Profeţiile geopolitice ale lui George Manu (+2 Aprilie, Aiud): “Oricine vrea să oprească Rusia în tendinţele sale expansioniste imperialiste, trebuie să o oprească în România”

2 982

Motto : “Rusia nu poate fi prinsă în jocul păcii universale fiindcă acest joc permite reguli acceptate în mod liber şi nici un rus nu poate să înţeleagă vreodată noţiunea cuvântului „reguli de joc”. Singurele reguli pe care le înţeleg ruşii sunt acelea impuse prin forţă.” – G. Manu

Testis-Dacicus-George-Manu-Romania-sub-ocupatie-ruseasca-Editura-Mica-Valahie

În spatele Cortinei de Fier

România sub ocupaţie rusească

Aceasta este lucrarea mea (buletinul informativ) redactată de mine în limba engleză şi tradusă în limba română şi predată de mine misiunilor americană şi engleză.
G. Manu

Nota red: Manuscrisul a fost predat familiei de Serviciul Român de Informaţii.

PREFAŢĂ

“Prezentul studiu are drept scop să descrie în mod obiectiv felul în care un popor mic este nimicit în mod sistematic de o mare putere.

El intenţionează să informeze pe orice persoană imparţială şi în special pe conducătorii celor două Puteri Occidentale, Statele Unite şi Imperiul Britanic. Aceste state şi-au asumat în mod voluntar obligaţii precise prin Charta Atlanticului, care a devenit acum Charta Naţiunilor Unite. Astfel, naţiunile ameninţate de invazie străină şi subjugare, au fost îndreptăţite să spere într-un viitor mai bun.

Ar fi păcat ca aceste speranţe să fie înşelate.

Autorul nu are răspunderi politice şi deci nu este obligat să trateze pe nimeni şi nimic cu prudenţă. Faptele vorbesc destul de clar pentru ele însele şi realitatea este prezentată dezbărată de menajări diplomatice. Autorul citează sursele sale de informaţie ori de câte ori pare posibil acest lucru fără a le compromite. El îşi exprimă recunoştinţa către toţi acei care l-au ajutat şi l-au informat şi pe care nu-i poate cita nominal fără să-i expună la represiuni severe.

Autorul

Bucureşti, 20 martie – 20 iunie 1947

(…)

Rolul important al României

            Am văzut că accesul în Occident nu poate fi asigurat URSS-ului decât prin anexiunea Poloniei. Această condiţie prealabilă este necesară pentru ca Rusia să poată culege fructele comunizării Germaniei.

De asemenea, accesul spre Sud, spre Mediterană şi spre drumurile marelui comerţ mondial, ca şi accesul către ţările dunărene din centrul Europei, nu pot fi asigurate pentru Rusia decât dacă ea devine stăpâna teritoriului românesc. Numai prin România Rusia poate să comunice în mod liber cu sateliţii săi slavi din Sud, Bulgaria şi Iugoslavia, numai prin România ea va putea întrebuinţa în toate împrejurările marea cale dunăreană, adevărat canal de scurgere pentru exploatarea economică a întregii Europe centrale, până la Tirol, în Bavaria, în Moravia, adică drumul normal pentru dominarea politică a întregii regiuni.

Deci, asigurarea dominaţiei în România este pentru Rusia o condiţie indispensabilă pentru a putea menţine sub controlul său, în afară de România, şi Bulgaria, Albania, Iugoslavia, Ungaria, Austria şi chiar pentru moment şi Cehoslovacia. Vom admite că stăpânirea României condiţionează dominarea unui teritoriu de 860 000 km2 (cât Marea Britanie, Franţa, Belgia şi Olanda la un loc) cu 68 milioane locuitori (adică tot atât cât avea Germania înainte de Anschluss).

Într-adevăr, căile ferate care ar conduce din Rusia către Sud şi către Mediterană, trec toate prin teritoriul românesc. Calea marelui trafic pe care se întâlnesc toate celelalte este linia Lwow, Cernovitz, Paşcani, Ploieşti, Bucureşti, de unde se bifurcă, pe de o parte către Giurgiu-Rusciuc-Sofia şi pe de altă parte către Craiova-Timişoara-Belgrad. Această linie este astăzi linie ferată largă, până la Ploieşti, permiţând astfel accesul până aici, fără transbordare, a materialului rulant rusesc. Din Rusia se poate, de asemenea, atinge linia principală pe ruta Odesa-Iaşi-Paşcani şi ea, de asemenea, cu o linie ferată largă, ori pe ruta Odesa-Galaţi-Bucureşti. Trecerea Dunării între Giurgiu şi Rusciuk se face prin ferry-boat. De la Sofia se poate continua drumul către frontiera turcă şi Istanbul, prin Filipopole – Svilengrad sau peste frontiera greacă, Salonic şi Atena, prin valea Strumei.

De la Rusciuk se poate scurta drumul către frontiera turcă, traversând Balcanii la Stara-Zagora şi atingând de acolo Svilengradul. De la Belgrad se poate atinge frontiera greacă, Salonicul şi Atena prin Skopje şi valea Vardarului şi se merge spre Triest şi Italia prin Vincovici – Zagreb. Utilizarea liniilor care trec pe deasupra Carpaţilor prin Galiţia în Ucraina Subcarpatică ar oferi o cale mai directă de la Lemberg la Belgrad, prin Satu Mare, Oradea şi Timişoara, deci tot prin teritoriul românesc, întocmai ca şi o cale eventuală prin Budapesta evitându-se teritoriul românesc; aceasta din urmă ar fi mai lungă. În fine o ultimă cale directă Rusia-Bulgaria trece prin Galaţi – Făurei – Feteşti, unde trece pe malul drept al Dunării pe podul de la Cernavodă, singurul pod existent pe întreg cursul inferior al Dunării; de la Cernavodă se poate atinge direct Varna. În general, aproape de aceste căi ferate se găsesc drumuri, dintre care o parte sunt modernizate şi pot să fie întrebuinţate pentru traficul greu, de mare viteză.

Tranzitul rusesc spre bazinul dunărean trece, de asemenea, prin România. Calea de acces cea mai naturală este Dunărea, navigabilă de la vărsare până la Regensburg. Prin aproape 30 de porturi româneşti, bulgare, iugoslave, ungare, slovace, austriece şi bavareze, toate foarte bine utilate şi legate cu o reţea feroviară a ţărilor respective, Dunărea prezintă accesul cel mai comod şi cel mai puţin scump, pentru toate aceste ţări. Gurile Dunării sunt în puterea României cu toate că, prin anexiunea Basarabiei, Rusia a devenit riverana braţului celui mai de nord. Cursul inferior al Dunării de lungime de 250 km este în întregime pe teritoriul românesc, iar pe distanţa de alţi 600 km marele fluviu formează graniţele între România, pe de o parte, şi Bulgaria cu Iugoslavia, pe de alta.

Pentru o putere care ar dori să întrebuinţeze în toate împrejurările şi indiferent în care scop, dominarea teritoriului românesc este indispensabilă. Însuşindu-şi forţele navale române, singurele care mai existau pe Dunăre, Rusia poate să controleze efectiv fluviul pe tot parcursul său navigabil.

În afară de consideraţiunile de mai sus, de trafic şi de tranzit, dominaţia teritoriului românesc este indispensabilă Rusiei pentru a-i asigura dominaţia politică şi eventual militară, nu numai în Bulgaria şi Iugoslavia, dar în tot bazinul dunărean. [14]

Acest fapt a fost demonstrat experimental, după răsturnarea alianţelor României, în august 1944. Acest fapt a provocat pentru germani, într-un timp foarte scurt, pierderea nu numai a Balcanilor, dar [şi] a Ungariei şi a Slovaciei, adică a întregului bazin mijlociu al Dunării, până la înălţimea Vienei. Faptul era uşor de prevăzut, numai printr-o simplă aruncătură de ochi pe hartă;      într-adevăr de la hotarul apusean al platoului transilvănean, care se găseşte pe teritoriul românesc, până la Vienerwald, nu există nici un obstacol serios de teren. O mare putere, stăpâna militară a României şi deci a platoului transilvan, domină în mod automat toată câmpia Panoniei până la Viena.

Pe scurt, pentru a domina politiceşte şi economiceşte Europa centrală şi Sudul Oriental, Rusia are absolută nevoie să fie stăpâna necontestată a României. Această stăpânire este asigurată prin prezenţa armatelor şi va trebui să fie menţinută în viitor prin dezagregarea oricărei rezistenţe româneşti, fie politică, fie economică, fie naţională, fie socială.

Vom vedea mai departe că Rusia şi instrumentele ei, comuniştii şi minoritarii, au întreprins această acţiune de dezagregare, într-un mod sistematic, în toate domeniile. Dacă această acţiune n-ar fi reuşit, sau ar fi fost împiedicată, Rusia ar fi pierdut în mod automat dominaţia în România în momentul retragerii trupelor sale, prin urmare ar fi pierdut orice posibilitate de expansiune politică către Mediterana şi orice posibilitate de expansiune economică către Europa centrală. Concluzia care pare deci a se impune, clar, este că oricine vrea să oprească Rusia în tendinţele sale expansioniste imperialiste, trebuie să o oprească în România.

(…)

România în calea Rusiei

            Oricare va fi politica adoptată până la sfârşit de USA şi Marea Britanie faţă de Rusia, fie ea o politică de cedări, de aşteptare sau de forţă, sunt regiuni care nu pot fi cedate fără a compromite în mod hotărâtor interese importante americane şi interese vitale britanice. Una din aceste regiuni, cu toate că este aparent sacrificată pentru moment, este România. În realitate, aşa cum s-a arătat mai sus, Rusia nu are nici un acces posibil până la vasalii slavi din sud, Iugoslavia şi Bulgaria, şi la toate ţările din bazinul dunărean, fără să controleze România (cf. supra &7). Pe deasupra, dincolo de Iugoslavia şi Bulgaria, Grecia şi Turcia nu pot să oprească singure presiunea rusească înspre Mediterana şi lumea arabă (cf. supra &42 şi 41). În sfârşit, Rusia exercită presiunea ei spre Triest şi Alpi prin vasala sa Iugoslavia. Astfel, România reprezintă pentru Rusia poziţia cheie care îi permite să se amestece pe un teritoriu destul de vast de pe glob.

Dacă Rusia ar domina România, ea ar putea, într-un scurt timp, să domnească asupra întregii Europe Centrale şi sud-orientale până la Alpi, Adriatică şi Mediterană şi peste o mare parte a Orientului Mijlociu, adică peste 80 milioane de europeni şi 20 sau 30 milioane de arabi şi turci.

Dacă Rusia ar pierde România, ea ar pierde în acelaşi timp jumătate din actuala ei zonă de influenţă din Europa şi mare parte din căile ei posibile de expansiune spre Orientul Mijlociu.

De aceea, pare firesc ca Rusia să se opună cu încăpăţânare oricărei încercări de a slăbi dominaţia ei în România şi pare, de asemenea, firesc ca ea să încerce cu toate mijloacele să reducă puterea de rezistenţă a poporului român, urmărind cu rigiditate opera de dezintegrare descrisă mai sus.

Pentru a ascunde planurile sale imperialiste, Rusia a afirmat adeseori, prin coloana 5-a răspândită peste tot, că trupele ei s-au stabilit în România numai pentru motive defensive, pentru a împiedica o posibilă agresiune românească. România are 16 milioane locuitori, pe când Rusia are 200 milioane. La prima vedere pretenţiunea pare copilăroasă107. Totuşi, s-a admis câteodată, în anumite articole publicate în presa anglo-saxonă108. Trebuie amintit că România a participat la războiul împotriva Rusiei în 1941, numai ca o consecinţă a agresiunii ruseşti din 27 iunie 1940 şi nu printr-o agresiune a ei proprie. România cu siguranţă că nu ar fi intrat în război, dacă Rusia nu ar fi anexat cu forţa două provincii indiscutabil româneşti şi nu ar fi deportat pe locuitorii lor (cf. supra &3)109.

Este clar că teritoriul extins, în care România este poziţia cheie, nu este şi nu poate fi o sferă exclusivă a intereselor ruseşti. Această regiune, întinsă de la Alpi până la Golful Persic şi de la canalul Suez până la câmpiile nesfârşite ale Poloniei şi Ucrainei, este drumul inevitabil al marelui comerţ mondial între Europa şi Asia şi o sferă vitală de interese politice pentru Imperiul Britanic. În plus, această regiune este locuită de 100 milioane de oameni, care se bucură, cel puţin parţial, de un standard de viaţă superior celui obişnuit în Rusia şi, în consecinţă, nu doresc să fie incluse în sfera economică ermetică şi exclusiv rusească şi nici să fie tăiaţi de restul lumii printr-o cortină de fier. Aceşti 100 milioane oameni nu sunt ruşi, nu gândesc ca ruşii şi nu le place ideea de a fi legaţi de Rusia.

Astfel, afară de interesele lor politice şi economice, USA şi Marea Britanie sunt obligate moralmente să fie prezente în regiunea menţionată. Cele două puteri occidentale vrând nevrând vor trebui să se opună tendinţelor de dominaţie ale Rusiei, atâta timp cât consideră Charta Atlanticului valabilă şi atâta timp cât nu doresc ca ONU să fie complet compromisă înainte de a exista realmente. Focarul, în care aceste tendinţe de dominaţie ar putea fi dezrădăcinate chiar de la început, este România.

De aceea, s-ar fi putut aştepta ca puţin după 23 august 1944, data răsturnării alianţelor României, USA şi Imperiul Britanic să exercite în România o politică de prezenţă activă, dacă nu direct una de rezistenţă împotriva tendinţei Rusiei de uzurpare. În realitate s-a întâmplat contrariul, pentru cauze care au rămas necunoscute până azi. Într-adevăr:

  1. Declaraţia d-lui Molotov în aprilie 1944, prin care Rusia a promis în mod solemn să nu se amestece în afacerile interne ale României sau în ordinea sa socială, a fost făcută şi repetată în septembrie 1944, cu cunoştinţa şi consimţământul USA şi Marii Britanii. Totuşi, nici USA şi nici Marea Britanie nu au ridicat vreun protest public când generalul Vinogradov a răsturnat primul cabinet Sănătescu, în octombrie 1944, sau când dl. Vîşinski a înlăturat al doilea cabinet Sănătescu, în decembrie 1944, când dl. Vîşinski, din nou în 1944, s-a amestecat direct în afacerile interne ale României, insultând partidele politice opuse comunismului, şi exprimându-şi dispreţul pentru standardul social românesc, când dl. Vîşinski a impus cu forţa, în februarie-martie 1945, demiterea generalului Rădescu şi numirea d-lui Groza ca Prim-ministru, şi nici atunci când generalul Susaikov a dezarmat trupele româneşti.

După numirea guvernului Groza orice intervenţie a devenit inutilă, deoarece Rusia avea, de acum încolo, o unealtă legală supusă şi nu mai avea nevoie să mai intervină în mod deschis. Aşa numitul guvern „român” reprezenta, de fapt, o „Gauleitung” satelită de marionete, acţionând la ordinele Rusiei.

USA şi Imperiul Britanic, în loc să protesteze în mod public la Moscova, au limitat acţiunea lor la o nerecunoaştere a acestei „Gauleitung” ca un guvern român. În loc de a arunca întreaga responsabilitate asupra Rusiei, ele au îngreunat şi mai mult situaţia internaţională a României, cu toate că această ţară nu era vinovată sub nici un motiv de un guvern ce i se impusese cu forţa. Şi mai mult, anumite reacţiuni ale presei britanice au lăsat impresia că intransigenţa partidelor româneşti de opoziţie era considerată ca supărătoare şi că Marea Britanie ar dori ca ele să fie mai împăciuitoare, ceea ce însemna subjugare faţă de Rusia110.         Mai târziu, în septembrie 1945, în timpul primei Conferinţe de la Londra, postul de radio britanic a acuzat Rusia de a fi impus României un guvern potrivit dorinţelor sale (cf. &35). La 1 februarie 1946, într-o discuţie aprinsă în consiliul de la ONU, dl. Bevin a acuzat pe dl. Vîşinski de a fi intervenit personal în afacerile interne ale României şi de a fi impus acolo un guvern de minoritate. La 10 februarie, totuşi, discuţia terminându-se, dl. Bevin şi-a retras cuvintele.

  1. Conveţia de Armistiţiu de la 12 sept. 1944 a fost semnată numai de mareşalul Malinovski în numele USA şi a Imperiului Britanic. Garanţii şi promisiuni fuseseră date în prealabil, în diferite ocazii, reprezentanţilor români, de către cele două Puteri occidentale. Totuşi s-a lăsat mână liberă Rusiei pentru a aplica sau chiar viola Convenţia de Armistiţiu, după bunul ei plac. Reprezentanţii USA şi Marii Britanii au fost simplii figuranţi şi comisia a lucrat numai cu membri săi ruşi.
  2. La Potsdam, în iulie 1945, USA şi Marea Britanie au fost de acord să transfere Rusiei, în contul reparaţiilor, toate proprietăţile germane din România (cf. supra &24, 28). Astfel s-a dat Rusiei o poziţie foarte importantă în viaţa economică a României, în special în industria petroliferă şi comerţul bancar, iar amestecul şi supravegherea Rusiei au devenit astfel şi mai uşoare şi cu atât mai efective. După cum s-a menţionat mai sus (&24) ruşii au înţeles această cedare oferită lor de Puterile occidentale într-o manieră foarte largă. Afară de proprietatea germană, ei au capturat, de asemenea, şi proprietatea belgiană, olandeză şi chiar franceză sub pretextul că ele fuseseră preluate mai înainte de către germani. Această poziţie economică puternică a ruşilor promite să se întărească şi mai mult. Proprietatea italiană şi ungară în România trebuie, de asemenea, transferată Rusiei prin tratatele de pace.
  3. După cum s-a văzut mai sus (cf. &35), o criză constituţională a izbucnit în România după sfatul dat Regelui de USA şi Marea Britanie la 19 august 1945. Criza a durat peste patru luni, până în ianuarie 1946. Cu toate că dl. Byrnes a declarat încă la 22 august 1945 că USA au acceptat cererea Regelui României de a fi ajutat în desemnarea unui guvern constituţional, nici USA şi nici Imperiul Britanic nu au exercitat vreodată o presiune serioasă asupra Rusiei în această privinţă. Regele Mihai, bizuindu-se pe cuvântul puterilor occidentale, a jucat jocul şi a preluat responsabilitatea sa într-o manieră atât de vitează, care l-a făcut să câştige dragostea, admiraţia şi respectul tuturor supuşilor săi. USA şi Imperiul Britanic au rămas totuşi inactive până la Acordul de la Moscova din decembrie 1945. Potrivit acestui acord ele au convins pe Rege să reia relaţiile cu Primul-ministru Groza, care se răzvrătise, şi pe care refuzaseră să-l recunoască la 19 august 1945, recunoscându-l însă la 4 februarie 1946.

Puterile occidentale, prin intervenţia lor din 19 august 1945 şi atitudinea lor şovăitoare în timpul lunilor următoare, au provocat o criză, care ar fi putut să conducă la înlăturarea Regelui, ultimul obstacol constituţional care mai stă în România înaintea operei de distrugere întreprinsă de Rusia şi uneltele sale. De fapt, un pas ca acel din 19 august 1945, nu ar fi trebuit făcut, afară de cazul când forţe militare, navale şi aeriene necesare pentru o demonstraţie Beaconsfield ar fi fost gata să intre în acţiune.

  1. La Conferinţa de la Paris, USA şi Marea Britanie au abandonat România propriei sale soarte. Delegaţia australiană a fost singura care s-a opus cererilor ruseşti. În consecinţă, tratatul de pace propus de miniştrii de Externe aliaţi cu argumentul Naţiunilor Unite, seamănă mai degrabă unui tratat de supunere.

În virtutea articolelor I şi II, anexarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord la Rusia a fost recunoscută fără alte discuţii. Nu s-a menţionat nici un plebiscit. În acest fel, agresiunea rusească din 27 iunie 1940 a fost recunoscută, 2.100 000 de români etnici, adică 15% a întregii naţiuni române au fost cedaţi Rusiei şi Charta Atlanticului a fost ignorată în mod deliberat. Noile frontiere nu au fost trase în mod precis pe o hartă la scară mare, permiţând astfel Rusiei să înceapă din nou, în orice moment, politica ei agresivă din 1940, sub pretextul pretinderii cutărei insule în Delta Dunării sau cutărui deal bucovinean.

În virtutea articolelor V şi VI s-a oferit Rusiei prilejul de a se amesteca în afacerile interne ale României sub pretextul interzicerii existenţei organizaţiilor „fasciste”. Nici o definiţie a „fascismului” nu a fost dată şi tendinţa Rusiei de a considera drept „fascistă” orice organizaţie sau persoană care se opune planurilor ei de dominaţie este bine cunoscută. În consecinţă, intervenţia ei în România va fi posibilă în orice moment111.

Potrivit art. XVI, materialul de război depăşind nevoile forţelor militare, navale şi aeriene româneşti reduse actualmente, trebuie predat puterilor aliate. Astfel, o contribuţie de război suplimentară a fost adăugată la grele sarcini ale Convenţiei de Armistiţiu, impuse mai înainte României.

Acapararea flotei, aviaţiei şi materialului de război românesc de către ruşi a fost admisă. Comparat cu condiţiile armistiţiului, sarcina extraordinară este de 150 milioane dolari, din care cca. 100 milioane au fost deja capturate de către ruşi (cf. &&31, 34).

Cf. art. XX repatrierea celor 120 000 prizonieri români înfometaţi care mai trăiesc în Rusia112 a fost lăsată la discreţia acestei din urmă, fără nici o limitare de timp precisă. Trebuie menţionat din nou că mulţi dintre ei au fost deportaţi în Rusia în mod abuziv după 23 august 1944, în timp ce Armata Română se lupta deja împotriva nemţilor.

Conform art. XXI, trupele ruseşti trebuie să evacueze România [în] 90 de zile după ratificarea tratatului. Totuşi, s-a permis Rusiei să menţină în România atâtea trupe cât sunt necesare pentru asigurarea liniilor sale de comunicaţie cu trupele sale de ocupaţie din Austria, atât timp cât ele vor rămâne acolo. Numărul trupelor ruseşti, care au dreptul să rămână astfel în România fără termen, este nelimitat. În consecinţă, evacuarea este redusă la o simplă formalitate. Interpretarea abuzivă pe care Comisia Rusă de Control a dat-o art. X din Convenţia de Armistiţiu, privitor la menţinerea trupelor de ocupaţie ruse, nu este menţionată în Tratatul de Pace. În felul acesta, cheltuiala enormă pe care România a trebuit s-o suporte din această cauză a fost trecută cu vederea (cf. supra &34).

În virtutea articolelor XXII şi XXIII din Tratatul de Pace, art. 11 şi 12 din Convenţia de Armistiţiu, privitoare la restituţiile şi reparaţiile de război au fost confirmate. Evaluările ruseşti ale bunurilor livrate în contul reparaţiilor, la preţurile din 1938, nu au fost menţionate. Astfel, cele 150 milioane dolari de sarcină extraordinară comparate cu stipulaţiunile corecte ale armistiţiului au fost confirmate în mod tacit. În plus, potrivit art. XXXIII, România va fi obligată să plătească societăţilor petrolifere americane şi engleze preţuri mai mari pentru produsele lor decât acelea calculate de Comisia Rusă de Control, căreia fuseseră livrate aceste produse113. Afară de aceasta, un paragraf al art. XXIII pare să confirme Acordul de la Moscova, din 11 septembrie 1945, privitor la sarcina suplimentară de 90 milioane dolari impusă României pentru aşa-numitele „restituţii neefectuate” (cf. supra &34).

În virtutea art. XXIV, România a fost obligată să restabilească pagubele provocate în timpul războiului oricărei proprietăţi aliate din România. Deoarece stricăciunile fuseseră provocate mai ales de bombardamentele aeriene americane şi britanice sau de jafurile ruseşti, acest articol pare să aibă puţină justificare morală. Potrivit calculelor preliminare, sarcina impusă poate să se ridice la l00 milioane dolari.

În virtutea art. XXV, propus de delegaţia britanică, România a fost obligată să plătească indemnizaţii propriilor ei supuşi evrei pentru toate pierderile de război. Dacă se aminteşte puţina popularitate pe care evreii o au actualmente în România, după purtarea lor sub ocupaţia rusă (cf. &17), această discriminare rasială a delegaţiei britanice ar apărea surprinzător de nepotrivită. Nici un român nu poate să înţeleagă de ce evreii trebuie să fie privilegiaţi faţă de alţi supuşi români în privinţa pierderilor de război şi îi vor considera încă o dată drept profitori străini care nu au nimic comun cu România şi românii. Sarcină suplimentară impusă de acest articol, nu poate fi evaluată cu uşurinţă, depinde de interpretarea evreiască. Dacă se include şi paguba provocată proprietăţilor lor de bombardamentele americane şi jafurile ruseşti, totalul ar putea să atingă 100 milioane dolari.

Potrivit art. XXVI, toate proprietăţile germane din România au fost transferate Rusiei. Acordul de la Potsdam a fost astfel confirmat. Consecinţele sale au fost adesea menţionate mai sus (cf. && 23, 24, 28, 34). Nici o aluzie nu a fost făcută la interpretările abuzive ruseşti. În consecinţă, România va fi obligată să indemnizeze, potrivit art. XXIV, pe acţionarii francezi şi belgieni ai soc[ietăţii] petrolifere confiscate de germani, cu toate că aceste societăţi au fost preluate de către ruşi şi art. XXVI pare să întărească acest transfer.

Potrivit art. XXVII, toate proprietăţile româneşti sau creditele în orice ţară aliată trebuie confiscate pentru reparaţiile stricăciunilor de război. Astfel, România a fost oprită de a întrebuinţa aceste proprietăţi şi credite pentru a începe propria sa restabilire economică. Prin art. XXVIII, România a fost obligată să renunţe la orice credit pe care l-ar avea asupra Germaniei. Creditele germane asupra României nu au fost menţionate. Primul se ridică la 1.300 milioane mărci şi ultimele la 1.250 milioane lăsând astfel o balanţă de 50 milioane mărci în creditul României, care va fi pierdută în orice caz. Dacă întregul credit românesc va fi anulat şi menţinut cel german, România ar avea de suportat încă o sarcină grea.

Prin art. XXX, România a fost obligată să renunţe la orice pretenţie privitor la orice consecinţă de război pe teritoriul ei, de la 1 septembrie 1939. Prin acest articol România a fost obligată să renunţe la orice pretenţie pentru pagubele suferite de pe urma jafului, capturilor şi interpretărilor abuzive ruseşti în privinţa adevăratelor condiţii de armistiţiu. În consecinţă, 720 milioane dolari vor fi pierduţi în mod definitiv (cf. &34 tabelul 11). Potrivit art. XXXI, nici o discriminare nu trebuie făcută între Naţiunile Unite referitor la acordurile comerciale cu România şi nici un monopol nu trebuie stabilit în această privinţă. Acest articol este singurul care dă României un prilej de restabilire din situaţia ei economică disperată actuală. Dacă este interpretat în mod corect, acest articol poate să oblige Rusia să renunţe la acordurile comerciale apăsătoare pe care le-a impus României la Moscova       în mai 1945, septembrie 1946 şi februarie 1947. De   fapt, acesta din urmă a acordat Rusiei o situaţie discriminatorie şi monopoluri reale în multe sectoare ale vieţii economice româneşti (cf. && 22, 24, 27, 28, 34). Instrumentele care exploatează aceste monopoluri sunt societăţile Sovrom şi art. XXXI ar trebui să impună suprimarea lor. Ca toate articolele Tratatului de Pace, art. XXXI are un aspect cam neclar. Astfel, se poate aştepta desigur la o interpretare cu totul diferită din partea ruşilor.

x

Pe scurt, Tratatul de Pace impus României de către Naţiunile Unite şi, înainte de toate, de către USA şi Imperiul Britanic, este de acord cu întreaga operă de dezintegrare rusească. El dă Rusiei o mână liberă ca să intervină în afacerile interne ale României şi agravează şi mai mult sarcinile aproape insuportabile ale Convenţiei de Armistiţiu, aşa cum ea este interpretată de ruşi. Dl. Thorp, delegatul american la Conferinţa de Pace de la Paris, a socotit că în urma Tratatului de Pace şi a Convenţiei de Armistiţiu, potrivit interpretării ruseşti, România va avea de suportat plăţi, livrări, pagube şi pierderi socotite la totalul surprinzător de 2 000 milioane dolari.

Aceasta ar înghiţi venitul naţional al României timp de exact trei ani (cf. &28). Trebuie pus în evidenţă că o interpretare corectă a Convenţiei de Armistiţiu ar fi impus numai 450 milioane dolari şi, că până la 1 octombrie 1946, România plătise în mod efectiv sau pierduse 1.100 milioane dolari (cf. supra 34 tabelul 11). După cum relatează memoriul prezentat de Opoziţia română la Conferinţa de Pace de la Paris, Convenţia de Armistiţiu a fost mai nefavorabilă decât propunerile de la Cairo; Tratatul de Pace prezentat de miniştrii de Externe aliaţi mai nefavorabil decât Convenţia de Armistiţiu, iar Tratatul de Pace definitiv şi mai nefavorabil încă. Se pare că toate eforturile făcute de România pentru îndeplinirea angajamentelor sale nu a ajutat la altceva decât la impunerea unor noi sarcini asupra ei.

*

Este destul de clar că până acum USA şi Marea Britanie au îngreunat rezistenţa României împotriva subjugării ruse foarte mult. În loc să apere principiile Chartei, cele două Puteri occidentale au favorizat expansiunea imperialistă a Rusiei. În loc de a apăra propriile lor interese economice şi politice, ca şi poziţia lor morală, ele au ajutat la compromiterea ambelor. Un observator imparţial nu ar reuşi probabil să înţeleagă politica lor şi mai puţin să o explice decât prin lipsa de informaţie a conducătorilor lor.

*

Câteva concluzii generale pot fi trase privind acţiunea Rusiei după terminarea celui de al Doilea Război Mondial. Ele pot fi exprimate în felul următor.

Ruşii nu admit şi nu par dispuşi să admită în viitor nici un amestec străin în zona de influenţă cedată lor la Est de linia Lübeck-Triest, după prăbuşirea Germaniei. Ei consideră această zonă ca aparţinându-le definitiv şi lucrează cu toate mijloacele ce le au la dispoziţie pentru a consolida această dominaţie. Pentru a asigura dominaţia în partea de sud a acestei zone, adică bazinul dunărean şi Balcanii, ruşii trebuie în mod necesar să domine în România.

Pe întregul front la sud de zona lor de influenţă, ruşii sunt în plină ofensivă diplomatică. Aceasta din urmă este îndreptată împotriva Italiei, Greciei, Turciei şi Iranului şi este sprijinită de puternice armate ruseşti staţionate în Bulgaria, Iugoslavia, România, Ungaria şi Austria.

Pentru a asigura liniile lor de comunicaţii şi aprovizionarea acestor armate, Rusia trebuie în mod necesar să domnească în România.

Metodele de persuasiune şi onestitate întrebuinţate până acum de Puterile occidentale pentru a opri tendinţele expansioniste ruseşti au dat toate greş, şi vor da probabil greş şi în viitor. Într-adevăr, în mentalitatea asiatică şi încă primitivă a ruşilor, întrebuinţarea unor asemenea metode ar putea numai să dovedească slăbiciunea Puterilor occidentale.

Obligaţiile morale ca şi importante interese economice şi politice obligă USA şi Marea Britanie să dorească cu orice preţ expansiunea Rusiei şi s-o determine să reintre în frontierele ei. Această acţiune pare realizabilă fără dificultăţi serioase în viitorul apropiat, dar ar deveni cu siguranţă problematică într-un viitor îndepărtat.

Metodele de întrebuinţat pentru a obţine retragerea Rusiei nu sunt acelea de natură conciliatorie. Ele ar sugera mai degrabă dârzenia pe teren economic şi politic şi chiar întrebuinţarea forţei.

Focarul unde aceste metode vor putea să conducă la rezultatele cele mai rapide şi radicale – cel puţin în Europa şi Orientul Mijlociu – este România.

Bucureşti

1945-1947

George Manu Rectorul din Zarca Aiudului

Note:

107 Acelaşi pretext a fost întrebuinţat de ruşi pentru a menţine trupele lor în Iran, care nu are decât 14 milioane de locuitori, sau să ridice pretenţii împotriva Turciei, care are numai 17 milioane locuitori. Acest pretext nu poate fi atribuit numai relei credinţe, dar şi unei tendinţe morbide de suspiciune, care este o trăsătură pur asiatică a mentalităţii ruse.

108 Vezi de ex. articolul România nerecunoscută în nr. din 18 dec. 1945 al ziarului „Times”.

109 Vezi în această privinţă: Bernard Newman, Balkan Background, London, Robert Hale, 1944.

110 Îndeosebi atitudinea d-lui Maniu părea să fie considerată ca prea încăpăţânată. În articolul sus-menţionat din „Times” (18 dec. 1945) dl. Maniu a fost acuzat în mod deschis de a fi prea rigid. Această incriminare, emanând de la un ziar cu o înaltă poziţie morală şi adresată unui politician din Orientul Apropiat, este desigur cel mai bun omagiu pe care l-a primit dl. Maniu în lunga sa carieră politică.

111 O asemenea intervenţie a avut loc într-adevăr în iunie 1947 (cf. supra &38).

112 Aproximativ 150 000 prizonieri români au murit de foame sau în urma tratamentului rău în Rusia. Aproximativ 40 000 s-au întors în România până în oct. 1946.

113 În plus, prin Convenţia Economică din 20 februarie 1947 guvernul rus a obligat România să plătească produsele petrolifere cumpărate de la Sovrompetrol cu preţuri mai mari decât acelea socotite de Comisia Rusă de Control căreia i-au fost livrate aceste produse.

Testis Dacicus: În spatele Cortinei de Fier – România sub ocupaţie ruseascăEditura Mica Valahie, Bucuresti, 2011 

Sursa: MĂRTURISITORII

2 Comments
  1. preot marius visovan says

    Prezent !

  2. iulian says

    Este de-a dreptul o crima ca prof. dr. George Manu nu apare deloc in manualele de fizica. Macar 2-3 randuri, acolo, precum la Stefan Procopiu. Ar fi de folos pentru copii sa stie ca Ernst Rutherford si-a intemeiat un capitol intreg dintr-o lucrare pe experimentele si masuratorile profesorului Manu. Sau ca dansul a fost primul din lume care a construit (utilat) un laborator nuclear exclusiv pentru studenti. Cui i-ar face rau un model de inteligenta, harnicie si generozitate?

Your email address will not be published.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More

css.php