Când, în vara anului 1954, am fost mutat de la parter la etajul Zărcii, în celula în care își petrecea zilele și nopțile două figuri ilustre ale culturii române, poetul Radu Gyr și marele istoriograf și scriitorul Constantin Gane, mi-a revenit în fața ochilor minunata operă a acestui sfătos moldovean, Trecute vieți de doamne și domnițe, care a încântat atâtea și atâtea generații, carte care îl reprezintă și îl definește ca personalitate, vocație și preocupări. Poate nici o altă carte nu s-a confundat într-atât cu autorul ei ca aceasta.
Deși trecut la vremea aceea de 65 de ani, vigoarea înnăscută îi dădea o mină de prospețime, de seninătate și de voie bună. Cât am fost împreună, nu l-am văzut niciodată furat de tristețe inerentă celor de dincolo de gratii, întotdeauna era dispus să răspundă oricui cu sinceră amabilitate. Nu-i plăcea să trândăvească prea mult pe rogojina ce ținea loc de pat, ci în picioare, lângă ușă, făcea mereu exerciții de înviorare și… de voie bună. Loc nu prea era, căci în celulă eram nu mai puțin de șapte persoane.
La București trăia în tovărășia unei mătuși care avea peste nouăzeci de ani, era oarbă și nu părăsea casa. Avea grijă de dânsa ca de un copil; la masă îi dădea să mănânce cu lingurița, o spăla și o ocrotea cu un devotament și un spirit de sacrificiu rar întâlnite.
Din cele povestite de el reieșea că își făcuse studiile superioare de istorie la Berlin foarte mulți ani, unde se afla atunci și marele arheolog Vasile Pârvan, contemporanul său, dar mort mult prea timpuriu, la 45 de ani, în 1927.
Reîntors în țară, este numit secretar al revistei Convorbiri literare, unde a desfășurat o prodigioasă și prestigioasă activitate literară alături de marii corifei ai Junimismului. În anii 1937-1938 scoate pe cont propriu revista cu rezonanțe spirituale noi ”Sânziana”, unde dă glas spiritualității românești, după cum arăta și titlul publicației.
În toamna anului 1940 a fost numit ambasadorul României în Grecia, țară plină de istorie, de artă și de literatură antică, climat propice preocupărilor sale, funcție onorată cu prisosință de acest rar și distins cărturar.
Modestia lui înnăscută nu-i dădea prilejul să se descopere nici cea mai mică umbră de ambiție sau trufie omenească ori cărturărească, implicit politică. Neprefăcuta viață interioară îi străbătea în același mod orizontul gândirii și chipul aureolat de o moralitate imaculată și, ca atare, demnă de urmat de toți.
Bătrânul istoric și scriitor se născuse la Botoșani în anul 1885, fiind arestat în 1950 la vârsta de 65 de ani și condamnat la 12 ani temniță grea. A murit la Aiud, la data de 12 aprilie 1962, într-o joi, în cel de al 77-lea an al vieții, cu puțin timp înainte de eliberare. Neamul românesc îi va fi veșnic recunoscător.
(George Popescu – Sub sabia Cavalerilor Apocalipsului, Editura Majadahonda, București, 1997, pp. 98-99)
Este uluitor,este coplesitor si in acelasi timp revoltator cand zi de zi romanii afla despre iadul real al vietii prin care au trecut reprezentasntii de frunte ale acestiu neam,oameni care prin dotarea divina si munca lor fara repros au ajuns pe culmile intelegerii adevarate ale realitatii,despre care astazi ascultam, lovinti in inima,amintirile lor sau ale altora despre ei,din tineretea lor.La alte neamuri amintirile sant incarcate cu frumuseti sai dezamagiri firesti,la romanii nostrii acestea amintesc numai suferiuntele suportate cu sfintenie prin inchisorile politice ale jidanilor deschise in Romania,pe teritoriul romanilor,pentru ingenuncheare si chiar desfiintarea lor ca rasa umana.CE putem face oare,cine sa-i ierte pe calai,cine sa-i blesteme,cine sa dea in ei? Urmasii calailor de atunci,acum,in ziua de astazi zburda prin romania,prezentand o fata nevinovata si curata,neprihanita chiar,dar ei ascund adevarata fata a diavolului.