bucureşti, om de cultură, dar şi de discretă şi profundă duhovnicitate, el a îmbinat cercetarea cu credinţa şi scrisul cu rugăciunea, impunîndu-se încă din perioada interbelică, atît ca teoretician al cunoaşterii ştiinţifice, cît şi ca romancier. Părintele Andrei Scrima îl caracteriza la rîndul său cu căldură în Timpul Rugului Aprins.

Maestrul spiritual în tradiţia răsăriteană (Editura Humanitas, Bucureşti, 1996, mai ales pp. 142-143); profesorul Mironescu a ars în flacăra vie a spiritualităţii de la Antim, dar a împărtăşit şi mucenicia multora dintre cei trecuţi pe acolo (în timpul războiului, dar şi cîţiva ani buni după aceea); refuzînd orice compromis cu regimul comunist, a fost condamnat, în 1958, la 20 de ani de închisoare, din care a efectuat 5, eliberîndu-se cu sănătatea grav şubrezită. Zece ani mai tîrziu, la înmormîntarea sa, Părintele Benedict Ghiuş (unul dintre prietenii cei mai apropiaţi ai răposatului) spunea:

Alexandru Mironescu a iubit credinţa autentică, a cunoscut-o, a trăit-o şi a mărturisit-o fără emfază, «cu simplitate şi normalitate», cum îi plăcea lui însuşi să spună […]. Despre toată credinţa aceasta a lui vor mărturisi, la vremea lor, manuscrisele care au rămas de la el”.

Şi într-adevăr, de la Alexandru Mironescu a rămas o însemnată operă postumă, însumînd eseuri, dialoguri, mărturisiri şi scrieri literare (de valoare mai mult mistică decît estetică, un loc aparte îl ocupă Poemele filocalice, considerate de autorul însuşi a fi lamura creaţiei sale şi pe care am avut prilejul să constat că Părintele Galeriu nu le ignora, deşi pe atunci încă nu se editaseră).

Părintele Galeriu nu numai că-l preţuia pe Alexandru Mironescu (ca om de ştiinţă creştin şi ca fost deţinut politic anticomunist), dar a înţeles să pună umărul, la începutul anilor ‘90, la relansarea sa publică; sub egida Editurii Harisma au fost reeditate – în premieră după 1989 – două dintre cărţile profesorului, pe care părintele a găsit şi vremea să le prefaţeze (în colaborare cu Ion Andrei Dorobanţu): Certitudine şi adevăr (1992) şi Limitele cunoaşterii ştiinţifice. Contribuţia ştiinţelor experimentale la problema epistemologică (1994). Intenţia – care, din păcate, nu s-a putut realiza ca atare – fusese aceea de a se (re)edita la Harisma întreaga operă mironesciană. Rămîne însă semnificativ faptul că atenţia părintelui a mers prioritar spre sintezele de filosofia ştiinţei.

Ceea ce părintele a ţinut să pună în evidenţă cu precădere (cum obişnuia, cînd venea vorba, şi în predicile sale) a fost, înainte de orice alte detalii, atitudinea faţă de cunoaştere şi creaţie a unui adevărat savant creştin, chemat să reprezinte o pildă şi un model pentru noile generaţii. „Cunoaşterea omului nu e o socoteală de ici pînă colo şi de azi pînă mîine. Ea implică angajamente puternice şi răspunderi înfricoşătoare”, afirma Mironescu. Şi părintele glosează:

„Cunoaşterea aceasta a lumii înconjurătoare, cît şi a noastră înşine, este chiar mai mult decît o simplă «şansă» oferită nouă de a lua parte la un grandios proiect cosmic, este o raţiune de a fi, a omului ca o conştiinţă a lumii”.

Mironescu era de părere că „în nici un alt domeniu al activităţii, mai mult decît în acela al ştiinţei, omul, lucrînd, nu s-a simţit mai aproape de puterea de creaţie a lui Dumnezeu”, dar părintele ştie bine că e loc şi de multă sminteală, slăbiciunea putîndu-l rătăci pe cel neaşezat spiritual: „Căci el poate să cadă în păcatul trufiei şi, neîngăduit, ca un intrus luciferic, să considere că el la rîndul său se poate substitui Creatorului”. Pentru a lămuri deplin lucrurile din punct de vedere creştin, se face un mic excurs biblic (Facerea 2, 16-17; Ioan 17, 3) şi patristic (Sf. Ioan Damaschin), arătîndu-se că avertizarea originară de a nu mînca din „pomul cunoştinţei binelui şi răului” nu viza interzicerea sau îngrădirea cunoaşterii, ci doar prevenea asupra posibilelor ei sminteli („Dumnezeu a vrut tocmai să-l prevină pe om de sfîşierea lăuntrică între bine şi rău, de fructul otrăvit al răului care înseamnă păcat, adică despărţire de Dumnezeu, stricăciune, moarte”). Cum observa şi Mironescu, laicizarea ştiinţei este o tendinţă stupidă şi un corolar al smintelilor potenţiale ale spiritului cunoscător. Poziţia cu adevărat creştină a fost surprinsă şi formulată memorabil de Shakespeare în Hamlet: There are more things in heaven and earth, Horatio, than are dreams of in your philosophy („Tainele cerului şi-ale pămîntului, Horatio, sînt mult mai multe decît închipuie filosofia ta”), sau de un Leonardo da Vinci („Iată că din marea cunoaştere se naşte marea smerenie”), ca să rămînem în sistemul de referinţă cultural. Mironescu nu numai că neagă argumentat presupusa incompatibilitate între credinţă şi cunoaştere (inclusiv ştiinţifică), dar îşi exprimă admirabil convingerea că fără o credinţă în genere, pe deplin definită şi asumată, orice cunoaştere este oarbă sau inconsistentă; creştineşte vorbind, „dacă nu suflă peste ele darurile Duhului”, toate ştiinţele „rămîn semne moarte” (sau, cum spunea Kepler, ne tot jucăm cu simboluri, uitînd pînă la urmă că nu este vorba decît de un joc…).

În prefaţa mai amplă la Limitele cunoaşterii ştiinţifice, părintele consideră că, după lunga modă pustiitoare a pozitivismului, două sînt realităţile pe care trebuie să le reafirmăm astăzi cu precădere: că „spiritul se află dincolo de materie şi stă la baza ei” şi că „dincolo de spirit este cealaltă lume, lumea divină, a originilor, a informaţiei, a proiectelor” (Sophía divină necreată, în termeni mai teologizanţi). Gîndirea lui Alexandru Mironescu (ca şi cea a lui Nicolae C. Paulescu odinioară, dar cu mai mult aparat teoretic şi într-un limbaj mai apropiat de cel al momentului actual) a fost conformată de aceste două adevăruri fundamentale, iar pertinenţa şi actualitatea ei se vede şi din aceea că foarte mulţi filosofi şi oameni de ştiinţă de după el au îmbrăţişat şi adîncit concepţii asemănătoare (de data aceasta sînt invocaţi, între alţii, Roger Sperry, Lyall Watson, Heinz Pagels, Niels Bohr şi Victor Weisskopf – care, prin 1975, a conferenţiat şi la Bucureşti despre „Limitele şi frontierele ştiinţei”).

„Cartea lui Alexandru Mironescu – conchide părintele – este o formidabilă pledoarie nu doar pentru utilitatea efortului de a gîndi, ci şi pentru bucuria pe care o poate aduce în minte şi suflet acest act care este indispensabil în apropierea noastră de înţelegerea actului Creaţiei şi, implicit, a rostului şi rolului fiinţării noastre pe faţa Pămîntului. […] Într-un secol în care fie s-a vorbit despre incompatibilitatea ştiinţă-religie (extinzînd-o pînă la incompatibilitatea cu credinţa chiar), fie s-au produs scrieri (semi)docte în intenţia de a descoperi sursele «ştiinţifice» ale textului biblic, în Limitele cunoaşterii… întîlnim o adevărată comuniune ştiinţă-religie, în care credinţa (prin intermediul Revelaţiei) vine să lumineze cunoaşterea noastră, care în fond este una singură, după cum unul singur este Dumnezeu, indiferent de numele pe care I-l dăm”.

Poate că niciodată Ortodoxia nu s-a rostit mai clar asupra acestor raporturi delicate, iar dacă într-un viitor indefinit ştiinţa se va apropia tot mai mult de credinţă, atunci poate vom fi mai recunoscători decît sîntem astăzi faţă de cei care nu s-au îndoit nici o clipă că marile adevăruri au loc deplin în limba şi în duhul nostru, ca un dar profetic şi răscumpărător de vremuri, care s-ar cuveni să ne înduplece la îndrăzneala de a fi mai mult decît sîntem…

(Răzvan Codrescu – Revista Rost, nr. 55 din septembrie 2007)

via Fericiti cei Prigoniti

 

 

URL Scurt: https://www.buciumul.ro/?p=16455

Postat de pe 19 ian. 2019. Catalogat ca Cultură, Spiritualitate. Puteţi urmări răspunsurile la acest articol via RSS 2.0. Puteţi lăsa un răspuns sau un trackback la acest articol.

2 comentarii for “Profesorul Alexandru Mironescu, 46 de ani de la trecerea la Domnul”

  1. calin eugen

    UN EXEMPLU DE IMBINARE A STIINTEI CU CREDINTA! VESNICA LUI POMENIRE!

Lasă un răspuns

Ultimele articole

Legături utile

    Caută în arhivă

    Caută după dată
    Caută după categorie
    Caută cu Google

    Acţiuni

    | © Copyright 2012 Buciumul | css.php