de Constantin IULIAN (1929-2012, fost deținut politic 12 ani, luptător anticomunist, trecut prin infernul reeducărilor de la Pitești și Aiud)
Editorial apărut în Buciumul, ediție print, nr. 2, apr.-mai 2002
____________________________
În aceste vremuri pline de materialism şi dezmăţ, a scrie despre jertfă pare un lucru de prisos, chiar un non sens. Şi totuşi, ţinând seama că omenirea a mai trecut prin astfel de rătăciri, speranţa revenirii la normalitate trebuie să rămână vie.
Hristos s-a jertfit pentru păcatele oamenilor. Dar câţi oameni au înţeles această jertfă? Câţi s-au pocăit cu adevărat şi mai ales câţi au rămas în fapt pe drumul acestui “înţeles”?
Nu cumva omenirea se află iarăși într-un mare impas moral din care doar o nouă și mai mare jertfă ne poate scoate?
Ideea lui Sienkiewicz pare astăzi mai cutremurătoare decât atunci când a scris „Quo Vadis”. Fiindcă astăzi oamenii, aidoma lui Petru – omul înfricoșat – fug de jertfă. Iisus le va ieși din nou în cale. Ca și Petru altădătă, oamenii de azi îl vor întreba: „Unde mergi, Doamne?” Iar El sigur va da același răspuns: „Mă duc la Roma să mă răstignească a doua oară”.
Fuga de jertfă, iată o problemă de mare actualitate, la care merită să reflectăm îndelung dacă nu vrem să ne întoarcem cu spatele spre veșnicie, spre tot ce dă sens vieții acesteia.
Oare atât de orbiți sunt oamenii din vremurile noastre încât nu mai văd sensul jertfei pentru aproapele nici măcar pentru cei din neamul lor? Fericirea dragostei creștine nu mai înseamnă nimic pentru ei? Ce mai rămâne din viața golită de esențial? Plăcerea de o clipă sau bogățiile pe care nu le pot transfera dincolo?
Stau față în față: CLIPA și VEȘNICIA. Pe care din două joacă omul modern? Clipa este cerută și preferată de instincte, veșnicia de spirit. Dar rațiunea (rațiunea de care se face atâta caz), ce soluție dă problemei?
Este un lucru verificat: un instinct, oricât de puternic ar fi el, după ce este împlinit, dispare ca satisfacție și rămâne ca efect. Un sacrificiu, oricât de mic, rămâne, dăinuie ca satisfacție și ca efect. Nu e nevoie să fii cultivat ca să faci această deosebire. Și atunci: instinctele trebuie să ne călăuzească în viață sau spiritul prin actul de conștiință?
Instinctul induce frica, teama nesatisfacerii lui; spiritul de jertfă, din contră, eliberează de frică. Moartea nu mai e o spaimă de netrecut pentru cel ce trăiește esențialul. Tiranii sunt neputincioși în fața oamenilor care, cu seninătate, sunt dispuși să primească moartea. Toate forțele pământului, toate strategiile și tacticile pălesc în fața omului pregătit pentru jertfă. A fi conștient de dinamita „propriei cenușe” înseamnă a fi de neînvins. Dar ca să ajungi la această conștiință e nevoie de educație, de pregătire și, mai ales, de exersare în dăruire.
Adevărata elită politică pe care poporul român o așteaptă în aceste vremuri de urgie este cea convinsă de ideea binefăcătoare a jertfei în sens creștin.
Iată o temă de meditație pe care o propun tineretului acestei țări cu ocazia Sfintei Sărbători a Învierii Domnului.
Marș Forțat: https://www.youtube.com/watch?v=HXJcHIhgRpo