Alexandru Mironescu – un mărturisitor puternic al credinței noastre

1 110

„Omul decade dacă nu aspiră necontenit spre mai sus.”

Omul de ştiinţă, profesorul fascinant, gânditorul cu vast orizont de cultură, de fineţe, de informaţie, scriitorul consacrat care a a fost Alexandru Mironescu a fost totodată şi un profund credincios, un credincios practicant şi un mărturisitor puternic şi întotdeauna substanţial al credinţei noastre.

Şi a fost un paradox al vieţi lui că acest gânditor veşnic atât de independent, atât de nou şi de imprevizibil, a ţinut dinadins în materie de credinţă să se ştie, necontenit, pe cele mai exacte, pe cele mai autentice, pe cele mai riguroase poziţii ale credinţei dintotdeauna.

Alexandru Mironescu a iubit credinţa autentică, a cunoscut-o, a trăit-o şi a mărturisit-o fără emfază, dimpotrivă „cu simplitate şi cu normalitate” cum îi plăcea lui să spună, aşa cum vorbim despre lucrurile dragi şi de maximă seriozitate ale vieţii noastre de oameni. Nu mai spunem că Alexandru Mironescu era şi un ecumenist1 lucid şi convins.

Despre toată credinţa aceasta a lui vor mărturisi, la vremea lor, manuscrisele rămase de la el.

Credinţa aceasta îl făcea să spună că omul e ca un Dumnezeu, creat în mijlocul lumii, un transfigurator şi deschizător de drum, către Deplina Plenitudine a Vieţii.

Credinţa lui iarăşi îl sfătuia să facă apel la serviciile Bisericii, de-atâtea ori în viaţa lui şi mai ales de-a lungul cancerului acesta cumplit, suferinţă care s-a încheiat totuşi atât de lin.

Şi tot credinţa lui de asemenea era aceea care dădea cuvintelor lui din ultimul timp aceste accente de Socrate creştin când spunea: ”Când va veni sfârşitul, eu nu voi dispărea. Voi avea alte relaţii cu voi, cu copiii, cu lucrurile acestea, cu oamenii, dar nu voi dispărea, voi dăinui”.

Pentru el, ca pentru toţi creştinii, moartea nu e o stingere în nefiinţă, moartea e o naştere pentru o altă ordine de existenţă, pentru viaţa în toată pelnitudinea ei, unde drepţii strălucesc ca soarele, după cuvântul Mântuitorului. […]

Personal, mulţumesc bunului Dumnezeu că mi-a fost dat să cunosc în viaţa mea un om de o esenţă atât de rară pe suprafaţa pământului ca el!

Cei ce l-am preţuit să ne rugăm pentru el, Dumnezeu să îl ierte şi să-l odihnească în lumea drepţilor.

(Arhim. Benedict Ghiuș, 2 ianuarie 1973, cuvânt rostit la moartea profesorului Alexandru MironescuRevista Rost nr. 55 din septembrie 2007)


1. Cu sensul de a-și dori foarte mult unirea bisericilor, nu de a nesocoti dogmele Bisericii.

Cazul Alexandru Mironescu – întîlnirea între spiritul ştiinţific, spiritul artistic şi spiritul religios

Chiar dacă nu la fel de aureolat ca descoperitorul insulinei, profesorul Alexandru „Codin” Mironescu rămîne un reper în filosofia ştiinţei la români, ca şi în posibila bună întîlnire între spiritul ştiinţific, spiritul artistic şi spiritul religios. Savant şi scriitor, figură proeminentă a grupării spirituale a „Rugului Aprins” de la Mănăstirea Antim din Bucureşti, om de cultură, dar şi de discretă şi profundă duhovnicitate, el a îmbinat cercetarea cu credinţa şi scrisul cu rugăciunea, impunîndu-se încă din perioada interbelică, atît ca teoretician al cunoaşterii ştiinţifice, cît şi ca romancier. Părintele Andrei Scrima îl caracteriza la rîndul său cu căldură în Timpul Rugului Aprins.

Maestrul spiritual în tradiţia răsăriteană (Editura Humanitas, Bucureşti, 1996, mai ales pp. 142-143); profesorul Mironescu a ars în flacăra vie a spiritualităţii de la Antim, dar a împărtăşit şi mucenicia multora dintre cei trecuţi pe acolo (în timpul războiului, dar şi cîţiva ani buni după aceea); refuzînd orice compromis cu regimul comunist, a fost condamnat, în 1958, la 20 de ani de închisoare, din care a efectuat 5, eliberîndu-se cu sănătatea grav şubrezită. Zece ani mai tîrziu, la înmormîntarea sa, Părintele Benedict Ghiuş (unul dintre prietenii cei mai apropiaţi ai răposatului) spunea:

 

Alexandru Mironescu a iubit credinţa autentică, a cunoscut-o, a trăit-o şi a mărturisit-o fără emfază, «cu simplitate şi normalitate», cum îi plăcea lui însuşi să spună […]. Despre toată credinţa aceasta a lui vor mărturisi, la vremea lor, manuscrisele care au rămas de la el”.

Şi într-adevăr, de la Alexandru Mironescu a rămas o însemnată operă postumă, însumînd eseuri, dialoguri, mărturisiri şi scrieri literare (de valoare mai mult mistică decît estetică, un loc aparte îl ocupă Poemele filocalice, considerate de autorul însuşi a fi lamura creaţiei sale şi pe care am avut prilejul să constat că Părintele Galeriu nu le ignora, deşi pe atunci încă nu se editaseră).

Părintele Galeriu nu numai că-l preţuia pe Alexandru Mironescu (ca om de ştiinţă creştin şi ca fost deţinut politic anticomunist), dar a înţeles să pună umărul, la începutul anilor ‘90, la relansarea sa publică; sub egida Editurii Harisma au fost reeditate – în premieră după 1989 – două dintre cărţile profesorului, pe care părintele a găsit şi vremea să le prefaţeze (în colaborare cu Ion Andrei Dorobanţu): Certitudine şi adevăr (1992) şi Limitele cunoaşterii ştiinţifice. Contribuţia ştiinţelor experimentale la problema epistemologică (1994). Intenţia – care, din păcate, nu s-a putut realiza ca atare – fusese aceea de a se (re)edita la Harisma întreaga operă mironesciană. Rămîne însă semnificativ faptul că atenţia părintelui a mers prioritar spre sintezele de filosofia ştiinţei.

Ceea ce părintele a ţinut să pună în evidenţă cu precădere (cum obişnuia, cînd venea vorba, şi în predicile sale) a fost, înainte de orice alte detalii, atitudinea faţă de cunoaştere şi creaţie a unui adevărat savant creştin, chemat să reprezinte o pildă şi un model pentru noile generaţii. „Cunoaşterea omului nu e o socoteală de ici pînă colo şi de azi pînă mîine. Ea implică angajamente puternice şi răspunderi înfricoşătoare”, afirma Mironescu. Şi părintele glosează:

„Cunoaşterea aceasta a lumii înconjurătoare, cît şi a noastră înşine, este chiar mai mult decît o simplă «şansă» oferită nouă de a lua parte la un grandios proiect cosmic, este o raţiune de a fi, a omului ca o conştiinţă a lumii”.

Mironescu era de părere că „în nici un alt domeniu al activităţii, mai mult decît în acela al ştiinţei, omul, lucrînd, nu s-a simţit mai aproape de puterea de creaţie a lui Dumnezeu”, dar părintele ştie bine că e loc şi de multă sminteală, slăbiciunea putîndu-l rătăci pe cel neaşezat spiritual: „Căci el poate să cadă în păcatul trufiei şi, neîngăduit, ca un intrus luciferic, să considere că el la rîndul său se poate substitui Creatorului”. Pentru a lămuri deplin lucrurile din punct de vedere creştin, se face un mic excurs biblic (Facerea 2, 16-17; Ioan 17, 3) şi patristic (Sf. Ioan Damaschin), arătîndu-se că avertizarea originară de a nu mînca din „pomul cunoştinţei binelui şi răului” nu viza interzicerea sau îngrădirea cunoaşterii, ci doar prevenea asupra posibilelor ei sminteli („Dumnezeu a vrut tocmai să-l prevină pe om de sfîşierea lăuntrică între bine şi rău, de fructul otrăvit al răului care înseamnă păcat, adică despărţire de Dumnezeu, stricăciune, moarte”). Cum observa şi Mironescu, laicizarea ştiinţei este o tendinţă stupidă şi un corolar al smintelilor potenţiale ale spiritului cunoscător. Poziţia cu adevărat creştină a fost surprinsă şi formulată memorabil de Shakespeare în Hamlet: There are more things in heaven and earth, Horatio, than are dreams of in your philosophy („Tainele cerului şi-ale pămîntului, Horatio, sînt mult mai multe decît închipuie filosofia ta”), sau de un Leonardo da Vinci („Iată că din marea cunoaştere se naşte marea smerenie”), ca să rămînem în sistemul de referinţă cultural. Mironescu nu numai că neagă argumentat presupusa incompatibilitate între credinţă şi cunoaştere (inclusiv ştiinţifică), dar îşi exprimă admirabil convingerea că fără o credinţă în genere, pe deplin definită şi asumată, orice cunoaştere este oarbă sau inconsistentă; creştineşte vorbind, „dacă nu suflă peste ele darurile Duhului”, toate ştiinţele „rămîn semne moarte” (sau, cum spunea Kepler, ne tot jucăm cu simboluri, uitînd pînă la urmă că nu este vorba decît de un joc…).

În prefaţa mai amplă la Limitele cunoaşterii ştiinţifice, părintele consideră că, după lunga modă pustiitoare a pozitivismului, două sînt realităţile pe care trebuie să le reafirmăm astăzi cu precădere: că „spiritul se află dincolo de materie şi stă la baza ei” şi că „dincolo de spirit este cealaltă lume, lumea divină, a originilor, a informaţiei, a proiectelor” (Sophía divină necreată, în termeni mai teologizanţi). Gîndirea lui Alexandru Mironescu (ca şi cea a lui Nicolae C. Paulescu odinioară, dar cu mai mult aparat teoretic şi într-un limbaj mai apropiat de cel al momentului actual) a fost conformată de aceste două adevăruri fundamentale, iar pertinenţa şi actualitatea ei se vede şi din aceea că foarte mulţi filosofi şi oameni de ştiinţă de după el au îmbrăţişat şi adîncit concepţii asemănătoare (de data aceasta sînt invocaţi, între alţii, Roger Sperry, Lyall Watson, Heinz Pagels, Niels Bohr şi Victor Weisskopf – care, prin 1975, a conferenţiat şi la Bucureşti despre „Limitele şi frontierele ştiinţei”).

„Cartea lui Alexandru Mironescu – conchide părintele – este o formidabilă pledoarie nu doar pentru utilitatea efortului de a gîndi, ci şi pentru bucuria pe care o poate aduce în minte şi suflet acest act care este indispensabil în apropierea noastră de înţelegerea actului Creaţiei şi, implicit, a rostului şi rolului fiinţării noastre pe faţa Pămîntului. […] Într-un secol în care fie s-a vorbit despre incompatibilitatea ştiinţă-religie (extinzînd-o pînă la incompatibilitatea cu credinţa chiar), fie s-au produs scrieri (semi)docte în intenţia de a descoperi sursele «ştiinţifice» ale textului biblic, în Limitele cunoaşterii… întîlnim o adevărată comuniune ştiinţă-religie, în care credinţa (prin intermediul Revelaţiei) vine să lumineze cunoaşterea noastră, care în fond este una singură, după cum unul singur este Dumnezeu, indiferent de numele pe care I-l dăm”.

Poate că niciodată Ortodoxia nu s-a rostit mai clar asupra acestor raporturi delicate, iar dacă într-un viitor indefinit ştiinţa se va apropia tot mai mult de credinţă, atunci poate vom fi mai recunoscători decît sîntem astăzi faţă de cei care nu s-au îndoit nici o clipă că marile adevăruri au loc deplin în limba şi în duhul nostru, ca un dar profetic şi răscumpărător de vremuri, care s-ar cuveni să ne înduplece la îndrăzneala de a fi mai mult decît sîntem…

(Răzvan Codrescu – Revista Rost, nr. 55 din septembrie 2007)

Alexandru Mironescu – suflet mare, răbdător și profund credincios

După cam o lună de ședere, am fost scos cu bagajul meu, în poartă1. Aici am fost introdus într-o hală, in care se găseau peste o sută de persoane, cu bagajele lor, nici una cunoscută. M-am uitat atent la fiecare, să descopăr pe cineva cunoscut dar zadarnic. (…)

– Doamne, Dumnezeul meu, cred în Tine, nu mă lăsa singur, fii alături de mine și adu liniștea vieții mele! Aceasta am cerut și am fost ascultat. Din mulțimea ce se găsea în acea sală, Dumnezeu mi-a scos în cale un om deosebit, omul dorit. Cu înfățișare de intelectual, blândă, retrasă, meditativă ca în rugăciune, care în acel vacarm, stătea retras lângă un perete, dând semne de oboseală. Când am dat ochii cu el, mi-am zis că acesta este omul pe care îl caut. L-am privit un timp și apoi m-am dezbrăcat de paltonul pe care îl aveam asupra mea, l-am împăturit și l-am așezat jos, în fața lui.

– Domnule, îi zic eu, vă văd topit de oboseală, vă rog așezați-vă pe acest palton!

El mă privi mirat.

– Domnule, cine ești dumneata?… De ce faci treaba asta, pui paltonul jos, în așa mizerie?!

– Sunt un naufragiat aruncat de valuri pe această insulă, ca și dumneavoastră. Sunt și eu obosit, dar poate nu în măsura în care sunteți dumneavoastră. Vă rog să luați loc pe paltonul meu, că în situația în care ne găsim, nu valorează mai mult decât viața, pe care, pe cât ne stă în putință, trebuie să ne-o protejăm.

– Dar cine ești dumneata, domnule? mă întrebă el a doua oară.

– Sunt George Ungureanu, din Câmpulungul Bucovinei, cu pedeapsa de muncă silnică pe viață.

– Da, ești din Câmpulungul Bucovinei? Acolo, prin apropiere, pe muntele Rarău, este un Schit, îl cunoști, ai fost vreodată la el?

– Da, cunosc și muntele și schitul!

– La acel schit, am avut și eu un prieten bun, era stareț, îl chema Daniel!

– Daniel!… Starețul Daniel, vă era prieten?… El era prietenul meu! îi răspund de astă dată și lui ca unui prieten.

În acea clipă îmi întinse mâna și mă îmbrățișă:

– Din această clipă ești prietenul meu. Eu mă numesc Alexandru Mironescu, am fost profesor de fizică atomică, la Academia Militară din București. Am o condamnare de douăzeci de ani și fac parte dintr-un lot cu părintele Daniel, lot numit de securitate ”Rugul Aprins”.

Așa, în acea împrejurare, l-am cunoscut pe profesorul universitar Alexandru Mironescu, de 59 ani atunci. Un suflet mare, răbdător și binevoitor, bogat în cunoștințe, profund credincios, caracter nobil, descendent din familia lui Mihai Viteazul. Familia Mironescu, care a înființat localitatea Mironești, din apropierea Bucureștiului. Un om de mare cultură, care purta cu el o bogăție de cunoștințe, din care mulți din cei ce au stat cu el prin celule, s-au îmbogățit și ei.

Părintele Daniel, starețul Schitului Rarău, prietenul comun al nostru, al cărui nume înainte de a se călugări, era Alexandru Teodorescu, (…) a fost șeful unui lot de mari intelectuali, preoți și mireni, condamnați la mulți ani de temniță, pentru credință. Printre mireni se găsea și profesorul Alexandru Mironescu, împreună cu fiul său, filolog, despre care tatăl lui spunea:”Fiul meu mă depășește în cunoștințe, eu sunt mic față de el!” Cei care au avut norocul să stea prin celule cu fiul, vorbeau numai la superlativ despre el.

După o ședere de câteva ore împreună, în această hală, atât mie cât și profesorului Alexandru Mironescu, ni s-au pus lanțuri la picioare, semn de transfer în altă parte. Ceea ce s-a și întâmplat, în cursul acelei zile. Cu toții am fost îmbarcați în dubele închisorii, pentru transfer prin C.F.R. la Penitenciarul Aiud. (…)

Vagonul dubă pentru Aiud era ticsit de oameni. Îndată ce am ajuns la destinație, am fost băgați toți într-o cameră mare. (…) După vreo săptămână de ședere în această cameră, am fost repartizați pentru celular, unde spre marele meu noroc, am căzut în aceeași celulă cu profesorul Alexandru Mironescu. (…)

Intrați în celula repartizată, ne-am ales fiecare partenerul de pat. Eram opt persoane în patru paturi, trebuind să dormim câte doi în fiecare pat. Profesorul Alexandru Mironescu a luat patul de jos, din dreapta, alegându-mă partenerul lui. El dormea la margine, cu capul spre ușă, iar eu la perete, cu capul spre geam, întinși amândoi ca peștii. (…)

Stând ani de zile cu aceeași oameni, în același spațiu restrâns, fără niciun fel de informare despre cele ce se petrec dincolo de gratii, ești nevoit să asculți povestea vieții unuia și altuia, cu toate peripețiile ei. La unii sacul era fără fund, la alții, potrivit, sau un săcușor cu câteva aventuri de dragoste, din tinerețe.

Cei cu sacul fără fund au fost norocul celorlalți. Tinerii care au venit în contact cu aceștia, au devenit bogați sufletește. Printre cei cu sacul fără fund, se găseau oameni de mare cultură, care simțeau plăcere deosebită, să dea cât mai mult la alții din cunoștințele lor. În celula 197, cel care era sac fără fund, în ceea ce privește cunoștințele, era profesorul universitar Alexandru Mironescu. Om blând, binevoitor, dispus să vorbească zi și noapte despre diverse probleme pe care i le ceream: fizică, matematică, literatură, limbi străine, călătorii prin marile orașe ale apusului, despre bogățiile de prin marile muzee, despre figuri de personalități, etc., etc. Autor a două romane: ”Oamenii nimănui” și ”Destrămare”, acest om, dacă era solicitat să ne vorbească despre ceva, era în stare să ne vorbească douăzeci și patru de ore, fără întrerupere. A fost un om care a contribuit într-o măsură foarte mare la menținerea moralului celor din celulă. Ca el, sigur au mai fost și alții, care au contribut la luminarea minții, la întărirea nădejdii în salvare, cu deschiderea de cale în credință, către Dumnezeu. (…)

Dintre toți componenții celulei noastre, profesorul Alexandru Mironescu ne purta toată ziua prin cultura universală. A fost pentru noi o enciclopedie, tot ce ne interesa găseam în el. Pe lângă cele multe ce ne spunea, rețin un amănunt din viața lui familială, petrecute la arestare:

– Când a venit Securitatea să mă ia, soția mea a căzut în prag în genunchi și mi-a sărutat mâna! Am o soție ideală, care mi-a fost studentă, apoi asistentă și colegă de catedră. M-am căsătorit cu ea și am dus o viață cum nu se poate mai armonioasă. Mi-a făcut doi copii, un băiat și o fată și a știut să întrețină armonia căminului familial, cum nu cred că sunt multe soții. Nu toată lumea înțelege viața, așa cum am înțeles-o noi, de aceea nu toți știu s-o prețuiască și o risipesc în detrimentul lor, prin atitudini greșite. În cele mai multe cazuri, prin familii, soțul vrea să aibă cuvântul hotărâtor, să se impună, ceea ce strică armonia familiei. La noi, nici unul din soți nu și-a asumat mai multe drepturi decât celălalt. Am înțeles și am fost înțeles, contribuind în felul acesta fiecare cu partea lui de dragoste, pentru armonia familiei. Am iubit viața și familia și l-am căutat totdeauna pe Dumnezeu…

Cât am stat cu acest om, nu l-am auzit vorbind de cunoscuți decât numai de bine, în sufletul lui era numai bine.

În una din zile, a fost scos din celulă și dus în fața unei comisii care i-a pus câteva întrebări, în legătură cu deținuții din închisoarea Aiud. Că ce ar face el cu acești deținuți, în cazul că ar fi pus în libertate și i s-ar cere să fie ministru de interne.

– În douăzeci și patru de ore eliberez pe toți deținuții, a răspuns.

– Cum…! Ai face așa ceva cu acești bandiți legionari?

– Da! Acești ”bandiți legionari” nu prezintă niciun pericol pentru țară. Sunt cu mult mai pașnici decât alții și merită să trăiască în libertate! a fost răspunsul lui.

În altă zi, fiind scoși la aer, cele cinsprezece minune, zelosul gardian de serviciu, educat la școala crimei, fără niciun motiv, începu să-l lovească cu piciorul: ”Mișcă, boule!” îi strigă acesta lovindu-l.

(George Ungureanu – Camera zero, Editura Fundația Culturală Alexandru Bogza, Câmpulung Moldovenesc, 2009, pag. 141-143, 145-146, 150-151)


1. Acțiunea se petrece la închisoarea Jilava, în data de 6 iulie 1960, conform fișei matricole penale a lui George Ungureanu.

via Fericiti cei Prigoniti

 

1 Comment
  1. calin eugen says

    Si eu sunt indragostit de fizica si matematica. Intre stiinta si credinta exista o puternica legaratura.Crea ca stiinta te face mai credincios.Alexandru Mironescu,cati sunt ca tine astazi in Academia Romana?…Ajuta-ne de acolo din Ceruri!

Reply To calin eugen
Cancel Reply

Your email address will not be published.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More

css.php