2 martie. Liviu Corneliu Babeş şi Radu Gyr – mereu prezenţi.

Cornel Babeş.

În ziua de 2 martie 1989, Cornel Babeş – electrician și un pictor braşovean – s-a autoincendiat în timp ce cobora pe pârtia de schi Bradu din Poiana Braşov în semn de protest față de regimul comunist din România. El a lansat în urma lui o pancartă cu mesajul: „Stop Mörder! Brașov = Auschwitz”. Era în mod special o referire la represaliile cunoscute de participanţii la ampla revoltă anticomunistă din 15 noiembrie 1987, dintre care unii fuseseră lichidaţi în mod subtil de regim. Gestul său extrem de protest a fost reflectat amplu de presa internaţională, dar în România regimul lui Ceauşescu a păstrat o tăcere de mormânt.

Prin Legea nr. 93 din 3 iunie 1997, Liviu Cornel Babeș a fost declarat erou-martir, iar o stradă din Brașov îi poartă numele.
Autoritățile nu i-au ridicat nici pînă astăzi vreun monument. În ziua de 2 martie 2007, a fost dezvelită o placă de bronz comemorativă pe soclu, în curtea Bisericii din Poiana Brașov.
Dumnezeu să-l odihnească!

RADU GYR.

Pe 2 martie 1905, la Câmpulung Muscel, se năştea Radu Gyr.

Un om legendar şi reprezentativ al acestor vremuri, un mare poet care a încrustat în trupul său şi a cântat în poezia sa toată pătimirea unei generaţii, un munte de suferinţă, de demnitate şi de disperare – acesta este Radu Gyr.

El a cântat, pe toate registrele, toată jalea dar şi marea credinţă a neamului românesc. Poezia lui a fluturat din gură în gură la milioane de oameni, ca un îndreptar al vremurilor. Este simbolul românismului de azi. Om cald, suflet sensibil, minte inspirată, caracter frumos şi trup plăpând. Poezia lui este o frescă a acestei epoci. L-au prigonit din pricina ei, au vrut să-l nimicească, a căzut dar va via mereu.

Era urât la chip ca un semit degenerat şi era frumos la suflet ca negrăita armonie a spiritualităţii româneşti mioritice. Şi-a trăit viaţa mai mult prin temniţe, când sub burghezi, când sub fascişti, când sub comunişti. A făcut studii strălucite, a fost Profesor universitar. Talentul şi l-a dăruit poeziei, deşi îl atrăgea şi muzica. Gingăşia lui naturală a fost crispată de tragedia vieţii sale şi a cântat toată gama frământărilor şi chinurilor acestui secol.

Nu era un mistic dar credea în Dumnezeu cu toată tăria. Era un naţionalist român, dar nu era şovin, nu a cunoscut ura de rasă şi a iubit oamenii cu putere de sacrificiu.

Opera lui este vastă. A compus zeci de mii de versuri, fără a le scrie, ci memorându-le, căci în temniţă nu se permitea scrisul şi nici cititul. Poeziile treceau din om în om prin închisori şi de acolo în ţară. Toată suflarea românească se regăsea în poezia lui. Ea a constituit factorul ideologic al rezistenţei româneşti, a fost în acelaşi timp mesajul nostru, strigătul nostru de disperare şi descrierea crudei realităţi dar mai presus de toate a fost forţa credinţei şi afirmării noastre.

Poezia lui este profund creştină, naţională şi umană. Deşi nu are numai valoare locală şi temporală şi va putea fi citită oricând cu acelaşi interes pe toate meridianele lumii, totuşi nimeni nu o va înţelege ca oamenii care au suferit în acest veac tortura sufletului şi a trupului. Într-o zi această poezie în cătuşe va ieşi la lumină. [și profeția s-a împlinit n.n]

Dintre versurile lui, poezia care a circulat cel mai mult, care a însemnat cel mai mult pentru sufletul în restrişte al osândiţilor a fost „Iisus în celulă”:

Azi noapte Iisus a intrat în celulă.

O, ce înalt şi ce trist era Christ!

Luna a intrat după El în celulă

Şi-L făcea şi mai înalt şi mai trist…

Cu vizita aceasta, pe cât de tainică pe atât de reală, începe poezia. Şi Iisus participă la toată mizeria vieţii deţinutului, la toate chinurile lui, se face părtaş la toate suferinţele lui în mod firesc, ca un prieten, ca un semen şi totuşi ca un Dumnezeu. Deţinutul Îl vede, Îl urmăreşte şi se identifică cu El simplu şi natural, căci şi Hristos „parcă purtase lanţuri cândva”. Procesul a fost conştient, urmărit cu atenţie, binefăcător. Apoi deţinutul aţipeşte, mulcomit de dulcea prezenţă a lui Christ şi i se pare că a dormit o mie de ani. Trezit, Îl caută cu înfrigurare; Christ însă nu e nicăieri. Zadarnic este strigătul gemut prin zăbrele al deţinutului, căci Hristos nu mai revine. Dar El rămăsese în însăşi fiinţa deţinutului, care mărturiseşte: „m-am pipăit şi pe mâinile mele am găsit urmele cuielor Lui”.

Comuniunea cu Dumnezeu în restrişte a fost dintotdeauna actul de tărie al sufletului românesc prigonit, strivit şi răstignit.

Radu Gyr a făcut puşcărie în vreo 4-5 etape. Prin anii 1955-1958 a avut o fereastră de libertate. Era perioada în care regimul comunist se afirma puternic şi mai avea un singur salt – colectivizarea ţăranilor – pentru a integra deplin întreaga suflare românească. Însă în preajma colectivizării trebuiau luate măsuri de intimidare şi prevedere şi Radu Gyr a fost o primă victimă. O viaţă întreagă a suferit pentru opinia lui pe care şi-a exprimat-o în versuri. Şi de data asta crima lui erau tot versurile lui. Ele deveniseră o forţă socială, şi asta supăra pe stăpânii absoluţi. Astfel că, nici mai mult nici mai puţin, pentru poezia sa „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!”, socotită „manifest legionar anticomunist”, a fost condamnat la moarte. Tot restul de acuzaţii anexate erau iluzorii.

Poetul era de mult bolnav. Cu lanţuri la mâini şi la picioare a fost ţinut aproape un an de zile laJilava, în aşteptarea executării pedepsei cu moartea. O aripă întreagă a Jilavei era atunci ocupată de „morţi”, cum le plăcea temnicerilor să-i răsfeţe. „Hai, morţilor, a sosit moartea!”, li se striga zi de zi, ceas de ceas. Nedreptatea şi umilinţa erau strigătoare la cer, căci nici unul dintre condamnaţi nu era vinovat, nu de moarte, dar nici de temniţă. Ei reprezentau cu adevărat sufletul neamului şi neamul întreg vibra în jurul lor – ori tocmai puterea aceasta de influenţă naţională era vina pe care nu le-o puteau ierta tovarăşii lui Marx.

În cele din urmă Radu Gyr a fost graţiat. Au urmat ani de chin, de mizerie, de boală. Oscila între viaţă şi moarte. „De o mie de ori a murit”, cum spunea el undeva (în poezia „Basm”)…, de zeci de mii de ori şi-a dorit moartea, spunem şi noi despre el, ca şi despre noi, dar moartea nu ne-a vrut pe toţi. Printre supravieţuitori a rămas şi poetul. (…)

Prin 1963-1964 comuniştii erau stăpâni necontestaţi în ţară şi au decis eliberarea deţinuţilor politici, pentru a face manevră de deschidere occidentală, mai bine zis de infiltrare în Occident. Lui Radu Gyr i s-a spus:

„Dacă nu cedaţi, dacă nu vă supuneţi, dacă nu capitulaţi fără condiţii, vă exterminăm pe toţi. Ai o mare înrâurire asupra tuturor. Poţi să-i salvezi ori poţi să-i ucizi. Noi nu ne jucăm cu puterea cum aţi făcut voi. Ori, ori. Alegi între viaţă şi moarte.

Nu acceptăm amânări, acum te decizi. Trebuie să renegi public tot ce ai crezut, tot ce ai scris viaţa întreagă, ca să moară mitul credinţei voastre. Tu poate eşti gata să mori dar gândeşte-te la miile de oameni care vor pieri din cauza nebuniei tale. Te asigurăm că ne vom ţine de cuvânt: dacă te lepezi de credinţa ta, vă vom da libertate tuturor deţinuţilor dar dacă nu vă ies gărgăunii şi nu sunteţi în stare să coborâţi şi voi pe pământ şi să vedeţi realitatea, atunci vă vom trimite urgent în cer. Nu avem nevoie de bandiţi. Nu eşti atât de inconştient încât să bagi în mormânt zeci de mii de oameni. Vă vom oferi locuri în câmpul muncii. O să fiţi şi voi productivi. Bă, lumea este în mâna noastră şi nu o scăpăm. Nu te uita că voi sunteţi mai mult morţi, căci avem toate mijloacele ştiinţifice să vă punem pe roate. Noi nu te minţim, nici tu să nu ne minţi. De altfel nici nu mai puteţi face nimic. Poporul e gata să vă sfâşie. Nu mai aveţi viitor dar depinde de tine dacă veţi mai trăi sau veţi fi exterminaţi.”

Radu Gyr zăcea pe o targă, bolnav, epuizat, distrus dar sufletul şi mintea îi erau nevătămate. „I-am privit cu dispreţ şi milă”, îmi mărturisea el ulterior, „dar şi conştient că nu glumeau. Purtam în suflet povara frumuseţilor şi sacrificiilor unei vieţi, ale unei generaţii, ale celor mai buni dintre noi, şi în ultimă instanţă vedeam cauza lumii întregi pusă în cumpănă de aceşti exponenţi ai neantului. Viaţa abia licărea în mine. Ar fi fost o uşurare să mor! Era o dramă dilema în care mă găseam. Ştiam bine ce suflete curate şi sfinte zac între ziduri, pândite de moarte. Nu aveam dreptul să îi las să moară. Dar puteam să ucid sufletul acestor oameni şi al lumii întregi? Simţeam că se revoltă toate elanurile sfinte pe care le-am trăit şi le-am cântat. Am greşit uneori dar întotdeauna am năzuit spre ideal şi nu ne-am preţuit nici familiile, nici sănătatea, nici viaţa. Dar vremurile ne-au fost potrivnice! Visul nostru este mai sus, dar mai departe. Acum, aici ei sunt stăpâni. Am văzut atunci alte hecatombe de morţi iar pe ei râzând în hohote. Ce să fac? Ce să aleg?

Torturat sufleteşte am acceptat să dau o declaraţie, care să devină publică, prin care să-mi reneg trecutul şi opera. A trebuit să scriu în termenii dictaţi de securişti. Îmi rupeam din suflet. Şi am simţit că totuşi sunt slab, că am atins limitele rezistenţei, că sunt umilit şi batjocorit dar că nu puteam face altfel. Cred că am contribuit la salvarea multor vieţi. Viaţă fără pată?! Sufletul a fost totuşi salvat. Te privesc şi văd sufletul imaculat al idealurilor noastre. În prăpădul colectiv ce a urmat le-a scăpat totuşi ceva, puţin după părerea lor, esenţialul după părerea noastră. Voi trăi cu regretul compromisului făcut dar cu convingerea că am învins. Am fost puşi în libertate. Câţiva nu am fost îngenuncheaţi. Deşi torturaţi, noi credem mai mult! Sunt necesare lacrimile pocăinţei. Am învăţat pe viu ce înseamnă a fi cu adevărat creştin. Chinul meu nu a încetat. Îmi iubesc opera, aşa cum am trăit-o şi am scris-o. Compromisul nu a alungat dragostea de curăţie şi de adevăr. Am fost urâţi şi prigoniţi cu o ură străină neamului românesc. Lumea întreagă decade dar în lumea întreagă se simte un vânt nou de înviere. Cred mai puternic ca oricând. Am ţinut să îţi mărturisesc aceste lucruri, poate că se ascunde o taină în întâlnirea noastră atât de neaşteptată!”

Eram atunci amândoi la băile Călimăneşti. Ulterior ne-am mai întâlnit. Continua să scrie poezie de substanţă şi de frumuseţe dar scria şi la o gazetă a partidului pentru românii din străinătate. Muncea mult. Era foarte sensibilizat, foarte singur şi sub endemica lui veselie ascundea o dramă cumplită. El mi-a spus că pe Nicolae Petraşcu l-au ucis la Sibiu iar pe Radu Mironovici îl ştia sechestrat într-o comună.Tragedia poetului nu se sfârşise. El continua să fie calul de bătaie al tuturor oportuniştilor.

Lovit de zeci de ani din toate părţile, acum îl loveau fraţii de condei, în ţară şi peste hotare. D. Micu şi alţii l-au atacat crud şi nedrept în gazetele literare. Tot Radu Gyr era „huliganul”, „banditul”, „decadentul”, „obscurul”, „misticul”, „fascistul”, „criminalul”. În ultimele zile tocmai citise nişte critici mârşave venite de la oameni din breasla scriitoricească. A făcut o congestie cerebrală peste noapte şi în zori era neînsufleţit.

Cine l-a ucis? Nu îl poate ucide nimeni, câtă vreme vor mai fi oameni.

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Editura Bonifaciu, București, 2012, pag. 300-305)

Comments (4)
Add Comment
  • calin eugen

    Dumnezeu sa va odihneasca,domnule Corneliu Babes!…Radu Gyr,alaturi de Eminescu,iubitii mei…

  • Liliana

    Cu siguranță, ne vom ridica !

  • IO...gerules

    Bravi uriasi si-n acelasi timp sarmani oameni ingenunchiati la picioarele neamului romanesc dar cu fruntea in cerurile sfinte ale dumnezeirii si vesniciei,voi a-ti luminat intunericul unor vremuri ascunse de lume,strivite undeva,parca intr-o pestera intunecata unde candva Zamolxe isi traia disparitia eterna.De acolo a-ti iesit triumfal in zdrente,sfartecati fizic dar cu un nimb de cremene unde natia romana si Dumnezeu a-si aveau trainicia.Slaviti santeti fara nici-o vorba,santeti ridicati de sufletele acestui popor care va dat posibilitatea sa-l sluijiti pana la moarte.Genialul Radu Gyr a prevazut intoarcerea voastra in fiii acestui neam,intr-o zi.Fie ca acea zi sa fie in fiecare clipa pe care urmasii acestui popor le va avea de trait si dumnezeit pe acest pamant.Amin.

  • INJECTIA FINALA

    Radului, Inaltului,
    Arhanghelul martirizat de comunisti

    Radu Gyr fu un martir
    Si’un poet dumnezeiesc
    Pentru neamul romanesc

    Pentru neamul omenesc
    Poemele’i stralucesc
    Dor intens de Libertate
    Si pura Fraternitate

    Pasarea lui zboara sus
    Langa tronul lui Iisus
    Cu Eminescu Mihai
    Vegheaza Neamul din Rai !