24 decembrie 1989. Ion Gavrilă Ogoranu nu este primit la Televiziune în timpul Revoluției

În urmă cu 36 de ani. 23/24 Decembrie 1989. Ion Gavrilă Ogoranu cobora din tren la București, pentru a se alătura tineretului care îl alungase pe Ceaușescu și care se organiza, opunându-se eroic misterioasei dezlănțuiri a urgiei ucigașe ce făcea victime oră de oră și despre care ulterior aveam să înțelegem că a fost o diversiune militară.

Ar fi fost firesc ca oamenii care luptaseră cu arma în mână împotriva comunismului să se fi putut adresa națiunii la televiziunea unde altminteri se perindau deja tot felul de exponenți ai regimului comunist. Și ar fi fost normal ca aceia care s-au opus comunismului, suferind ani grei de detenție, să fi condus acea Românie abia ieșită din bezna comunistă. Din păcate lui Ion Gavrilă Ogoranu i s-a refuzat accesul la Televiziunea Română „liberă”. Tot așa cum i s-a refuzat accesul la TVR și lui Corneliu Coposu – fostul secretar al lui Iuliu Maniu și liderul recunoscut al supraviețuitorilor fostului PNȚ – chiar de către cei care, după 1945, participaseră la instaurarea comunismului (Ion Caramitru a fost martor la momentul când Silviu Brucan, cel care aproba cine să apară la TVR sau nu, văzând bilețelul cu numele lui Corneliu Coposu, care solicita să se adreseze națiunii, a strigat militarului care tria solicitanții: „Oricine, numai ăsta nu!”; Silviu Brucan – terorist stalinist venit în 1944 pe tancurile sovietice, tartor și instigator public la oficina bolșevică Scânteia, unde din 1945 cerea condamnarea „dușmanilor poporului”, în timp ce soția sa, fanatica Alexandrina Sidorovici era acuzator public în Tribunalele Poporului).

Modul în care Ion Gavrilă Ogoranu și Corneliu Coposu au fost tratați de cei care tocmai confiscau Revoluția este este relevant pentru a înțelege ce s a întâmplat cu România ultimilor 36 de ani și de ce nu a fost posibilă o renaștere deplină. Sau de ce orbecăim prin marasmul unui stat eșuat.

Să-l lăsăm însă pe eroul din Munții Făgărașului să-și depene amintirile (Ion Gavrilă Ogoranu, „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”, volumul 2):

„Transcriu după notiţele ce le-am scris atunci pe scările metroului din staţia Aviatorilor: în noaptea de 23/24 decembrie, un bătrân necunoscut coboară din tren în Gara de Nord. (…) Reușisem să ajung până la ieșirea din metrou. Aici era instalat un fel de punct de comandă. Pe o ladă, un telefon. În jurul lui, „comandamentul”: două fete și doi băieți, elevi sau cel mult studenţi. Îmi aduc aminte cum eram și eu la vârsta lor și zâmbesc complice. Lângă perete, o grupă de 10-12 băieţi, cu automatele la gât, gata la orice întâmplare. Curieri sosesc de afară. Se dau ordine verbale. Curierii salută cu două degete în „V” și pleacă grăbiţi. (…)

Mă adresez unei fete din „comandament”, cu rugămintea de a fi ajutat să ajung la televiziune. Fata expune cererea mea celorlalţi. Mi se pun întrebări suplimentare. Mi se cercetează actele ce le deţin și apoi cererea se aprobă. Mi se face un nou control vestimentar, mai minuţios, apoi sunt îndrumat într-un punct mai apropiat de ieșirea din metrou, lângă brancarde și lângă brancar­dieri, ce stau tăcuţi în picioare, cu urechea aţintită afară. Observ petele de sânge încă neuscate pe pânzele brancardelor. La ieșirea din metrou, culcaţi pe burtă, doi militari și doi tineri în civil mânuiesc automatele, trăgând rafale scurte spre vârful blocurilor din faţă. În spatele lor, alţi tineri stau pregătiţi cu încărcătoarele de schimb. (…) De afară se aud rafale de pistol-mitralieră și, rar, bubuiturile înfundate ale A.G.-urilor. Situaţia durează cam de o oră, apoi se face liniște. Protectoarea noastră din „comandament” vine cu doi tineri încruntaţi la noi:

– Ei vă vor proteja până la intrarea în televiziune, dar vă repet că mergeţi pe propria dumneavoastră răspundere.

– Da, zâmbim noi. Pe propria noastră răspundere. Apoi fata ne sărută. Mă uit la ea și mi se umezesc ochii, o sorb din privire de dragă. O duioșie caldă mi se așează în suflet și-mi pare rău de toate acuzaţiile de soacră ce le-am avut sau rostit împotriva tinere­tului acestei ţări. Simt, văd, pipăi ca Toma și mă minunez cum tinerii, dragii noștri nepoţi, și-au lepădat dintr-o dată toată crusta de minciuni și falsitate cu care au fost îmbrăcaţi, rămânând frumoși și curaţi în zorile unei lumi noi.

Ieșim din metrou și rămânem înmărmuriţi. În locul pieţii goale la care ne așteptam, o vedem plină cu tineri ce vin valuri, valuri din străzile învecinate și se îndreaptă spre televiziune. (…) Un ostaș roagă mulţimea tinerilor să se oprească mai departe de clădire, dar fără efect. Deviza „NU PLECĂM! NU PLECĂM!” le-a intrat în sânge. Intervine un sergent mai dibaci și le explică că armata are nevoie de câmp de manevră și atunci se lasă convinși să se retragă câteva zeci de metri, formând un zid viu. Tinerii noștri protectori, ce veniseră cu noi, se duc să vorbească cu cei care trebuie să ne aprobe trecerea.

Deodată, din înălţimea clădirilor din stânga, pornesc rafale scurte de automate, ce răscolesc frunzișul din părculeţul din faţa clădirii. Se aud comenzi scurte și ostașii răspund cu focuri de armă. Un ofiţer cere tinerilor să se retragă și tinerii se retrag (pentru a câta oară?) liniștiţi la câteva sute de metri, pe străduţele ce încrucișează strada Brâncuţei. Rafalele se înteţesc și se mută tot mai aproape. „Teroriștii” trag spre intrarea în metrou. O grupă de militari alergând iau poziţii chiar lângă noi, în capătul străzii. Faţa nu le-o pot vedea căci le e plină de funingine. Hainele li-s spinte­cate. Își îngăduie o clipă de răgaz ca să mănânce. Rup cu podul palmei din franzelele ce li se oferă de niște fete, în timp ce mâna dreaptă o ţin pe trăgaci, sorb cu lăcomie sticle de apă minerală, apoi aleargă la locurile de tragere. Îs epuizaţi. Oboseala ultimelor zile a pus stăpânire pe ei. Aleargă apoi în altă parte, urmaţi de doi tineri civili, purtând cutiile cu încărcătoare. (…)

Nu pot da de o persoană importantă cu care să vorbesc. Două camioane au adus de mâncare: pâine, lapte și apă minerală. Intru în tratative cu unul din împărţitori, să mă ia și pe mine: vreau să ajung la cineva mai mare.

– Nu vă putem duce, pentru că nu aveţi bilet de liberă trecere, dar adresaţi-vă unui ofiţer.

Opresc un căpitan și-i cer ajutorul. El nu intră în Televiziune. Își dă singur cu părerea: problema, poate, nu mai este actuală. Armata a intrat ea în dispozitiv. Încerc să-i explic că toţi acești tineri organizaţi ar fi o forţă uriașă și sigură în apărarea Revoluţiei, îmi dă dreptate, dar el e mic și mai mult decât să execute ordinele, el nu poate face. Nu mai știu cui să mă adresez.

De Televiziune nu ne putem apropia decât până la o barieră de ostași. Mai încerc cu un ofiţer, dar și acesta îmi spune că nu poate face nimic. Aștept o minune. Care nu se mai produce. Am rămas numai cu muncitorul din Brașov, al cărui nume îmi pare rău că nu l-am reţinut.

După multe încercări, cu ajutorul protectoarei mele din gura metroului, reușesc să vorbesc cu crainicul Marinescu și-i spun cine sunt și de ce sunt acolo. Îmi pune întrebarea:

”Contra cui v-aţi luptat în munţi: contra comuniștilor sau contra legionarilor?” Îi răspund enervat că nu a înţeles nimic, dar îmi cere să-i trimit o scrisoare. Fac o mică biografie pe o foaie de caiet și i-o trimit, împăturată, printr-un sergent din paza Televiziunii. Încerc să-l mai găsesc pe crainicul Marinescu la telefon, însă nu reușesc să vorbesc cu el. Între timp, pe toate blocurile din jurul Televiziunii se aud împușcături, dar nu mor oameni din jurul meu, mă mir și nu înţeleg ce se întâmplă. De ce trag totuși? Să menţină o stare de tensiune, până să le vină ajutoare? E singura explicaţie logică pe care o găsesc.

Tinerii din jur rămân însă entuziaști și liniștiţi. Lor li se par toate lucrurile la locul lor. Ei așa își închipuie Revoluţia. E Ajunul Crăciunului. Din cerul plumburiu din care se cerne un pospai de zăpadă, într-un colţ al străzii, unii tineri încep o colindă, apoi alţii-alta. Mâine va fi Crăciunul. Îmi amintesc că exact cu 100 de ani în urmă, în seara colindelor, un bătrân, un învăţător, se stingea în Iași, în timp ce elevii lui îl colindau. Era Ion Creangă. Acum moldovenii lui colindau în București și vesteau zorile unei lumi noi. 40 de ani de educaţie ateistă, în care nici numele de Crăciun nu era permis să fie scris sau rostit, n-au reușit să-i facă să-și uite sufletul. Spre seară cobor în metrou, lăsându-i pe acești tineri minunaţi să colinde. Aici, tinere fete îndemnau la megafon călă­torii să se îndrepte spre spitale pentru a dona sânge.

Mă întorceam acasă fericit că mi-a îngăduit Dumnezeu să ajung această zi. Liniștit și mândru că faţa măicuţei noastre România a fost spălată prin sângele acestor tineri de orice urmă de lașitate și deznădejde. Pot de acum cei fără Dumnezeu și fără ţară să se mai zvârcolească trăgând în Gara de Nord în mulţimea ce pleacă în seara Ajunului în ţară, pot să aducă iadul, pot să arunce în aer centrul de colectare a sângelui, mii de oameni vor fi gata să-l înlocuiască pe cel pierdut. Soarta comunismului e pecetluită, biruinţa e pe deplin câștigată.

Așa am scris atunci. Eram și eu furat de entuziasmul general care a aprins ţara. Ce minuni nu se puteau înfăptui cu acel elan tineresc! Și ce a urmat? Blestem să cadă asupra acelora care, pentru scopurile lor mârșave, au distrus acel val de entuziasm, de frăţie și încredere într-un alt viitor pentru neamul românesc! Asupra acelora care au distrus speranţa unui neam!”