Valeriu Gafencu şi Ioan Ianolide. Despre duhul „sfinţilor închisorilor”

0 150

„Ioane, să duceţi duhul mai departe! Aici a lucrat Dumnezeu!“ – au fost ultimele cuvinte ale lui Valeriu Gafencu adresate lui Ioan Ianolide înainte de a-şi da sufletul în mâinile Domnului. Totul se petrecea la sanatoriul penitenciar Târgu-Ocna, pe 18 februarie 1952.

Acum ne aflăm şi în preajma unei alte aniversări, de data aceasta una rotundă: pe 5 februarie se împlinesc trei decenii de la urcarea lui Ioan pe scara cerească menită să-l ducă la reîntâlnirea cu iubitul său prieten şi împreună-mărturisitor Valeriu. Fără îndoială că, acolo în ceruri, i-a putut spune că s-a ţinut de cuvânt. Căduhul acela comun al lor, al sfinţilor închisorilor, a fost dus mai departe iar testamentul lor a fost transmis posterităţii. În ajunul morţii sale, Ianolide nu putea anticipa cu puterea raţiunii care va fi soarta manuscriselor sale pe care a reuşit să le scoată, cu infinite precauţii, în afara ţării (le-a trimis iniţial Anei-Maria Marin, soţia lui Vasile Marin, martirul căzut pe frontul spaniol în apărarea crucii). Dar avea cu siguranţă tainica încredinţare că această lucrare a lui Dumnezeu se prelungeşte şi dincolo de zidurile temniţei, locul unde şi-a avut începuturile, că ea va continua şi va deveni cunoscută în întreaga lume.

Şi într-adevăr, aşa s-au petrecut lucrurile. Prin pronia dumnezeiască scrierile lui Ioan Ianolide s-au păstrat şi s-au făcut cunoscute prin publicarea lor sub forma mai multor cărţi. Numai datorită acestora putem şti cu adevărat cine a fost Valeriu Gafencu, cel supranumit de Nicolae Steinhardt „Sfântul Închisorilor”, apelativ care avea să se încetăţenească în conştiinţa colectivă românească.

Referiri la Valeriu Gafencu şi la sfinţenia sa apar în numeroase scrieri aparţinând literaturii memorialistice din închisori, începând cu „Jurnalul Fericirii”. Dar numai cărţile lui Ianolide reuşesc să fie cu adevărat o fereastră înspre lumea interioară a „sfinţilor închisorilor”, izbutind totodată să prezinte în mod coerent şinota specifică a viziunii lor creştine.

Chiar dacă autorul nominal, cronicarul, cel care redactează şi sistematizează, este Ianolide, foarte multe din ideile expuse aparţin de fapt la origine lui Valeriu Gafencu. A fost deci o împreună-lucrare a lor, în principal a lui Valeriu şi Ioan. Căci la niciun alt autor apropiat lor nu aflăm o prezentare atât de detaliată a acestei concepţii izvorâte ca răspuns al omului care năzuieşte spre îndumnezeire în condiţiile unor suferinţe inimaginabile, aflat sub permanentă teroare, într-o atmosferă de-a dreptul apocaliptică. Viziunea lor respiră fervoare mistică, forţă duhovnicească, putere de transformare a conştiinţelor şi frapează mai ales prin dimensiunea comunitară care este adăugată binecunoscutei lupte duhovniceşti pe care creştinul o duce cu patimile şi cu forţele răului. E o concepţie izvorâtă din dragostea lor pentru întreaga lume, pe care o îmbrăţişează într-un mod integral cu o iubire aprinsă din focul iubirii lui Dumnezeu pentru toată creaţia Sa. Cheia ei de boltă e conştientizarea faptului că biruinţa în această încleştare duhovnicească cu un caracter universal e posibilă numai cu ajutorul lui Hristos.

Biografiile acestor oameni care şi-au împlinit cu prisosinţă chemarea sunt binecunoscute. Grupul „misticilor de la Aiud” provenea din rândul Frăţiilor de Cruce, organizaţia de tineret legionară. Datorită acestei apartenenţe au fost închişi încă din 1941 de către regimul Antonescu, în urma unor arestări în masă. „Vina” lor, ca şi în cazul altor mii de adolescenţi, nu a constat decât în identitatea pe care şi-au asumat-o, una care se limita strict la educaţia morală. Au rămas întemniţaţi şi ulterior preluării puterii de către comunişti, când iadul concentraţionar a încercat să-i doboare cu o înverşunare şi cu o ură sporită. Supravieţuitorii, asemenea lui Ioan Ianolide, s-au eliberat abia odată cu amnistia generală din 1964. Astăzi sunt bine documentate toate tribulaţiile lor în temniţele iadului, peste care aceşti sfinţi s-au ridicat triumfători. Unii dincolo de moarte, prin jertfa lor martirică, alţii prin viaţa în Hristos care a înflorit în sufletele azvârlite în malaxorul satanizării.

Învăţătura lor e de asemenea accesibilă oricui, numai că fragmentele relevante sunt rispite în corpul celor două cărţi ale lui Ioan Ianolide la care vom face referire. Bornele ei pot fi redate chiar prin titlurile acestora. Temelia o reprezintă „Întoarcerea la Hristos”, adică despătimirea şi viaţa lăuntrică. Finalitatea este redată prin „Deţinutul profet”, adică un mesaj profetic adresat posterităţii, o viziune lucidă despre evul apocaliptic al noului mileniu, pentru care teroarea roşie şi toate celelalte orori ale secolului XX nu au fost decât un preludiu.

În scrisoarea adresată Anei-Maria Marin ce însoţea manuscrisele sale, Ianolide scria anticipativ: „Mulţi vor fi şocaţi de viziunea prezentată de mine, dar ea va fi înţeleasă şi preţuită în mileniul trei. Acum e bine că pot comunica această veste. Am căutat adevărul creştin cel mai curat şi mai frumos. Sper că ne-am apropiat de el. Lumea creştină are nevoie de strălucirea puterii, de aceea îi trebuie o expresie politică fidelă. O astfel de expresie presupune o conştiinţă creştină şi o trăire în Duhul Sfânt. Sfinţii, eroii şi martirii acestui veac s-au apropiat de Hristos până la unirea cu El. Pe ei îi mărturisim. Fie strădania şi jertfa noastră spre slava lui Hristos şi mântuirea lumii. Amin.”

Rândurile care urmează se străduiesc aşadar să prezinte o expunere fidelă şi coerentă a ceea ce poate fi numit „duhul sfinţilor închisorilor”, a viziunii lor despre rolul şi puterea reală a lucrării creştine în lume.

Temelia acestei concepţii cu vocaţie universală o constituie viaţa lăuntrică, trăirea mistică în Hristos, iluminarea duhovnicească. Metamorfoza sufletelor acestor tineri români poate fi descrisă printr-o dinamică circulară. Ei veneau din lume, însufleţiţi de nobile idealuri morale. Aveau imprimat în conştiinţe şi reperul credinţei, erau animaţi de dorinţa de desăvârşire. În puritatea lor juvenilă, s-au trezit degradaţi brusc la condiţia de infractori, stigmatizaţi ca pericol social, azvârliţi după gratii. Şi, culmea, tocmai de un regim care se pretindea de asemenea anticomunist.

Meditând la destinul lor, la rostul acestor încercări prin care treceau în regimul de claustrare, au descoperit adevărata dimensiune a vieţii creştine: trăirea interioară. S-au desprins de cele lumeşti şi s-au dedicat zidirii duhovniceşti. Acesta a fost sensul „întoarcerii la Hristos”. Un proces ca o baie purificatoare, posibil numai în urma unei pocăinţe autentice (etimologic, înnoirea minţii prin conştientizarea propriilor păcate).

Din interiorul aceastei experienţe a harului, pe care au păstrat-o în permanenţă, s-au întors însă din nou cu faţa înspre lume. Cercul s-a închis, dar la un alt nivel decât începuse totul. Balastul unor păcate pe care le-au asumat şi conştientizat a fost lepădat, iar virtuţile pe care le avuseseră şi înainte le-au spiritualizat, le-au intensificat şi le-au ridicat pe o altă treaptă metafizică.

Astfel a luat naştere o sinteză absolut originală în formă, dar cât se poate de tradiţională în conţinut. În urma trăirii adevăratei vieţi lăuntrice, una de cea mai pură şi autentică factură filocalică, experienţa iniţială a virtuţilor omeneşti din şcoala educaţiei legionare a devenit una purificată şi transfigurată în Hristos. Ea a rămas totuşi ca o pecete indelebilă pe această concepţie numită de Ianolide creştinism integral. În esenţa ei vechea experienţă nu şi-a pierdut actualitatea, dar a fost lepădat balastul unor concepţii etice justiţiare, tributare mai degrabă contextului social şi istoric în care s-a format generaţia interbelică. Pentru mentalitatea de astăzi ele par revolute, dar aceasta numai pentru că s-a avansat într-un umanism fără Hristos, un moralism căldicel, în vreme ce adevărata depăşire nu poate avea loc decât întru El.

Viziunea aceasta a creştinismului integral, pe care Ioan Ianolide o înzestrează cu o încărcătură profetică, s-a cristalizat în mai multe etape.

Prima treaptă. Întoarcerea la Hristos

Prezentăm pentru început câteva citate esenţiale de la începutul cărţii „Întoarcerea la Hristos”, menite să redea momentul iniţial al adevăratei pocăinţe creştine:

De altfel, noi nu am pornit de la o ideologie, ci de la o credinţă şi pe parcurs am desprins din cuvântul lui Dumnezeu şi al Bisericii viziunea noastră despre lume şi viaţă. Nu am pornit să cucerim politic lumea, ci să cucerim propriile noastre suflete, modelîndu-le întru Hristos. N-am făcut acest lucru programatic, ci instinctiv dar azi înţelegem că ne-am situat pe o linie înaltă şi solidă.  (…)

Atunci am descoperit pe Hristos cel duhovnicesc. Deşi am studiat mult, preocuparea de căpătâi era cea sufletească. Ne rugam mult, ne mărturiseam unii altora stările sufleteşti şi strădaniile de desăvârşire. Şi am ajuns la conştiinţa păcatului şi am plâns amar atât greşelile personale, cât şi păcatele colectivităţii. Cine se vrea creştin trebuie să fie cu adevărat creştin. Am purces deci să purificăm sufletele şi istoria de crime, de nelegiuiri, de abuzuri şi de tot păcatul. Am năzuit să trăim creştineşte şi ştim că până la moarte omul trebuie să îşi scruteze sufletul, dacă se află ori nu în Hristos. Descoperirea creştinismului i-a însufleţit pe cei mai buni dintre noi, dar nu fără reacţii negative şi brutale. În rândul legionarilor erau multe curente şi dezbinări. (…)

Valeriu şoca prin conştiinţa păcatului, pe care îl mărturisea cu umilinţă la modul personal şi colectiv, într-o vreme în care noi, deşi eram creştini, nu aveam încă o adevărată viaţă duhovnicească. Orgoliul se ascundea în noi sub mantia tainică a onoarei şi a fost o luptă grea până când aşa zisa „demnitate şi onoare” s-au înduhovnicit, trecând prin baia curăţirii.

Un moment greu a fost când autorităţile ne-au propus să mergem ca soldaţi pe frontul de Răsărit pentru a ne „reabilita” în faţa poporului. Ne-au cerut de asemenea şi o declaraţie de desolidarizare de trecutul nostru „politic”. Valeriu şi alţi câţiva au spus că nu au nimic de reabilitat dincolo de justiţia propriei conştiinţe. Doream să luptăm împotriva comunismului, năzuiam să unim ţara, dar nu ca deţinuţi, nu ca vinovaţi; nu aveam pe sufletele noastre nimic de „reabilitat” şi deci am refuzat frontul. Am refuzat şi desolidarizarea, nu pentru că nu aveam greşeli de care să ne desolidarizăm, ci pentru că procesul nostru de conştiinţă înfiera toate greşelile făcute fără a avea nevoie de imboldul unei elite politice al cărei reprezentant era un monstru ca Maiorul Magistrat. Nu am acceptat deci nimănui dreptul de a se infiltra în conştiinţele noastre. (…)

O altă atitudine frumoasă pe care a luat-o Valeriu, după episodul „reabilitării”, a fost următoarea: întrucât se punea accentul pe pedeapsă şi pe răzbunarea în lupta politică, el a susţinut că răzbunarea este a lui Dumnezeu. Nimănui nu-i este îngăduit să-şi facă singur dreptate. Creştinul iartă, creştinul se situează pe poziţia dragostei, singura virtute aducătoare de pace, singura atitudine care învinge şi nu este învinsă. Împotriva acestui punct de vedere s-au ridicat voci puternice şi el, încercând să se justifice, era tot mai singur. Cu toate acestea a rămas ferm în convingere şi cu timpul mulţi i s-au alăturat.

E de remarcat că această pocăinţă este una autentică, rod al propriilor procese de conştiinţă şi al confruntării cu principiile creştine. Acei tineri nu au admis în niciun fel ingerinţele altora, ale duşmanilor din exterior, refuzând lepădarea de un trecut “politic” în faţa şi la cererea lor. Nu a fost vorba de o cedare în faţa ticăloşiei şi propagandei diabolice a unor politicieni venali, şi implicit nu o confirmare a superiorităţii morale a acelora, ci doar recunoaşterea greşelii faţă de poruncile dumnezeieşti. Pentru cine e capabil să înţeleagă, adevărata superioritate morală rezidă tocmai în această smerire, în conştiinţa propriei vinovăţii şi păcătoşenii, ca temelie a urcuşului duhovnicesc.

– Cine se afirmă creştin trebuie să se poarte ca un creştin. Nu e îngăduită crima ca armă de luptă creştină. E necesar să mărturisim public greşelile trecutului pentru a pune un început nou. Nu sunt îngăduite nici tirania, fărădelegea şi abuzul.

Atitudinea exprimată aici de Valeriu Gafencu e cea corectă din punct de vedere creştin, adică dintr-o perspectivă absolută, ignorând complet criteriile care ţin mai degrabă de “corectitudinea politică” pe care le aplică unii. Creştinii trebuie să ştie să se jertfească, dar nu au voie să încalce poruncile evanghelice, nici măcar atunci când autorităţile tiranice se dedau la fărădelegi şi abuzuri. E o perspectivă superioară, care rupe spirala vicioasă a “acţiunii şi reacţiunii” şi a disputei privind legitimitatea unei atitudini în faţa pretinsei abjecţii a părţii celeilalte. În lumina principiilor creştine sunt condamnate toate erorile lumii româneşti interbelice, nu doar cele ale uneia sau alteia din părţi, aşa cum se practică îndeobşte, într-o dispută interminabilă.

În aceeaşi scriere a lui Ianolide, pe paginile următoare ne este schiţat un profil lăuntric mai detaliat al lui Valeriu Gafencu, care risipeşte cu totul concepţia falsă conform căreia starea de pocăinţă implică lipsă de atitudine sau pasivitate. Dimpotrivă, e vorba tot de virtuţile eroice, dar înveşmântate într-un autentic duh creştin. Ele sunt absolut necesare pentru lupta duhovnicească care trebuie dusă nu doar în propriul suflet, ci şi în exterior, în lumea din afară. Astfel, rândurile de mai jos conţin deja primii germeni ai concepţiei are avea să fie dezvoltată ulterior din ce în ce mai mult şi care avea să devină adevăratul testament al generaţiei “sfinţilor închisorilor”.

– Umilinţa şi pocăinţa nu sunt scopuri ale creştinismului, ci mijloace, nu sunt nici esenţa vieţii creştine, căci a fi creştin înseamnă a avea însufleţirea doririlor sfinte şi bucuria de a trăi. De asemenea, lepădarea de sine nu este depersonalizare, abandonare şi resemnare, ci este pasul necesar naşterii în viaţa cea adevărată, în duh. Nu ne caracterizează negaţia, ci afirmarea. Căci viaţa veşnică nu se dă celor învinşi, resemnaţi şi fricoşi, ci celor puternici şi curajoşi. Nu vor birui cei căldicei, ci cei ce vor învinge fiara apocaliptică. Intraţi deci pe poarta pocăinţei cu râvnă, aşteptând să se nască în voi Împărăţia Duhului Sfânt. Să plângem azi păcatele personale, să le plângem până ce ni se vor da lacrimi pentru curăţirea lumii. Nu vă fie frică de umilinţă, nici de mărturisirea păcatelor, ci credeţi că prin ele veţi fi purtătorii adevăratei lumini. Luaţi seama la Mântuitorul Hristos, la îndrăzneala cu care El a prăbuşit o lume şi a ridicat alta, la desăvârşirea pe care ne-a lăsat-o ca pildă – şi aşa să-L urmăm!

Despre importanţa conştiinţei păcatului în viaţa socială spunea:

– Conştiinţa păcatului nu se reduce la desfrânare, lăcomie, agonisire, ucidere ori alte fapte asemănătoare, mai mult, nu este nici numai restabilirea orânduirii lăuntrice a omului, ci este lupta împotriva începătoriilor şi stăpâniilor întunericului, care ţin în beznă şi robie neamurile lumii întregi. Cu alte cuvinte, lupta fiecăruia trebuie să contribuie la realizarea unei autentice orânduiri creştine a lumii. Nu eşti creştin dacă ai fost botezat, mergi la biserică dar vieţuieşti după principiile societăţii egoiste, imorale, materialiste în care trăieşti. Trebuie să devii creştin în toate aspectele vieţii tale de zi cu zi şi prin aceasta să încreştinezi şi lumea din jurul tău. Dar nu se poate ajunge aici prin studii intelectuale, ci prin trăirea în duh, prin lupta de fiecare clipă cu păcatul făcut, apoi cu păcatul vorbit, apoi cu păcatul gândit. Înainte de a ne lupta cu păcatele lumii, trebuie să urâm păcatele, prostia, suficienţa şi moleşeala sufletelor şi minţilor creştinilor, căci tocmai adormirea conştiinţei creştine a dat pas liber impertinenţei ateiste. (…)

E vremea, e vremea pocăinţei! răspundea Valeriu. Aveţi credinţă în voi! Izbăvirea va veni de la Dumnezeu. Oamenii ne-au părăsit. În acest secol toate neamurile sunt guvernate de atei şi de creştini de formă. A trebuit să ne confruntăm credinţa şi cu unii, şi cu alţii. Cred însă că aici se plămădeşte un duh evanghelic care va schimba lumea la faţă. Jertfele de aici nu vor rămâne fără rod!

Dacă fragmentele de mai sus sunt legate de perioada Aiud, următoarea caracterizare ţine de vremea petrecută la Târgu-Ocna, unde erau internaţi deţinuţii bolnavi de tuberculoză. E vorba de locul unde Valeriu Gafencu avea să treacă în curând la Domnul.

Duhovnicul său era un preot obişnuit, care însă sesizase adânca lui trăire lăuntrică.

– Sunt impresionat, ne-a mărturisit el după moartea lui Valeriu. Spovedania lui era o cercetare amănunţită a adâncurilor sufleteşti, o fină deosebire a duhurilor şi o dovadă a statornicirii lui în cea mai aleasă vieţuire creştină. Deşi nu păcate avea de mărturisit, ci trăiri, unele mai înalte ca altele, totuşi se smerea pe sine cu asprime. Îmi zicea : « Doresc să nu am nici o clipă de îndoială, în aşa fel încât să nu vină satana şi să-mi ia sufletul chiar atunci ». Cu toate că suferea mult, era plin de bucurie tainică. Rugăciunea lui era un suspin necurmat, o dorire nestinsă, o neîncetată unire cu Hristos. Niciodată nu ar fi acceptat nici cea mai mică ştirbire a adevărului. Judecata lui era dreaptă şi sinceră. Hristos era viu în el.

Fragmentul oglindeşte altitudinea duhovnicească şi starea de sfinţenie la care ajunsese Valeriu Gafencu. Asupra viziunilor mistice de care a fost învrednicit şi care întăresc această caracterizare, vom reveni ceva mai încolo.

Cu puţin timp înainte de moartea sa, Valeriu Gafencu avea să rostească câteva gânduri cu un cert caracter testamentar.

În ziua de prăznuire a Întâmpinării Domnului din 1952 ne-a chemat pe mine şi pe Gheorghe şi ne-a spus:

– Doresc mult să slujim Domnului întru totul şi întru toate. Suntem fiii Bisericii şi nu ne vom despărţi de ea. Se deschide o eră nouă în lume care trebuie umplută de duh, idei şi activităţi creştine. Creştinismul reînvie, dar sarcinile creştinilor sunt mari. Este vremea unui nou apostolat. Nu se poate trăi cu sufletul în înalt iar cu viaţa de zi cu zi în egoiste şi mizerabile orânduiri sociale. Există o unitate şi continuitate în lume şi în viaţă, deci să nu părăsim nici un plan al existenţei noastre, ci prin toate, în toate să fim creştini. Duşmanii sunt mulţi din afară şi dinlăuntru, dar să nu uităm că lupta noastră este cu domniile şi stăpâniile întunericului. Lumea secolului nostru nu are nicăieri o înfăţişare creştină. Structura sufletească a omului civilizat este lipsită de Dumnezeu. Biserica nu are putere. Sunt deci de înfruntat forţe uriaşe, apocaliptice. Trebuie nebunia lui Hristos pentru a reîncreştina lumea. Aici noi am descoperit pe Hristos, Biserica şi creştinătatea. Purtăm în noi o experienţă atât de amarnică încât am fost umpluţi cu lumină. Cred că suntem datori să făgăduim că vom sluji lui Hristos şi oamenilor în modul în care am înţeles să o facem aici. Nu avem de la cine lua binecuvântare, dar o cerem de sus.

Valeriu rostea cuvintele limpede şi liniştit, încât lăsa impresia că nu din el, ci de la Hristos veneau îndrăzneala şi puterea cu care vorbea. Am făcut împreună o foarte scurtă rugăciune prin care am pecetluit pe Hristos în sufletele noastre şi peste viaţa noastră toată.

E o sinteză pe cât de succintă, pe atât de completă, a “duhului” despre care Valeriu Gafencu a lăsat cu limbă de moarte să fie transmis întregii lumi, printr-o lucrare străbătută de harul Duhului Sfânt.

Treapta a doua. Lucrarea lăuntrică.

Sfinţenia la care s-a ajuns în urma pătimirilor din închisorile comuniste e o realitate incontestabilă. O confirmă în mod văzut sfintele moaşte care s-au descoperit în cimitirele fără cruci, în gropile comune din apropierea locurilor de suferinţă. Dar nu putem înţelege sensul celor petrecute acolo şi care a fost natura luptei între mărturisitorii lui Hristos şi uneltele lui Satan decât dacă apelăm la mărturiile scrise. Ar putea părea neobişnuit faptul că autorii acestora vorbesc la persoana întâi despre trăirea unor experienţe duhovniceşti. Dar această modalitate face parte din lucrarea lui Dumnezeu, spre folosul oamenilor, şi nu reprezintă nicidecum căutarea slavei deşarte a autorilor. Dealtfel şi Sofronie Saharov relatează unele trăiri personale tocmai pentru a pune în evidenţă sfinţenia vieţii şi autenticitatea scrierilor Sfântului Siluan Athonitul. „Fiind o putere ce coboară de sus, ea ne aşază mai presus de patimile pământeşti, ne eliberează de sub stăpânirea poftelor şi ataşamentelor vremelnice şi, prin acestea, ne face în chip firesc să trăim o viaţă sfântă. Chiar într-o formă negativă, ea ne strânge totuşi la pieptul Celui Veşnic. (…) Domnul mi-a dat să trăiesc în valurile milostivirii Sale, dar eu nu pricepeam nimic; la El toate sunt altfel. Dar El nu m-a lăsat în întuneric până la sfârşit: El m-a condus la picioarele Fericitului Siluan şi am văzut atunci că toată experienţa mea premergătoare m-a pregătit să înţeleg învaţătura lui.” Până la apariţia scrierilor Arhimandritului Sofronie, textele rămase de la Sf. Siluan erau puternic contestate de “specialiştii” în teologia academică. Pentru înţelegerea lor corectă, a fost deci nevoie de o mărturisire la persoana întâi, care să le confirme şi să le pună în adevărata lor lumină.

Virgil Maxim ne oferă în cartea sa „Imn pentru crucea purtată“ o explicaţie pertinentă pentru alegerea acestei forme de exprimare în scrierile celor care au pătimit în iadul închisorilor ca fiind singura adecvată în contextul dat: “Netrebnic lucru este să vorbeşti despre tine însuţi. Mai uşor mi-a fost să-mi mărturisesc păcatele decât să-mi arăt, cumva, virtuţile. Nu prezentarea suferinţei personale sau colective aş vrea să atragă atenţia ­ -astfel de povestiri poate reda oricine, unii cu talent şi pricepere -­ ci înţelesul celor întâmplate, sensul lor, reflectarea în spirit; acestea dau valoare suferinţei. (…) În cartea aceasta fac cunoscute ­ în scop pedagogic ­stări sufleteşti şi acţiuni la care am participat: ca cei de faţă şi viitorimea să ştie, să înveţe şi să aibă un îndreptar de viaţă, prin care, raportându-se şi adăugând cele specifice momentului, să nu greşească (sau să fie cât mai departe de greşeli ireparabile).Refăcând întâmplările după putinţă, am vrut să exprim în mod evident conflictul: materie (-alitate) – spirit (-ualitate). (…) Am ales prezentarea vieţuirii la nivelul unor procese comune oricărei conştiinţe cinstite în faţa lui Dumnezeu, fără intenţia de a prezenta lucruri excepţionale. „Excepţional” este Duhul care a lucrat şi lucrează în fiecare din noi spre Slava lui Dumnezeu şi mântuirea noastră. (…) Dacă aş fi scris la persoana a treia, structura lucrării ar fi apărut nu ca o mărturisire personală, ci ca un roman, cu multe fabulaţii frumoase care ar fi împodobit chipul eroului; riscam între a fi suspectat de infatuare şi a scrie ceva care să nu angajeze în nici un fel sufletul cititorului. Dar ştiam că tocmai prin actul mărturisirii directe cititorul se va implica sufleteşte, trăind drama care are un singur deznodământ: biruirea răului prin acceptarea răstignirii împreună cu Hristos. Mulţumesc lui Dumnezeu că m-a învrednicit să fiu contemporan acestor încercări.”

În acelaşi spirit scrie şi Ioan Ianolide, care relatează despre experienţe duhovniceşti de asemenea la persoana întâi: “Sunt pe deplin conştient că am acumulat experienţe semnificative, dumnezeieşti, omeneşti, şi, prin urmare, am obligaţia să las o moştenire. Nu sunt iubitor de slavă deşartă şi doritor de a-mi scoate în evidenţă propriul eu; doar pe Iisus Hristos vreau să-L arăt.” Sau, în altă parte:“Mărturisim că nu ne animă niciun orgoliu şi nicio tendinţă de dominare, căci am murit de nenumărate ori păcatului şi eului, născându-ne mai vii, mai deplini în Hristos. Deci Hristos mărturiseşte prin noi.” Se cuvine adăugat că manuscrisele lui Ianolide au fost menite să apară abia după moartea lui, ca o mărturie esenţială a sfinţeniei pe care a perceput-o în jurul său, în special la Valeriu Gafencu, dar şi în el însuşi.

“Din cauza plinului interior la care am ajuns, din cauza incandescenţelor lăuntrice de care am fost învredniciţi, suntem tentaţi să expunem întâi concluziile şi esenţele şi apoi să dăm explicaţii şi să descriem treptele prin care am trecut. De fapt, cred că aşa este natura umană: să exprime întâi splendoarea pe care o vede şi apoi să explice cum a ajuns la ea. Ori noi am trăit mari tragedii şi minunate frumuseţi şi, prea plini de ele, le strigăm înainte de a le explica.

Poate pare că am făcut o expunere teoretică şi abstractă dar în realitate noi mărturisim rezultatele experienţei impresionante la care am participat. Nu este nimic livresc în cele ce spunem, deşi totul este din cărţi, nu este nimic de la alţi oameni, deşi oamenii ne-au călăuzit în toate. Fiecare om face experienţa tuturor oamenilor, a vieţii şi a lui Dumnezeu, “repetiţia” fiind mereu nouă, cum nou este fiecare om. Deci din noi înşine am grăit acum, încercând a înfăţişa atmosfera de viaţă exterioară şi lăuntrică în care am trăit.”

Rândurile de mai sus fac parte din textul “Despre viaţa în Hristos”, o altă scriere a lui Ioan Ianolide, inclusă în cartea “Întoarcerea la Hristos”. Ea reprezintă un veritabil vademecum de viaţă duhovnicească. Expunerea de o limpezime de cristal, trecută prin filtrul propriei lucrări lăuntrice, reuşeşte să realizeze o sinteză excepţională a vieţii mistice creştine. Limbajul este unul viu, mereu proaspăt, netributar locurilor comune care s-au încetăţenit de-a lungul veacurilor în terminologia teologică. E cea mai certă garanţie a autenticităţii experienţelor descrise. Se cuvinte de asemenea apreciată strădania editorilor (Mănăstirea Diaconeşti) de a introduce o serie de note de subsol cu paralele din scrierile filocalice, care nu fac decât să confirme şi pe această cale, a confruntării cu tradiţia, că experienţa trăită de “sfinţii închisorilor” a fost una cu adevărat în Duhul Sfânt. Totuşi, atunci când se face o asemenea comparaţie, trebuie ţinut cont şi de diferenţele fundamentale de context. În cazul de faţă nu avem de-a face cu experienţe spirituale trăite în liniştea unei mănăstiri sau în solitudinea pustniciei, ci într-o veritabilă anticameră a iadului, în epicentrul unei desfăşurări neîntrerupte de energii satanice. Starea permanentă a deţinuţilor era foamea, tortura, bolile şi neputinţele trupeşti. Şi totuşi chiar şi în aceste condiţii infernale, ei au căutat şi au găsit adevărata rugăciune.

“Rugăciunea este deci lumina supremă ce poate penetra conştiinţa şi cunoştinţa omului: lumina necreată. Lumină, forţă, putere, energie avem şi în creaţie, dar omul nu este împăcat fără lumina necreată, care corespunde necesităţii sale de absolut şi aspiraţiilor sale de trăire lăuntrică a lui Dumnezeu. Lucrarea omului nu are putere transfiguratoare fără puterea harului dumnezeiesc, de aceea omul trebuie să se facă purtător de Dumnezeu. Această viziune nu este rezultatul unor lecturi, nici al unei petreceri retrase în singurătate. Am dobândit-o ca rezultat al unei vieţi martirice, în care sufletului i s-au cerut răspunsuri reale şi netăgăduite, precum şi efort suprem şi putere de jertfă. Vorbim din centrul de foc al suferinţei, din încercarea fierbinte a credinţei, din cumpăna subţire dintre viaţă şi moarte. Experienţa noastră de-a omul şi de-a Dumnezeu ne-a învăţat să ne rugăm.”

Pe pagini întregi Ianolide vorbeşte despre elementele esenţiale ale vieţii duhovniceşti aşa cum e trăită aceasta în tradiţia ortodoxă. Un loc central îl ocupă Rugăciunea inimii, despre care ne prezintă un scurt ghid practic care culminează cu scopul ei final, îndumnezierea omului: “Treptat simţurile tac, sufletul se înmiresmează, duhurile rele fug, timpul intră în veşnicie, lumea e văzută în imaginea ei nealterată şi astfel omul ajunge Biserică, adică e purtător de Dumnezeu. În el a murit eul şi viază Hristos. Atât trupul cât şi sufletul cunosc un proces de înduhovnicire. Ne aflăm în Împărăţia lui Dumnezeu din om. Acest fel de Rugăciune e un dar, care se pierde imediat ce este interpretat ca o vrednicie personală. Ea este lucrarea Duhului Sfânt, la care omul participă lucid, conştient şi fericit de viaţa minunată de care este învrednicit. Transfigurat, omul – fără a pierde contactul cu natura şi cu ordinea firii- vede acum lumina taborică şi Ierusalimul cel ceresc.”

Desigur, pentru a atinge această stare de har, e nevoie de un anevoios parcurs duhovnicesc. Acesta include războiul lăuntric, paza minţii, înfrânarea, frica de Dumnezeu, conştiinţa păcatului. Toate aceste teme specifice monahismului răsăritean sunt expuse de Ianolide pe aceleaşi coordonate în care ele se găsesc scrierile Sfinţilor Părinţi.

„Pocăinţa începe cu durere, părere de rău şi lacrimi amare şi cu hotărârea de a nu mai păcătui, dar termină în bucuria păcii lăun­trice, în dulceaţa iubirii care desăvârşeşte, în negrăita contemplare a lui Dumnezeu. Pocăinţa nu numai că ne smulge din egoism şi trufie, dar prin ea eul moare pentru a via Hristos în om. Conştiinţa păcatului este vederea Legilor lui Dumnezeu, e un control necontenit de sine, e înnoirea care sfârşeşte în desăvâr­şire, însă nu conştiinţa păcatului, nu severitatea şi autenticitatea pocăinţei purifică şi desăvârşesc omul, ci harul lui Dumnezeu. Conştiinţa păcatului este o lucrare directă a harului, în vreme ce spovedania este lucrarea harului mijlocită prin Sfânta Taină.”

Această viaţă lăuntrică are menirea de a transfigura sufletul şi de a-i dărui adevărata credinţă, bucurie şi altitudine duhovnicească.

Despre credinţă:

“Credinţa este o componentă a sufletului, o modalitate de a fi. Cine nu o are este păgubit de cea mai nobilă dintre virtuţi. Ea îl însoţeşte pe om în lupta cu păcatul, în deznădejdea îndoielilor, în confruntarea cu lumea, în confruntarea cu moartea şi cu suferinţa, în zidirea lăuntrică, în desăvârşire şi ea va fi prezentă şi în iluminarea taborică, căci Dumnezeu va rămâne mereu ascuns, cu atât mai ascuns cu cât se va realiza mai mult transfigurarea.”

Merită să ne oprim pentru o clipă şi să medităm la această ultimă formulare aparent paradoxală, care în mod cert nu e una livrescă. Ianolide se referă aici la distincţia dintre fiinţa lui Dumnezeu, care este incognoscibilă, acel “Dumnezeu ascuns”, şi energiile sale necreate, razele luminii taborice, de care omul se poate împărtăşi şi astfel transfigura. Fragmentul continuă astfel:

“Credinţa e o problemă de mărturisire şi de trăire: prin mărturisire ea se propovăduieşte, iar prin trăire se plineşte. În faţa năvalei ateiste, a descompunerii morale, a haosului social, a crizei raţionaliste, a limitării ştiinţifice, a descompunerii şi alienării lumii este necesară nebunia credinţei. Nebunia credinţei nu este fanatism, nu este opacitate, nu este denaturare, nu este negarea realităţii, ci este un plus de luciditate care dă certitudine, este forţa care-l face pe om împărat în lume. Nebunia credinţei este puternică, dar calmă, energică, dar prudentă, biruitoare, dar smerită. Credinţa este maica virtuţilor şi a cunoştinţei, dar poate fi şi victim unor grave erori, ca bigotismul ori fanatismul, care întunecă şi degradează conştiinţa, fapt pentru care este foarte importantă învăţătura de credinţă. De aceea credem în Biserică, căci în ea aflăm adevărata învăţătură.”

Despre bucurie:

“Puţine cuvinte sunt atât de mult folosite în Sfânta Scriptură ca acela de “bucurie”. Viaţa e bucurie. La bucurie suntem chemaţi acum, imediat ce am urmat lui Hristos. Omul care se bucură nu are ce să-şi reproşeze, nu-i este ruşine de el însuşi şi nu se teme de nimeni. Bucuria creştină e viguroasă, molipsitoare, polarizantă. Ea provine din adevăr şi virtute, dar şi din natură, din cunoaştere, din bine şi frumos. Conştiinţa că eşti om este prilej de bucurie. Spectacolul lumii prilejuieşte bucurie. Pocăinţa însuşi este izvor de bucurie. Până şi în lacrimi ori în altă formă de tristeţe, creştinul gustă bucuria. Bucuria desăvarşită este comuniunea cu Dumnezeu.”

Despre scara duhovnicească:

“Am pornit de la credinţa în Dumnezeu şi am ajuns la trăirea în Dumnezeu. Procesul a fost lung, complex, greu dar minunat. N-a fost tortură care să nu fi fost însoţită de bucuria ei, de aceea calea cea strâmtă este frumoasă. Am pornit de la credinţă, ne-am luptat cu simţurile, cu problemele vieţii materiale şi sociale, cu oamenii aşa cum sunt ei şi treptat am pus ordine în suflet, în minte, în duh, în relaţia noastră cu lumea şi universul. În avântul nostru de mântuire am avut oameni care ne-au îndrumat, ne-am cioplit şi unii pe alţii, am cercetat cărţi, am urmat învăţăturile Sfinţilor Părinţi şi în ultimă instanţă am ajuns să fim călăuziţi în Duh de Dumnezeu. Mereu treji, atenţi, conştienţi, Duhul Sfânt din noi discerne cu uşurinţă duhurile rele, ideile rele, orientările rele, oamenii răi, greşita interpretare a vieţii ori a naturii, dar –repetăm- numai prin trăirea vie şi lucidă în Duh.”

În partea principală a volumului “Întoarcerea la Hristos”, Ioan Ianolide descrie şi experienţele mistice de care s-a învrednicit Valeriu Gafencu. Smerenia şi discernământul duhovnicesc care însoţeşte relatările constituie un argument puternic pentru dreapta aşezare de care au dat dovadă aceşti mărturisitori în strădania lor spirituală.

Valeriu a plecat ochii şi mi-a spus liniştit:

– În noaptea asta am privegheat. Aşteptam să vină cântecul colindei mele. Doream să fie foarte frumos. Îl cântam în minte. Îl desluşeam din cerurile înalte din care cobora. Cam greu pentru mine, căci nu cunosc notele muzicale şi trebuie s-o fac după ureche. Eram deci treaz, lucid şi senin când deodată am văzut că am în mână fotografia Setei (fata pe care o iubise). Uimit de întâmplare am ridicat privirea şi la capul patului meu am văzut-o pe Maica Domnului îmbrăcată în alb, în picioare, vie, reală. Era fără Prunc. Prezenţa ei mi se părea materială. Maica Domnului era aievea lângă mine. Eram fericit. Uitasem totul. Timpul părea nesfârşit. Atunci Ea mi-a spus: “Eu sunt dragostea ta! Să nu te temi. Să nu te îndoieşti. Biruinţa va fi a Fiului meu. El a sfinţit locul acesta acum pentru cele viitoare. Puterile întunericului cresc şi încă vor mai înspăimânta lumea dar vor fi spulberate. Fiul meu aşteaptă pe oameni să se întoarcă la credinţă. Azi sunt mai cutezători fiii întunericului decât fiii luminii. Chiar de vi se va părea că nu mai e credinţă pe pământ, să ştiţi că totuşi izbăvirea va veni, dar ca prin foc şi prin pârjol. Lumea mai are de suferit. Aici însă e multă credinţă şi am venit să vă îmbărbătez. Îndrăzniţi, lumea e a lui Hristos!”. Apoi Maica Domnului a dispărut şi am rămas copleşit de fericire. M-am uitat în mână dar nu mai aveam nici o fotografie.

Valeriu vorbea simplu, deschis, fără urmă de părere de sine. Sufletul lui părea un potir din cel mai pur cristal, care se învrednicise a-L primi pe Hristos. Cugetul lui smerit şi pacea cu care mi-a vorbit mi-au dat certitudinea că nu fusese o înşelare. Mă simţeam cumva şi eu sfinţit, înnoit, participând la minune. Cu intensitatea cu care ţâşnesc într-o astfel de împrejurare luminile interioare, cu sfială dar şi cu convingere i-am spus simplu: – Dumnezeu ne cercetează. Dacă noi putem cădea, El va birui. Ne trebuie credinţă, şi acum putem avea mai multă. Să ne rugăm!

Am făcut împreună o scurtă rugăciune. Şi în tăcerea camerei 4 pentru muribunzi sufletele noastre s-au făcut pentru o clipă scară către cer.

N-a fost singura dată când Valeriu mi-a împărtăşit astfel de trăiri înalte. Într-o altă zi, nu mult după Crăciun, m-a rugat din nou să-l ascult şi mi-a spus:

– Azi noapte târziu mă rugam. Mă simţeam mângâiat de Harul lui Dumnezeu şi mă bucuram în taină de darul ce mi s-a dat. Eram treaz, conştient şi fericit. Deodată am simţit că ceva deosebit se petrece cu mine, în afara voinţei mele. Începând de la extremităţile trupului sufletul a început să mă părăsească. Nu numai că nu-mi era frică, dar ştiam că nu e vorba de moarte şi cu cât sufletul părăsea trupul, cu atât trăirea mea lăuntrică creştea. Sufletul a urcat uşor spre piept, spre gât, spre cap. Mă simţeam fericit, curat, luminat de o lumină sfântă. Niciodată mintea mea n-a fost mai înţelegătoare ca atunci. Ştiam că Domnul este cu mine. Eram fericit că sunt în puterea Lui. Timpul parcă se dilatase. Nu mai simţeam durerea din trup. Îmi priveam trupul fără să-l doresc şi fără să-l resping. Viaţa şi materia îmi păreau minuni. Sufletul s-a apropiat iute de gură şi a ieşit din trup. Am ştiut atunci că pot să merg fără opreliştea materiei oriunde aş fi dorit. Era minunat! O bucurie nespusă m-a copleşit. Primul gând a fost să merg să-mi văd familia dar mi-am amintit de sfaturile Părinţilor din Pateric, care poruncesc să nu te încredinţezi lucrării duhurilor decât în stare de ascultare, ca să nu te înşele diavolul şi să te piardă. Mi-a apărut în minte bătrânul schimnic care avea un înger de lumină ce-i descoperea multe taine şi-l ajuta să facă mari minuni, încât se dusese vestea despre el. Dar bătrânul ieşise de sub ascultarea stareţului şi a obştii şi se credea inspirat de însuşi Dumnezeu. Au fost zadarnice chemările la supunere din partea stareţului, căci el îi socotea pe toţi pizmătăreţi şi-i dispreţuia. Deci a venit la el îngerul şi i-a zis: „Tu eşti cu adevărat fiul meu cel binecredincios. Am făcut multe minuni prin tine dar ei nu te cred, căci te urăsc. În noaptea aceasta îi vom încredinţa pentru totdeauna că eu sunt îngerul lui Dumnezeu şi tu eşti vasul Lui cel ales. Să-i chemi să vină la fântâna din curtea mănăstirii, în miezul nopţii, şi să fii şi tu acolo. Eu voi veni şi voi arăta puterea ce mi-a dat-o Dumnezeu”. Deci în miezul nopţii s-a dus la fântână. Îngerul luminos a apărut şi intrând în fântână i-a spus: „Aruncă-te în fântână şi eu te voi scoate nevătămat înaintea lor, ca să vadă că eşti sfânt!”. Bătrânul s-a aruncat în fântână şi a murit ca un ticălos. Deci amintindu-mi eu de acestea, a continuat Valeriu, m-am temut să nu cad în ispită şi am hotărât să mă întorc în trup. Acum, iată, mă supun ascultării. Spune-mi ce să fac şi aceea voi face!

Auzindu-l, m-am înfiorat. Am cerut trei zile de răgaz pentru a mă ruga. După trei zile m-am dus la el şi i-am spus:

– Cred că este lucrarea lui Dumnezeu! Smerenia ta e chezăşia adevărului şi a binelui. Te supui ascultării faţă de mine, dar eu nu am astfel de trăiri, nu am nici cu cine să mă sfătuiesc, nu am nici cărţi duhovniceşti să cercetez. Mă simt nevrednic de o astfel de cinste şi înfricoşat de răspundere. Nu mă îndoiesc de minuni însă nu cred că ne sunt de neapărată trebuinţă pentru mântuire. Dar slavă lui Dumnezeu pentru cele ce se petrec cu noi, cu tine, prin El! Sfatul meu este să fii cu băgare de seamă. E bine cum ai procedat! Să nu mergem prea departe cu perspectivele ce se deschid în acest plan, căci nu suntem încercaţi. Să ne ferim de ispite!

Valeriu m-a ascultat atent şi a primit tot ce i-am spus fără nici o umbră de tristeţe, îndoială sau împotrivire. A rămas senin şi împăcat cu hotărârea mea şi tocmai această smerenie a lui m-a încredinţat de starea de har în care se afla.

Asistăm aici mai întâi la descrierea unei vedenii a Maicii Domnului, care i-a inundat sufletul lui Valeriu Gafencu cu o fericire negrăită. Judecarea autenticităţii ei nu se poate face numai pe baza unei simple analize pe text, ci trebuie să ţină cont de întreg contextul vieţii în Hristos şi al traseului duhovnicesc al lui Valeriu Gafencu. Nu ne hazardăm să tragem aici concluzii definitive, ci le lăsăm pe seama teologilor. Ni se descrie însă şi o experienţă de decorporalizare, cu iz de ispită, pe care însă Valeriu Gafencu o respinge, refuzând să cadă într-o posibilă cursă demonică. Ianolide, cu lipsa lui de experienţă de la acea vreme, considera că a fost vorba de o lucrare a lui Dumnezeu, dar el se referă aici în primul rând la smerenia de care a dat dovadă Gafencu şi la modul în care el s-a comportat în această încercare. Căci Ianolide adaugă imediat că nu au nevoie de minuni şi că e bine să se ferească de ispite. Deci chiar dacă a fost o ispită demonică, ea nu a implicat nicio cădere. Valeriu Gafencu a urmat cu exactitate comportamentul pe care îl recomandă şi Sfântul Siluan Athonitul în faţa unor experienţe înşelătoare: “Dacă vezi cu mintea demoni, smereşte-te şi sileşte-te să nu-i vezi şi mergi degrabă la duhovnic. Spune totul duhovnicului şi atunci Domnul te va milui şi vei scăpa de înşelare.”

Starea de har a lui Valeriu Gafencu, dobândită în urma smereniei sale desăvârşite, atestată de toţi cei care l-au cunoscut, l-a însoţit până în clipa trecerii sale la cele veşnice. Iată cum redă Ianolide ultimele sale cuvinte:

“- În primul rând gândul şi sufletul meu se închină Domnului. Mulţumesc că am ajuns aici. Merg la El. Vă rog mult să-L urmaţi, să-L slăviţi şi să-L slujiţi. Sunt fericit să mor pentru Hristos. Lui îi datorez darul de azi. Totul e o minune. Eu plec, dar voi aveţi de purtat o cruce grea şi o misiune sfântă. În măsura în care mi se va îngădui, de acolo de unde mă voi afla mă voi ruga pentru voi şi voi fi alături de voi. Veţi avea multe necazuri. Fiţi tari în credinţă, căci Hristos îi va birui pe toţi vrăjmaşii. Îndrăzniţi şi rugaţi-vă! Păziţi neschimbat Adevărul, dar să ocoliţi fanatismul. Nebunia credinţei este putere dumnezeiască, dar tocmai prin aceasta ea este echilibrată, lucidă şi profund umană. Să-i iubiţi şi să-i slujiţi pe oameni. Au nevoie de ajutor, căci duşmani prădalnici cauta să-i înşele. Ateismul va fi învins, dar să fiţi atenţi cu ce va fi înlocuit!

S-a oprit puţin ca să tragă aer în piept. Apoi a continuat:

– Vă mulţumesc din suflet pentru tot ce aţi făcut pentru mine. Rostul suferinţei noastre este schimbarea la faţă a lumii. Creştinătatea trebuie să pună un început nou, mai curat, mai aproape de Adevăr… Rog să mă iertaţi… Să mă ierte orice om faţă de care am greşit cu ceva… Gândesc cu multă dragoste la mama şi surioarele mele. Doresc să meargă pe calea Domnului. Vă rog să aveţi grijă de ele…

Trecuse de orele 12. Afară ningea cu fulgi mari, catifelaţi, care se zbenguiau în văzduh. Bolnavii au servit masa. Valeriu via şi se stingea în acelaşi timp. Respira greu. Vorbea tot mai rar. Eu eram tot mai profund mişcat.

– Ioane, a zis el, să duceţi duhul mai departe! Aici a lucrat Dumnezeu!

A urmat o pauză îndelungată. S-a congestionat puţin la faţă şi apoi a redevenit senin, frumos, fericit. A putut să mai rostească:

– S-a sfârşit!

A ridicat ochii albaştri spre cer şi am văzut cum se descopereau în ei minuni tot mai adânci, tot mai uimitoare. Totul era făcut din lumină nepământească dar real, un fel de realitate desăvârşită a cărei vedere te face fericit. Plângeam în hohote. Şi-a dat sufletul către orele 13 în ziua de 18 februarie 1952. Clopotele de la Schit au prins să vestească. Lacrimile mele au încetat. Valeriu era frumos, mai frumos ca oricând. Am stins lumânarea mică ce fusese aprinsă în ultimele lui minute de viaţă. L-am îmbrăcat cu hainele părintelui G.. În gură i-am pus, aşa cum mă rugase, o cruce mică de argint pe care o salvase din toate percheziţiile („ca să fiu recunoscut!” mi-a explicat el).

Dacă va rândui Dumnezeu, ceea ce a rămas din trupul Valeriu Gafencu, îngropat în loc necunoscut, ar putea fi într-o zi descoperit şi identificat fără putinţă de tăgadă. Dar şi fără o asemenea prezenţă printre noi, Valeriu Gafencu rămâne exponentul cel mai de seamă al unei generaţii martirice, care a realizat totodată o autentică vieţuire în Hristos în mijlocul infernului concentraţionar pornit să frângă sufletele celor încarceraţi.

Treapta a treia. Lucrarea teandrică

„- Va izbuti lumea să înţeleagă şi să primească creştinismul autentic?

– Cu greu, dar va izbuti, căci aceasta este o împreună-lucrare a lui Dumnezeu cu oamenii.”

(Dialog între Ioan Ianolide şi Valeriu Gafencu)

Textul lui Ioan Ianolide la care am făcut deja referire, “Despre viaţa în Hristos”, nu este nicidecum doar un manual de contemplaţie. Separarea aceasta în trepte pe care am practicat-o aici are un caracter oarecum artificial, asumat în mod deliberat din raţiuni mai degrabă hermeneutice şi pedagogice. Scrierile lui Ianolide trebuie privite în coerenţa lor deplină, în integralitatea lor, în acel duh care se răsfrânge din iradierea lucrării lăuntrice asupra lumii din jur. Treapta contemplativă se întrepătrunde în permanenţă cu treapta activă. Toate activităţile omeneşti sunt privite ca o rugăciune către Dumnezeu. “Rugăciunea este sâmburele vieţii duhovniceşti, este grăirea cu Dumnezeu, ori, mai bine zis, trăirea împreună cu Dumnezeu. În sens major deci rugăciunea este modul omului de a comunica direct cu Dumnezeu, izvorând din necesitatea de absolut a omului. Omul se poate ruga contemplând, cugetând, muncind sau vorbind.” Sunt rânduri de la începutul scrierii amintite a lui Ianolide care rezonează deplin cu binecunoscuta concepţie a Sf. Vasile cel Mare, conform căreia “toată viaţa să fie un timp de rugăciune”, recomandând ca fiecare gest cotidian, fiecare lucrare săvârşită, să fie spre slava lui Dumnezeu.

Viziunea creştină pe care o propun Gafencu şi Ianolide este prin urmare una prin excelenţă teandrică. Ea include, dar nu se rezumă doar la latura contemplativă, mistică, care de multe ori este dominantă în concepţia ortodoxă. Cu toate acestea, există o fundametare teologică şi pentru o lucrare ortodoxă activă în lume şi asupra lumii. În eseul “Modul teandric” al lui Nichifor Crainic, apărut în 1940 (care deschide volumul “Nostalgia paradisului”) se afirmă:

“Iisus Hristos, zice un mare cugetător creştin, Dionisie Areopagitul, a adus în lumea devastată de păcat un mod nou de lucrare: modul teandric, adică modul divinomenesc. Prin întrupare, Dumnezeu se face şi creatură pentru a ridica pe om şi odată cu el cosmosul la destinaţia divină din planul veşnic al creaţiei. Act de nemărginită dragoste e întruparea, dar în acelaşi timp e şi satisfacţia mâhnirii lui Dumnezeu prin asocierea omului la opera de rezidire a lumii. Creştinismul e înainte de toate persoana divinumană a Mântuitorului. În misterul acestei persoane unice, în care se asociază cele două naturi, Dumnezeu nu e numai în afară de cosmos, dar şi înlăuntrul lui, iar cosmosul participă astfel, cu natura lui proprie, la viaţa dumnezeiască. În creştinism, răul nu se suprimă radical, ci în măsura în care omul, ca făptură liberă, se asociază la lucrarea lui Dumnezeu în lume. Recunoaşterea lumii în Iisus Hristos înseamnă recrearea ei în har. (…) A gândi lumea precum Dumnezeu o gândeşte, a o iubi precum El o iubeşte şi a lucra în ea precum El o lucrează, iată în ce stă modul teandric al credinţei şi al înţelepciunii creştine, modul lui Iisus Hristos.” (Nichifor Crainic – Modul teandric)

În scrierile teologice ale Sf. Iustin Popovici colaborarea divino-umană apare de asemenea ca un leitmotiv, ca o idee centrală.

“Ce scop are lucrarea ortodoxă? Scopul ei e de a aduce şi a împlini, în cât mai mare măsură, Dumnezeiescul în om şi în lumea din jurul omului, a întrupa pe Dumnezeu în om şi în lume. (…) Lucrarea Dumnezeu-omenească schimbă la faţă pe om din lăuntru, se mişcă de la cele din lăuntru spre cele din afară: ea înnoieşte sufletul şi, prin suflet, trupul. (…) Scopul lucrării Dumnezeu-omeneşti este acela de a schimba la faţă nu doar pe om şi omenirea, ci, prin aceştia, întreaga zidire. (…) În ce constă scopul acesta? Iată în ce: să se întrupeze Dumnezeu şi toate desăvârşirile Dumnezeieşti în om şi în omenire, în persoană şi în societate.” (Sf. Iustin Popovici – Biserica Ortodoxă şi ecumenismul)

Spre final vom reda citate mai extinse din scrierile acestui mare teolog al Bisericii Ortodoxe. Concepţia sa, izvorâtă tot în mijlocul aceluiaşi veac XX al ciocnirilor ideologice şi al catastrofelor umane, respiră acelaşi duh cu cel al mărturisitorilor creştini din închisorile comuniste din România. Această similitudine evidentă nu se datorează atât unor influenţe explicite, cât mai degrabă unei experienţe comune şi caracterului universal al adevărului creştin care străluceşte în toţi cei care îl poartă în chip viu în sufletul lor.

În continuare redăm câteva fragmente relevante din textul lui Ioan Ianolide, „Viaţa în Hristos”.

Colaborarea divino-umană la sfinţirea întregii lumi:

„Lucrarea omului nu are putere transfiguratoare fără puterea harului dumnezeiesc, de aceea omul trebuie să se facă purtător de Dumnezeu.

Dar trebuie precizat că rugătorul rămâne şi un om activ, di­namic, îndrăzneţ, iscusit, care înfruntă duşmanii cu puterea in­terioară cu care însuşi Domnul i-a biruit şi acţionează cu ace­leaşi mijloace cu care a lucrat Hristos: puterea duhului şi a cu­vântului, fapta bună, adevărul răspicat, dragostea curată, teme­rară, necontenită şi, în fine, puterea de jertfă.

Trebuie deci ştearsă imaginea pasivă, indiferentă, nerealistă, umilă şi umilitoare a omului sfânt. Mărturie stă Hristos însuşi, apoi Apostolii, şi cu deosebire Sf. Apostol Pavel, cel atât de dina­mic, care a fost răpit până la al treilea cer. Mărturie stau sfinţii Vasile cel Mare, Atanasie cel Mare, Ioan Gură de Aur ori sfinţi militari ca Dimitrie, Nestor şi Gheorghe, care au luptat şi au în­vins pe duşmani. Tot spre mărturie stau Sfinţii împăraţi Constan­tin şi Elena, iar Vechiul Testament ni-i oferă pe Moise, David, Ilie, Ieremia, care au fost mari conducători de oameni, dar toţi şi mari rugători. Iar dacă adesea sub chipul trăirii religioase unii îşi as­cund incompetenţa, incapacitatea, abandonul şi oportunismul, unii ca aceştia sunt cu totul străini de adevăraţii creştini.”

Înţelepciunea şi cutezanţa care se cer creştinilor au ca model pe Mântuitor:

„Mântuitorul, în însăşi iconomia dumnezeiască a întrupării Sale, cât şi în toată activitatea Sa, face dovada unei adânci înţelep­ciuni. El ne învaţă când, cum, cu cine şi ce să facem, procedând strălucit de fiecare dată. Foloseşte toată gama de a aborda omul, de la preamărirea până la afurisirea lui. Minunile Sale sunt făcute cu meşteşug, cu artă şi poartă în ele o strălucire sfântă şi uimitor de frumoasă. Formulările Lui sunt sentinţe ce merg atât la inima omului simplu, cât şi a savantului. Nimic nu e făcut fără a purta pecetea înţelepciunii şi a iscusinţei de a acţiona.(…)

Mântuitorul spune ucenicilor că trebuie să fie lu­mina lumii, prin lumină înţelegând nu numai adevărul în sine, ci adevărul în viaţă, adică adevărul exprimat convingător şi efi­cient. Numai dacă ştim să exprimăm adevărul şi să-l impunem în faţa oamenilor – convingându-i pe cei nelămuriţi şi vădindu-i pe cei vicleni şi răi – el nu este ţinut sub obroc. Căci adevărul învinge minciuna nu numai prin felul în care ştie să răspundă, ci şi prin modul în care ştim să-l arătăm.

Ştim că adevărul va ieşi oricum la lumină, dar nu trebuie să întârzie sub obroc din pricina nepriceperii şi laşităţii noastre. Adevărul reiese din confruntare, nu din cedare – a nu se confunda deci smerenia cu capitularea şi dragostea cu slăbiciunea căci în primul rând iubim pe Dumnezeu, adică Adevărul.”

Mărturisirea lui Hristos în temniţele comuniste a reprezentat un veritabil catalizator al acestei viziuni teandrice, care este supusă întrutotul autorităţii şi dogmelor Bisericii:

„Caracterul creştin al suferinţelor din temniţe a fost un feno­men general, dar a cunoscut cercuri de înaltă trăire, care au fă­cut din credinţă un mod viu de viaţă. Dăruindu-se întru totul lui Hristos, urmând calea împărătească a dreptei-socoteli, străduindu-se fără odihnă în războiul cel nevăzut şi cugetând adânc la rosturile lumii, oamenii s-au îmbrăcat în Hristos, au trăit în El şi El s-a dovedit viu în ei.

Toţi au fost creştini şi au murit creştineşte, dar unii au avut şi iluminarea sfinţeniei. Oameni aleşi şi luminaţi, pentru curăţia şi credinţa lor, de Duhul Sfânt, au rodit, după zeci de ani de clipe intense de rugăciune şi suferinţă, un creştinism revitalizat şi inte­gral, a cărui valoare şi semnificaţie ne îndeamnă să mărturisim.

Condiţiile în care ne aflăm sunt improprii, căci trăim sub te­roare şi veşnică ameninţare, suntem izolaţi şi părăsiţi, nu dispu­nem decât de înregistrările sufletului nostru şi nu ştim ce destin vor avea aceste rânduri, dar ne îndeplinim o datorie faţă de Dumnezeu, faţă de sfinţii şi martirii secolului XX, faţă de sufe­rinţele acestui veac. Mărturisirea noastră este şi o dovadă a iubi­rii pe care o avem pentru oameni.

Noi am pornit de la credinţă şi am apărat credinţa cu preţul vieţii. Am urmat calea spiritualităţii ortodoxe, ca fii ai Bisericii drept-măritoare, în condiţiile de temniţă ale martiriului, mica noastră comunitate L-a experiat pe Dumnezeu, simţindu-se Bi­serică, având trăirea unirii cu Hristos, a exprimării Adevărului lui Hristos ca act viu de viaţă.

Am înţeles că adevărul creştin nu e o teorie abstractă, ci co­muniune cu Dumnezeu, comuniune în iubire a oamenilor şi o viaţă trăită integral creştineşte. De aceea ne-am decis să ne dăruim toate puterile şi viaţa întreagă pentru a sluji, prin creşti­nism, pe oameni.

Experienţa noastră este o sinteză între vechi şi nou. Supunându-ne întru totul autorităţii Bisericii Ortodoxe, dogmelor şi Sfintei Tradiţii, exprimăm liber concluziile reieşite din trăirea noastră în secolul XX. Nu credem în interpretarea individualistă a credinţei, care depreciază şi fărâmiţează adevărul, ci respectăm autoritatea infailibilă a Bisericii, dată ei de Duhul Adevărului.”

Încreştinarea lumii trebuie să cuprindă toate domeniile de activitate umană, inclusiv cel politic:

„Nimeni însă nu are răspunderi mai evidente ca oamenii ce conduc oameni şi nici nu există un alt domeniu mai dificil de încreştinat decât cel politic. Trebuie reabilitată noţiunea de poli­tic ori dacă nu, înlocuită, căci ea are un conţinut şi un sens nobil.

(…)

Clerul, creatorii de artă şi gânditorii sunt chemaţi să orien­teze şi apoi să structureze în bine lumea. Oamenii politici, edu­catorii şi iconomii sunt chemaţi să organizeze şi să valorizeze lumea – şi aceştia sunt cei mai tentaţi, din orgoliu, dorinţa de dominare şi egoism, să nu mai asculte de legile morale. Idealul este ca puterea spirituală şi cea politică să colaboreze în acelaşi scop sfânt. Deci nici cezaro-papism, dar nici papo-cezarism, ci colaborarea în duh şi în lucrare creştină. Lumea stă în mâinile lui Dumnezeu. Hristos lucrează prin oameni în diversitate, El fiind unitatea lumii întregi.

(…)

Este necesar a contura precis raportul dintre cler şi mireni, dintre Biserică şi Stat, şi cu toţii să slujim lui Dumnezeu. E ne­voie de organisme specializate pe domenii, care să concentreze şi să dinamizeze toate forţele creatoare ale lumii în scopul mântuirii ei. Clerul şi mirenii şi-ar putea împărţi atribuţiile în funcţie de domeniile de activitate, pe care noi le-am organizat astfel: 1) religios, 2) conceptual, 3) cultural, 4) educativ, 5) social, 6) economic, 7) politic.

Am aşezat intenţionat în cele două extremităţi religiosul şi politicul, fiindcă ele fac delimitarea categorică între atribuţiile clericale şi laice: clerul se dedică prin excelenţă sacrului şi îşi extinde raza de acţiune tot mai departe, dar nu guvernează; lai­cii au puterea politică şi la rândul lor îşi exercită influenţa asu­pra celorlalte domenii, dar nu devin Biserică, nu au puterea de a sfinţi, însă năzuiesc spre sfinţenie. Intre domeniul sacru al cle­rului şi domeniul lumesc al mirenilor nu e un conflict şi nici un hiatus, ci o comunicare profundă, o conlucrare deplină.

Biserica este formată şi din cler, şi din mireni. În Biserică mire­nii învaţă să gândească şi să rezolve creştineşte problemele lumii, iar în stat ei concretizează, plinesc, înfăptuiesc istoric învăţătura creştină despre lume. Ştiind bine că domeniul lumesc în care se manifestă este relativ prin natura sa, laicii au nevoie de sfinţenia şi învăţătura permanentă a clerului, atât pentru zidirea lor inter­ioară, cât şi pentru opera istorică pe care o întreprind.

Rămânem deci în Biserică, suntem în Biserică şi lucrăm pen­tru Biserică; rămânem în lume, suntem lume creştină în lumea păcatului şi lucrăm pentru lume. Laici creştini purtători de har. (…) Nu pe puterea omenească, ci pe puterea izvorâtă din Dum­nezeu se bazează cutezanţa noastră. Suntem conştienţi că nu creştinii, ci Dumnezeu lucrează mântuirea lumii, dar prin creş­tini. Deci ne facem purtători de Hristos, hristofori. Murim pentru a via în Hristos. Lucrarea dumnezeiască nu numai că nu ne scuteşte de obligaţii, ci ne încarcă de responsabilităţi. Dumne­zeu lucrează prin oameni la mântuirea lumii, dar dacă oamenii nu răspund chemării lui Dumnezeu, ei se fac vinovaţi de sufe­rinţele lumii.”

*

De la Ioan Ianolide ne-au rămas şi zece scrisori către duhovnicul său, părintele Benedict Ghiuş, aflat în acei ani la mănăstirea Cernica. Ascultarea duhovnicească a lui Ianolide era deci faţă de o personalitate binecunoscută, cel care fusese duhovnicul mişcării isihaste „Rugul Aprins”, motiv pentru care a pătimit şi el în temniţele comuniste. În scrisori regăsim universul aceloraşi idei care învăluie cărţile sale, dar aici de multe ori ele nu sunt cristalizate în mod definitiv, fiind mai curând expresia provizorie a unor frământări şi interogaţii personale. Aceste documente epistolare pot fi privite deci ca o veritabilă materie primă. Ele pun în lumină preocupările interioare ale lui Ianolide şi întregesc ceea ce cunoaştem prin forma „oficială” a scrierilor sale. Spicuim şi de aici câteva fragmente:

„Chinul de a afla voia lui Dumnezeu îmi umple şi-mi mângâie viaţa. Mă simt ca pustnic, ca eremit, ca ascet al acestor vremuri, şi port în mine întrebările cutremurătoare ale lumii moderne.(23 ianuarie 1983)

Mi-e cugetul smerit, căci cu adevărat mă simt ca cel mai ticălos om.

Văd calea salvării şi nu pot să fac nimic. Nu-mi e îngăduit nimic. Şi clocoteşte dragostea de oameni în mine.

Şi tac, şi suspin, şi plâng. În mormânt, viu mă aflu, e beznă, în mine e lumină, în lume e vrajbă, în Biserică e pustiu, mănăstirea se sfarmă, poporul aprinde lumânări, copiii stau uimiţi în faţa tainei, păcatele mocnesc, minţile sunt rătăcite, ard trupurile de patimi, geme pământul de răul oamenilor, suferă firea de patimile noastre, şi mă simt epuizat, slab, netrebnic, vibrează dorurile sfinte în trup jilav, stă omul viu în pământul reavăn, Duhul Sfânt e înmormântat cu mine, în tină, în păcat, jelesc, cer cu disperare, nu de la oameni, ci de la Dumnezeu, cer Înviere! (7 mai 1983)

Biserica e sfântă, tainele sunt reale, dogmele sunt necesare, fără instituţionalizări nu se poate trăi – dar cum facem ca Biserica să fie cu adevărat sfântă? Cum facem ca tainele să corespundă necesităţilor istorice? Cum dăm dinamism dogmelor? Ce instituţionalizări sunt necesare problematicii lumii de azi? Care sunt problemele lumii de azi? Care sunt soluţiile oferite de Hristos? (27 martie 1983)

Cred deci în Iisus, cred în Sfânta Biserică, dar mă lupt cu oamenii ipocriţi, laşi şi ignoranţi. Biserica are în sine tot ce-i trebuie lumii spre a-şi rezolva problemele, dar [cele pe care le are] nu au fost fructificate. (29 iulie 1983)

Fără Hristos, gândirea oamenilor este eronată, poate fi degradantă, iar dacă este împotriva lui Hristos, ea ajunge satanică. Dar, nu numai cei ce sunt în afara lui Hristos pot greşi, ci şi creştinii înşişi. Dacă mântuirea lumii este scopul Bisericii, dacă îndumnezeirea oamenilor este metoda Bisericii, suntem obligaţi să observăm că în faţa creştinătăţii stă un imperativ imediat: reîncreştinarea creştinilor şi a creştinismului. Căci ne aflăm într-o profundă criză religioasă, spirituală, morală, culturală, politică, socială, ştiinţifică, tehnică, economică şi militară – deci generală. Deci coordonata superioară a unui nou ev este religiozitatea! Tocmai religiozitatea trebuieşte definită, pentru a nu repeta erorile trecutului, ci pentru a realiza o formulă de viaţă umană ideală. Ideală, dar reală. (…) Cu alte cuvinte, la adevărurile descoperite de om, să cerem adevărul revelat de Dumnezeu. Hristos este necesar şi într-un caz, şi în altul. Omul trebuie să vâslească permanent între vis şi realitate. Pentru a nu greşi, trebuie să începem aşa:

1) Integritate în spirit, în principii, în învăţătura dată de Hristos – fără a evita ori a răstălmăci nici o iotă. Or, se pare că oamenii, fie din neputinţă, fie din decadenţă, şi-au croit o viziune convenabilă lor şi vremurilor. Este foarte greu a lupta cu formele degradate ale valorilor creştine, izvorâte din păcatele conştiente ale oamenilor, dar este mai greu a lupta cu incapacitatea oamenilor de a se dezvolta în mod unitar şi armonios, ei alunecând mereu spre o extremă. Deci trebuiesc înlăturate compromisurile morale, cât şi unilateralitatea de viziune. De exemplu, este greu a lupta cu egoismul individualist al unei lumi burgheze, pretins creştine – dar este şi mai greu de a nu aluneca în nici o extremă principială: autoritate – libertate, individ – colectivitate, tradiţie – inovaţie, pace – război etc.

2) Integralitatea existenţială, adică rezolvarea tuturor problemelor umane într-o perfectă armonie şi fără exagerare. Aici funcţionează calea împărătească, ori a dreptei socoteli. Ea se realizează în toate planurile şi toate domeniile vieţii. În acest sens, creştinătatea trebuie să-şi asume depline răspunderi, dar să o facă cu adâncă iscusinţă şi înţelepciune.

Biserica, prin cler, îşi rezervă domeniul sacrului şi al cuvântului, dar observăm că nici sfânt nu a fost, iar cuvântul a fost adaptat vremurilor şi nu vremurile au fost modelate de cuvânt. Deci clerul trebuie să dovedească sfinţenie în trăire şi integritate în mărturisire – ceea ce nu s-a prea întâmplat în realitate. Dar Biserica nu se reduce la cler, ci se cuprinde în laici; deci nu se rezumă nici la sacru şi la cuvânt, ci cuprinde toate domeniile existenţei umane. Pentru aceasta, creştinii laici trebuie să formeze organisme specializate pe probleme, care să conlucreze la mântuirea oamenilor – căci aşa au procedat şi apostolii când au creat diaconatul.

Lumea, viaţa, istoria, societatea, trebuiesc abordate cu îndrăzneală şi răspundere. Biserica trebuie să slujească pentru a mântui oamenii. Dar pentru asta e nevoie de credinţă, iubire, jertfă, nebunie, putere, iscusinţă, luptă şi speranţă. Aşa vede un om a cărui viaţă e făcută scrum, dar al cărui suflet e viu. (15 octombrie 1980)”

*

Această viziune teandrică plămădită în focul suferinţelor din temniţele comuniste are şi o evidentă dimensiune profetică. Sensul mărturisirii lor se constituie într-un veritabil „Document pentru o lume nouă”. Cităm iarăşi din textul „Viaţa în Hristos” al lui Ioan Ianolide:

„În temniţe s-a realizat maxima confruntare dintre Dumnezeu şi satana. Acolo erau evidente duhurile, acolo nu mai erau posibi­le dulcegăriile şi jumătăţile de măsură. Temniţele au scos la iveală forţa creştinismului, care este capabilă să învingă acest veac. Lumea va avea de învăţat din experienţa temniţelor.

(…)

Nouă ni s-au desluşit aceste năzuinţe în arşiţa suferinţei, pe muchia dintre viaţă şi moarte. Credem că cele ce s-au petrecut cu creştinii aici, în temniţe, sunt o părticică din aluatul unei lumi noi. Am trăit pentru Hristos, am trăit cu Hristos, am trăit în Hristos. În acest cadru situăm experinţa noastră isihastă.

(…)

Criza civilizaţiei contemporane este în primul rând religioa­să. Creştinătatea trebuie reîncreştinată, atât în duh, cât şi social. Creştinii lâncezesc şi nu mai cunosc arderile sfinte. Sunt dezbi­naţi şi nu mai au unitate. Nu mai au conştiinţa misiunii lor, nu mai cred în împărăţia lui Dumnezeu. Sunt derutaţi de confuzii ideologice şi nu mai au o viziune proprie. Pare aberant, dar ve­dem mulţi creştini cu concepţie antropocentrică, egoistă, uma­nistă, pozitivistă ori materialistă, ancorând Biserica fie în facto­rul politic, fie în cel social ori economic.

Probabil însă că în planul iconomiei divine trebuie să se pe­treacă toate aceste dezastre, pentru că ele vor deschide un nou ev. El nu se va asemăna cu cele din trecut, ci va fi un salt către Hristos. Suferinţa nu poate fi înlăturată, dar cu cât vor fi mai mulţi cei ce se vor trezi la Adevăr, cu atât se vor scurta chinu­rile. Avertizăm popoarele să se întoarcă la Dumnezeu şi să se reorienteze în viaţă, schimbându-şi modul de a gândi, fixându-şi alte năzuinţe şi înlocuind actualul stil de viaţă.”

Prin urmare, suferinţa mărturisitorilor din închisori a dăruit lumii un mesaj plin de nobleţe şi de putere profetică: „Întoarcerea la Hristos”, spre îndumnezeirea întregii lumi. Ideea unei asemenea lucrări teandrice o regăsim şi la Sf. Iustin Popovici, marele duhovnic şi teolog sârb din secolul trecut:

În centrul lumilor stă Dumnezeu-Omul Hristos. El este osia în jurul căreia se mişcă toate lumile, cele de sus şi cele de jos. El este centrul tainic al sufletelor, către care gravitează toate sufletele înfometate de adevărul şi de viaţa veşnică. El este şi programul şi izvorul tuturor puterilor întemeietoare ale lucrării ortodoxe Dumnezeu-omeneşti. Aici Dumnezeu lucrează, şi omul împreună-lucrează; Dumnezeu lucrează prin om, omul lucrează prin Dumnezeu; aici se continuă zidirea Dumnezeiască şi, mai mult, se continuă prin om. Drept aceea, omul scoate din sine tot ceea ce e Dumnezeiesc şi-l pune în lucrare, în făptuire, în viaţă. Pe lîngă asta, în această zidire, tot ce este Dumnezeiesc, nu doar în om, ci şi în lumea din jurul omului, se arată, se pune în mişcare: tot ce este Dumnezeiesc lucrează; tot ce este omenesc împreună-lucrează. Dar, pentru ca omul să izbândească în împreună-lucrarea sa cu Dumnezeu, trebuie să se înveţe a gândi prin Dumnezeu, a simţi prin Dumnezeu, a trăi prin Dumnezeu, a făptui prin Dumnezeu. Toate acestea ne descoperă scopul lucrării ortodoxe.

Ce scop are lucrarea ortodoxă? Scopul ei e de a aduce şi a împlini, în cât mai mare măsură, Dumnezeiescul în om şi în lumea din jurul omului, a întrupa pe Dumnezeu în om şi în lume. Aşadar, „cultura” ortodoxă este cultul lui Hristos Dumnezeu, slujirea lui Hristos Dumnezeu. Şi, într-adevăr, lucrarea ortodoxă, Dumnezeu-omenească, este neîncetata slujire a lui Hristos-Dumnezeu, neîncetată slujbă adusă lui Dumnezeu. Omul slujeşte pe Dumnezeu prin fiinţa lui şi prin toată zidirea din jurul său; el aduce, în chip socotit, pe Dumnezeu şi ceea ce e Dumnezeiesc în orice lucrare a lui şi în tot ce făptuieşte; el pune în mişcare tot ce este Dumnezeiesc în fire, ca toată zidirea să slujească pe Dumnezeu, condusă de omul doritor de Hristos. Cu adevărat, toată zidirea ia parte la a-tot-obşteasca slujbă adusă lui Dumnezeu, fiindcă omul care slujeşte pe Dumnezeu este slujit de fire.

Lucrarea Dumnezeu-omenească schimbă la faţă pe om din lăuntru, se mişcă de la cele din lăuntru spre cele din afară: ea înnoieşte sufletul şi, prin suflet, trupul. Ea socoteşte trupul ca fiind geamănul sufletului, un geamăn care trăieşte, se mişcă şi există prin suflet. Scoateţi sufletul din trup: ce va mai rămâne din el, dacă nu un stîrv împuţit? Dumnezeu-Omul schimbă la faţă mai întâi sufletul şi apoi trupul. Sufletul schimbat la faţă schimbă la faţă trupul, schimbă la faţă materia.

Scopul lucrării Dumnezeu-omeneşti este acela de a schimba la faţă nu doar pe om şi omenirea, ci, prin aceştia, întreaga zidire. Dar cum poate fi atins scopul acesta? Numai prin mijloacele Dumnezeu-omeneşti, iar acestea sînt faptele bune evanghelice: credinţa şi dragostea, nădejdea şi rugăciunea, postul şi smerenia, blândeţea şi împreună-pătimirea, dragostea de Dumnezeu şi dragostea de fraţi. Prin lucrarea acestor fapte bune, se întemeiază lucrarea ortodoxă Dumnezeu-omenească.

(…)

Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ, lucrarea ortodoxă, nu se întemeiază pe impunerea din afară, silnică, mecanică, ci pe primirea lăuntrică, de bună voie, personală a Domnului Hristos, prin lucrarea neîncetată a faptelor bune evanghelice; fiindcă Împărăţia lui Dumnezeu nu vine pe căi din afară, văzute, ci pe căi lăuntrice, duhovniceşti, nevăzute.

(…)

Numai unitatea scopului şi sfârşitului dă putinţa unei dezlegări ideale a problemei omenirii, precum şi a problemei persoanei şi problemei societăţii. Dar care ar putea să fie oare scopul acesta? Desigur că el nu va fi un scop trecător şi temporal, oportunist, întîmplător, interesat, un scop care să hotărască soarta omului şi să însoţească fiinţa omenească în lumile în care aceasta se găseşte. Este vorba de acel scop nemuritor, pe care l-a pus Dumnezeu-Omul, scoţându-l din fiinţa asemănătoare cu Dumnezeu a firii omeneşti. În ce constă scopul acesta? Iată în ce: să se întrupeze Dumnezeu şi toate desăvârşirile Dumnezeieşti în om şi în omenire, în persoană şi în societate.

Este, oare, cu putinţă acest lucru? Cum că, într-adevăr, este cu putinţă o mărturisesc două pricini cărora nu te poţi împotrivi: mai întâi faptul că omul este o fiinţă după chipul lui Dumnezeu; iar al doilea, faptul că Dumnezeu-Cuvântul S-a întrupat în om, şi ca Dumnezeu-Om a arătat că este în chip Dumnezeiesc desăvârşit, şi, omeneşte, om adevărat şi firesc, în care S-a întrupat Dumnezeu cu toate Dumnezeieştile desăvârşiri ale Lui. Şi, ceva mai mult, Dumnezeu-Omul a adus şi împarte oamenilor faptele bune Dumnezeieşti şi puterile Dumnezeieşti, în aşa fel ca fiecare om să poată, dacă voieşte, să întrupeze în sinea lui pe Dumnezeu şi desăvârşirile Dumnezeieşti. Împlinind scopul acesta, oamenii se preschimbă în fiinţe nemuritoare şi ajung mădulare ale împreună-unirii Dumnezeu-omeneşti nemuritoare, adică ale Dumnezeu-omenirii. După cum din om, în chip raţional şi firesc, se naşte şi creşte omenirea, tot astfel şi din Dumnezeu-Omul, iarăşi în chip raţional şi firesc, se naşte şi creşte Dumnezeuomenirea.

În părtăşia aceasta a Dumnezeului-Om, oamenii trăiesc şi se poartă ca fiinţe nemuritoare, şi anume după legile evanghelice, care au putere şi în lumea aceasta, şi în cealaltă. Această părtăşie, neasemănată pe astrul nostru, a celor cu adevărat nemuritori şi cu adevărat purtători de Dumnezeu şi a celor ce se străduiesc cel puţin să ajungă astfel, nu este nimic altceva decât trupul Dumnezeu-omenesc al lui Hristos, Sfânta Lui Biserică.

Răsuflaţi puţin: iată că ne găsim deja în „sfânta sfintelor” filosofiei societăţii Dumnezeu-omeneşti. Aceasta este o societate nouă, Dumnezeuomenească, întru nimic asemănătoare cu acelea pe care vi le dă, în chip teoretic şi practic, sociologia umanistă a omului european. În această societate Dumnezeu-omenească, toate se restrâng la Persoana purtătoare de viaţă a Dumnezeu-Omului Hristos. El este cea mai înaltă valoare şi bunul cel mai înalt. Toate celelalte valori – şi individuale, şi sociale – izvorăsc din ea, întocmai ca razele din soare.”

(Sf. Iustin Popovici – Biserica Ortodoxă şi ecumenismul)

Acest sfânt al Serbiei expune una şi aceeaşi concepţie teandrică cu cea a mărturisitorilor români: o viziune profund ortodoxă, fundamentată pe tradiţia Bisericii, dar actualizată cu precădere în focul confruntărilor cu ideologiile anticreştine ale secolului XX. Privite la scara istoriei sunt curente apărute recent, inimaginabile pe vremea Sfinţilor Părinţi din vechime, ele continuând să-şi pună pecetea distructivă şi pe vremurile de azi. De aceea asemenea idei privind restaurarea unei orânduiri divine în lume au putut apărea doar într-un moment de agonie apocaliptică a creştinismului, în care ierarhia firească din Creaţie a fost detronată de orgoliul luciferic al omului autonom.

Dialoguri cu Valeriu

„Valeriu nu era un conformist. Spărgea formele cu cutezanţa duhului, fără să sacrifice adevărul cu închipuiri personale, vinovate de călcarea hotărârilor canonice. În libertatea duhului său, toate se includeau firesc în tiparul arhetipal al Hristosului, Om şi Dumnezeu. Acest urcuş direct la Hristos, ca intrarea în propria-ţi casă, unde legile şi regulile comportării şi manifestărilor, proprii numai ţie, te scutesc de formalism, părea sfidare la adresa Dumnezeirii. De aceea foarte puţini din cei ce l-au cunoscut au reuşit la început să-l înţeleagă. Târziu, când Dumnezeu mi-a făcut bucuria să pot aprofunda viaţa duhovnicească, am înţeles că marile spirite prin care şi în care lucrează harurile speciale nu pot fi judecate de la nivel lumesc sau chiar religios, ci numai după ce, cu setea integrării necondiţionate în Hristos, poţi, cât de cât, să te împărtăşeşti şi de înţelegerea altor spirite, Hristos ducându-te pe acelaşi drum, dar cu propriile tale picioare. Această libertate în duh, de care vorbeşte uluitor Sfântul Apostol Pavel, de a nu te mai judeca singur în ceea ce faci, lăsând să te judece Hristos – un stadiu în care nu tu lucrezi, ci harul lucrează în şi prin tine – o avea Valeriu.“ (Virgil Maxim – Imn pentru crucea purtată)

Această alcătuire aparte a lui Valeriu Gafencu transpare şi din dialogurile sale purtate cu Ioan Ianolide, consemnate în volumul „Întoarcerea la Hristos“. Ele constituie rădăcina şi sursa de inspiraţie a ideilor pe care Ianolide le va dezvolta în scrierile sale ulterioare şi la care am facut referire în părţile precedente. Sunt abordate practic aceleaşi teme majore, pe care le vom trece în revistă printr-o succesiune de citate din aceste dialoguri.

Desăvârşirea interioară înainte de toate.

Mistica va rămâne centrul renaşterii creştine care se prefigurează, căci prin ea creştinul intră în comuniune cu Hristos, printr-un proces sufletesc treptat de curăţire şi desăvârşire. Se porneşte de la întoarcerea omului în sine însuşi spre a-L căuta pe Hristos şi se ajunge la unirea cu Dumnezeu prin dragoste. Trăirea lăuntrică transformă firea, umple mintea de cunoştinţă, întăreşte voinţa, curăţeşte inima şi face din om un purtător de Hristos. Spre deosebire de morală, care impune rigoarea unor porunci, mistica este un act viu, intim, de trăire în Duhul Sfânt. Fiind o „artă”, ea presupune un îndrumător, un povăţuitor. Acesta este un Avvă, un Părinte, care pe lângă faptul că administrează harul, are el însuşi o trăire lăuntrică şi o practică isihastă.

Trăirea lăuntrică e o treaptă obligatorie pentru o spiritualitate creştină menită să lucreze în chip teandric în societate şi în lume.

Soluţia pe care o dau omenirii creştinii este spiritualitatea creştină, şi ea este o concepţie integrală de viaţă. Nu e îngăduit a ne rezuma la o viaţă lăuntrică neglijându-ne semenii, dar nu se poate nici croi o lume fără a avea o viaţă duhovnicească. Spiritualitatea creştină înseamnă guvernarea Duhului Sfânt. Strădaniile noastre duhovniceşti lăuntrice sunt o pregătire pentru o vieţuire duhovnicească în societate. A sări peste ele înseamnă a merge spre dezastru, căci Îl părăsim pe Hristos. Dacă creştinismul n-ar fi şi viaţă lăuntrică, el n-ar respecta omul şi n-ar cunoaşte libertatea lui. Trăirea lăuntrică se îngemănează cu orânduirea socială. Acum însă suntem în ceas de mare cumpănă. Să ne pregătim pentru moarte, ca să câştigăm viaţa.

Creştinismul trebuie să rămână ancorat permanent în actualitate. Sfinţii şi martirii, cu deosebire cei contemporani, se constituie în repere vii şi modele demne de urmat.

– Valeriu, adesea vorbeşti despre actualitatea creştinismului. Cum o vezi?

– Hristos e prezent de-a pururi şi pretutindeni în istorie, în mod mistic, tainic şi prin conştiinţa şi lucrarea credincioşilor.

– Care ar fi mijloacele de actualizare a credinţei?

– Sunt mijloace spirituale, cum ar fi viaţa lăuntrică, strădaniile duhovniceşti, morala, virtutea, lupta cu păcatul, înnoirea lăuntrică, atmosfera duhovnicească, la care se adaugă învăţătura, cuvântul, creaţia, studiul, ştiinţa, artele, munca şi altele. Sunt însă şi mijloace de ordin organizatoric, care decurg din primele.

– Mai sunt sfinţi în lumea noastră?

– Acest secol a dat noian de sfinţi şi de martiri, numai că nu-i cunoaştem. Hristos este prezent şi activ în lumea de azi prin sfinţi, martiri, mărturisitori şi eroi. Dar lumea creştină de azi nu e solidară cu sfinţii ei, căci nu le poate urma exemplul. Dacă sfinţii de acum ar fi fost la începuturile creştinismului, toată suflarea creştină ar fi trăit cu ei, prin ei, către ei. Noi nu suntem creştini şi de aceea nu ne cunoaştem sfinţii.

– Ce înţelegi prin sfânt şi sfinţenie?

– Sfânt poate fi tot omul. Avem sfinţi rugători din pustie, avem sfinţi mărturisitori din arenele romane, avem sfinţi din catacombe şi temniţe, avem sfinţi împăraţi şi eroi, atleţi ai lui Hristos, avem sfinţi ai milosteniei, avem sfinţi clerici şi laici, şi din popor şi din elite. Toţi oamenii, în toate domeniile de viaţă, sunt chemaţi la sfinţenie, adică la o viaţă trăită în lumina Duhului Sfânt. Şi o precizare: sfinţiţii nu sunt neapărat şi sfinţi, ci numai investiţi cu iconomia harului dumnezeiesc. Lumea are nevoie şi de sfinţi, şi de sfinţiţi.

– Crezi că există ipocrizii ascunse în creştinism?

– Din păcate, omeneşte privind lucrurile, adesea creştinii şi-au explicat propriile neputinţe şi laşităţi prin tot felul de filozofii ori principii. Nu e admisibil să spui: „Eu mă rog, tu poţi să mori de foame”, sau „Eu contemplu pe Dumnezeu, lumea poate să rămână în mizerie”. Credinţa fără fapte e moartă.

(…)

– Care sunt, Valeriu, năzuinţele creştine de azi?

– Acum şi în viitor sunt necesare două procese creştine: unul de reîncreştinare a creştinilor şi altul de încreştinare a necreştinilor. Prin reîncreştinare înţelegem întărirea credinţei creştine, efortul de trăire autentic creştină, trepte de desăvârşire duhovnicească, comunitate creştină activă, solidară, frăţească şi definirea formulelor de viaţă creştină. Dar creştinătatea a pierdut rolul ei mesianic şi nu mai are forţa istorică necesară de polarizare, de îndumnezeire a lumii. În acest fel, ea lasă spaţiu liber pentru păgâni, atei şi iudei. Cine crede fără a fi şi un misionar, acela încă n-a cunoscut frumuseţea credinţei.

– Crezi, Valeriu, că tradiţionalismul, deci şi creştinismul, înseamnă trăire în trecut?

– Nicidecum. Creştinismul e actualitate, e Hristos în actualitate. Dacă viaţa e unică şi mereu nouă, cum am putea trăi în trecut? Şi dacă viaţa a ajuns la formele actuale, cum ar putea să nege trecutul? Prin tradiţie nu trăim în trecut, ci dăm continuitate Duhului Sfânt, acum şi în vecii vecilor. Cu discernământ, cu grijă, cu înţelepciune trebuie să învăţăm din tradiţie cele necesare în actualitate şi în viitor.

– Crezi, Valeriu, că putem trăi în perspectiva eshatologică, rupţi de lume, de istorie, de actualitate?

– O astfel de teorie este pe cât de absurdă, pe atât de ipocrită. Veşnicia începe acum. Numai dacă trăim veşnicia acum o vom avea eshatologic, altfel o pierdem. Deci creştinii fac istorie, dar nu se confundă cu istoria, căci numai năzuind necontenit spre veşnicie vom avea lumina şi puterea de a face din istorie trepte mereu noi, mereu mai sus către Împărăţia lui Dumnezeu.

– Ce este necesar pentru a zidi lumea creştină?

– E bine să ne orientăm după exemplul clasic al comunităţii apostolice: să cunoaştem bine învăţătura creştină pentru a-i vedea aplicabilitatea în actualitate; să ne unim într-o lucrare solidară, în lumina şi sub călăuzirea Duhului Sfânt; să trăim într-o comunitate obştească a dragostei, care să fie după voia lui Dumnezeu; să ne rugăm, să liturghisim, să ne unim cu Hristos, ca prin harul şi darul Lui să fim în Împărăţia Lui.

– Valeriu, care sunt factorii care mântuiesc lumea?

– Am putea zice că e unul singur: Dumnezeu; şi n-am greşi, căci de la El este totul şi prin El se va desăvârşi lumea. Dar procedând astfel, n-am înţelege bine omul, viaţa şi natura. Deci sunt doi factori care decid destinul lumii: Dumnezeu şi omul, pogorârea lui Dumnezeu şi năzuinţa omului spre cer, harul dumnezeiesc şi voinţa omului. Conlucrarea lui Dumnezeu cu omul este cheia mântuirii lumii.

Lupta pe care trebuie să o ducă creştinii e una pe plan spiritual, împotriva unor duşmani nevăzuţi dar şi văzuţi.

– Care sunt duşmanii spirituali ai comunităţii creştine?

– Răul, păcatul, patima, egoismul, lăcomia, avariţia, orgoliul, invidia, tendinţa de dominare, lenea, indiferenţa, ignoranţa, angoasa, neascultarea, incorectitudinea, necredinţa.

– Care sunt duşmanii materiali ai comunităţii creştine?

– Duşman nu este materia, ci înţelegerea şi folosirea greşită a materiei; nu este necesitatea vitală, ci denaturarea necesităţilor. Nu sunt rele legile şi formele, ci absolutizarea lor, nici ideile, căci ideile sunt bune, dar la locul şi la vremea lor; duşman nu este viaţa, fiindcă viaţa este scopul existenţei noastre, ci viaţa rău înţeleasă şi egoistă.

– Care sunt duşmanii din afară ai comunităţii creştine?

– Sunt interesele individuale care se opun comunităţii din egoism ori orgoliu, sunt interesele care se organizează colectiv pentru a-i apăra egoismul şi orgoliul, şi, în fine, sunt orgoliile şi egoismul care se organizează politic şi care minează comunitatea creştină.

– În faţa atâtor duşmani, ce trebuie să facă creştinii?

– Să lupte, să îndrăznească, să înfrunte pe toţi cei ce se opun binelui şi adevărului, răspunzând deopotrivă indivizilor, organizaţiilor şi tuturor formelor politice anticreştine.

– Trebuie să ajungă, deci, la puterea politică?

– Trebuie să impună respect şi libertate din partea puterii politice! Un popor cu o vie conştiinţă creştină va avea şi o guvernare pe principii creştine. Comunitatea însă să nu se confunde cu statul, pentru a nu se ajunge la tiranie şi la abuzuri.

– Ce e deci de făcut?

– Să formăm conştiinţa creştină a oamenilor.

Rădăcina crizei cumplite prin care trece omenirea o constituie îndepărtarea de credinţă. Vremurile pe care le trăim, sensul istoriei la care participăm sunt de natură apocaliptică. Izbăvirea nu poate veni decât prin întoarcerea la Hristos şi printr-o atitudine activă din partea creştinilor.

– Valeriu, care este fondul crizei de azi?

– Ateismul.

– Ce vezi în lumea de azi?

– Văd un haos interior, o descompunere care merge spre nihilism, căci oamenii sunt obsedaţi de nimicul materiei, de ficţiunea formelor, de epuizarea senzuală, de istoricismul fără transcendenţă, de ceremonialitatea fără Dumnezeu, de consumatorismul fără spiritualitate, de falsitatea ce se ascunde sub autozeificarea omului. Dezastrul se desfăşoară pe toate liniile de forţă ale vieţii omeneşti. E necesară multă suferinţă pentru reorientarea spirituală a lumii şi pentru schimbarea modului ei de viaţă.

– De ce a lăsat Dumnezeu lumea să intre în criza în care se găseşte, după aproape 2000 de ani de creştinism?

– Criza nu e a lui Dumnezeu, nici a credinţei, ci a libertăţii conştiinţei oamenilor. Oamenii ultimelor secole au desacralizat lumea, au pustiit sufletele, au exacerbat senzualitatea, s-au lăsat pradă orgoliului materialismului şi ateismului. În acelaşi timp şi forţele satanice sunt mai ascuţite şi mai bine organizate în secolul 20 decât în primul veac creştin. Modul în care pier sfinţii ucişi de fiară în secolul 20 este cu mult mai draconic, mai pervers, mai total, mai bine studiat, mai cumplit decât felul în care au fost ucişi martirii primelor veacuri ale catacombelor. Milioanele de creştini de azi nu sunt la nivelul spiritual al catacombelor, dar în acest secol sfinţenia şi martiriul sunt mai mari ca oricând prin intensitate şi forme de manifestare. Duşmanii creştinismului, cei ce au provocat martiriul, vor acum să-i acopere existenţa şi să-L facă uitat pe Hristos în lume, dar se înşeală şi se dovedesc neputincioşi. Ei au reuşit să stăpânească lumea, dar au făcut sfinţi şi martiri. Au reuşit să închidă gura oamenilor, dar lumina sfinţilor n-au reuşit să o acopere. Dumnezeu lucrează în lume şi prin oamenii necredincioşi. Aşa pare a se descifra rostul crizei pe care o străbate secolul 20: curăţirea necesară unei trepte mai înalte de spiritualitate şi vieţuire.

– Care ar fi modalităţile de ieşire din criză?

– Întoarcerea la Hristos. Este necesară o elită creştină care să nu părăsească poporul, ci să lupte cu îndrăzneală contra tuturor formelor de împilare şi înrobire a lui. Poporul nu poate fi apărat numai prin rugăciuni şi pomeni, adică prin formalism sec, ci şi prin luptă, îndrăzneală şi putere. Lumea asta e în stăpânirea lui Hristos şi creştinii nu au voie să o părăsească. Nu există nici o acuzaţie mai gravă decât să se spună că Biserica a părăsit poporul, căci atunci L-a părăsit pe Hristos, oricâte dogme ar fi stabilit şi respectat ea.

Pacea nu poate fiinţa decât în adevăr. Ea nu poate veni decât de la Dumnezeu, prin biruinţa Sa atât asupra păcatului din suflet, cât şi pe plan eshatologic, asupra răului din lume.

– Valeriu, pacea este determinată de conştiinţă ori de putere?

– Este o greşeală a accepta pacea puterii fără adevăr. Nu se poate accepta pacea robiei! Nu se poate accepta pacea răului! Satana îţi oferă puterea lui dacă i te închini, dar toată puterea, în cer şi pe pământ, I-a fost dată lui Hristos, deci creştinii nu pot primi pacea ispititoare a lui satan.

– Valeriu, pacea e luptă?

– Pacea izvorăşte din biruinţa binelui asupra răului, fie la nivelul conştiinţei, fie la nivelul istoriei. Aici se află şi sensul războiului nevăzut al asceţilor, şi sensul apocaliptic al istoriei.

– Deci pacea trebuie să fie în necontenită ofensivă?

– Pacea trebuie să fie în ofensivă şi mereu vigilentă. Pacea lui Dumnezeu a coborât prin „ofensiva” întrupării Domnului Hristos şi prin „ofensiva” Duhului Sfânt, ce va lucra în lume până la a doua venire a Lui. Creştinismul este afirmare, căutare, cutezanţă, stăruinţă, muncă, luptă, putere de jertfă. Creştinii nu vor accepta decât pacea lui Hristos, oricât de multe sacrificii li se vor cere.

– Pacea trebuie apărată?

– Unii apără pacea lui Dumnezeu, alţii apără pacea satanei. Dar puterea fiarei apocaliptice va fi nimicită de puterea Mielului.

– Care sunt metodele de luptă creştine?

– În lupta de afirmare, creştinismul este spiritual şi deci liber. În apărare, creştinii sunt obligaţi adesea să răspundă agresorului cu armele lui: David a trebuit să-l ucidă pe Goliat, Sfântul Nestor l-a aruncat în suliţe pe Lie şi a primit mucenicia.

Despre atitudinea creştinilor în vremuri de urgie, cum au fost cele sub teroarea comunistă.

Acum trăim într-o epocă în care creştinii descoperă o altă cale de mărturisire: a nebuniei crucii, a jertfei pentru Adevăr. Vrăjmaşii lui Hristos au dezlănţuit cea mai mare şi mai crudă prigoană asupra creştinilor. Acum cine crede, trebuie să stea gata de moarte. Calea asta e un privilegiu spiritual de o mare frumuseţe, din care însuşi monahismul apare cu valori şi semnificaţii noi.

Avem nevoie de mărturisitori şi trăitori creştini, monahi şi laici. Nu ne retragem din bătălia istoriei, ci ne formăm şi ne oţelim în îndârjita ei tensiune. Lui Hristos i-a fost încredinţată toată puterea în cer şi pe pământ. Torturile la care suntem supuşi sunt uşi prin care Hristos reîmprospătează şi ridică mai sus Biserica şi lumea.

Biruinţa finală va fi a lui Hristos, atât pe plan lăuntric, cât şi exterior.

– Cum îşi poate afla omul împlinirea?

– Împlinirea omului este în comuniunea cu Duhul Sfânt. Duhul Sfânt e chemat să aducă unitate în diversitate, să aducă ordine în istorie, să aducă sfinţenie în viață. Sfinţenia nu e ceva serafic, nepământean şi ezoteric, ci e deschiderea ce o face Hristos spre o lume trăită în Duhul Sfânt.

– Va primi lumea creştină a secolului 20 viziunea libertăţii creatoare şi mesianice?

– Evenimentele tragice prin care trece lumea modernă, vor crea condiţiile reîntoarcerii la credinţă. Trebuie să revenim la Duhul Sfânt, la Evanghelie, la forţa apostolică. Avem datoria să strigăm cu toată puterea Adevărul, pocăinţa şi întoarcerea lumii la Dumnezeu. Creştinismul renaşte în cuptoarele de foc şi tortură ale materialismului ateu. Satana va pierde, prin chiar metodele sale de lucru, lumea pe care credea că o va câştiga. Hristos apare limpede ca Mântuitor, ca Mesia, şi va fi urmat cu credinţă de oameni.

Caracterul mesianic al mesajului „sfinţilor închisorilor” se vădeşte în chip deplin şi în aceste gânduri ale lui Valeriu Gafencu. El răzbate cu putere din spatele zidurilor şi gratiilor care au reuşit să frângă doar trupurile, dar nu şi duhul lor viu, pătrunzător, capabil să trezească conştiinţele creştinilor zilei de azi şi ai celei de mâine.

de Bogdan Munteanu RostOnline

Leave A Reply

Your email address will not be published.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More

css.php