Horia MARCHEAN, tânăr român
Pentru prima dată de poate prea multă vreme, mă simt mândru de tineretul acestei ţări. De data asta pot spune, fără nici un fel de reţinere, că am văzut o faţă a acestui popor pe care ar trebui să o arătăm mai des.
Braşovul s-a ridicat împotriva ACTA. Şi eu am fost acolo, şi am văzut cum a fost. Am ajuns cu câteva minute înaintea începerii oficiale a manifestaţiei. Piaţa Sfatului era aproape goală. În afară de noi şi de un alt grup de tineri, nu era nimeni. Şi aşteptam. Am avut gânduri şi dubii. Era normal. Dacă am fi rămas singuri? Dacă nu mai vine nimeni? Dacă nu vor să îngheţe? Între timp, doi oameni de la protestul anti-Băsescu de vizavi s-au apropiat de noi, ne-au întrebat pentru ce suntem acolo. Le-am spus. Şi au plecat.
Şi aşa, printre griji şi gânduri sumbre, s-a furişat pe nesimţite ora 5, şi au apărut feţele tinere. Acele feţe tinere pe care le aşteptam, şi nu doar de câteva minute, de ani întregi. Acei oameni în mijlocul cărora eşti pur şi simplu liber, pentru că şi ei sunt liberi. Radiază sfidare tinerească. Şi încet, încet, ne-am adunat. Am spus ce-am avut de spus; am strigat că ACTA e o trădare, că ne sunt furate drepturile, că nu dorim o întoarcere într-o epocă îngropată, care ar trebui să rămână în mormântul ei.
Şi a fost bine. Asta în ciuda discuţiilor ciudate, pornite de diverşi oameni pe site-urile unde am organizat protestul ăsta. A fost bine cu autorizaţie, chiar foarte bine. Ne-am fi aşteptat de la USL, la o încercare de a confisca şi această singulară manifestare sinceră a tinerilor români. N-am văzut nimic. Fie nu le pasă de adevăratele probleme, fie şi-au dat seama că pe aceşti tineri nu îi pot fura. Că nu sunt suficient de sinceri ca să câştige încrederea acestor oameni. Că în sfârşit, tinerii ies în stradă. Că sunt gata. Că vor schimbare. Şi nu mai există promisiune mincinoasă pe faţa acestui pământ care să-i poată convinge. Care să ne poată convinge. Pentru că noi suntem tineretul. Noi suntem viitorul. Azi am fost câteva sute, mâine vom fi cu miile. Şi nu ne puteţi opri.
Erau feţe luminoase, dar dârze, care au îndrăzneală pentru Neam. Şi asta mă umple de mândrie. Pe ei îi aşteptam. Şi pe drumul meu spre casă, nu-mi puteam scoate din cap o scandare pornită din această mândire, care poate e laitmotivul acestui articol. „Cinste lui, cinste lui, cinste tineretului!”
Da a fost ceva frumos.