În primele trei secole creştine, pe timpul persecuţiilor împotriva Bisericii, de neînchipuit pentru mintea noastră, sfinţii mucenici (martiri) au arătat o tărie de neclintit, “o credinţă puternică şi vie, în stare să mute şi munţii, cum spune Mântuitorul” (Matei 21, 21). Datorită perseverenţei lor ei au făcut ca imperii păgâne să se clatine în faţa mărturisirii lor. Într-adevăr, au nimicit toată înşelăciunea cea idolească şi au realizat, prin sângele lor, o lume nouă, o lume creştină, o lume a harului şi binecuvântării divine. Într-o astfel de epocă de curaj şi de tărie, a trăit Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, căruia Biserica i-a acodat titlul de „megalos martiros” (gr.) – mare mucenic, purtător de biruinţă şi făcător de minuni. Victoria Mântuitorului Hristos asupra morţii prin Învierea Sa, a devenit şi biruinţa mucenicilor. Sângele Său vărsat pe crucea de pe Golgota a fostsămânţa care a făcut să încolţească şi să se răspândească credinţa martirilor din întreaga lume. Pe drept cuvânt, scriitorul bisericesc Tertulian (cca 150-240), avea să constate că„sângele martirilor este sămânţa creştinismului” („semen est sanguis christianorum”). 

Sfântul Mare Mucenic Gheorghe era originar din Capadocia, dintr-o familie creştină. Tatăl său, martir al Bisericii, l-a educat în credinţa creştină. Înrolat în armata romană, pentru calităţile sale deosebite, a reuşit să ajungă comandant de legiuni, încă de tânăr. Era şi ostaş al lui Hristos pe care-L slujea cu credinţă şi demnitate şi făcându-L cunoscut tuturor, cu mult curaj. Împăratul roman Diocleţian, a pornit ca o fiară turbată asupra Bisericii şi a dat în anul 302 un Edict prin care toţi locuitorii imperiului erau obligaţi să se prezinte în faţa tribunalelor romane pentru a aduce jertfe zeilor. Mii de creştini au fost arestaţi, supuşi torturilor, ucişi, iar alţii au fost trimişi la minele de plumb ale imperiului roman. Într-o astfel de împrejurări istorice grele pentru creştini, s-a ridicat cutezător, ca un stâlp al credinţei Sfântul Gheorghe. El a avut curaj să-l înfrunte pe împărat şi să-L mărturisească pe Hristos, preţuind cuvintele Domnului: „Oricine Mă va mărturisi pe Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri!” (Matei 10, 32) Au survenit pentru mucenic temniţa, batjocoriri, cazne îngrozitoare, bătăi, întinderi pe roată, aruncare în groapă cu var nestins şi altele. Dar toate acestea n-au fost în stare să-l zdruncine pe Gheorghe din statornicia sa în credinţacreştină. Actele Martirice ne relatează că în cele din urmă, după ce a reuşit să convertească la creştinism chiar şi pe împărăteasa Alexandra, soţia lui Diocleţian, Sfântului Gheorghe i s-a tăiat capul în ziua de 23 aprilie a anului 303 şi a intrat astfel, biruitor, în cămările cele luminoase ale Împărăţiei Preasfintei Treimi.

Sfintele lui moaşte au fost adunate de creştini şi îngropate cu evlavie, iar astăzi se păstrează în mănăstirea închinată lui din localitatea Lyda (Israel). În amintirea Bisericii Sfântul Gheorghe a rămas „ca un izbăvitor al celor robiţi şi celor săraci ocrotitor, celor bolnavi doctor şi condamnaţilor ajutător”, cum îl defineşte troparul sărbătorii. De aceea, se cuvine ca şi noi, creştinii de astăzi, să avem permanent în minte exemplul plin de credinţă şi de bărbăţie a Mucenicului Gheorghe şi a tuturor mucenicilor, care s-au încununat în Împărăţia Cerurilor. Cu pavăza credinţei în Hristos şi în Înviere, să ne străduim să fim demni următori ai lui Hristos Cel jertfit şi înviat pentru mantuirea noastră. Chiar din primele secole, după martirajul său, prestigiul şi numele Sfântului Mare Mucenic Gheorghe s-a răspândit în toată lumea creştină. Minunile pe care a continuat să le săvârşească şi după mutarea la cer, l-au făcut unul dintre cei mai cunoscuţi şi veneraţi sfinţi ai Bisericii. O minune s-a petrecut în cetatea Lida, nu departe de Tel-Aviv-ul de astăzi. Acolo tradiţia vorbeşte despre o mănăstire unde  se păstra şi cea mai veche icoană a lui. Înainte de invazia arabă în Ţara Sfântă, mucenicul s-a arătat în vis stareţului de atunci, vestindu-i că „îşi va muta casa sa”, care se vede că fusese cetatea Lida, şi se va aşeza în Athos. Visul a fost adeverit prin minune, căci icoana a dispărut în noaptea aceea din mănăstire şi s-a zugrăvit singură în Mănăstirea Zografu din Sfntul Munte. Se pare că stareţul şi mare parte din obştea de la Lida s-a strămutat acolo.   Cât despre uciderea balaurului, aceasta este una din minunile cele mai vestite care a avut loc după martiriul Sfântului Gheorghe şi s-a petrecut tot în patria lui, Palestina, nu departe de cetatea Lida.  Şi iată o minune din zilele noastre a Sfântului Gheorghe. Mărturia acestei minuni a dat-o Stelios Hagi Haralambos din Limasol. Domnia sa este militar de carieră şi ocupă o înaltă funcţie în Ministerul Apărării din Cipru.  Prima sa vizită în Athos a fost în 1984, atunci a vizitat Mănăstirea Zografu şi a hotărât să dăruiască o icoană cu Adormirea Maicii Domnului pentru paraclisul cu acest hram din curtea mănăstirii. Dimensiunile şi locul icoanei în naos, pe coloana din stânga, le-a stabilit încă de la început cu stareţul de atunci, părintele Eftimie.  Anul următor s-a întors cu icoana, dar ajungând la Ouranopolis prea târziu, a pierdut vaporul şi, fără să realizeze cât de departe era mănăstirea, a încercat să ajungă pe jos. Cum icoana era destul de mare şi el era încărcat şi cu propriile bagaje, a fost până la urmă doborât de oboseală şi s-a întors. La degetele de la picioare, bătăturile se transformaseră în adevărate răni.  A doua zi a luat vaporul şi a coborât în portul Mănăstirii Zografu, de unde şi-a continuat drumul pe jos. După un kilometru, din cauza rănilor de la degete, a trebuit să se oprească şi s-a aşezat. Icoana a pus-o sub cap, ca nu cumva trecând cineva, să o ia.  Deodată, fără să mai poată spune acum dacă a fost vis sau realitate, a văzut în faţă, venind către el, călare pe un cal, pe unul din părinţii mănăstirii. „Ce faci, părinte Pahomie?”, îşi aminteşte că l-a întrebat. Acela i-a răspuns: „Nu sunt Pahomie, mi-am schimbat numele. Mă cheamă Gheorghe. Vrei să te ajut să duci icoana? Eu sunt cu calul!”. Şi a dispărut.  Atunci s-a trezit şi a văzut că icoana dispăruse şi ea. Ajungând pînă la urmă la mănăstire, l-a intrare l-a întâlnit pe părintele stareţ şi i-a povestit cele întâmplate. Părintele stareţ i-a spus că Părintele Pahomie nu plecase din mănăstire nicăieri toată ziua şi l-a invitat să intre să se închine întâi în biserică şi apoi să meargă să se odihnească şi să se liniştească.   Când au intrat împreună în Paraclisul Maicii Domnului, au rămas amândoi înmărmuriţi. Icoana era acolo, rezemată de coloana din stânga, exact cum ei plănuiseră cu un an în urmă!.   “Minunat este Dumnezeu între sfinţii Săi!”

de Pr. Prof. Dr. Leonte Constantin Parohia Sfântul Gheorghe Bacău