Memento. Februarie 1992. Cum a început rezistența împotriva ocupației rusești pe Nistru

Autor: Veaceslav Verlan, luptător împotriva Armatei Ruse în Războiul de pe Nistru (1992)

În aceste zile din 1992, noi, cei din Cocieri, simțeam mirosul de praf de pușcă în aer. La Dubăsari deja sosiseră cazacii, se formau batalioane ale așa-zișilor „gărzilor transnistrene” și „detașamente de sprijin pentru miliție”. Tensiunea era apăsătoare.

Și noi aveam detașamentul nostru de voluntari patrioți. Conlucram cu rezistența din Dubăsari, condusă de Grigore Usinevici. Ne întâlneam în taină, discutam, ne organizam. Eram tineri, dar hotărâți. Priveam istoria în față și știam că nu putem rămâne indiferenți.

Pe gardurile unităților militare am scris atunci un mesaj de revoltă și de sfidare față de ceea ce percepeam ca fiind o continuare a dominației imperiale. L-am scris cu vopsea de ulei, iar chiar dacă ulterior gardurile au fost văruite, cuvintele reapăreau după ploaie, ca o amintire că adevărul nu poate fi acoperit cu var.

Eram în pericol. Aveam însă încredere în poliția din Dubăsari – ultimul comisariat rămas în regiunea controlată de separatiști, care a căzut în noaptea de 2 martie, ocupat de mercenari și cazaci.

La 3 martie, detașamentele unite din Cocieri, Corjova și Mahala au acționat pentru a prelua armamentul din unitatea militară a Armatei a 14-a dislocată la Cocieri. Am obținut arme, dar muniția era puțină. În confruntare am pierdut trei camarazi. Durerea acelei zile nu se va șterge niciodată.

Situația devenea critică. Am trecut Nistrul pe gheață, spre Golercani, unde se aflau polițiștii din Batalionul cu Destinație Specială, în frunte cu comandantul Gamurari. Le-am explicat situația. Comandantul a aliniat batalionul și a rostit cuvinte care au rămas pentru totdeauna în memoria noastră:

„Nu vă pot ordona. Dar cine este pentru a merge peste Nistru să-i salvăm pe frații noștri de acolo — faceți un pas înainte.”

Toți au făcut pasul înainte.

Acel pas nu a fost doar un gest militar. A fost un pas de solidaritate, de conștiință, de asumare. A fost momentul în care frica a fost învinsă de demnitate.

Așa a început rezistența noastră.

Astăzi, satul Cocieri este sub jurisdicția Republicii Moldova. În unitatea militară se află forțele naționale de menținere a păcii. Timpul a trecut, dar amintirea acelor zile rămâne vie.

Dragi camarazi, vă mulțumesc pentru curajul vostru. Vă mulțumesc pentru pasul făcut atunci, când nimeni nu era obligat, dar toți au ales să meargă înainte. Vă mulțumesc pentru că ați pus viața mai jos decât demnitatea și frica mai jos decât iubirea de neam.

Istoria poate fi disputată, interpretată, rescrisă — dar jertfa nu poate fi anulată.

Memoria voastră rămâne în pământul pe care l-ați apărat, în apele Nistrului pe care le-ați trecut, și în liniștea satului care astăzi respiră liber.

Cu recunoștință și respect profund.