23 aprilie 1962. Încheierea colectivizării de ziua țărănimii.

Florin Dobrescu

Un paradox sau poate o cabală a comuniștilor a făcut  ca ziua de 23 aprilie să intre în istorie ca dată a declarării încheierii oficiale a procesului de colectivizare a agriculturii în România.

23 aprilie este consacrată de calendarul creștin-ortodox praznicului Sf. Mare Mucenic Gheorghe – purtătorul de biruință, numele sfântului Gheorghe provenind din grecescul Georgios, derivat la rândul lui, se pare din georgos, adică „țăran”, „lucrator al pământului, agricultor”, corespondent în calendarul popular arhaic al românilor cu Sân-Georgiu, un zeu al vegetației, protector al naturii înverzite și al vitelor, identificat de unii în Panteonul românesc cu Cavalerul Trac.

Pentru că, rezultatul pe termen lung al acestui proces a fost smulgerea țăranului din cadrele ancestrale ale existenței sale, întemeiate pe ritmurile cosmice și ciclurile naturii, anihilarea atașamentului pentru pământ și oricărui spirit de inițiativă și competiție, exterminarea elitelor satului sau, în cel mai blând caz, marginalizarea înjositoare a acestora. Ceea ce practic a echivalat cu distrugerea acestui tip uman, din care astăzi a rămas un Deci tocmai în această zi a anului 1962, a fost încheiat în mod victorios procesul de distrugere al țărănimii române.La 23 aprilie 1962, dictatorul comunist al României, Gheorghe Gheorghiu Dej anunța triumfător încheierea colectivizării agriculturii în Republica Populară Română, proces terorist început în 1949, realizat cu zeci de mii de victime din rândul țăranilor fruntași de la sate, executați sumar, împușcați în timpul răscoalelor locale, arestați și exterminați la Canalul Dunăre- Marea Neagră și în alte lagăre, ori uciși în timpul anchetelor.

Pentru că, rezultatul pe termen lung al acestui proces a fost smulgerea țăranului din cadrele ancestrale ale existenței sale, întemeiate pe ritmurile cosmice și ciclurile naturii, anihilarea atașamentului pentru pământ și oricărui spirit de inițiativă și competiție, exterminarea elitelor satului sau, în cel mai blând caz, marginalizarea înjositoare a acestora. Ceea ce practic a echivalat cu distrugerea acestui tip uman, din care astăzi a rămas un
hibrid dezrădăcinat, incapabil să-și oprească pendularea sufletească între satul pierdut și orașul pe care nu-l poate înțelege.

Partidul Comunist Român a desfășurat în perioada 1949–1962 o amplă teroare în scopul realizării colectivizării, adică o confiscare de către statul totalitar a proprietăților agricole private și comasarea lor în gospodării colective administrate de statul terorist.

De la declanșarea sa, procesul de colectivizare a întâmpinat rezistența dârză a țăranilor – nu doar a celor înstăriți, dar chiar și a celor săraci în mare parte. Aceștia s-au răsculat, încă din 1949, în nordul Moldovei și în Transilvania, iar ulterior în județele Vlașca, Teleorman, Vrancea, Tecuci, Galați, Bacău, Constanța, Tulcea ș.a.. Trupele de Securitate și Miliție, brațele înarmate ale Partidului Comunist, au reprimat cu arma țăranii răsculați. În județul Vrancea, reprimarea răscoalei din Vadu-Roșca a fost condusă personal de Nicolae Ceaușescu, pe atunci șef al Direcției Superioare Politice a Armatei și adjunct al Ministrului Forțelor Armate, având grad de general-locotenent, care a ordonat foc de mitralieră asupra țăranilor, ucigând 9 și rănind peste 50.