Pe 1 ianuarie 1923 vedea lumina zilei, în satul Netotu (Gura Văii) din judeţul Făgăraş, cel care avea să devină simbolul Rezistenţei naţionale a poporului român împotriva regimului comunist instaurat de trupele sovietice de ocupaţie. De aceea, în prima zi a fiecărui an, ne amintim de ION GAVRILĂ OGORANU. Cel care, asemenea altor sute de români, a preferat să urce în munţi cu arma în mână, pentru a apăra un ultim „colţ din Regatul României ce nu şi-a plecat capul înaintea comunismului”. Şi pe care, în neînţeleasa Sa înţelepciune, Dumnezeu l-a pus de o parte, ca pe Proorocul Ilie, ocrotindu-l în mod miraculos, pentru a putea împărtăşi celor tineri, la sfârşitul robiei, cutremurătoarea epopee a luptei unui neam creştin împotriva unui regim ce adusese toate relele Iadului.
„Vae victis!”, spuneau latinii. Dar nu a fost aşa. Mesajul lor a străbătut zidul de ură şi de mişelie ridicat de cei fără Dumnezeu între ei şi tineretul românesc, prăvălind piatra tăcerii şi scuturând conştiinţele încărcate de culpa neimplicării. Şi a rodit. Căci nu putea vreun suflet de tânăr, curat, să nu rodească cele mai alese simţăminte omeneşti atunci când venea în contact cu spiritul cald şi luminos al unui Ogoranu, al unui Constantin Iulian, Ghiţă Jijie, Mitică Comşa, Gheorghe Grecu, Tavi Rădulescu, Brahonschi ori Nae Purcărea…
Aşa se explică ampla campanie prin care aceşti eroi naţionali sunt supuşi, post-mortem, unei prigoane fără precedent. Miza este colosală. Un popor căruia i s-a falsificat istoria este deja un popor cucerit, spunea cândva un mare om. Cucerirea militară sau economică nu mai este decât o chestiune de timp. O populaţie de mancurţi este tot ceea ce îşi doresc anumite cercuri aici, între Carpaţi, Dunăre şi Marea Neagră. Iar spiritul Rezistenţei îi deranjează. Mai mult decât atât, îi îngrozeşte…
De aceea, Ogoranu şi toţi camarazii săi sunt condamnaţi post-mortem prin legi tot atât de aberante precum gestul revoluţionarilor francezi care, în urmă cu două veacuri, îşi dezgropau regii din morminte pentru a-i decapita.
Anul acesta este unul cu o semnificaţie deosebită. Se împlinesc 10 ani de când Ion Gavrilă Ogoranu a plecat către Cer. Ce drum a străbătut România în rătăcirea ei postrevoluţionară, în tot acest deceniu? Unde ne găsim noi, cei ce l-am înţeles pe Ogoranu şi dorim să continuăm opera sa? Ce perspective deschide viitorul şi care va fi misiunea noastră în paradigma incertă şi dificilă ce se prefigurează la orizontul acestui veac plin de provocări?
Florin Dobrescu
Ce ROMAN! Ce reper!
Ce inteleg tinerii nostril acum cind uniunea sovietica e condusa de la Bruxelles si Washington…
SPERAM CA ANUL ACESTA SA AVEM SURPRIZE POLITICE DAN BOGHIU