Ion Gavrilă Ogoranu – 20 ani de la plecarea la Domnul. Comemorare la Galtiu (Alba) și demararea proiectului Casa memorială „Ana și Ion Gavrilă Ogoranu”. Un interviu din 2002

By Florin Dobrescu Last updated mai 1, 2026

În seara zilei de 1 mai 2006, Coriolan Baciu mă anunța telefonic că dragul nostru bădia Gavrilă se stinsese. Încheiase astfel socotelile cu un necruțător cancer galopant care, în câteva luni, îi măcinase tot organismul. Fusese lucid până în ultima clipă: Coriolan plecând de la Galtiu cu 15 minute înainte ca Moșu’ să se stingă. Era pe drumul de întoarcere spre Alba Iulia, când tanti Anuța îl sunase să vină înapoi, căci se terminase totul…

Am simțit atunci că a plecat în veșnicie o legendă, luând cu sine toată încărcătura acelor ani în care o mână de tineri scriseseră, pe crestele Carpaților, epopeea demnității neamului românesc. Simțeam că se stinge, cu el odată, o epocă, un ev al identității noastre. Că pierdusem, iremediabil, un părinte și un îndrumător. Că rămâneam mult prea săraci în fața încercărilor pe care provocările acestor vremuri tulburi ni le pregăteau.

Și totuși, la moartea lui Gavrilă, atunci, la catafalcul său, în biserica din Galtiu, cu toții ne-am simțit mai puternici. Prezența sa nevăzută și sprijinul său celest aveau să ne fie armătură duhovnicească în încleștarea cu încercările pe care acest veac ni le ridica înainte.

Pentru că, spre deosebire de ei, care luptau pe înălțimile albastre și pure, noi ne zbatem, nefericiți, prin mlaștinile disperării unei lumi aflate în putrefacție, unde duhul fetid al morții rânjește la orice colț, îmbiind simțurile cu drogul plăcerilor pierzătoare de suflet. Vrășmașul este astăzi pretutindeni, în toate, chiar și în noi înșine. Și în aceste vremuri, când nori negri se ridică din nou pe cerul lumii, când vuietul șenilelor invadatorilor de ieri se smulge din încremenirea Istoriei, amenințându-ne tihna, doar cei ce vor primi harul Duhului vor putea deosebi duhurile. „Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh. Pentru aceea, luaţi toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotrivă în ziua cea rea, şi, toate biruindu-le, să rămâneţi în picioare.” (Efeseni 6:12-13)

Iar crezul și lupta lui și a camarazilor lui căzuți în munți, cu arma în mână, sau risipiți în hrubele temnițelor reci, ne vor fi în veci îndreptar și Testament.

EVENIMENT pe 2 mai: Ana și Ion Gavrilă Ogoranu – 20 ani de la plecarea la Domnul. Manifestări memoriale la Galtiu

„Puţini, foarte puţini ne vor înţelege, ne vor iubi şi vor relua lupta noastră pierdută, ca să meargă spre biruinţă.” (Ion Gavrilă Ogoranu – „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”)

Sâmbătă 2.05.2026, ora 11, la Galtiu (com. Sântimbru, jud. Alba), va avea loc comemorarea religioasă prilejuită de împlinirea a 20 de ani de la trecerea în lumea drepților a legendarilor eroi ai Rezistenței anticomuniste Ana și Ion Gavrilă Ogoranu, care ne-au lăsat una din cele mai impresionante povești ale luptei pentru libertate.

Manifestările vor cuprinde:

Slujba de pomenire – Biserica „Sf. Nicolae” și cimitirul satului din Galtiu;
Dezvelirea plăcii amplasate pe casa memorială;
Ceremonia inaugurării lucrărilor de reabilitare și amenajare expozițională a Casei memoriale Ana și Ion Gavrilă Ogoranu.

Chemăm la acest moment memorial pe toți cei care poartă în suflete dragoste și respect pentru memoria celor ce s-au sacrificat luptând pentru libertatea și demnitatea poporului român.

Buna Vestire, 25.03.2026,

Fundația Ion Gavrilă Ogoranu

Persoane de contact: Coriolan Baciu – Tel./WhatsApp: +40744560815, Florin Dobrescu – Tel./WhatsApp: +40722749249

Un interviu-document realizat de Lucia Baki cu Ion Gavrilă Ogoranu, în 2002, după invitarea României pentru aderarea la NATO

Reporter: Aţi aşteptat mai bine de 50 de ani venirea americanilor, d-voastră aţi luptat cu această speranţă care s-a realizat abia în 2002. Cum priviţi această împlinire?
Ion Gavrilă Ogoranu: Nu de 50 de ani, ci de aproape 60 de ani. Dar contrar la ce se crede, nu speranţa venirii americanilor ne-a îndemnat să luăm drumul munţilor ci datoria de a ne apăra pămîntul şi sufletul României. Noi nu i-am privit pe americani ca pe nişte mercenari care să vină să lupte în locul nostru, iar noi să aşteptăm uitîndu-ne pe cer după avioanele lor. Noi am luptat cu arma împotriva comunismului în toţi munţii României socotind acest lucru ca pe o datorie de onoare a generaţiei noastre. Ziceam, dacă vom lupta e posibil să fim ajutaţi de americani, dar în primul rînd am considerat de datoria noastră să facem acest lucru.

R.:Rezistenţa anticomunistă a fost ajutată de americani?
I.O.G. În măsura politicii mondiale de atunci, da. Dacă nu s-a făcut mai mult, n-are rost să învinovăţim pe nimeni. De exemplu, grupurile de paraşutaţi din anii 1951-1953 au fost lansate de avioane americane. Cei care le-au pilotat şi-au riscat viaţa pentru noi. Oricînd acele avioane puteau fi doborîte, iar piloţii să fie trataţi ca spioni. Dacă rezultatele n-au fost pe măsura aşteptărilor, vina o poartă spionii sovietici înfiltraţi în serviciile secrete engleze. Ei ştiau totul şi îşi anunţau stăpînii, cine sînt cei paraşutaţi, cu ce scop vin, cînd şi unde vor fi paraşutaţi.

R.: În cazul grupului condus de d-voastră?

I.G.O.: Noi am cerut ajutorul Consiliului Naţional Român condus de generalul Rădescu prin doi oameni care au părăsit România în 1952, Moise Cîlţea din Şona şi Ion Vijoli din Gura Văii. Acest for reprezenta rezistenţa românească în străinătate. Ceream Consiliului să fim ajutaţi cu arme şi echipament de luptă. Fixam un loc şi o dată anume cînd urma să primim eventualele ajutoare. La data fixată de noi, într-o noapte, avionul american a sosit, dar la locul stabilit nu ne-am putut apropia din cauza blocării lui (Poiana de pe rîul Sebeş din Muntele Ţ’iganu) de trupe masive de securitate. Avionul a survolat munţii după care a aterizat forţat în Ungaria, crezînd că aterizează în Iugoslavia. Acest fapt a fost scris în Scînteia din acea vreme. Am înţeles că Securitatea ştia acest secret şi voia să dovedească americanilor că nu există Rezistenţă anticomunistă în Munţii Făgăraşului. Un alt avion american a lansat la Sărata, în 1951. Era un grup de paraşutişti, grupul Săplăcan format din 5 persoane, dar a fost aşteptat de Securitate şi distrus. În zona Agnita a fost paraşutat grupul Golea, în 1951. Acei paraşutişti au rezistat 2 ani în ţară, după care au fost prinşi de Securitate. În 1953 a avut loc o altă lansare. În regiunea Satu Mare a revenit căpitanul Mare Sabin (ginerele cofetarului Embacher din Făgăraş). Sabin a plecat dintre noi în străinătate în 1950 promiţînd că se întoarce. El a pierit căutîndu-ne fiind foarte aproape de a ne găsi. De asemenea, dacă eu mai exist acum, se datorează preşedintelui SUA, Richard Nixon, care atunci cînd a venit în România i-a înmînat lui Ceauşescu o listă cu nume de persoane de care se interesa partea americană. Pe acea listă se afla şi numele meu. Datorită acestui fapt, nu am fost executat atunci cînd am fost prins în 1976, condamnarea mea fiind la moarte.

R.: Ştiţi cum aţi ajuns pe această listă?
I.G.O.: Da, acum ştiu precis. Prin 1935-1936 se afla la Biserica greco-catolică Constantin Brîncoveanu din Făgăraş, un preot tînăr celib, Mircea Toderici, de loc din Alba Iulia. Era şi profesor de religie şi de limba italiană. El a emigrat în SUA. Acest preot a venit în România împreună cu delegaţia preşedintelui Nixon. Atunci şi-a vizitat nişte rudenii. Am profitat de acest fapt şi i-am adresat o scrisoare în care îl anunţam că mă aflam condamnat la moarte şi stam ascuns din cauza Securităţii. Întorcîndu-se în America, susţinut şi de preşedintele românilor din SUA, Nicolae Lungoci, un făgărăşan, a intervenit la Preşedenţia americană în favoarea mea. Astfel am fost scăpat eu de la moarte.

R: Partea americană recunoaşte rezistenţa anticomunistă din Munţi?
I.G.O.: Lupta noastră este recunoscută de americani. Preşedintele Clinton a spus-o explicit cînd a vizitat România. Redau textual: Aţi avut o luptă de rezistenţă împotriva comunismului de mai bine de 10 ani, pe care o apreciem. Desigur despre rezistenţa anticomunistă ştie şi preşedintele Busch. A lăudat rezistenţa anticomunistă din Cehia, dar la Bucureşti n-a făcut referire şi la rezistenţa românească pentru că n-ar fi sunat prea bine în contextul dat.
R.: Cine are meritul ca România să fie invitată în NATO, la Praga?
I.G.O.: Desigur guvernele de după ’90 îşi au meritele lor, dar înaintea lor sînt alte merite, ale întregului popor. Sîntem poate singurul popor care are cea mai mare simpatie pentru americani. Poate nu bazată pe realităţi, dar este o simpatie de lungă durată. Şi americanii cunosc acest lucru. A existat o rezistenţă a oamenilor noştri politici care au rămas credincioşi alianţelor statelor apusene înclusiv americanilor sacrificîndu-şi viaţa pentru acestă atitudine. Cazul Iuliu Maniu, al Brătenilor, şi al altor oameni credincioşi valorilor unei democraţii occidentale şi care şi-au pierdut viaţa pentru apărarea acestor idealuri. Există în SUA un număr de aproape un milion de americani de origine română care nu şi-au uitat ţara. În două rînduri au avut preşedinţi făgărăşeni, pe Nicolae Lungoci şi pe Georgeta Washington care nu este alta decît fiica lui George Blebea din Ileniul Făgăraşului. Şi orice s-ar spune, NATO rămîne în primul rînd o organizaţie militară.

R: Ce credeţi că va fi în viitor?
I.G.O.: Cred că ne aşteaptă o perioadă grea şi nu ştiu dacă românii sînt toţi pregătiţi. Poate cred că NATO înseamnă împrumuturi externe şi ajutoare cu haine vechi sau gumă de mestecat. Mă tem mai mult de unele năravuri româneşti. Conducătorii noştri păcătuisc foarte des prin a crede că putem duce cu zăhărelul Vestul, cu minciuna, socotindu-i creduli pe cei din jurul nostru. Ceauşescu şi-a putut închipui că putea înşela omenirea întreagă. NATO ne va cere nu numai contribuţii materiale ci şi contribuţii sufleteşti, sinceritate, perseverenţă, respect faţă de promisiunile făcute. E vorba de datoria noastră în calitate de membru al unui pact în care sînt adunate cele mai puternice naţiuni ale lumii. Vom putea minţi şi să ne prefacem dimineaţa, poate şi la prînz, dar în cele din urmă jocul acesta nu va putea merge. Într-o toamnă frumoasă, tîrzie, Dunmezeu ne-a luminat viaţa şi ne-a făcut darul după care am rîvnit şi am luptat şi noi la vremea noastră. Dumnezeu să-i odihnească pe toţi camarazii mei şi pe toţi cei care au luptat şi s-au sacrificat pentru această zi.